Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu: Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România

 Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România
septembrie 4, 2023

Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu:
https://basarabialiterara.com.md/?p=55360
I. Problematica apartenenței Basarabiei la România a fost analizată în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului exclusiv de pe pozițiile viziunii românești asupra chestiunii. În toate lucrările românești dedicate acestui subiect, vinovăția pierderii de către România a Basarabiei a fost pusă pe seama imperialismului țarist și sovietic. Studiile, articolele și cărțile românești dedicate acestui subiect sunt scrise de pe poziții partizane, pe de o parte, încărcate de patriotismul și dragostea de glie străbună ale istoricilor români, pe de altă parte, de resentimente, chiar de ură, față de cotropitorii țariști și sovietici.
Or, analiza științifică a fenomenului și evenimentelor care au condus la dăinuirea raptului Basarabiei nu se poate face nici cu dragoste, nici cu ură. Istoricul adevărat trebuie să îmbrace roba de judecător imparțial, să se suie pe piedestal și să judece și erorile comise de diplomația românească pe parcursul celor peste două secole de la smulgerea Basarabiei de la neamul românesc. În acest caz, va ieși la lumină și ceea ce a făcut greșit clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului și, mai ales, ceea ce nu au făcut românii pentru reușita proiectului apartenenței Basarabiei la România. Adevărul nu sălășluiește doar într-o singură parte.
Așezând erorile și lipsurile diplomației românești alături de cauzele externe, respectiv de imperialismul țarist și sovietic și de duplicitatea „aliaților” occidentali ai României vom avea o imagine mai clară, care ar putea ajuta o viitoare diplomație românească suverană să redacteze un proiect de reunificare care să aibă sorți de izbândă. Un asemenea proiect național nu se poate realiza cu sufletul, cu pasiuni și cu mofturi, sau cu calcule legate de interese politice trecătoare, ci doar cu rațiunea și cu disponibilitatea la sacrificii, ale căror costuri să fie evaluate corect.
Și fiindcă m-am referit la un viitor proiect de reunificare al Basarabiei cu România, după un studiu îndelungat și aprofundat, eu am ajuns la concluzia că acest proiect nu are șanse de reușită dacă este conceput împotriva Federației Ruse și în cooperare cu inamicii Federației Ruse. Această concluzie a mea supără forțe politice și pe cei care gândesc sub impulsul pasiunilor generate de suferințele îndelungate ale românilor din Basarabia în timpul ocupației țariste și sovietice.
Unioniștii din Republica Moldova, patrioți naționaliști români, cei care au influențat desprinderea Republicii Moldova de fosta URSS, cei care au creat „Podul de flori” și au încercat continuu să facă Unirea, s-au transformat în ultimii ani din naționaliști români în susținători ai globalismului euro-atlantic, în speranța că Republica Moldova va putea adera la UE și că românii de pe cele două maluri ale Prutului se vor reuni în aceeași patrie globalistă euro-atlantică. Acest proiect euro-atlantic de țară a fost intens susținut de serviciile secrete din România, prin puternicele lor agenturi din Republica Moldova, unde s-au scufundat adânc în societate. Dar serviciile secrete din România nu au slujit deloc interesele României profunde, ci s-au pus în slujba celor care au transformat România în colonie și o jefuiesc „la sânge”, în slujba celor care au creat „sistemul ticăloșit” (Băsescu) și au dus la realitatea „statului eșuat” (Johannis).
Conform acestui proiect, Transnistria este parte inseparabilă a Republicii Moldova. Patrioții români din Republica Moldova doresc integrarea euro-atlantică având în componența statului Transnistria cu ale ei trupe ale Federației Ruse și cel mai mare depozit de muniție și armament din Europa. În Transnistria, în mod real, adversarii românismului și unionismului reprezintă peste 95% din populație. Transnistrenii au dorit să fie parte a Federației Ruse, nicidecum a României. De altfel, în întreaga Republică Moldova adversarii unirii cu România sunt majoritari. Nu poți să acționezi în numele libertății, dreptății și democrației ignorând majoritatea.
Acest proiect euro-atlantic nu are șanse de izbândă.
Este necesar un proiect de țară care să-i adune la un loc pe majoritatea locuitorilor Republicii Moldova. Un proiect anti-rusesc nu poate crea numitorul comun necesar succesului proiectului. Din contră, promovarea acestui gen de proiecte nu face decât să sperie și să ostilizeze și mai mult adversarii interni ai unirii cu România și adversarii interni ai modelului euro-atlantic, model piramidal colonial și, de asemenea, ostilizează Federația Rusă, iar ostilitatea Rusiei nu este gestionabilă de către Republica Moldova, de altfel, nici de către România.
La sfârșitul acestui război din Ucraina , pe care Papa de la Roma l-a numit de două ori ca fiind „Al treilea război mondial”, marile puteri ale Lumii se vor așeza din nou la masă și vor decide din nou viitorul, inclusiv și mai ales al estului Europei. Oricât și-ar dori unii care judecă istoria și politica după sentimente și dorințe proprii și nu după judecăți raționale de valoare, Federația Rusia nu va lipsi de la masa la care se vor lua deciziile. În schimb, România nu va fi acolo și nici Uniunea Europeană. Vor fi niște state mari puteri. Proiectul aderării Republicii Moldova la euro-atlantism fiind un proiect contrar intereselor Rusiei, are foarte puține șanse să fie admis. Când marile puteri ale lumii vor dori cu adevărat pacea, pentru că la ora scrierii acestor rânduri decidenții puterilor implicate în conflict nu doresc pacea, atunci nimeni nu va sacrifica acea pace dorită pentru sentimentele unei părți a populației Republicii Moldova, care nu atinge nici măcar 50%. Asta este realitatea pe care au construit-o cele peste două secole de la raptul Basarabiei de la 1812.
Pe de altă parte, admițând presupunerea că Republica Moldova ar adera la UE, prețul ar fi unul uriaș, la fel ca în România și la puțin timp, o foarte mare parte a populației, cu excepția profitorilor regimului ar regreta mult apartenența la colonialismul euro-atlantic. Nu avem nici un motiv să credem că în Republica Moldova evoluțiile s-ar derula altfel decât s-a întâmplat în România.
Nouă, celor din România ni s-au luat toate resursele naturale, ni s-a luat baza materială a statului român, ni s-au dat legi antiromânești, ni s-a distrus intenționat educația, pentru a produce tineri cu creierele spălate, ușor de manipulat, ni s-au luat drepturile colective, am fost grav depopulați (mai suntem efectiv doar 12 milioane de români în țară), suntem colonizați cu venetici din diverse părți ale Asiei și Africii, de toate culorile, religiile și obiceiurile, cu educații și mentalități total diferite de ale românilor, ne-a fost luată întreaga suveranitate națională (toate deciziile care ne privesc sunt luate în străinătate și asumate în numele nostru de slugile colonialiștilor care conduc astăzi România), am fost ocupați militar, am fost îndatorați grav, suntem sărăciți pe zi ce trece, am fost desproprietăriți și prin impunerea politicii de restituiri, în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș se revine la situația proprietății din Evul Mediu și Epoca Modernă, când majoritatea zdrobitoare a proprietăților aparțineau germanilor, ungurilor și secuilor.
Indicatorii sociali din România exprimă falimentul regimului euro-atlantic: avem din nou cel mai mare procent de tuberculoși și de analfabeți din Europa, situații care în decembrie 1989 erau eradicate aproape complet; țara s-a umplut cu tineri care se droghează, prostituția instituționalizată a atins cote uriașe, traficul de persoane este permanent etc. etc. Aș putea să continui cu multe alte mari nenorociri, pe care le rezum cu afirmația că am fost dați înapoi cu mai mult de un secol. Nu este nici o exagerare. După cum spuneam, Republicii Moldova nu i s-ar rezerva un alt statut euro-atlantic.
Nimic nu mă împiedică să rostesc cu glas apăsat această concluzie la care am ajuns după un studiu îndelungat și aprofundat, chiar dacă aceste concluzii ale mele sunt întâmpinate de unele cercuri interesate cu ostilitate. Consider însă că după eșecuri repetate ale proiectelor unificatoare de țară, cei care au dorit unirea de pe ambele maluri ale Prutului, care au elaborat proiecte perdante și nu au reușit în demersurile lor, au datoria să asculte și alte idei de proiecte și au datoria să nu uite că inteligent este numai acela care înțelege și acceptă și ceea ce nu-i convine, sau cel puțin încearcă să o facă.
II. Întorcându-ne cu analiza cauzelor eșecurilor repetate ale proiectelor de readucere a Basarabiei la România, menționez că în perioada imediat următoare raptului Basarabiei la 1812, autoritățile țariste au luat și unele măsuri prin care populației Basarabiei să i se acorde facilități care să o facă să nu regrete raptul. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp. Până în anul 1934, serviciul militar obligatoriu se făcea pe o perioadă de 25 de ani, iar recruții aveau vârsta între 20 și 35 de ani.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri foarte abil gândite au făcut situația din Basarabia mai atractivă decât situația populației Moldovei din dreapta Prutului și au stopat declanșarea oricăror nemulțumiri ale românilor. În paralel, în Basarabia au fost colonizate grupuri numeroase de germani, polonezi și mai ales ucraineni, care nu regretau că Basarabia nu mai aparține Moldovei românești, fiind chiar potrivnici unității românești.
După războiul ruso-turc din anii 1828-1829, Principatele Române au ajuns sub ocupație militară rusă și sub conducerea generalului rus Pavel Kiseleff, iar problema drepturilor Principatului Moldovei asupra Basarabiei nu s-a ridicat cu glas tare în societatea românească.
III. Generația pașoptistă a reușit să răspândească conștiința națională românească la nivelul întregii societăți. Proiectul național românesc a prevăzut ca obiective fundamentale Unirea Moldovei cu Valahia, Independența națională și abia apoi Unitatea națională a tuturor românilor. Strategia pașoptiștilor români a fost aceea de a nu atrage împotrivirea Rusiei față de proiectul național românesc, astfel că readucerea Basarabiei la patria mamă nu a figurat printre obiectivele declarate ale pașoptiștilor.
Totuși, patrioții pașoptiști moldoveni au influențat decidenții francezi, în speță pe împăratul Napoleon al III-lea și pe ministrul de externe, prințul conte Alexandr Walewski, ca în 30 martie 1856, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia să recunoască apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Rusia, învinsă în război, a recunoscut Bugeacul ca fiind parte a Moldovei. Această recunoaștere a fost și a rămas o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
După 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut neapărată nevoie de recunoașterea actului unirii de către toate marile puteri europene, motiv pentru care el nu a ridicat problema apartenenței Basarabiei la Principatele Române.
În cursul războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, armata rusă a pătruns în Dobrogea, a alungat armata turcă și a ocupat provincia. În cadrul Congresului de la Berlin din 1878, care a pus capăt războiului menționat, în cursul tratativelor, delegația română a negociat obținerea Dobrogei, iar Rusia a fost de acord să cedeze Dobrogea României, în schimbul Bugeacului. Astfel, s-a realizat un schimb de teritorii, ceea ce face greu recuperabil acel teritoriu pe care România l-a dat la schimb.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale (1883), regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României. O personalitate importantă care a primit mandat din partea acestui comitet pentru a conduce desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
În anul 1892, prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand, s-a căsătorit cu principesa Maria, fiică a Mariei Alexandrova Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea, soră a viitorului țar Nicolae al II-lea. Politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine a României. Din această cauză, operațiunile României în Basarabia, în scopul declanșării unui curent de opinie favorabil luptei pentru desprinderea Basarabiei de Rusia au încetat. Reamintesc că la nivelul anului 1914 a existat și un proiect româno-rus de căsătorie a prințului Carol, viitorul rege Carol al II-lea, cu marea ducesă Anastasia Romanova, fiica țarului Nicolae al II-lea. Aceste relații de familie între Casa Regală a României și dinastia de Romanov au contribuit și ele la încremenirea oricăror demersuri românești de recuperare a Basarabiei.
Aceste demersuri vor fi demarate doar după căderea țarismului în Rusia și venirea la putere a regimului iudeo-bolșevic.
Dacă până în 1917, România nu acționa pentru recuperarea Basarabiei, parțial pentru că avea o regină jumătate rusoaică, verișoară primară a țarului, după venirea iudeo-bolșevicilor la putere în Rusia și asasinarea întregii familii a țarului, monarhia din România și clasa politică de la București au refuzat categoric să negocieze cu Rusia Sovietică problema apartenenței Basarabiei la România, cu toate că i s-au făcut oferte și promisiuni ferme în acest sens.
