INTERVIU PROFESOR CORVIN LUPU: Moderator: dr. Calistrat Atudorei. Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9)

INTERVIU PROFESOR CORVIN LUPU: Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9)

20:27, 24 iulie 2023

Vă prezentăm cea de-a noua parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 19 iulie 2023.
Tema specifică a emisiunii: Inducerea crizei alimentare, energetice și de bunuri de larg consum în România.
Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.
Moderator: dr. Calistrat Atudorei.
Vă recomandăm să vizionați și prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a șasea parte, a șaptea parte și respectiv a opta parte a seriei.
Transcriere parțială:
Blocarea banilor țării în conturile bancare ale ICE „Dunărea” sau în conturi tranzitorii administrate de directori de credit a lipsit țara de bani și a determinat guvernul și ministerele să ia măsuri de austeritate care au generat nemulțumiri populare. Printre altele, unele din aceste măsuri au fost anularea drepturilor bănești suplimentare pentru muncitorii din sectoarele industriei grele, extractive, petroliere și toxice. Asta și urmăreau cei care doreau să-l răstoarne pe Nicolae Ceaușescu.

În timpul regimului Ceaușescu, ofițerii deplin conspirați ai Securității au reprezentat un procent de 65%. În timpul regimului socialist, ofițerii deplin conspirați erau avansați doar până la gradul de colonel. După 1990, Ion Iliescu a avansat la gradul de general o serie de ofițeri acoperiți din rețeaua externă, printre care Teodor Meleșcanu, Ion Țiriac, sau George Constantin Păunescu.

Coordonând activitatea de comerț exterior, Securitatea a ajuns să controleze toate bunurile produse de economia națională, inclusiv alimentele, care erau și ele bunuri de export. Acest lucru a permis Securității să schimbe strategia în efortul ei de a-l înlătura de la putere pe Nicolae Ceaușescu, așa cum se angajase conducerea Securității în fața KGB, încă din anul 1972, după cum foarte documentat a demonstrat istoricul american Larry L. Watts.

Astfel, conducerea Securității, împreună cu foarte influenți filo-sovietici de la vârful aparatului de partid, cum ar fi C. Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Ioan Ursu, Gh. Oprea și alții, au trecut la inducerea unei crize alimentare, energetice și de bunuri de larg consum, care să genereze mari nemulțumiri populare, cu încetul, din aproape în aproape, nu brusc, ca să-l determine pe Ceaușescu să se implice în a curma criza. Astfel, începând din anul 1981 și mai ales după 1982, când Securitatea a preluat prin decret prezidențial controlul total asupra comerțului exterior, bunurile alimentare au început să fie stocate și să nu fie distribuite în cantități suficiente către populație. Stocarea acestor bunuri alimentare se argumenta în fața organelor locale și centrale ale partidului și guvernului prin reținerea lor în perspectiva exportului, în vederea obiectivului primordial al statului român: plata integrală a datoriei externe. Obiectivul fusese stabilit de Ceaușescu, după ce FMI și Banca Mondială au dublat unilateral dobânda la împrumuturile acordate României, încălcând înțelegerile și contractele semnate inițial.

Deci, cei care induceau criza și blocau produsele alimentare, în cantități uriașe, subliniez, URIAȘE, aveau acoperirea ordinului lui Ceaușescu. Dar Ceaușescu nu le ceruse să înfometeze populația.

Neoficial, gl. Victor Niculicioiu, fostul comandant al U.M. 0110 „anti-K.G.B.”, a recunoscut acest lucru. El mi-a atras atenția: „aveți grijă când cercetați criza alimentară și de bunuri de larg consum, pentru că ea a fost indusă intenționat”. După decenii de la acele evenimente, constatăm că țara avea banii necesari fondului de rulaj pentru achiziționarea, din țară sau din străinătate, a produselor necesare populației. Guvernarea post-comunistă a lui Ion Iliescu a recunoscut că a găsit în visteria țării aprox. 3 miliarde de dolari și 600 de milioane de ruble. Din arhivele Ministerului Comerțului Interior și ale Rezervelor de Stat reiese că depozitele alimentare erau pline, frigoriferele din întreaga țară erau pline de carne, pui, brânzeturi, pește, iar în magazine nu se găsea nimic. Mai ales începând din primăvara anului 1989, când România nu mai avea nici o datorie externă, când în toată Europa de Est începuse promovarea unor măsuri pregătitoare pentru schimbările pe care S.U.A., Uniunea Sovietică, Franța și Germania Federală le negociau, privitor la mutarea Cortinei de Fier cu sute bune de km mai la est, guvernanții de la București și sfetnicii lui Nicolae Ceaușescu puteau cu ușurință să acționeze pentru aprovizionarea populației, care ar fi detensionat total societatea românească, dacă ar fi fost de bună-credință.

În toate vizitele în teritoriu pe care le făcea Nicolae Ceaușescu, din ordine guvernamentale, autoritățile locale umpleau magazinele și piețele pe unde trecea președintele, după care retrăgeau produsele. La mijlocul lunii octombrie 1989, Ceaușescu a făcut o vizită inopinată într-un mare magazin „Alimentara” din București și l-a găsit gol. El s-a înfuriat pe factorii responsabili, care i-au spus că de vină sunt speculanții de pe piața neagră și i-au propus să dispună raționalizări și să se introducă sistemul de cartele la anumite produse, propunere care agrava aprovizionarea populației.

Sabotată a fost și dirijarea corectă a muncii patriotice în agricultură, prestată de militari a diverse arme, de muncitori de la oraș, de elevi, de studenți etc. În timp ce unii erau trimiși să presteze munci total ineficiente, cum ar fi aceea de a recupera boabele de grâu în spatele combinelor, pe câmp putrezeau sute de tone de produse horticole (ardei, roșii, gogoșari, castraveți, mere, struguri etc.) La agravarea crizei aprovizionării populației a contribuit și C.S.P.-ul. În perioada sărbătorilor de iarnă, în ultimii ani ceaușiști, în portul Constanța erau aduse vapoare întregi cu portocale, banane, cafea etc. și se raporta lui Ceaușescu că întreaga țară va beneficia de aceste produse. Apoi, din vapoare se descărcau cantitățile necesare aprovizionării popotelor Securității, Miliției, Armatei, Partidului Comunist și mici cantități pentru populație, cât să trezească interes, eforturi pentru a face rost, cozi și a se crea astfel nemulțumiri populare și a face ca largi categorii sociale să nu aibă acces la aceste bunuri. Majoritatea produselor rămâneau pe vapor. Din diverse ordine, vapoarele erau ținute pe loc până în lunile martie-aprilie ale anului următor, când marfa era declarată perisată și era distrusă. În acest timp, în toată țara se desfăceau cantități infime de produse, pentru a se putea raporta președintelui țării că populația a fost aprovizionată. Rapoartele despre dezastrul indus în societatea românească au fost oprite pe traseul către Nicolae Ceaușescu. Indiferent câți vinovați de această situație s-au aflat în rândurile organelor de partid și a ministerelor de resort, principala vinovată de a nu-i fi raportat corect lui Nicolae Ceaușescu a fost conducerea Securității. Ofițerii de la baza Securității, din teritoriu și din D.S.S. și-au făcut datoria, dar rezultatele muncii lor informative nu au ajuns la conducătorul statului.

În data de 11 noiembrie 1989, s-a atins una din culmile sabotajului fățiș al lui Nicolae Ceaușescu de către Securitate. În acea zi, într-o ședință ultra-secretă, ținută în trei orașe diferite din țară, șefilor Securității din teritoriu li s-a ordonat să interzică aparatului să mai culeagă și să verifice date privind acțiunile de înlăturare de la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu.

De altfel, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, ofițerii din unitatea Direcției a IV-a a D.S.S. care supravegheau unitățile județene de securitate și ale sectoarelor municipiului București, unitate comandată de col. Gheorghe Ceaușu, au primit ordin de la conducerea D.S.S. să nu se mai ocupe decât de angajații de la nivelul de la baza Securității, astfel că rapoartele acestora au ajuns să vizeze angajații civili și ofițerii tineri, cu grade mici. Această măsură urmărea tot ascunderea acțiunilor de sabotare a lui Nicolae Ceaușescu.

Inducerea crizei bunurilor de larg consum în România a echivalat cu un sabotaj al întregii societăți românești, în scop politic. Prețul plătit de români a fost uriaș, nu numai prin prisma sacrificiilor făcute în anii crizei, cât și prin urmările loviturii de stat care a condus la dezastrul care a urmat în anii regimului numit „de tranziție”, când s-a distrus cea mai mare parte a economiei României, care a fost înlocuită cu o economie străină, care produce în folos și în profit străin.

Anterior inducerii crizei alimentare, sfătuitorii lui Ceaușescu l-au convins că s-a născut o „piață alimentară neagră” a speculanților, propunându-i să aprobe interzicerea sacrificării vitelor proprii de către țărani și, în paralel, introducerea de contracte obligatorii de animale, pe care statul le plătea sub-evaluat. Un alt aspect al problematicii din agricultură a fost faptul că, prin contractul colectiv de muncă, țăranii cooperatori aveau dreptul la un procent de 10-20% din produsele agricole obținute, în funcție de randamentul fiecărei unități agricole, procent care nu le-a fost acordat decât în puține situații. La „procesul” de la Târgoviște, Ceaușescu s-a referit cu convingere la cantitățile mari de produse agricole și alimente câștigate de țăranii cooperativizați. El a murit convins că țăranii chiar au încasat procentele stabilite prin contractul colectiv de muncă.

Aceste procente erau raportate ca fiind date țăranilor și apoi raportate din nou ca depășire de plan. Peste această situație, se suprapuneau rapoartele-bilanț de la sfârșitul fiecărui an agricol, care se făceau publice și erau prilej de laudă al regimului, când țăranii vedeau ce puțin au obținut ei și ce mult s-a produs.[1]Vezi nota dacă e cazu

O altă componentă a crizei induse, care a produs efecte psihologice deosebite a fost întreruperea curentului electric, dezorganizat, neanunțat, în toată țara. Conform datelor I.N.S. din perioada socialismului de stat, consumul de curent al populației reprezenta aprox. 7-8% din totalul consumului. Industria, agricultura, transporturile și instituțiile de stat consumau 92-93% din producția de energie electrică. „Economiile” care s-au făcut prin întreruperea aprovizionării cu energie electrică, au fost în realitate mari pierderi datorate întreruperii producției în industria mică, atelierele cooperației etc., ca și datorită rebuturilor produse, daunelor aduse activităților din spitale, instituții de învățământ, deteriorării aparaturii și a unor instalații etc. Ceaușescu nu a fost conștientizat de aceste realități, în primul rând de către șeful D.S.S., singurul comandant din Securitate care discuta direct cu șeful statului.

Aceeași situație cu cea a bunurilor alimentare era și cea a carburanților. Depozitele de benzină, motorină și derivate din petrol erau arhipline, iar populației i se distribuia carburantul raționalizat, în cote lunare insuficiente.

După decembrie 1989, când s-a analizat, îndelung și repetat, situația din România, relele au fost considerate a fi datorate doar lui Ceaușescu, dar nu s-a ținut cont că vinovăția era și a lui, dar și a celor care induceau criza pentru a-i nemulțumi pe români, a-i răscula și a-l înlătura pe conducătorul care „întinase socialismul”, promovase spiritul național românesc și modelul de a nu se supune forțelor internaționale diriguitoare. Au existat și conspiratori și puciști care i-au înfometat pe români, i-au ținut în frig și le-au tăiat curentul și care s-au declarat și ei victime ale lui Ceaușescu. De asemenea, ca o culme a inversărilor de situații, au fost și comandanți din Securitate, în frunte cu gl. Iulian Vlad, au declarat că Nicolae Ceaușescu i-ar fi trădat pe ei…

În acest fel, s-au creat toate nemulțumirile unei mari părți a populației României, greu de cuantificat procentual și condițiile favorabile declanșării unei revolte populare, operațiune pentru înfăptuirea căreia, Securitatea avea toate mijloacele necesare și coopera strâns cu serviciile secrete străine care așteptau momentul să atace România, cu mijloace foarte bine acoperite.