Desigur nu excludem în nici fel să menționăm rolul negativ pe care l-au jucat puterile occidentale, Marea Britanie și, mai ales Franța, împiedicând România să-și negocieze propriile interese istorice cu Rusia Sovietică: teritoriile naționale, tezaurul țării și buna vecinătate. Pe 29 august 1920, guvernul sovietic, printr-o scrisoare semnată de comisarul pentru afaceri externe, Gheorghi Cicerin, a transmis guvernului român că singura cale a României de a se înțelege cu Rusia Sovietică și prin care s-ar putea ajunge la semnarea unui tratat sunt negocierile directe între cele două țări. „Noi suntem convinși că este în interesul ambelor părți de a începe de urgență aceste tratative”, se scria în telegrama guvernului sovietic.
Eroarea colosală a Guvernului Regal al României de a nu folosi în nici un fel mijloacele diplomatice pentru a-și reglementa raporturile cu Rusia Sovietică a fost văzută și chiar semnalată și în alte state, inclusiv în Germania. Atitudinea României, ostilă Rusiei Sovietice, a produs efecte negative și a născut riscuri majore de securitate. România nu a obținut nici un beneficiu din abordarea față de Rusia Sovietică a unei linii politice de aroganță, de dispreț și de neacceptare a oricărei cooperări. Regulile diplomației nu permit unui stat mic ca România anului 1917, cu putere mică, cu mari probleme interne și aflată după înfrângeri dureroase în război, să trateze cu respingere un vecin care este o putere mondială de anvergura Rusiei.
Ostilitatea fățișă a României față de Rusia Sovietică, ulterior față de URSS, a fost o cauză majoră evidentă a eșecurilor repetate ale demersurilor românești de recuperare a Basarabiei. Ostilitatea României față de Rusia Sovietică/URSS s-a datorat în cea mai mare parte incompatibilității românilor cu iudeo-bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și s-a aliat cu dușmanul german din primul război mondial.
Cu ocazia înmânării primei Note ultimative sovietice, în iunie 1940, Viaceslav Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român Gheorghe Davidescu faptul că în 1917-1918, când Rusia Sovietică era în impas, România a refuzat să colaboreze, în ciuda mâinii care i-a fost întinsă. Molotov a afirmat că atunci, în anii 1917-1918, România putea obține foarte mult în schimbul a foarte puțin.
IV. De-a lungul timpului, mai ales după 1940, România s-a abținut să promoveze proiecte de recuperare a Basarabiei și datorită faptului că URSS a încurajat Ungaria în a formula pretenții teritoriale față de România, iar eventuala recuperare a Basarabiei ar fi putut fi în ochii puterilor occidentale și ale URSS un argument pentru cedarea Transilvaniei către Ungaria.
V. Ostilitatea Rusiei iudeo-bolșevice față de români era alimentată și de faptul că Lenin, Troțki, Zinoviev & Co, care erau cu toții Kazaro-evrei considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită, ceea ce a produs efecte timp îndelungat. Problema evreiască din România, respectiv efortul evreiesc continuu de a prelua cât mai mult control social-politic, economic și cultural în societatea românească, s-a manifestat și în Basarabia, iar elementul evreiesc din Basarabia a constituit și constituie și astăzi o frână în calea proiectului de promovare a suveranismului românesc și de unire cu România. În România, cei care nu susțin preluarea controlului societății de către evrei, în dauna românilor, sunt declarați antisemiți. Împotriva antisemitismului, care este în cea mai mare parte închipuit de kazaro-evrei, s-au dat legi aspre. În afara acestor legi aspre, cei încadrați la categoria „antisemiți” sunt cenzurați, persecutați și îndepărtați subtil din pozițiile importante în societate.
VI. O altă cauză majoră a eșecului politicii românești privitoare la Basarabia a fost lipsa unor informații vitale privitoare la sprijinul internațional evreiesc, mai ales din SUA, acordat statului sovietic, informație care ar fi avizat regii și guvernul României că statul sovietic va avea durabilitate și este nevoie să fie un „rău acceptat” și să se negocieze cu sovieticii uriașele interese ale românilor.
De asemenea, istoriografia românească nu a precizat până în prezent dacă, imediat după lovitura iudeo-bolșevică de stat, guvernul român a avut informația că Marx și Engels au afirmat drepturile românești asupra Basarabiei. La ora când guvernul sovietic a protestat față de unirea Basarabiei cu România, tezele lui Marx și ale lui Engels erau literă de lege în lumea comunistă internațională. Friedrich Engels a fost tranșant. El a scris că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate…; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.”
Desigur că această poziție favorabilă românilor exprimată de corifeii mișcării socialiste internaționale ar fi putut să fie valorificată doar în cursul unor negocieri diplomatice, pe care România le-a refuzat în mod repetat.
O altă informație de o foarte importanță pe care nu știm dacă a deținut-o guvernul României a fost cea privitoare la încheierea tratatului între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921. Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”. Acest tratat a anulat integral Tratatul de Pace de la București din mai 1812, prin care Turcia ceda Rusiei provincia Basarabia. Ca urmare, prin denunțarea Tratatului ruso-turc de la București, din mai 1812, s-a creat cadrul de drept internațional necesar unui succes diplomatic românesc privitor la apartenența Basarabiei la România. Dar acest succes nu venea de la sine, ci putea fi valorificat doar prin mijloace diplomatice.
VII. O altă frână în calea proiectelor de revenire a Basarabiei la spațiul românesc a fost aspirația Ucrainei pentru stăpânirea teritoriilor smulse de Rusia țaristă și apoi de URSS de la România. Ucraina a aspirat la aceste teritorii încă de la sfârșitul primului război mondial, când se chinuia să-și încropească o țară, în mare parte bazându-se pe teritorii ale altor popoare. După al doilea război mondial, în anul 1952, la cererea bolșevicilor ucraineni, Stalin a aprobat ca cele trei județe ale Bugeac-ului să fie desprinse de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și să fie alipite Ucrainei. În toată perioada stăpânirii sovietice asupra Basarabiei, demnitarii de partid de etnie ucraineană au fost numeroși la Chișinău și au jucat un rol foarte important în supunerea și deznaționalizarea românilor. Fostul prim-ministru al Republicii Moldova, unionistul Mircea Druc, a declarat că tot ceea ce a făcut mai mult rău românilor din Basarabia s-a datorat ucrainenilor.
VIII. O frână în calea promovării proiectelor de reunire a Basarabiei cu România a constituit-o și faptul că URSS nu a denunțat Tratatul Molotov-Ribbentrop, după încheierea războiului mondial, înfrângerea Germaniei și stabilirea noilor sfere de influență în conformitate cu tratatele încheiate între învingătorii din război, tratate în vigoare și astăzi, pentru că ele nu au fost denunțate niciodată de nici una dintre părți.
După mai mulți ani de tatonări, conducerea României Socialiste a ridicat în cadrul oficial cel mai înalt al țării problema anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, care crea cadrul necesar anulării și a efectelor produse de acel tratat. Astfel, în cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”
Uniunea Sovietică internaționalistă (globalistă) de atunci a reacționat imediat. Astfel, în 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului din România, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de acele înțelegeri pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor că sunt „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza statelor lor, ori că au eșuat.
În perioada ceaușistă, România a ridicat problematica românității Basarabiei și în fața autorităților din SUA.
Începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că: „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.
Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat și el: „În legătură cu Tratatul de bază și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.
Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse și interesele Ucrainei, minimalizând aspirațiile istorice românești.
Or, problema denunțării Tratatului Molotov-Ribbentrop era o problemă de competența Federației Ruse, chiar dacă această țară nu mai deținea teritorii românești, întrucât ea era moștenitoarea de drept internațional a fostei URSS și semnatară a tratatului care trebuia denunțat. În acest fel, Federația Rusă a sprijinit pentru moment Ucraina și menținerea în componența acestei țări a teritoriilor românești. La nivelul anului 2001, conducerea Ucrainei, în frunte cu președintele Leonid Kucima, era favorabilă cooperării țării cu Federația Rusă și cu statele din cadrul CSI. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.
IX. Românii sunt un popor indezirabil pentru toți vecinii săi. Noi trebuie să recunoaștem acest lucru, pentru a putea contracara această realitate moștenită din istorie. Cauzele acestei indezirabilități sunt mai multe, dar principala cauză este faptul că românii sunt urmașii celor mai vechi locuitori ai spațiului carpato-danubiano-pontic, iar toate celelalte popoare venite și așezate în preajma românilor ulterior, respectiv slavii de est, slavii sudici, bulgarii, ungurii și turcii, au dorit să se întindă asupra spațiului românesc și au tânjit mereu, până astăzi, la resursele naturale ale românilor. În îndeplinirea acestor două aspirații ale veneticilor, respectiv teritoriu și resurse, românii i-au încurcat în trecut. În zilele noastre, în timpul regimului globalist euro-atlantic, cel mai păgubos pentru români din întreaga lor istorie, trăim singura perioadă din istorie în care românii nu mai luptă pentru marile lor interese profunde și au încetat să-și apere avuția națională.
Indezirabilitatea românilor în fața vecinilor este o cauză importantă a dificultăților de promovare a tuturor proiectelor românești de țară, inclusiv al celui de unire a Republicii Moldova cu România.
Din această cauză, pentru supraviețuire și dezvoltare, românii, mai precis conducerea României, are nevoie de proiecte de țară specifice, inconfundabile. Modelele străine aplicate mecanic în România sau în Republica Moldova nu au nici o șansă de reușită, ci conduc doar la regres continuu, sau, cu alte cuvinte spus, la „mersul înainte coborând”. Deviza „Vrem o țară ca afară”, introdusă subtil în mentalul colectiv al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, are un sens înșelător. În colonii nu se poate trăi ca în metropole. Prosperitatea din metropole se bazează pe resursele din colonii. În colonii există doar un mic procent de privilegiați, slujitorii colonialiștilor, cei care mențin starea colonială, iar majoritatea este jefuită, colonia în ansamblul ei este jefuită. Educația, patriotismul și spiritul național sunt distruse în colonii cât mai mult posibil. Necunoașterea istoriei este cauza pentru care un număr atât de mare de oameni nu înțelege ce se întâmplă.
X. Consolidarea Republicii Moldova ca și stat suveran și independent, având în componența sa și Transnistria și recunoașterea lui internațională au contribuit la subminarea proiectului de unire a celor două state/teritorii românești.
În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „Podul cu flori”, președintele României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, adus la putere de o lovitură de stat orchestrată de serviciile secrete sovietice, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite și s-a descurajat mult posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară.
În anul 1992, după dezmembrarea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.
XI. Războiului de pe Nistru între românii din Republica Moldova și separatiștii din Transnistria, a fost declanșat în decembrie 1991, imediat după semnarea actului de desființare a Uniunii Sovietice. Războiul a durat până în 1994. Războiul a fost o operațiune specială a serviciilor secrete ale lui Boris Elțîn, făcută cu ajutorul agenturii rusești din interiorul mișcării naționaliste românești și a agenturii serviciilor rusești din Transnistria. Interesul Rusiei a fost acela de a demonstra că românii din Republica Moldova sunt un pericol pentru stabilitatea din această țară a CSI, că România, țara care a refuzat anterior să ratifice tratatul dintre Kremlin și București, ajută militar pe românii din Republica Moldova împotriva transnistrenilor și că este nevoie de o armată rusă de menținere a păcii. Astfel, armata rusă din Republica Moldova nu a mai fost retrasă. Ea deține cel mai mare depozit de muniție, proiectile și armament din Europa și este o frână importantă, chiar decisivă, în calea proiectelor de unire a Republicii Moldova cu România euro-atlantică și o frână la fel de mare pentru aderarea Republicii Moldova la UE.
XII. După ce SUA au fost potrivnice recunoașterii apartenenței Basarabiei la România, timp de aproape un secol, în anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a prezentat tranșant poziția SUA față de proiectul de unire a Republicii Moldova cu România. El a declarat public, în cadru oficial, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova” .
Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul puterii mondiale care domină în prezent România și care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.
XIII. În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele peste trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul românesc din Basarabia a fost convertit la globalism euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului românesc.
Corvin LUPU