Notă:

[1] Exagerările producției agricole nu aveau rol propagandistic, cum au afirmat numeroși cercetători, pe care nu-i mai cităm, problematica nefiind obiect al prezentului studiu. Exagerările producției agricole erau strict necesare României în calitatea ei de membru al Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), la care România a devenit parte în anul 1971. Puterile occidentale, interesate să nu se aglomereze piața alimentară internațională cu produse agricole, au invocat necesitatea de a nu se permite unor state, mai mult sau mai puțin totalitare, să-și înfometeze popoarele, prin exporturi alimentare exagerate. De aceea, G.A.T.T. a impus statelor membre să exporte maximum 25% din producția agricolă. Ca urmare, România calcula necesarul intern și cât putea să exporte, raportând apoi o producție totală față de care exportul să reprezinte maximum 25%.
Trădarea Securității Statului în România Socialistă (partea 9) - Geopoli...

DistribuieVă prezentăm cea de-a noua parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze...

Ion COJA. Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

 

Primul text de pe site lui Ion COJA, în 2007

 Doctrină naţionalistă

Așa a fost începutul site-ului

Textul cu care a debutat site-ul nostru

Publicat de Ion Coja| Doctrină naţionalistă

nota redacției : acesta este textul cu care a debutat site-ul nostru. Îmi face plăcere să reproduc și cele trei comentarii care au făcut safteaua. De atunci s-au strâns circa 3500 de articole și 65.000 de comentarii. Nu-mi vine să cred…

Mai exact, după Panou Control al site-ului, sunt 3782 de articole și 63.371 de comentarii. Mai aflu că Akismet m-a protejat de 372.826 de comentarii spam.  Nu prea pricep ce înseamnă asta, cine este Akismet… Nu cumva m-a protejat mai mult decât era nevoie?!

Mă bucur să constat, să-mi aduc aminte, că site-ul nostru are un naș – sau o moașă, în persoana dlui MARCEL BOUROȘ. Ne onorează, ne bucură etc… 

*

Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 21.06.2007 | 4 comentarii

La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.

– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.

– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!

Aşadar, pe puncte:

1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!

2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…

Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.

3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z., binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…

4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.

5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…

6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:

a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“

După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…

b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!

c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…

Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.

7. Mă amuza să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):

– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…

– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…

– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“

Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziuaşi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literarăvreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.

Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.

În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.

De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!

Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.

Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:

În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…

După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.

În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.

Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“

Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!

*

*

Iată și cele trei comentarii, care au fost de bun augur! Patria recunoscătoare!

Şerban Popa • 

Să nu mi-o luaţi, vă rog în nume de rău, domnule profesor, dar citind „Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea,” mi-am adus aminte de unele din păţaniile mele de dinainte de 1989.

Spre deosebire de dumneavoastră, eu mi-am plătit cotizaţia la sindicat.

Ceea ce am refuzat să plătesc au fost părţile sociale.

Atunci când secretarul de partid de la institut (lucram la ISPH) m-a chemat să-mi ceară socoteală i-am răapuns că nu pot să plătesc pentru ceva pentru care sunt proprietar, producător şi beneficiar.

A rămas mască.

Atât a putut să mă apostrofeze (că nu era prima nefăcută pe care o făceam) : De ce nu vrei să intri şi tu în rânduri ?

Iar eu i-am răspuns cu un tupeu total (dar după ce-am ieşit a trebuit să mă ţin puţin de perete că începuseră să-mi tremure picioarele) : Eu sunt în rânduri tovarăşe Budu (aşa îl chema). Alţii nu sunt.

Ceea ce era un fel de avertisment să nu-i mai lase pe alţii să fure din materialele scumpe cu care se lucra acolo. Eu făceam pe vremea aceea machete de prezentare pentru ceauşescu, machete care încorporau materiale deosebit de rare şi de scumpe.

Nu ştiu cine, sau dacă altcineva a plătit în locul meu cei câţiva zeci de lei în fiecare lună.

Cu învăţământul politic a fost o altă fază.

Eu nefiind membru de partid făceam învăţământul politic la sindicat.

Numai că, de fiecare dată când îmi venea rândul legam tema la zi de marile probleme filosofice. Problema cunoaşterii, a dialecticii, a primordialităţii materiei faţă de spirit etc.

Pe vremea aceea aveam timp să citesc, cu doar două ore de televizor pe zi.

Rezultatul a fost acela că, din astfel de intervenţii, reieşea de fiecare dată – fără ca să fie nevoie de nici un efort vizibil – cât de tâmpite erau de fapt lecţiile la care eram siliţi să fim prezenţi şi cât de interesante ar fi putut, totuşi, să fie.

Până la urmă însă, „cursanţii” au prins oarece drag de giumbuşlucurile mele, pentru că nimeni, niciodată, nu m-a tras de mânecă

Avatar

Mircea O. • 

Părerile mele nu corespund întotdeauna celor formulate de dvs. în post, dar materialul este aşezat şi implicit instructiv.

Avatar

T. Bucur • 

Mda! Am citit cu interes.

*

Nota redacției – Așadar, ideea de a deschide acest site mi-a dat-o domnul Marcel Bouroș. Acest site care a devenit o parte importantă din „opera” mea. Și din viața mea. Îmi face plăcere să mă simt dator la oameni ca domnul Marcel Bouroș! Tot binele întregii familii Marcel Bouroș.

Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (2) Prof. dr. Gică Manole

 

Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (2)

Prof. dr. Gică Manole

21 Iunie 2023

„Sânt convins că Antonescu este singurul om capabil de a conduce destinele României” (Adolf Hitler, 14 ianuarie 1941, Berghof)

Din 27 noiembrie 1940, după asasinatele de la Jilava, relațiile dintre Ion Antonescu și Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, s-au deteriorat profund. Adept al Legii și Ordinii, Ion Antonescu detesta anarhia, dezordinile, excesele de orice fel. El a înțeles că un conflict cu Horia Sima devenise iminent, iar faptul că acesta a solicitat audiență la Hitler, la începutul anului 1941, l-a determinat și pe șeful guvernului român „cere și el o audiență la Hitler”[1].