Vasile Stoica. Problema Propagandei. Proiect de organizare. 1937

Contracararea antiromânismului

 
I. Necesitatea unei acţiuni sistematice şi tenace de propagandă în străinătate noi abia în timpul din urmă am început s-o simţim şi s-o înţelegem. Înainte de război şi în timpul războiului, guvernele noastre – spre deosebire de guvernele aliaţilor noştri occidentali şi ale vecinilor noştri cehoslovaci, iugoslavi şi chiar bulgari – n-au făcut nimic în această direcţiune. Acţiunea de propagandă românească în Franţa, Italia, Anglia şi America în cursul războiului a fost dusă în întregime de iniţiativele particulare. Abia în preajma şi în decursul Conferinţei de Pace s-a urmat o activitate de informaţii mai susţinută şi mai coordonată. Acţiunea noastră politică şi militară a obţinut, prin tratatele de la Paris, o satisfacţie aproape deplină a revendicărilor noastre naţionale. Opinia publică mondială în 1919 şi 1920 ne-a fost hotărât favorabilă. În privinţa frontierelor româneşti dispoziţiile tratatelor au fost aprobate de către toţi făuritorii opiniei publice anglosaxone, franceze şi italiene. În această atitudine îşi aveau însă partea lor atât obligaţiile contractuale luate faţă de România cât şi simpatia firească faţă de un aliat greu încercat în lupta pentru înfrângerea inamicului comun. Urma deci ca, printr-o acţiune serioasă, metodică şi neîntreruptă, noi nu numai să păstrăm cald interesul opiniei publice occidentale faţă de aspiraţiile noastre, ci totodată să-i punem la dispoziţie toate argumentele obiective, ştiinţifice, pentru susţinerea acestor aspiraţii, clădind astfel o credinţă neclătinată în dreptatea măsurilor cuprinse în tratate. Această acţiune – care în fond este continuarea, cu alte arme, a războiului – ne-a lipsit. Încă în mai 1919 – eram atunci ofiţer, însărcinat cu servicii speciale de legătură între răposatul I. I. C. Brătianu şi delegaţiile engleză şi americană – am arătat, într-o lungă conversaţie şi apoi într-un memoriu adresat răposatului I. I. C. Brătianu, pe atunci prim ministru şi cap al delegaţiei noastre la Conferinţa de Pace, necesitatea unei organizări temeinice a propagandei, preconizând felul cum această organizare ar putea fi făcută. Marele om de stat a recunoscut utilitatea, dar nu şi necesitatea unei astfel de organizaţii; a rămas ca planul să fie luat în consideraţie când evenimentele se vor fi potolit. În martie 1921, văzând acţiunea pe care începeau s-o desfăşoare în Occident ungurii, am insistat din nou în această chestiune pe lângă d. Octavian Goga, pe atunci ministru al Cultelor, şi pe lângă răposatul Take Ionescu, pe atunci ministru al Afacerilor Străine, prezentându-le câte un memoriu amănunţit. Frământările politice n-au permis însă nici de data aceasta înfăptuirea proiectului. 1 ANIC, fond Vasile Stoica, dosar I/90, f. 36-50. Pentru a atrage atenţiunea opiniei publice – în special a celei din Transilvania – asupra necesităţii unei astfel de acţiuni, am publicat, în ianuarie 1922, utilizând memoriile mele precedente, chiar un studiu în organul oficial al „Astrei”, revista „Transilvania” din Sibiu. În fine, în 1922, tot în urma unor lungi discuţiuni cu mine, regretatul I.G. Duca, pe atunci ministru de Externe, a hotărât înfiinţarea unui fel de „direcţiune a presei”, din care apoi, cu modificări succesive, s-a dezvoltat actuala „direcţiune a presei şi propagandei”.

II.

 
Ungurii încă înainte de Marele Război [1914-1918] şi-au dat seama de importanţa propagandei în Occident. Activitatea lor n-a încetat nici în decursul războiului; în Anglia şi în Statele Unite au fost numeroşi aceia care au considerat Ungaria o victimă a politicii agresive germane şi care până în preajma Conferinţei de Pace s-au opus ideii de a dezmembra acest stat. După Conferinţa de Pace, ungurii au pornit imediat lupta contra tratatului de la Trianon. Au dus această luptă până astăzi nu numai cu o rară vigoare, dar şi cu o excepţională metodă şi persistenţă. După ce în primii ani au căutat să dezvinovăţească poporul unguresc de participarea sa la război în cadrul Puterilor Centrale, de la 1923 încoace s-au năzuit să arate că tratatul de la Trianon este o monstruozitate şi că modificarea frontierelor impuse Ungariei de acest tratat este o stringentă necesitate a păcii mondiale. Pentru atingerea scopului urmărit, guvernele ungureşti, susţinute în această operă de toate organizaţiile naţionaliste, au luat o serie de măsuri importante: Au organizat un excelent serviciu de presă pentru străinătate şi, prin membrii legaţiilor şi prin agenţi speciali, au intrat în legătură cu conducerea şi redacţiile tuturor ziarelor importante din Occident, câştigându-le şi influenţându-le. Au organizat o centrală a propagandei, care pe de o parte dirijează organizaţiile revizioniste din Ungaria, pe de altă pate crează şi dirijează un şir întreg de asociaţii „pentru revizuirea tratatului de la Trianon”, „pentru pacea în Europa Centrală”, „pentru autodeterminarea ungurilor”, în marile centre intelectuale şi politice ale statelor occidentale. Au întemeiat încă din 1921 pe lângă universităţile mai importante din Europa instituţii de „cercetări ştiinţifice” cu privire la filologia, istoria, geografia şi literatura ungară – în Viena „Ungarisches Institut”, în Berlin „Ungarisches Institut”, în Roma „Collegium Hungaricum”, în Paris „Institut d’Études Hongroises” –, punându-le la dispoziţie bibliotecile şi materialul documentar necesar în sensul dorit de aspiraţiile ungureşti şi făcând din aceste instituţii instrumente de legătură între universităţile străine şi universităţile şi cercurile ştiinţifice şi politice ale Ungariei şi de difuzare a ideilor conducătoare ale politicii ungare. Au creat şi susţinut catedre de limba şi literatura maghiară la principalele universităţi europene.
 Prin legaţii şi prin agenţi speciali de presă şi propagandă au mijlocit ca universităţile şi societăţile de ştiinţă şi de cercetări sociale din ţările occidentale, din ţările nordice şi din Statele Unite să invite adesea pe profesorii universitari şi pe savanţii unguri distinşi sau pe bărbaţii politici de vază să ţină conferinţe studenţilor, publicului mare sau chiar unor cercuri politice. Au mobilizat în această acţiune atât biserica romano-catolică ungară cât şi bisericile protestante: biserica romano-catolică, în frunte cu cardinalul Seredi (bărbat cu mare vază la Curia Papală), acţionează la Vatican, în cercurile calvine din Franţa, Elveţia, Olanda, Marea Britanie şi America, cea unitară între puţinii dar influenţii ei coreligionari din Marea Britanie şi America, iar cea luterană în Germania şi în ţările scandinave. Au organizat în fiecare an în centrele de opinie publică expoziţii nu numai de artă ungurească, ci şi de material documentar, pentru a demonstra nedreptatea ce s-a făcut Ungariei şi imposibilitatea de a menţine tratatul de la Trianon. Au publicat – în afară de pamfletele de caracter efemer, cărora lumea nu le mai dă atenţie – un număr important de volume, care susţin, cu metode ştiinţifice şi cu mare aparat de argumentare, teza ungurească despre necesitatea revizuirii radicale a frontierelor create prin tratatul de la Trianon. Publică, cu o tenace regularitate, în afară de un mare număr de reviste şi foi de propagandă de valoare minoră, revistele: „Revue de Hongrie”, „Nouvelle Revue de Hongrie”, „The Hungarian Nation” şi „Archivum Europae Centro-Orientalis” în Budapesta, „Ungarische Jahrbuecher” în Berlin (de la 1921), „Corvina” în Roma (de la 1921), „Revue d’Etudes Hongroises” în Paris (de la 1922), „Hungarian Quarterly” în Londra, care, toate, sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi cultural, şi care, prin conţinutul lor, scris parte de savanţi şi literaţi unguri, parte de străini, constituie o colecţie de material documentar, pentru susţinerea revendicărilor ungureşti, aşa de bogată încât, şi numai frunzărind-o, cititorul occidental rămâne impresionat. Au căutat – în special prin invitaţii la excursii de plăcere sau la vânătoare în Ungaria – şi au reuşit să câştige simpatia şi colaborarea multor personalităţi cu autoritate din viaţa gazetărească literară sau politică a ţărilor occidentale, în lupta lor contra tratatului de la Trianon, unii dintre aceştia scriind chiar cărţi întregi în favoarea tezei ungureşti. Au confecţionat o serie de filme cinematografice excelente, unele arătând progresul şi importanţa Ungariei, marea greşeală ce s-a făcut smulgând din corpul ei unele provincii şi necesitatea urgentă de a reconstitui vechea „Ungarie milenară”, altele utilizând subiecte şi vederi frumoase ungureşti, alese anume pentru a câştiga simpatia publicului occidental. În acţiunea lor de propagandă pentru schimbarea frontierelor, ungurii caută totodată să demonstreze inferioritatea culturală, socială, artistică şi etică a cehoslovacilor, a iugoslavilor şi mai ales a noastră. Lupta este dusă în primul rând contra noastră, pe de o parte, deoarece noi, stăpâni ai Transilvaniei, deţinem provincia cea mai scumpă sufletului unguresc, pe de altă parte deoarece noi constituim statul cel mai puternic din jurul Ungariei. În serviciul propagandei s-au pus nu numai toţi savanţii, ci şi toţi bărbaţii politici unguri cu legături peste frontiere. Şi, cum unii dintre aceşti bărbaţi politici au fost şi sunt totodată şi oameni de ştiinţă, influenţa lor în străinătate a fost cu atît mai mare. Amintesc între aceştia pe decedaţii: Albert Berzeviczy, fost ministru al Instrucţiunii, preşedinte al Academiei Ungare şi istoric eminent al epocii Renaşterii, care a dezvoltat o viguroasă activitate în Italia; contele Albert Apponyi, fost ministru al aceluiaşi departament, mare jurist, sociolog şi mai ales orator, a cărui activitate am resimţit-o de la Roma la Londra şi de la Geneva la Berlin, şi baronul Iuliu Vlassics, de asemenea fost ministru al Instrucţiunii, apoi, dintre actualii conducători, pe foştii miniştri Hugo Klebelsberg, Georges Klukacs, Bela Foldes, Emil Nagy, pe actualul ministru al Instrucţiunii Valentin Homan, istoric eminent al Ungariei, pe fostul ministru contele Paul Teleki, profesor universitar şi excelent geograf, şi, mai ales, pe fostul prim-ministru contele Ştefan Bethlen, bun cunoscător al Transilvaniei şi vechi duşman al românismului. Activitatea acestora şi a marelui număr de agenţi mai mărunţi, ai instituţiilor ungare din străinătate – propaganda ungurească a organizat chiar şi restaurante cu bucătărie şi mai ales cu vinuri şi muzică ungurească în unele oraşe mari din Occident – şi a revistelor bine redactate n-a rămas fără rezultate în opinia publică mondială. Dacă în Italia şi în Germania, în urma identităţii de vederi cu privire la respectarea tratatelor şi în urma legăturilor politice dintre guvernele respective, greutăţi importante în calea acestei propagande n-au existat, ea a avut de învins mari piedici în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite, unde pe de o parte simpatiile pentru noi din anii războiului nu s-au stins, pe de altă parte spiritul public este mai conservator şi mai prudent. Rezultatele obţinute în Marea Britanie de propaganda ungurească ne arată în modul cel mai clar măsura sforţărilor ungureşti în această chestiune şi devotamentul fanatic de care sunt străbătute toate legaţiile şi toţi agenţii politicii ungureşti în străinătate. În 1920, presa, universităţile şi cercurile politice britanice considerau frontierele stabilite la Trianon ca juste şi corespunzătoare unei normale convieţuiri în Europa Centrală. Acţiunea ungurească a reuşit însă în câţiva ani să clatine această convingere. În universităţi s-au creat centre pentru cultivarea relaţiilor cu Ungaria (în Oxford o Oxford League for Ungarian Selfdetermination, care s-a adresat chiar Societăţii Naţiunilor acuzând România că distruge monumentele ungureşti din
Transilvania), în presă se dă tot mai multă atenţie jalbelor ungare, în Camera Comunelor şi în Casa Lorzilor se ia cuvântul contra vecinilor Ungariei şi se pronunţă cuvântul „revizuire”. În 21 iunie şi 30 august 1927 apar apoi în ”Daily Mail” cele două faimoase articole ale lordului Rothermere – Hungary’s Place in The Sun şi Europe’s Powder Magazine – care dau şi mai mare având propagandei, o serie de volume şi hărţi, tipărite parte în Anglia, parte în America, (Roumania Ten Years After de Comitetul American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase, The Religious Minorities in Transylvania şi Transylvania în 1922 de Louis C. Cornish, The Racial Conflict in Transylvania de John M, Cabot, A Wayfarer in Hungary de George A. Birmingham, The Tragedy of Central Europe de Ashlmead Bartlett, The Tragedy of Trianon de Sir Robert Donald (care ne numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât: „an army of brigands”), Justice for Hungary de contele Apponyi şi alţi foşti miniştri, The Minorities in Roumanian Transylvania de Zsombor de Slzasz, hărţile contelui Paul Teleki) completează documentarea tezei. Rezultatul e cunoscut. Însuşi d. Lloyd George, care în februarie 1920 considera nu numai că frontierele noastre sunt juste ci că în chestiunea Banatului ni s-a făcut nedreptate şi se declara gata a funcţiona ca arbitru între noi şi sârbi spre a înlătura această greşeală, a ajuns să spună în octombrie 1927 că frontierele stabilite la Trianon trebuie revizuite, deoarece ele au fost trasate în 1919 „când Aliaţii erau plini de toată amărăciunea unui lung război şi n-aveau decât informaţiuni insuficiente şi nepractice cu privire la situaţia europeană”. Lăsând la o parte atacurile lansate în Casa Lorzilor contra noastră, în repetate rânduri, de lordul Newton, amintesc că în 17 noiembrie 1927 România a fost violent atacată, pe tema optanţilor, de lorzii Buckmaster, Haldane şi Carson, că în prezent peste 200 parlamentari britanici cer revizuirea tratatului de la Trianon şi că ideia revizuirii tratatelor – precum reiese din discursurile de astă toamnă ale d-lui Eden – nu este rău privită nici de către cercurile oficiale britanice. În privinţa acţiunii ungureşti în Statele Unite, care până acum a făcut un mare progres, d. Emil Nagy, fost ministru de Justiţie ungar şi unul dintre cei mai energici conducători ai propagandei, mi-a declarat personal următoarele: „Acţiunea noastră cuprinde şi America, deoarece reprezentanţii acesteia au avut o influenţă decisivă la stabilirea frontierelor, sunt unii dintre creatorii acestor frontiere şi, deci, America, în mod normal, va trebui să aibă şi va avea cuvânt când se va produce revizuirea”. Ideia revizuirii a început să prindă şi în Franţa şi numărul celor care cer rectificarea frontierelor din Europa Centrală e în continuă creştere. Ţin să atrag atenţia asupra unei laturi speciale a situaţiei, ungurii reuşind să pătrundă în universităţi, au reuşit, mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite, să influenţeze întrucâtva şi instrucţiunea tineretului universitar din ultimii zece ani, infiltrându-i convingerea că tratatele de la Paris sunt greşite şi au nevoie de revizuirea şi că în special Europa Centrală a fost balcanizată şi trebuie reorganizată pe baza altor frontiere, restabilindu-se Ungaria Mare, în interesul reconcilierii şi păcii. Întâia şi a doua serie universitară a tineretului astfel îndrumat au ieşit din universitate şi au intrat în viaţa publică: este firesc că, în acţiunea lor viitoare, aceste elemente vor fi conduse de ideile pe care le-au obţinut în timpul studiilor şi, deci, între altele, şi de ideia
înlăturării răului pe care îl constituie, în mintea lor, tratatul de la Trianon. Propaganda ungurească a reuşit, astfel, să asigure aspiraţiilor ungureşti un foarte preţios sprijin şi pentru viitorul apropiat. Rezultatele acţiunii ungureşti în opinia publică mondială şi în cercurile politice ale ţărilor occidentale, deşi nu sunt la înălţimea aşteptărilor Budapestei, sunt, deci, totuşi considerabile şi pot deveni periculoase. Nu poate fi trecută cu vederea însă nici propaganda anti-românească a bulgarilor. Guvernul bulgar, evident, nu dispune de atâtea mijloace ca guvernul unguresc; cu toate acestea, întreţine, atât prin organul său de limbă franceză – „La Bulgarie”, apoi „La Parole Bulgare” – cât şi prin o serie de cărţi abil ticluite, o continuă agitaţiune contra noastră, acuzându-ne de opresiunea şi chiar de stârpirea populaţiei bulgare din Dobrogea, susţinând că frontiera noastră sudică este un atentat la viaţa Bulgariei şi a poporului bulgar şi cerând de asemenea revizuirea. Legaţiile bulgare şi diferiţii agenţi bulgari de propagandă au reuşit să creeze, în special în cercurile engleze şi americane, dar şi în cele franceze şi italiene, opinia că Dobrogea (până la gurile Dunării) este pământ locuit de bulgari şi că o rectificare este necesară. Rezumând situaţia, în urma celor expuse mai sus, putem spune: ideia revizuirii tratatelor este acceptată deplin de guvernele şi de opinia publică din Italia şi Germania, face mari progrese în opinia publică şi în cercurile oficiale ale Marii Britanii, face progrese în opinia publică a Statelor Unite şi începe să se răspândească, încet, şi cu prudenţă, în unele cercuri franceze. Cred util să adaug că propaganda anti-românească a ungurilor ţine de la 1735, când, drept răspuns la memoriile marelui episcop Inocenţiu Micu, ne calomniau în mod infam către Împăratul Carol VI şi către guvernul din Viena şi va ţine cât timp se va citi literatură ungurească: jumătate din operele de bază ale acestei literaturi fiind scrise de autori originari din Transilvania sau tratând subiecte transilvănene, este firesc ca publicul unguresc, adăpat la adeste izvoare, să fie stăpânit de dorul de a relua Transilvania şi să urască pe cei ce deţin această provincie.