Așadar, Adolf Hitler i-a invitat în vizită oficială în Germania, în ianuarie 1941, atât pe Ion Antonescu, cât și pe Horia Sima. Acesta din urmă, deși toată lumea îl sfătuia să se ducă în Germania, în acest sens au depus eforturi insistente W. Fabricius, ambasadorul german la București, cât și Erich Hansen, Șeful Misiunii Militare Germane din România[2], a refuzat să-l însoțească pe Ion Antonescu în vizita sa oficială în Germania. Motivele refuzului nu pot fi decât acelea că lui Horia Sima i-a fost teamă ca Ion Antonescu să nu-l fi pus într-o situație de inferioritate în fața lui Hitler, cât și faptul ca pe timpul absenței generalului din România să pună la punct detaliile rebeliunii ce se va declanșa pe 21 ianuarie 1941.

La urma urmei, mergând la Hitler, pe 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a dorit să știe definitiv pe cine va sprijini Hitler pe mai departe în fruntea statului român: pe el sau pe Horia Sima și Mișcarea Legionară. Răspunsul lui Hitler, unul tranșant și decisiv, îl vom urmări din analiza celor consemnate de Paul Otto Schmidt, interpretul oficial al lui Adolf Hitler, analiză pe care o vom întreprinde mai jos.

Cu două zile înainte ca Ion Antonescu să aibă o altă întâlnire cu Adolf Hitler, șeful guvernului german a trimis o Scrisoare acestuia, pe 12 ianuarie 1941, de la Obersalzburg, prin care îl recomandă călduros pe „domnul ministru Killinger”[3], în calitate de „ministru al meu la București”[4], dar și „de reprezentant oficial al Reichului”[5]. De asemenea, Hitler îi scria lui Antonescu că Manfred von Killinger l-ar putea ajuta „în greaua d-voastră luptă”[6], și ca „sfătuitor”[7], având de la el, adică de la Hitler, sarcina ca „niciodată să nu se nască dificultăți pentru România din cauza grupării locuitorilor de naționalitate germană”[8]. Crede că von Killinger ar putea fi șefului guvernului român un ajutor „fidel și loial intermediar”[9]. Killinger, scria Hitler, sosit în România, nu va servi „numai interesele țării sale, ci și ca om de încredere special al meu (subl. ns. - G. M.), după toate puterile sale va încerca să fie de folos României noi și va fi, fie ca intermediar, fie ca sfătuitor, gata de a ajuta la orice oră”[10]. În opinia lui Adolf Hitler, Killinger are o mare experiență în a aplana tensiunile „care se nasc din impetuosul elan revoluționar al unei mișcări pe de o parte, și din păstrarea necesară a temeiurilor de ordine, pe de altă parte”[11]. E ușor de înțeles că Hitler, așa cum reiese din Scrisoarea trimisă lui Ion Antonescu, era deosebit de bine informat cu privire la conflictul de la acea oră dintre șeful guvernului și Mișcarea Legionară, care conflict peste câteva zile se va acutiza dramatic. De altfel, însăși vizita lui Ion Antonescu la Hitler, din 14 ianuarie 1941, avea ca motivație principală tocmai conflictul intens dintre cei doi factori de putere guvernamentală din România. Din Scrisoare înțeleg bine, iar cine citește textul acesteia ar înțelege limpede, ușor, că Hitler avea informații că un deznodământ violent urma să se producă între Ion Antonescu și Horia Sima. Iar însăși Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu, una de recomandare a noului ambasador german la București, din tot conținutul său, dovedește că șeful guvernului german, în ceea ce privește respectivul conflict, a trecut aproape necondiționat de partea generalului Ion Antonescu.

Ca și concluzie, deși Hitler recomanda pe Manfred von Killinger ca pe un prieten al său, care va ști „să-și câștige în România nouă”[12] „stimă și apreciere”[13] din partea guvernului și poporului român, speranța lui s-a dovedit deșartă. Manfred von Killinger, în cei aproape 4 ani cât a stat la București, nu a câștigat nici stima și nici încrederea României, dacă avem în vedere doar celebrul articol-pamflet al lui Tudor Arghezi numit „Baroane”.

În Jurnalul Mareșalului Antonescu, la data de 14 ianuarie 1941 este trecut „vizita domnului general Antonescu la cancelarul Adolf Hitler”; aflăm că această a doua vizită a lui Ion Antonescu în Germania s-a efectuat cu avionul personal al lui Hitler, care a trimis special la București pe pilotul lui personal Hans Baur. Avionul lui Hitler a decolat spre Germania de pe aeroportul Băneasa, pe 14 ianuarie 1941, ora 9:15[14]. Șeful statului a fost însoțit doar de Gh. Davidescu, fost ambasador al României la Moscova, la vremea ultimatumurilor lui Stalin, și unul dintre cei mai loiali și buni colaboratori ai săi, locotenent-colonelul Mircea Elefterescu[15]. La care s-a adăugat și W. Fabricius, ambasadorul Germaniei la București.

De la București la Salzburg, avionul condus de Hans Baur a făcut o „singură escală”[16]. La ora 12:45, avionul cu delegația României ajunge la Salzburg, iar de acolo Ion Antonescu se urcă în automobil imediat, deplasându-se spre Fuschl, „unde sântem așteptați de dl von Ribbentrop la intrare”[17]. Timp de o jumătate de oră, când iau masa, Ion Antonescu discută cu ministrul de externe al Germaniei un subiect inedit, original: „deosebirile ce există între metoda de lucru în diferite țări”[18].

Cronicarul Jurnalului notează că imediat „după dejun”[19] (prânz – n. ns.) s-au deplasat la Salzburg, au oprit 15 minute la hotel, „iar de acolo la Bergof în audiență la Führer”[20]. La Bergof, sau Obersalzburg, Ion Antonescu și restrânsa sa suită au ajuns la ora 16:30. Adolf Hitler primește delegația română „în capul scării, numai în talie”[21], având un aer liniștit și „foarte amabil”[22]. Alături de Hitler se aflau W. Keitel și A. Jodl, ambii generali. Ceva mai târziu sosește și Joachim von Ribbentrop. Discuțiile dintre Hitler și Ion Antonescu s-au desfășurat între orele „16:30 și până la ora 20, exceptându-se timpul de la ora 18-18:30, când s-a servit ceaiul”[23]. Despre conținutul discuțiilor dintre cei doi șefi de stat vom afla detalii de la minuta întrevederii scrisă de interpretul oficial al lui Hitler, Paul Otto Schmidt.