III. 

 Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei. Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător nevoilor noastre actuale şi scopurilor noastre de viitor este un departament special al presei şi propagandei, condus de un ministru, membru în guvern, secretar de stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanenţă şi continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului său conform indicaţiilor ce i-ar fi date de către d. Ministru al Afacerilor Externe, de către d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, bineînţeles, înainte de toate, de către M.S. Regele. Acest “Minister al Presei şi Propagandei” va trebui să aibă următoarele direcţii: Direcţia presei, având două secţiuni: secţiunea presei interne, şi secţiunea presei externe. Direcţia propagandei; Direcţia minorităţilor; Direcţia cinematografului şi radiofoniei; Direcţia turismului; Serviciul administraţiei şi al arhivelor.
Atribuţiile acestor direcţii ar urma să fie următoarele: Direcţia presei: Secţiunea presei interne: va urmări cu atenţie presa din ţară, atît pe cea cotidiană cât şi pe cea periodică, aducând conţinutul ei la cunoştinţa guvernului; va facilita presei obţinerea de informaţii exacte; va transmite presei indicaţii despre felul cum anumite evenimente, declaraţii sau articole urmează să fie interpretate din punctul de vedere al intereselor naţionale; va interveni pentru oprirea unor discuţii păgubitoare intereselor ţării sau pentru pornirea unor discuţii sau campanii care pot fi utile sau pot uşura acţiunea guvernului faţă de adversarii noştri externi; va urmări vigilent presa minoritară; va interveni pentru pedepsirea sau suprimarea publicaţiilor care jignesc spiritul naţional şi interesele naţionale. Secţiunea presei externe: va urmări, cu ajutorul ataşaţilor de presă din străinătate, toată presa străină, ţinând seama înainte de toate de interesele româneşti şi va aduce la cunoştinţa guvernului articolele importante precum şi toate informaţiile care pot interesa România; va facilita corespondenţilor de ziare obţinerea saucontrolarea informaţiilor destinate presei străine; va păstra contact cu redactorii rubricilor de politică externă ai presei interne, îi va pune la curent cu chestiunile externe şi le va mijloci întrevederile de care pot avea nevoie; va transmite, prin Agenţia Rador şi eventual prin alte Agenţii, informaţii presei străine; va plasa, prin ataşaţii de presă, informaţii, articole, fotografii, în ziarele din străinătate. Direcţia propagandei: va întreţine relaţii strânse şi continue cu amicii şi cu organizaţiile amice României din străinătate; se va îngriji de scrierea şi publicarea în limbile principale străine a unei serii de cărţi cu caracter strict ştiinţific despre istoria, geografia, viaţa economică, literatura şi arta românească, despre justiţia îndeplinită prin tratatele de pace în Europa Centrală, despre imposibilitatea de a modifica actuala aşezare, va mijloci scrierea de articole ştiinţifice literare sau politice de către bărbaţii noştri de ştiinţă şi de către bărbaţii noştri politici cu autoritate şi plasarea lor în revistele mari din străinătate; se va îngriji de scrierea unor răspunsuri documentate la articolele ce ne-ar ataca în presa străină, în cazul când legaţiile şi ataşaţii de presă n-ar putea răspunde destul de documentat; va răspunde prin pamflete diferitelor pamflete de propagandă ungurească sau bulgară în care vom fi atacaţi; va facilita petrecerea în ţară şi va obţine colaborarea personalităţilor marcante din viaţa politică, literară, ştiinţifică şi gazetărească a marilor ţări occidentale; va organiza conferinţe, expoziţii, prezentaţii artistice româneşti în străinătate şi, după caz, conferinţe, expoziţii şi reprezentaţii artistice ale amicilor noştri din străinătate la noi în ţară; va pune la dispoziţia intelectualilor distinşi şi a societăţilor din străinătate care se ocupă cu simpatie de România literatura şi materialul documentar de care ar avea nevoie şi va conforma sforţările după cum se va desfăşura acţiunea adversarilor noştri.

 Vasile Stoica. Problema Propagandei
Proiect de organizare. 1937
[15 ianuarie 1937] –

Începutul Etapei Post-Globaliste – Mass Media Ultimul Obstacol de Mihai Șerban

 

Începutul Etapei Post-Globaliste – Mass Media Ultimul Obstacol

Mihai Șerban
Incorect Politic
Martie 21, 2019

https://www.incorectpolitic.com/inceputul-etapei-post-globaliste-mass-media-ultimul-obstacol/

Renaște speranța, se întrevede salvarea!

 

Au fost desecretizate arhivele celui de-Al Doilea Război Mondial – inclusiv documentele referitoare la înființarea statului Israel –, dar, mai ales, cele care se referă la etapele care au precedat marele măcel, în care au pierit a 70 de milioane de oameni nevinovați.

Printre aceste mărturii se numără cele privind cauzele și intențiile reale care au stat la baza construcției europeniste!

Pe lângă  arhivele din Stanford, Londra, Berlin sau Moscova, cele din Lausanne (Elveția) atrag atenția în mod deosebit și aduc o lumină atât de puternică asupra aspectelor ocultate de presa liberă în ultimii 70 de ani, încât bolnavii Spitalului-psihiatric european s-ar putea să-și recapete, instantaneu, capacitățile mentale!

Ce-i drept, dezvăluirile din aceste documente au fost deja prezentate publicului larg de către François Asselineau, candidat la președinția Franței, în campania electorală (aranjată) din 2017.

Însă contracandidații lui Asselineau și colaboratorii acestora, reprezentații mass media, au avut grijă și au reușit cu ușurință să-l denigreze în ochii unui public din ce în ce mai bolnav și mai ușor de manipulat pe singurul candidat populist, folosindu-se de obișnuitele acuzații de conspiraționism, complotism și, bineînțeles, antisemitism –  pseudo-acuzații alimentate prin simpla asociere cu extrema dreaptă, respectiv cu opoziția controlată din penitenciarul politic europenist, ca și cum aceasta ar putea să fie suveranistă, antisistem, anticosmopolită și, prin urmare, antisemită… Nu este un secret pentru nimeni faptul că AfD-ul din Germania, altă opoziție controlată, a înființat aripa AfD-Juden.

Fără să mai vorbim de publicistica din ultimii ani, în care naționaliștii din țară, acționând împotriva curentelor dușmănoase față de stat, au tras semnale de alarmă consecutive asupra incoerențelor U.E. și a pericolului în care se află România.

Însă, de această dată lovitura este cu mult mai puternică decât oricare din cele de până acum, dacă nu chiar fatală pentru guvernele de ocupație din U.E., începând cu republica de ocupație din Franța – care se află sub asediul Vestelor galbene, în pragul unei situații scăpate de sub control, în care slogane precum „Macron, pute à juif“ nu par să  ridice semne de întrebare în sânul guvernului – și terminând cu guvernul de ocupație din România! Și asta indiferent de propaganda mass media care o să urmeze în încercarea disperată de a ascunde adevărul și a salva aparențele unui sistem criminal ajuns în faza finală!

Unda de șoc care a venit să cutremure eșafodajul minciunii și manipulării pe care se sprijină întreaga construcție europeană, mai ales prin controlul presei și asasinarea în serie a suveranităților naționale (ultima victimă fiind Brexitul), poartă semnătura lui Philippe de Villiers și se numește: J’ai tiré sur le fil du mensonge et tout est venu (Am tras de firul minciunii și totul a venit)!

Secretar de Stat în cadrul celui de al doilea guvern Chirac, deputat din 1987 până în 2004, parlamentar european din 1994 până în 2014, președintele grupului „Union pour l’Europe des Nations“ (Uniunea pentru Europa Națiunilor), unul dintre cei mai respectați politicieni din Franța, prezent alături de François Fillon la reuniunile grupului Bilderberg, om de afaceri de mare succes, cu investiții rentabilizate în proiecte de promovare a patrimoniului istoric al Franței și autor neobosit de cărți best-seller, Philippe de Villiers nu este tocmai turnătorul de care avea nevoie Sistemul…

Asemenea lui Henry Ford, care a plătit și a trimis în cele patru colțuri ale lumii anchetatori privați pentru a înțelege fenomenul și culisele intereselor transfrontaliere, pe care le-a folosit ca notă de sinteză în lucrarea Jidanul Internațional, Philippe de Villiers și-a trimis colaboratorii să afle și să raporteze ce conțin și, mai ales, ce ascund arhivele desecretizate.

Până și în România am cam început să ne obișnuim cu confortul unor ziariști și alți ’telectuali de serviciu, care, din lipsa informațiilor, din lașitate sau pentru trădarea intereselor naționale – ceea ce este cu mult mai grav –, ne prezintă situația haotică în care ne antrenează U.E. ca fiind rezultatul viciat al  unei devieri din linia dorită inițial și trasată de părinții fondatori, Jean Monnet și  Robert Schuman.

Această narativă servește atât interesele mass media, cât și interesele politicienilor din sistem, ambele categorii reprezentând aceleași interese oculte globalizatoare, la comanda puterii secrete.

Pe de o parte, presupusa deviere de la dogmele originale le permite apologeților din mass media mercenare promovarea manipulatoare a unui sistem care pretinde că se bazează pe intenția de a favoriza pacea, umanitatea, drepturile omului și democrația.

De partea cealaltă, pretextul devierii le permite politicienilor o constantă și nesfârșită reformare a U.E. în căutarea noilor soluții, justificând astfel, de la o alegere la alta, necesitatea unui sistem democratic centralizat, perfectibilitatea acestuia și nevoia presupusei pluralități politice a diferitelor partide întru propășirea proiectului european.

Ei bine, totul este o minciună!

Virusul destructurării care subminează și fragmentează U.E. și care-i amenință supraviețuirea se afla în tocmai corpul de intenție inițial, în chiar concepția părinților fondatori.

Timp de cincisprezece ani, s-au făcut transferuri bancare, în dolari, din partea băncii Chase Manhattan în favoarea lui Robert Schuman și a lui Jean Monnet, în schimbul unor operațiuni de influență în serviciul intereselor americane. Departamentul de Stat al S.U.A. s-a folosit de pretextul Războiul Rece, pentru a configura o Europă sub influența totală a patru elemente-cheie:

1. Crearea unei piețe anexe, neo-americane, pentru a scurge supra-capacitatea productivă de după război a S.U.A.
2. Înființarea unei comisii executive, o construcție post-politică în cadrul unei arhitecturi europene fără state suverane și, mai ales, evitarea unei Europe interstatale sau suprastatal-federale.
3. Agregarea statelor fragmentate în chiar existența lor la sfera de influență americană, într-un sigur spațiu geopolitic controlat.
4. Distrugerea tuturor legăturilor cu trecutul istoric, cultural și religios al Europei, prin favorizarea și infuzia sub-culturii americane în toate departamentele socio-culturale, crearea cadrului necesar pentru a permite diluarea etnică prin imigrație masivă, impunerea modelului consumatorist și al egalitarismului absolut prin „piața de dorințe“ și răsturnarea sistemului de valori prin favorizarea „identității culturale“ a femeii și, mai ales, a tinerilor.

Operațiunile de influență ordonate și acceptate de R. Schuman și J. Monnet, recompensate prin transferuri bancare (mită), constau în programarea și dinamitarea graduală a suveranității statelor occidentale și aplicarea cerințelor americane, indiferent de rezultatul din urnele naționale, fie acesta de dreapta sau de stânga: mono-politica agendei americane trebuia să înlocuiască alternanța reală la putere și să împiedice voințele populare și politice nedorite, necontrolate.

Spre exemplu: în arhive se arată că J. Monnet primise comandă să creeze organizația „Euratom“ (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) pentru a împiedica marșul spre independența atomică în Europa, în special al Franței, iar J. Monnet a îndeplinit acest ordin antidemocratic și antisuveran fără întârziere.

Telegramele găsite în arhive mai arată că organizația secretă „Ford-connection“ (sucursală a Departamentului de Stat American comandat de C.I.A.) se folosea pentru operațiunile de influențare de oameni-cheie aflați la mâna sa – înalți funcționari europeni reciclați  în  agenți sub acoperire ai serviciilor secrete americane, aflați pe statul de plată al băncii Chase Manhattan.

Dacă revenim asupra înființării organizației „Euratom“, ne-am fi putut aștepta ca aceasta să fie concepută și îndreptată împotriva Germaniei și nu împotriva Franței care, după cum menționează cărțile de istorie, a fost una din victimele regimului nazist.

Acest detaliu, deloc nesemnificativ, întărește analiza mai multor istorici și intelectuali: Germania lui Hitler a fost creată și instrumentalizată pentru introducerea haosului generalizat, distrugerea și, în cele din urmă, cucerirea întregului continent european de către americani.

Această analiză este confirmată de un alt document-șoc, în care se arată că juristul lui Hitler, Walter Hallstein, este omul care definește în 23 ianuarie 1939, sub comanda lui Hitler, cadrul supranațional al „Europei unificate“ – Das neue Europa.

Dacă mai adăugăm faptul că Hitler a ajuns la putere cu banii de pe Wall-Street, aceeași sursă care îl finanțase, anterior, și pe Lenin să „revoluționeze“ Rusia, și că, în 13 noiembrie 2018, Angela Merkel îl omagia pe Walter Hallstein spunând că „datorită unor astfel de oameni, Europa nu se va mai întoarce niciodată la Hitler“, este lesne de înțeles că analizarea celor două războaie mondiale și a elementelor care au precedat construcția europenistă, precum și concluzia care se impune în urma acesteia au coborât subit în sfera de înțelegere a oricărui muritor de rând.

Putem spune că asistăm la înmormântarea a două elemente majore din constituția acestui sistem: acuzațiile de complotism și conspiraționism au decedat!

Arhivele desecretizate conțin elementele din care o presă liberă, demnă de acest nume, ar putea să dinamiteze în 72 de ore U.E. și să creeze dinamica necesară pentru a permite emergența și impunerea unei clase politice de partea poporului, întru eliberarea și salvarea neîntârziată a fiecărei națiuni din Europa.

Dar nu este cazul, nici presa și nici politicienii nu sunt liberi, iar acest lucru demonstrează că trăim într-un spațiu în care democrația și suveranitatea sunt simple elemente de comunicare halucinogenă, menite să întrețină în interiorul penitenciarului în care ne aflăm o imagine falsă, menită a fi îngurgitată de indivizii spălați pe creier.

Pe de altă parte, conținutul acestor archive vine să cimenteze definitiv și irevocabil munca și lupta naționaliștilor din toate țările ocupate, împotriva cărora acționează întreg sistemul de propagandă a U.E., începând cu forțele de ocupație politică și cele informaționale, prin intermediul binomului mediatico-politic și terminând cu aparatul represiv, în plină expansiune totalitară, al cărui exponent este Codul Penal.

Putem spune că, în ciuda acuzaților de complotism și conspiraționism, cel puțin în sprijinul Adevărului, care, în mod inevitabil, o să schimbe percepțiile populare în privința apartenenței la U.E., naționaliștii au câștigat – potențial – o bătălie istorică! Rămâne ca acești naționaliști veritabili să fructifice adevărurile ascunse până acum în aceste arhive!

Indiferent de ce o să urmeze pentru disimularea adevărului istoric, pentru a forța tăcerea, indiferent de cât o să se intensifice prigoana, în special pe internet, munca de lămurire dusă de nucleul de rezistență, în sprijinul popoarelor autohtone va naște o schimbare de paradigmă pe întreg continentul.

Creșterea agresiunii U.E. prin intermediul directivelor sale nu va reduce valul de naționalism, ci o să-l înzecească.

Acum, puterea ocultă profundă se joacă cu focul într-un act disperat, care trădează o pierdere masivă a controlului real.

Neîncrederea fenomenală în mass media este simptomul principal al unei inevitabile răsturnări de situație. Însăși coexistenta pașnică a minorităților etnice în sânul populațiilor autohtone din Europa este pusă sub semnul întrebării de această cursă malefică a U.E.

Tocmai din această cauză și pentru că suntem datori să ne pregătim pentru preluarea actualei situații scăpate de sub control, U.E. trebuie să dispară în favoarea redobândirii libertății națiunilor, a statelor independente și suverane, singurele capabile să aplice dezideratul democratic în acord cu unicitatea și specificul fiecărui popor și stat în parte.

Sursă: https://www.fayard.fr/documents-temoignages/jai-tire-sur-le-fil-du-mensonge-et-tout-est-venu-9782213712284

Mihai ȘERBAN

Scrisoare deschisă către Neamul românesc Mihai Șerban, Extras din Incorect Politic

 

Scrisoare deschisă către Neamul românesc

Mihai Șerban
Incorect Politic
Septembrie 6, 2019

https://www.incorectpolitic.com/scrisoare-deschisa-catre-neamul-romanesc/

Scrisoare deschisă către Neamul Românesc

 

Toate structurile integrate în Sistem neo-colonial sunt acum afectate de criza profundă de încredere din partea poporului real. Statul de drept-curmeziș, Justiția de fațadă și toate structurile socio-culturale „acceptate“ de Sistem, prin vocea dominantă a purtătorilor de cuvânt stampilați conform cu agenda politică în desfășurare, se lovesc de același fenomen al lipsei de încredere. Această criză a încrederii era deja foarte avansată, dar a ajuns la apogeu sub președinția lui Iohannis și sub guvernarea P.S.D. Din cauza acestui duet globalist neasumat, care mimează stări conflictuale când, de fapt, România este distrusă și jecmănită cu acordul tuturor părților implicate, în replică lucidă dar înceată conștiința maselor naționaliste a făcut progrese semnificative, căci înțelege necesitatea de a se reorganiza, împotriva evoluției regimului de ocupație și a „cetățenilor“ acestuia, românii de buletin.

De aceea, acțiunea necesară și urgentă a vocilor naționaliste începe să câștige teren în mințile maselor necontaminate, împotriva minciunilor acestui regim și a celor care colaborează cu el, reprezentanți oficiali ai Sistemului sau actorii de la „bază“ – opoziția controlată. Cea care a fost inventată și impusă pentru a tempera, submina și deturna revendicările reale emanate din sfera populară acum și în viitor.

S-a ajuns într-un stadiu fără de întoarcere și fără de iertare în istoria postdecembristă a României: indiferent cine ești sau cum te numești, colaborarea de orice natură cu regimul de ocupație, de departe cel mai mârșav și sumbru interval din istoria națiunii, antrenează automat și irevocabil dispariția întru eternitate din corpul istoric românesc!

Nu vorbim numai despre cei care compun tendințele și structurile puterii vizibile, ci de oricare „cetățean“  care, prin nepăsare, prostie, ignoranță, frică sau lașitate, legitimează Penitenciarul psihiatric România. Fractura este ireversibilă: după exemplul Spaniei Franchiste [1], suntem convinși că România se poate lipsi de cetățeni incurabili în favoarea poporului real, în respectul și apărarea valorilor fundamentale, singurele care mai pot garanta continuitatea Neamului Românesc pe aceste meleaguri.