Evident, cronicarul Jurnalului, și aici îl am în vedere pe locotenent-colonelul Mircea Elefterescu, nu a participat la întâlnirea oficială dintre Hitler și Antonescu, fapt pentru care nu a consemnat absolut nimic despre eveniment. În Jurnal e notat că, după întâlnire, Adolf Hitler i-a mulțumit lui Ion Antonescu pentru „vizita făcută”[24] și că regretă că „împrejurările actuale îl împiedică de a-i întoarce vizita”[25]. După care Jurnalul consemnează că Hitler i-a declarat lui Ion Antonescu că „în toată Europa nu cunoaște decât doi șefi” cu care îi place să lucreze: „Mussolini și generalul Antonescu”[26]. Declarația lui Hitler către Ion Antonescu o apreciez drept de circumstanță, considerând că a fost făcută doar pentru a-l flata, intuindu-l, cum și a fost de fapt, extrem de vanitos.

La sfârșitul întrevederii, la momentul despărțirii, Hitler „și colaboratorii săi”[27] au însoțit delegația română „până la automobile”[28], coborând scările reședinței sale „într-o obscuritate aproape completă”[29]. Din gara orașului Salzburg, Ion Antonescu se urcă într-un „tren special”[30] care pleacă spre Viena, în jurul orei 21:00. În tren, aflăm amănuntul că delegația română a fost însoțită de „Consilierul de Legație Zapp”[31]. După care, cronicarul Jurnalului notează o inadvertență fără să o sesizeze, că, ajungând la Viena, în gară, „la ora 20:40”[32], delegația pleacă cu automobile „la aerodrom”[33]. Noaptea dinspre 14 spre 15 ianuarie 1941, Ion Antonescu a petrecut-o la Viena, la hotel, care hotel nu e numit, deoarece, pe 15 ianuarie 1941, Ion Antonescu se urcă în avion, la ora 9:20, avionul decolând spre România, unde ajunge „la ora 12:15”[34].

La întâlnirea dintre Hitler și Ion Antonescu de la 14 ianuarie 1941, la Bergof (după cum a notat „Jurnalul Mareșalului Antonescu”) sau Obersalzburg, cum găsim notat în volumul Antonescu - Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (p. 64), au asistat din partea Germaniei Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe, feldmareșalul W. Keitel, W. Fabricius și Manfred von Killinger[35]. Această a doua vizită oficială a lui Ion Antonescu la Hitler a fost solicitată de el. Scopul ei nu putea fi decât acela de a-l determina pe Hitler să aleagă: ori el, Antonescu, în fruntea statului român, ori Mișcarea Legionară condusă de uzurpatorul Horia Sima. Însăși nota convorbirilor dintre cei doi subliniază că Ion Antonescu a ridicat la întâlnirea cu dictatorul Germaniei „problemele... mai ales în legătură cu situația politică internă”[36].

La întâlnirea oficială cu Hitler, Ion Antonescu începe prin a declara că, din noiembrie 1940, „s-au schimbat multe”[37] și că a venit la el pentru a „clarifica câteva chestiuni”[38]. El, Antonescu, are în spatele său „întreaga țară”[39]. A repus administrația pe picioare, a redresat economia, a făcut mari economii de „7 miliarde de lei”[40] fără a jecmăni populația punând noi impozite. Banii economisiți îi va folosi, îi spuse el lui Hitler, „pentru a dezvolta armata română”[41]. Are convingerea că reorganizarea armatei române el o va încheia până în luna aprilie a anului 1941, când va fi gata pentru a face față „tuturor situațiilor ce s-ar putea ivi”[42]. A depozitat rezerve alimentare pentru armată și populație, ce vor ajunge „până la noua recoltă”[43]. Administrația țării, mai spuse el, va fi așezată „pe o bază în întregime nouă”[44].

Aflăm din sinteza efectuată de Paul Otto Schmidt că Ion Antonescu, din cele spuse până acum, a vorbit despre „mișcarea legionară care și-a pierdut pe adevărații ei conducători în lunga și eroica ei bătălie împotriva vechiului regim”[45]. Odată venit la putere, el, Ion Antonescu, a dat „legionarilor deplină libertate în privința organizării lor și i-a sfătuit să urmeze modelul organizațiilor național-socialiste”[46]. Conducerea Gărzii de Fier nu l-a ascultat, spuse el, și nu a mai promovat în funcții de conducere „elita intelectuală din țară, în timp ce au sprijinit ridicarea unor elemente inferioare din rândul populației”[47]. Desigur, trimiterea la „elementele inferioare” a lui Ion Antonescu nu avea o conotație rasială, ci una culturală, intelectuală. A doua greșeală a Mișcării Legionare, preciza el lui Hitler, a constat în faptul că a dorit ca să-și realizeze „toate idealurile revoluționare”[48] dintr-o dată, fapt care i-a dus pe o cale greșită, neconstructivă. Revine la prima mare greșeală a Mișcării Legionare - „admiterea în rândurile sale a unor elemente inferioare”[49] - declarând că urmarea acestei practici politice a fost „infiltrarea comuniștilor în organizația legionară” [50]. Infiltrarea în alte organizații politice este noua „metodă bolșevică de penetrație în alte țări”[51]. Din ordinul Moscovei, comuniștii nu mai creează partide proprii, comuniste, ci „comuniștii intră în număr mare în rândurile organizațiilor politice existente în țară”[52]. A doua mare greșeală a lui Horia Sima și a Mișcării Legionare a fost aceea de a-și „realiza idealurile revoluționare dintr-o singură lovitură”[53], greșeală care a dat peste cap administrația țării. Precizează în mod expres unde s-au resimțit urmările negative ale politicii Mișcării Legionare după luarea puterii: „în ministerele ordinii publice și economiei”[54]. Opinia publică din România, ca urmare a acestor „două greșeli fundamentale”[55], și care în septembrie 1940 „susținuse în mod covârșitor mișcarea legionară”[56], la acea vreme s-a întors împotriva ei, „a abandonat-o”[57]. El tot a încercat să-i convingă pe legionari să respecte Legea, „să-i aducă pe calea cea bună”[58], mult timp, dar nu l-au ascultat. La acea vreme, zise Ion Antonescu lui Hitler, tot poporul român îl sprijină, i s-a alăturat, toate clasele și categoriile sociale: „de la țărani și până la profesiunile organizate ale justiției, armatei, inginerilor și profesorilor universitari”[59]. Toți din aceste grupuri profesionale l-au îndemnat să formeze un „guvern nou”[60] fără Mișcarea Legionară. El nu dorește și nici nu intenționează acest lucru; el are de gând să mențină la putere „regimul legionar”[61]. Are nevoie de o nouă organizație guvernamentală, dar nu cu ajutorul Armatei, cum mulți îl sfătuiesc. Căci, spuse șeful statului român lui Hitler, „un guvern pur militar este ultima carte pe care o poate juca o țară”[62].