Ceea ce intrigă și mai mult în acest naufragiu este impostura celor care se autodefinesc ca fiind de partea câștigătorilor. Ei spun că ar face parte din „lumea nouă“. Această falsă elită, îngrășată pe spinarea românilor pe care îi scuipă, profitând de tot ceea ce au produs prin sudoarea frunții, decenii de-a rândul, au pierdut războiul împotriva popoarelor. Sunt reprezentanții unei ideologii, ai unei lumi care aparține deja trecutului. Lumea și, în special, popoarele europene se află în plină fază de renaștere a conștiințelor. Am intrat în era post-globalistă și numai instrumentele de control ale lumii vechi, ocultând schimbarea paradigmei, mai mențin iluzia democrațiilor liberale mediatico-financiare, saturate până la asfixie de cosmopolitismul prădător.

Este o realizare practică majoră a dinamicii naționaliste, aflată abia la începuturile sale în spațiul socio-politic din România și, respectând regulile opoziției reale pe timp de ocupație, dinamica naționalistă nu trebuie să caute și nu are vocația să adere acum la nici o formă de structură oficială, de partid. Este o imposibilitate de fapt înființarea unui partid realmente  naționalist care să reprezinte și totodată să fie supus idealului popular – prin instaurarea democrației directe.

Pe lângă faptul că România, politic, este sub lacăt, neîncrederea și nebunia generalizată au pus stăpânire pe mase și ar legitima răstignirea oricărei inițiative de salvare. Orice om din interior, care ar fi într-adevăr opus acestui regim, odată ieșit în față cu soluțiile reale de slobozire din robie, va dezlănțui toate forțelor de ocupație, în frunte cu mass media, și va sfârși linșat de indiferența mulțimii reeducate, în drum spre gherlă.

Etapa actuală, caracterizată prin cenzură, defăimare, stigmatizare (cu fierul roșu) și represiune, impune de la sine un mod de organizare disimulat, bazat pe selecția naturală, în grupuri mici, fără subordonare verticală, structurate în jurul pertinenței și valorii reale a unor lideri de opinie care:

— își asumă responsabilitatea unui limbaj-forță, fără ocolișuri, în slujba Adevărului,

— formulează, dezvoltă și difuzează elementele de înțelegere,

— nasc idei și dorințe de libertate,

— vin să consolideze constant nucleul de bază,

— cuceresc teritorii noi în mintea și sufletul românilor liberi.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece! Nu este suficient să ai milioane de persoane care îți împărtășesc viziunea ca să consolidezi o forță organică de reconstrucție.

Trei decenii de ocupație colonială alogenă nu au fost de ajuns să pornească o insurecție victorioasă. Spontaneitatea „populară“ este o iluzie copilărească periculoasă, imposibil de organizat. Începând cu primăvara arabă, trecând prin Siria, Maidan și, astăzi, în Venezuela, s-a observat cum mecanismele declanșatoare sunt viciate de interese oculte iar, acolo unde aparent reușesc, se parașutează regimuri cu programe antinaționale (cosmopolite),  în numele unor puteri coloniale – România, 1989-2019.

În fața eșecului unor mișcări naționaliste, eșec recunoscut sau nu ca atare de către „cetățeni”, un regim bine organizat, finanțat, informat și susținut din străinătate se poate descurca fără probleme, #REZISTă

Un anumit partid poate fi respins la următoarele alegeri, dar Sistemul financiar internaționalist are deja pregătite două, trei, patru sau cinci partide gata să preia conducerea pentru a realiza aceeași politică de lichidare, indiferent că sunt partide de stânga, de centru sau de dreapta. Vorbim despre stânga, centru sau dreapta ale aceluiași spectru politic controlat: spectrul pseudo-democrației reprezentative sub influență internaționalistă, a liberalismul violent cosmopolit. El sechestrează economia suverană subordonată suzeranității axei Tel-Aviv-Washington, impune filosemitismul prin legi scelerate, impune imigraționismul de masă Fenomenele derivate și metodele sunt cunoscute: cenzura vocilor nealiniate, Marea înlocuire, homo-sida-ismul pedagogic și stradal (LGBTQ) pentru copiii națiunii și toate „valorile“ derivate, care, precum o înfățișare fără tribunal sau o condamnare fără proces, parazitează rațiunea și conștiința omului de rând, îl desolidarizează de aproapele său,  fărâmițează corpul social și național în dauna idealului comun, națiunea.

Acest regim este finanțat și organizat din afară, se bazează pe incapacitatea democratică și politică a sistemului reprezentativ, care  neutralizează, prin trei stratageme, orice acțiune organic revoluționară venită de la bază:

1. Atragerea elementelor revoluționare spre eternul reformism „constituțional“, alimentat concurențial de pseudo-politicieni și pseudo-conflicte regizate și  promovate intens de cvasitotalitatea mass media – aliatele principale ale tuturor forțelor de ocupație și dezagregare națională.
2. Agresiunea directă prin intermediul aparatului represiv, în plină expansiune totalitară, al cărui exponent este Codul Penal – care, cum se vede, este mereu „amendat“ spre a fi cât mai inchizitorial. Bineînțeles, în acest caz organele mass media mercenare tac, iluziile deținuților trebuiesc întreținute.
3. Instaurarea celei mai agresive politici de cenzură de pe întreg continentul. Toate sursele de informare/formatare main stream sunt controlate, orientate să împiedice pozițiile contestatare de fond. Discursul organic naționalist, inițiativele populare necontrolate, apărarea interesului național, a valorilor fundamentale și recunoașterea situației reale, sunt subiecte absolut interzise în România.

Iată unul din exemplele cele mai flagrante de control/ocultare major a realității de către mass media străine din România: Philippe de Villiers, scandal monstru: “U.E., totul este o minciună!”

Mișcarea de așa-zisă (#)rezistență prezentată în aproape toate mass media ca un întreg unificat sub termenul generic de „luptă împotriva corupției“ nu a dezvoltat o conștiință politică realmente uniformă, a creat doar o anarhie generală, pentru a legitima necesitatea reprezentativității anumitor facțiuni guvernante ale regimului.

Pe de altă parte, ceea ce s-a evidențiat din acțiunea „anti-corupție“ pentru o mare parte a poporului – aproape jumătate din cei cu drept de vot – este convingerea că alegerile în sistemul actual nu pot oferi soluții reale. S-a înțeles că Sistemul vizibil este strâns controlat de o coaliție de partide-pioni, uniuni, mass media, servicii secrete și lobby-uri transfrontaliere – cel financiar cosmopolit ocupând primul loc. El este finanțatorul tuturor forțelor de ocupație, împărțite în subdiviziuni și subgrupuri specializate în privatizarea națiunilor și înrobirea popoarelor. Procesul electiv devine o acțiune sterilă, o cacealma generalizată!

Votul nu mai contează nici la nivel european. Într-un interviu dat luni, 6 mai 2019,  presei poloneze, J.C. Juncker a respins ideea că o creștere a numărului de voturi în favoarea naționaliștilor la europarlamentare va încetini procesul de integrare al U.E.:  „În aceste alegeri, cei care promovează un naționalism nebunesc (n.a.- a se înțelege „suveran”), vor plăti pentru asta. Nimeni nu știe, dar ultima dată am respins candidaturile a șase comisari prezentați mie de guvernele naționale.”  Adăugând: „Amintiți-vă că guvernele doar propun comisarii. Președintele Comisiei este cel care îi acceptă și le dă responsabilități.”… Sau nu?!

Pentru aceste motive, care se pot înmulți în milioane de nemulțumiri și revendicări individuale, pentru a forma, într-o zi, o  comună forță revoluționară organică, este necesară crearea unei dinamici de schimbare. Prin conceptul de „revoluție națională organică“ nu trebuie să înțelegem doar metodologie, ci și  ideologie, difuzarea elementelor constitutive ale unei ideologii revoluționare comune. Nu poate exista nici un partid revoluționar fără concepție organică, o practică revoluționară, o gândire revoluționară.

Fără o idee revoluționară, nici o acțiune nu poate fi cu adevărat revoluționară.

Practică și idei. În acest interval, în România, naționaliștii civici (patrioții) sunt doar o masă de manevră identificată de regim ca fiind reacționară, în mod conștient sau nu, această iluzie întreținută de mica burghezie reformistă –  rebeli-televizor, jurnaliști-securiști, scriitori-comandă, filozofi-telenovelă, ortodocși-demagogi, intelectuali-transfer bancar și ale lor victime, cetățeni-buletin de vot –, care încearcă să compună cu regimul, nu ne poate aduce la nimic și nu sunt premisele unei revoluții organice reale.

Nu căutăm învoială cu acest regim, nu vrem să negociem cu el, ci dorim să-l răsturnăm, să-l distrugem și, în memoria milioanelor de vieți românești nenorocite, să-l ducem în fața judecății după noile legi. Sau, ca să ne arătăm omenia, cel puțin să-l aruncăm în Marea Neagră, pe 25 decembrie, așa cum au procedat islandezii, în ape ceva mai reci…

Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a avea o practică revoluționară articulată în jurul unei idei revoluționare: revoluția naționalistă globală și, în consecință, crearea unei Europe naționalistă și socială, un continent al națiunilor suverane și a cooperării reale, liber consfințită. Acest curent de reîmproprietărire statală și de dezvoltare organică, contra-politicianistă și, mai ales, protecționistă, urmărește salvarea popoarele de origine europeană. Urmărește să le ofere state capabile să-i apere, să le deschidă viitorul către legitime, grandioase perspective de dezvoltare și prosperitate. Aceste două elemente – practică și idei – sunt articulate doar în cadrul unei organizații revoluționare.

 

Mulți vor spune: „Bine! Dar cum?“

Însă, mai întâi, a venit timpul să ne întrebăm: ce vrem noi cu adevărat, care anume este țelul nostru ca națiune, cum înțelegem să ne proiectăm în viitor ca popor, dacă noi, românii, mai avem vreun ideal pe lumea asta? Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în organizarea schimbului de idei și în acțiunea solidară.

Urmează întrebarea primordială: ce anume vom fi pregătiți să facem pentru realizarea acestor idealuri, cât de încrâncenată va fi lupta pe care o vom da, pentru a reînnoda cu destinul nostru?

Este de la sine înțeles că regimul de ocupație nu o să le permită revoluționarilor naționaliști să se organizeze sau chiar să se exprime în public. În această etapă post-decembristă, pedeapsa a devenit regula, cenzura a devenit legea și îndobitocirea populației a devenit economie.

Trebuie să ne organizăm în așa fel încât represiunea regimului să nu aibă un efect dăunător asupra dezvoltării ideologice. Ceea ce citiți chiar acum, nu uitați, o să fie în curând interzis de regim și este accesibil numai datorită tenacității unor reviste și publicații ai căror directori și-au păstrat angajamentele față de neamul și țara lor, fiind supuși constant la  cenzură, presiuni și amenințări. Clandestinitatea este deja normă atunci când vorbim despre opoziția naționalistă față de un regim cosmopolit. Va veni momentul în care circumstanțele obiective vor fi reunite pentru ca activitățile noastre organizate să se desfășoare fără frica nejustificată de represalii guvernamentale. Când? Când starea de descompunere a acestui regim o să fie de așa natură încât el nu va mai putea, chiar dacă dorește, să reacționeze împotriva destinului popular. Italia lui Salvini este un exemplu în acest sens.

Celulele naționaliste și funcția lor. Primul pas în dezvoltarea partidului revoluționar naționalist constă în unificarea ideologică neîntârziată a tuturor revoluționarilor naționaliști,  care trebuie să disemineze cât mai mult posibil ideile revoluționare naționaliste în rândul maselor. LINIA de diseminare nu este pur partizană, nu este de Dreapta sau de Stânga, ci transcende limitele impuse de regimul pseudo-democrației ELECTIVE, cuprinzând esența fundamentală a luptei politice organice: VOTUL (decizia suverană) [2], implicarea activă, neîntreruptă și directă a Neamului, pe deplin justificată în gospodărirea constantă a Arealului vital, Națiunea Română. Insistăm asupra acestui punct: nu este vorba despre diseminarea unei ideologii „patriotice“ cuprinsă de nostalgia trecutului, ci „naționaliste“ înfiptă în prezentul întunecat și orientată spre viitorul luminos. Să ne aducem aminte de sloganul PSD: „Patrioți europeni“ sau sloganul lui Macron: „Patriotism deschis”… Nu vrem! Îmbrățișarea naționalismului și diseminarea valorilor acestuia sunt condiții fundamentale pentru progresul conștiinței istorice și politice a poporului român. Oricine invocă altă cale ne minte!

În înțelegerea noastră a lumii și a istoriei, politica este fundamental o extensie a empirismului rasial. Este determinată de potențialul genetic al unui neam influențat de luptele sale de-a lungul veacurilor și al cărui mod de a gândi și de a acționa, întru prezervare și continuitatea sa, este rezultatul unei evoluții istorice unice. Însă, așa cum potențialul nu este totul, nici politica necultivată nu poate produce nimic bun. Este o lucrare de conștiință care dezvăluie oamenilor ponderea dificultăților și a provocărilor. Un naționalist va avea întotdeauna, prin definiție, o comunitate națională de apartenență. Din motivul evident că o comunitate națională din Europa nu este decât o extindere biologică deosebită a rasei albe, înmulțită în neamuri. Orice naționalist aparține, prin urmare, unei națiuni implicite, așa cum aparține unei familii implicite.

Din această cauză, singurul referent „patriotic“, poluat și diluat de atâtea atacuri semantice, nu mai oferă nici o garanție cu privire la integritatea comunității naționale în sine. Am văzut cum, în numele „ideii patriotice“, națiunea reală, realitatea concretă, biologică a fost slăbită treptat prin intoxicare de către forțele cosmopolite, până la a ajunge ceva imposibil de definit. Nu mai găsim un singur inamic al națiunii care să nu se fi pretins patriot înainte să comită o crimă împotriva națiunii.

Dacă aveți posibilitatea, cereți unui englez, francez sau german să formuleze ce înțeleg ei prin națiune, neam, patriotism?! Astfel veți înțelege, la modul cel mai brutal, încotro ne îndreptăm și noi dacă nu intervenim la timp.

Vrem nu vrem, a venit timpul să vorbim despre noi și realitatea noastră: naționalismul este singura valoare protectoare a umanității albe, adică un principiu unificator. Și, ca rezultat, este și un socialism pe scara rasei albe. Această rasă albă este astăzi victima celor mai violente atacuri interne și externe și este amenințată cu dispariția în Occident. Biserica, fie Occidentală sau Răsăriteană, nu arată nici un fel de opoziție la acest genocid programat, Vaticanul devenind principalul promotor al acestei înlocuirii începută oficial în 1965. Prin urmare, naționalismul explicit sau implicit anti-rasist sau anti-xenofob nu este doar contra-revoluționar, ci și trădarea în sine.

Inhibarea generalizată în acest domeniu este rezultatul teoriei liberale și nu are rost să mai dezvoltăm subiectul –  „căutați și veți afla”! Prin urmare, cei care încearcă să reconcilieze rasismul de convingere (protecționist/vital) și anti-rasismul pur formal, jucând pe cuvintele care alcătuiesc conturul din ce în ce mai confuz al „țărilor integrate“ în satul global – ca să-l cităm pe Marchall McLuhan –, nu vor reuși niciodată să schimbe tendințele, fiindcă nu o fac dintr-o poziție de forță, ci sub presiunile taberei adverse, rasiștii anti-rasiști, deci forțele de ocupație politică! Când Iohannis invocă toleranță „față de celălalt“ înseamnă că presiunile externe se accentuează, comanda a fost dată și imigranții urmează să ne bată la ușă… Cu securea!

Să fie înființate – ori de câte ori este posibil, prin proximitatea geografică sau sectorul de activitate – celule naționaliste, unde frații și surorile noastre de luptă să se întâlnească, să se cunoască, să analizeze situația actuală în concretul ei, să facă schimb idei, de literatură naționalistă, să discute în jurul soluțiilor naționaliste, fie teoretice sau aplicate pe analiza/decodificarea știrilor, a stării națiunii și a viitorului dezirabil. Celulele naționaliste nu au vocația să caute răspunsuri, alianțe sau justificări pe lângă reprezentanții Bisericii oficiale. Nu credem în  tăcerea  nevinovată, preoții știu prea bine că Iisus Hristos nu a poruncit nimănui să tacă în fața fariseilor, să conspire cu ei sau să li se supună, ci a arătat că fiii Satanei trebuiesc combătuți cu forță și determinare! Calea arătată de Sf. Iustin Pârvu este calea Adevărului în ambele lumi: izvor nesecat de inspirație Pământească și de mântuire Cerească. Cât despre toleranță, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „cine duce război cu Satana ține pacea cu Dumnezeu!” – Alegeți tabăra camarade!

Funcția acestor agore moderne – pe lângă faptul că facilitează și întăresc relațiile de prietenie sinceră și de unitate în folosul comunității –, este să atragă persoanele cele mai conștiente, astfel încât acestea să participe la rândul lor la progresul conștiinței naționale și să pregătească înlocuirea stadiului defensiv reacționar în care ne zbatem (fără sorți de izbândă!) în favoarea revoluției naționaliste organice.

Scopul: construirea unui model de societate organică bazată pe tradiție, unitate, suveranitate, protecție  și inovație; eradicarea structurii actuale, Judecata națiunii, emanciparea și clădirea viitorului propriu.

Eforturile și speranțele minorității active în sânul majorității pasive, nu duc spre amăgire ci propun un apel la realism, recunoaștere, asumare, Adevăr și strategie programată. O astfel de revoluție naționalistă organică nu este lucrarea unei zile și nici unei generații. Patologia fals progresistă a globalismului este mult prea avansată. Eșecul referendumului pentru familie reprezintă cel mai bine începutul apostaziei și afaziei oficiale.

Fundația acestei viitoare izbânzi este riscul. Copiii națiunii, victime ale represiunii, riscă să îmbrace zeghea. Cei mai buni dintre noi vor cunoaște iadul pe pământ, prigoana, persecuțiile semenilor și tăvălugul societății de sinteză.  Dar, așa cum am reținut din pilda meșterului Manole, dacă vrem să clădim ceva care să dăinuie, fără jertfă nimic solid nu poate fi clădit. Dacă ne-am înșelat în privința perioadei de gestație, libertatea nefiind o știință exactă, deznodământul rămâne stabilit. Ajută-te singur și Domnul te va ajuta. Dacă ni se mai cuvine salvarea, o vom avea, însă nu pe vorbe și acte sterile! Doamne ajută!

 

Mihai Șerban

 

[1] „După al Doilea Război Mondial, Pax Americana înlocuise Pax Romana! Influențele care au debarcat în Europa odată cu Aliații s-au tradus foarte repede prin accelerarea decadenței în societate, sexualizarea raportului uman, dezvoltarea ateismului, exaltarea plăcerilor individuale și consumatorismul exacerbat ca nou obiectiv de viață, devenind, astfel, o societate în întregime dependentă și supusă hegemoniei bancare. Noua stare de fapt a adus, de asemenea, începutul sfârșitului pentru morala și starea sufletească a oamenilor, iar acest lucru a dus la îmbolnăvirea psihică gravă a populaților din Vest. Singura țară care a făcut excepție a fost Spania, care, datorită marelui vizionar Francisco Franco Bahamonde, alături de un popor determinat să lupte pentru independență și libertate, a reușit să țină piept internaționalei comuniste și celei capitaliste, disimulată după mișcarea republicanilor, reușind să țină Spania cu o mână de fier departe de hegemonia bancară internațională din 1936 și până în  1977 (…)” (extras din lucrarea, Manifest. Cartea Neagră a României)

  [2] „A alege un reprezentant nu înseamnă a vota. Votul este putere (kratos) decizională directă, constantă  și suverană asupra unor proiecte precise, dorite sau respinse de către popor (demos). Alegerea unui reprezentat nesupus democrației constante (directă), reprezintă un act fundamental nedemocratic, o renunțare dramatică care legitimează și întărește pozițiile oligarhiei din spatele puterii vizibile. Alegerile sunt forma palpabilă a iluziei democratice, în timp ce reprezentativitatea acesteia este fondul  de comerț  al Puterii profunde, mâna invizibilă. Alegerile stabilite la termen fix o dată la fiecare cinci ani, în detrimentul votului direct și constant asupra proiectelor de țară, este perpetuarea Sistemului radical antipopular și antinațional din care, în mod paradoxal, masele își hrănesc iluziile, sorbind ecranele, în drum spre abator!” (idem)