Din vorbele lui Antonescu, pot trage concluzia că, la începutul convorbirii cu Adolf Hitler, el nu era deloc sigur pe cine anume va sprijini dictatorul Germaniei, în disputa pentru putere dintre el și Mișcarea Legionară. De aici șovăielile lui, spusele lui cum că are de gând să-i mențină la putere pe legionari. Doar dacă vor accepta să se reorganizeze cât mai repede cu putință Mișcarea Legionară. El poate guverna mai departe România doar dacă are „libertatea lui absolută de acțiune”[63]. Din acel moment el crede că trebuie să se facă „o diviziune cât se poate de clară între guvern și legiune”[64]. Crede că ar fi necesare contacte cât mai strânse între legiune și partidul național-socialist pentru ca aceasta să se reorganizeze. El vede „aceste relații”[65] posibile doar prin intermediul lui, al generalului Antonescu[66]. Declară lui Hitler că el, generalul Antonescu, va trece la organizarea Legiunii „întrucât a devenit evident în ultimele 4 luni că ea este incapabilă să facă aceasta prin propriile sale eforturi”[67]. După care spuse câteva vorbe extrem de sugestive, avertizându-l pe Hitler că sosise momentul să decidă definitiv pe cine sprijină la putere în România: „Dacă dorințele referitoare la diviziunea dintre guvern și partidul legionar, precum și la reorganizarea acestui partid de către el personal vor fi îndeplinite, el poate garanta că în foarte scurt timp România va deveni o țară capabilă nu numai de a-și ridica producția economică, dar și de a juca un rol în politica internațională”[68]. Iată cheia succesului lui Antonescu pe lângă Hitler: avea puterea reală în stat, garanta că România va livra petrol și cereale cât mai multe Germaniei. „Dacă vei avea nevoie de armata română, ea va lupta alături de Wehrmacht în războiul pe care îl vei duce cu Rusia”. Asta a vrut să spună Ion Antonescu lui Hitler prin cuvintele pe care le-am citat.

Continuă, apoi, declarând că, și dacă cele două condiții cerute de el nu s-ar putea îndeplini, el nu va renunța „la sarcina”[69] pe care i-a dat-o „istoria”[70], de a salva România, deoarece „el a primit mandat direct de la popor, a cărui majoritate îl sprijină și are încredere în el”[71]. În cazul când energiile sale se vor irosi „în dispute politice interne”[72], el nu va ezita „să-și salveze țara, și el va face aceasta cu Legiunea, fără Legiune sau chiar împotriva Legiunii”[73]. Are, totuși, speranța că misiunea sa de a salva statul și țara nu se va realiza „în opoziție față de Legiune”[74].

Hitler luă cuvântul, făcând un fel de filozofie a istoriei, cum obișnuia el la întâlnirile cu diverși lideri europeni. Orice regim politic are nevoie de sprijinul poporului, căci așa reiese din experiența trecutului istoric, spuse el. În absența sprijinului poporului, un regim politic apelează la forță, și nici nu durează în timp dacă personalitatea istorică excepțională care l-a încarnat a dispărut. Nu am îndoială că în cazul personalității excepționale, Hitler se avea în vedere pe sine.

După care, nu se mai încurcă în teoretizări și filozofii ale istoriei și răspunse lui Antonescu ceea ce acesta dorea cu atâta ardoare. Între Germania și România, zise Hitler lui Antonescu, o colaborare strânsă nu „depinde de existența unei organizații române identice sau adaptate după partidul național-socialist”[75]. Germania dorește să știe dacă „ruperea relațiilor dintre partidul național-socialist și mișcarea legionară”[76] ar avea un efect pozitiv în ceea ce privește colaborarea cu România; pentru ea această rupere nu ar fi „un sacrificiu”[77].

El, Hitler, și Germania nu au deloc intenția „de a se amesteca în afacerile interne”[78] ale României. Germania va accepta ceea ce generalul Antonescu dorește. Este de acord și el că dificultățile în relațiile dintre general și Legiune se explică prin „pierderile de conducători în cursul perioadei militare”[79]. Declară că partidul pe care îl conduce a subliniat totdeauna conducătorilor Legiunii că „generalul Antonescu este salvatorul țării”[80]; din acest fapt aceștia trebuiau să tragă „concluziile necesare”[81]. Mereu li s-a spus conducătorilor Legiunii de către germani, că trebuie să colaboreze „cu conducătorul statului, într-o loialitate absolută”[82]. Nu are nicio opinie, adaugă Hitler, asupra faptului că o fuziune între Legiune și Antonescu ar fi „o soluție”[83]. Dacă nu se va ajunge la o relație armonioasă între cei doi factori de putere din România, crede că vor urma noi tensiuni, noi crize, din cauză că oamenii fostului regim și „comuniștii vor fi din nou încurajați”[84]. Consideră că aceste „chestiuni” interne un „popor trebuie să le hotărască singur”[85]. Nu e normal ca cineva „din afară”[86] să se amestece în problema altui stat, zise Hitler, ca și cum el și numai el ar fi fost „campionul” respectării drepturilor oricărui stat sau națiuni. Chestiunile interne ale unui stat le rezolvă doar poporul în cauză, iar rezolvarea lor depinde de „forța personalității”[87], conchise el fără echivoc.

Din acest moment, cred că Ion Antonescu nu mai avea nicio îndoială că Hitler și Germania au hotărât să-i acorde întreg sprijinul în conflictul cu Mișcarea Legionară. După care Hitler întărește spusele cu alte afirmații la fel de clare, declarând că relațiile „dintre partidul național-socialist și legionari au fost până în prezent totdeauna folosite numai spre a-i influența pe legionari potrivit cu declarațiile generalului Antonescu”[88]. Dacă „relațiile” dintre cele două partide politice nu au condus „la rezultatele scontate și au dus, dimpotrivă, la atitudinea rigidă a legionarilor, firește că ele vor trebui să fie întrerupte” [89]. După care afirmă limpede că pentru Germania au „importanță relațiile oficiale cu generalul Antonescu”[90]. Relațiile dintre cele două partide, pentru Germania, sunt „mai puțin importante”[91].

La auzul acestora, Ion Antonescu intervine și declară că el a văzut și vede „chestiunile exact în același fel cum le-a prezentat Führerul chiar acum”[92]. El crede că relațiile dintre legionari și partidul național-socialist ar trebui strânse pentru a ajuta Mișcarea Legionară să se folosească „de experiența partidului național-socialist”[93]. Dar crede că respectivele relații trebuie să aibă loc „numai prin intermediul lui”[94]. Aprobă considerațiile lui Hitler cu privire la trăinicia unui regim, la „durabilitatea”[95] acestuia. În cazul lui, spuse el lui Hitler, atunci când a primit sarcina să salveze statul român, a făcut-o „fără ajutorul vreunui partid, dar cu aprobarea marii majorități a poporului român”[96]. Avea în spate „o carieră militară de 45 de ani”[97], bizuindu-se doar „pe propria sa forță morală”[98]. Deși au trecut 5 luni de la data asumării puterii de către el, poporul are mare încredere în persoana lui. La fel și Armata, adaugă el. Poporul român se bizuiește pe generalul Antonescu. Iar el, generalul Antonescu, are convingerea, „fără a fi lipsit de modestie”[99], „că este singura persoană din România care poate face față oricăror situații”[100]. Hitler, notează Paul Otto Schmidt, răspunse că „este pe deplin convins de aceasta”[101]. După care aflăm că Ion Antonescu i-a declarat că în ultimele „câteva luni”[102] a încercat „în patru sau cinci ocazii”[103] să-i ofere conducerea lui Horia Sima. I-ar fi spus conducătorului Mișcării Legionare că el, generalul Antonescu, „poate conduce țara numai prin propriile lui metode”[104] și că este oricând gata să-i cedeze locul de prim-ministru. Horia Sima a refuzat de fiecare dată oferta sa, declarându-i că el „nu este în măsură să-și asume o astfel de responsabilitate”[105]. Hitler îl întreabă ce profesie avea Horia Sima, iar Antonescu i-a răspuns că „este profesor de școală secundară și are 35 de ani”[106].

După problemele de politică internă, Ion Antonescu prezintă sintetic lui Hitler relațiile României cu statele vecine. Cu Bulgaria, spuse el, dificultățile au fost depășite, iar „aplicarea tratatului de la Craiova se desfășoară în mod normal”[107]. Cu Iugoslavia „relațiile sânt reci”[108], în mod deosebit „după aderarea României la Pactul Tripartit și intrarea trupelor germane în țară”[109]. Aflăm că Iugoslavia, în semn de dușmănie față de România, a concentrat trupele sale „la frontieră”[110]. Relațiile cu Rusia le apreciază „destul de rele”[111]. Din cauza Rusiei, până la acea dată, frontiera dintre cele două state nu-i demarcată, definitivă. Comisia ruso-română pentru delimitarea frontierei, zice Ion Antonescu, nu s-a putut întruni de două luni, pe motiv că Rusia a „dizolvat delegația” [112]. Adaugă că, la frontiera cu Rusia, există o mare tensiune, zi și noapte. Rusia provoacă incidente zilnice împușcând soldați și ofițeri români nevinovați. Rusia trimite în România, peste frontieră, sute de agenți, iar dintr-un „motiv foarte neînsemnat”[113] „face chestiuni de stat”[114]. Cea mai gravă problemă însă, declară Ion Antonescu, e problema Deltei Dunării unde Rusia a comis acte de agresiune și încălcare a teritoriului românesc. Rusia, spuse el lui Hitler, dorește să „acapareze”[115] Delta Dunării în întregime. Are în zona Deltei mari concentrări de trupe, așa cum îi va arăta „pe o hartă”[116] cancelarului german. Spuse că rușii au la frontiera cu România „7 corpuri de armată și divizii blindate”[117], un număr la fel de mare de avioane, cât și „pregătirile necesare pentru forțarea fluviului”[118].

Relațiile cu Ungaria au rămas la fel de proaste cum erau în luna noiembrie, când el a vizitat întâia oară Berlinul. Românii care au fost expulzați de Ungaria, și care, după vizita lui la Berlin din luna noiembrie, sperau să se poată întoarce la casele lor, sunt într-o situație grea. Îl roagă, drept urmare, pe Hitler „să facă tot ce-i stă în putere pentru ca relațiile dintre România și Ungaria să se dezvolte pe baza propusă atunci la Berlin”[119].

Cu Statele Unite ale Americii, România are relații „corecte”[120]. Are convingerea că Statele Unite ar fi interesate de identificarea unei baze „de înțelegere în cadrul conflictului general și că atitudinea lor este mai degrabă antirusă”[121], așa cum a dedus din convorbirile avute „cu ministrul american la București”[122].

Relațiile cu Marea Britanie s-au deteriorat vizibil, iar „ministrul Angliei i-a declarat la București, că dacă trupele germane vor traversa Dunărea (spre Bulgaria – n. ns.), există posibilitatea ca forțele aeriene britanice să atace regiunile petroliere din România”[123].

Îi atrage atenția lui Hitler că orașul Constanța este supus riscurilor bombardamentelor aeriene engleze, și că în oraș sunt adunate la un loc mari rezerve de petrol pentru Germania. Declară că România este gata să ofere tot sprijinul, inclusiv cel armat, „pentru a ajuta puterile Axei”[124] să obțină cât mai repede victoria. Reamintește lui Hitler că a făcut această ofertă când a vizitat Germania în noiembrie 1940.

Repetă că presiunea Rusiei asupra frontierelor României îl obligă să reorganizeze cât mai repede Armata, pentru ca să fie gata „în caz de urgență”[125]. România va putea ajuta Germania „pentru cauza comună cu 30 de divizii de soldați bine echipați și cu o capacitate bună de luptă”[126]. Pentru a-i ajuta pe italieni „să-și mențină pozițiile”[127] în Grecia, și pentru a-i opri „pe englezi să obțină un cap de pod în Peninsula Balcanică”[128], el acceptă pe loc ca Germania să trimită trupe în România. Declară lui Hitler că România trece printr-o perioadă dificilă economică, și că Germania să asigure aprovizionarea trupelor sale care vor veni în România. Hitler îi răspunse că trupele germane nu se vor aproviziona din România, și că soldații germani „nu dispun de mijloace financiare ca să facă cumpărături atât în România, cât și în Bulgaria”[129].

Ajunși aici, notăm că Paul Otto Schmidt a consemnat faptul că Ion Antonescu i-a înmânat lui Adolf Hitler un „aide-memoire despre care a spus că conține declarațiile sale într-o formă concentrată”[130].

După cuvântul lui Ion Antonescu, aflăm că Hitler a răspuns acestuia, cu privire la relațiile externe ale României, că „a fost foarte bucuros în legătură cu încheierea acordului româno-bulgar”[131].

Cu privire la Iugoslavia, Hitler subliniază existența în acea țară a unei stări „de spirit”[132] care explică de ce relațiile acesteia cu România „sunt corecte dar reci”[133]. Apoi, Hitler spuse lui Ion Antonescu, că Germania pentru „a salva Balcanii pentru Europa”[134] pregătește „o armată puternică”[135]. Anglia, zise el, ar fi gata să cedeze fără remușcări „întreaga Peninsulă Balcanică în mâinile rușilor”[136]. Armata pe care el a strâns-o pentru a salva Balcanii „este departe de patria ei”[137], fapt pentru care Germania depinde „de consimțământul voluntar al țărilor în care este concentrată armata”[138].

Germania, deci, zise el lui Antonescu, pentru a-și transporta trupe în Balcani, are nevoie de consimțământul „acestor țări”[139], fapt pentru care „îi este imposibil să exercite vreo presiune asupra Ungariei”[140]. Mai spuse, în semn de consolare, lui Antonescu, că „nici minoritatea germană nu se simte prea bine”[141] în Ungaria. Din aceste considerente, el a „tergiversat”[142] punerea în aplicare a principiilor asupra cărora conveniseră în noiembrie 1940 în privința „reglementării disputelor ungaro-române”[143]. După care, îi reamintește lui Ion Antonescu ceea ce-i mai spusese la precedenta vizită la Berlin.

Anume, V. M. Molotov, „cu prilejul vizitei sale la Berlin”[144], l-a întrebat direct asupra „semnificației garanției germano-italiene”[145], dacă ea este valabilă „în cazul unui conflict româno-rus”[146]. Tot atunci, Molotov a declarat că Rusia vrea să trimită trupe în Bulgaria, și că dorește de „a da Bulgariei o garanție”[147]. Faptul înseamnă, sublinie Adolf Hitler, că Rusia nu-i deloc mulțumită cu cât teritoriu a ocupat până atunci. Îl asigură pe Ion Antonescu că garanția dată „sub semnătură germană”[148] este obligatorie pentru Reich, ea, în caz de necesitate, fiind onorată nu numai în cazul unui atac rus, ci, „de asemenea, și la alte frontiere”[149]. Adaugă că îi este „recunoscător”[150] lui Ion Antonescu pentru că „și-a reorganizat armata atât de repede”[151]. Germania nu solicită ca armata română să lupte pentru „interesele sale”[152], dar că, în caz de situație de urgență, „va fi desigur bucuroasă să găsească armata română de partea sa”[153]. Declară lui Ion Antonescu, că Germania e bine pregătită, fiind oricând gata să înfrunte „cu calm”[154] oricare coaliție, având convingerea „superiorității absolute”[155].

Aici, notează Paul Otto Schmidt, convorbirea se întrerupe, Hitler și Antonescu au servit „ceaiul”[156]. Și la ceai, Antonescu revine asupra situației interne din România, zicându-i lui Hitler că este dezamăgit „față de Horia Sima”[157]. Hitler nu ezită să-i provoace o stare de alertă șefului statului român, spunându-i că el crede că este „imposibil de a guverna România împotriva Gărzii de Fier” [158]. Are opinia că Antonescu ar trebui să devină „și conducătorul Gărzii de Fier”[159], iar faptul ar trebui să fie cerut chiar din „partea Gărzii de Fier”[160].

După care, Hitler declară, spre satisfacția lui Ion Antonescu, că, „orice s-ar întâmpla, el este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”[161].

Și după ceai, convorbirea a continuat tot „despre situația politică internă din România”[162], iar Hitler a subliniat de mai multe ori „asupra rolului pe care îl joacă ministrul von Killinger”[163], care fiind un vechi camarad „de arme”[164] și de idei al lui Hitler, poate fi de folos „într-o țară după revoluție”[165].

Remarcăm că, la nota 6 de la pagina 75 a volumului I Antonescu - Hitler, editorii documentelor au consemnat că, cu ocazia vizitei lui V. M. Molotov la Berlin (12-14 noiembrie 1940), acesta a declarat lui Hitler că U.R.S.S. are „interesul” de a anexa de la România și Sudul Bucovinei. Răspunsul lui Hitler către V. M. Molotov a fost unul tranșant, garantând integral frontierele de atunci ale României, desconsiderând „cu totul dorințele Rusiei cu privire la Bucovina de Sud”[166].

Așadar, Adolf Hitler, în vara anului 1940, dar și în toamna anului 1940, a salvat de la anexarea de către U.R.S.S. a sudului Bucovinei. Dacă nu ar fi existat opoziția lui, Stalin ar fi anexat întreg teritoriul așa-zisei Bucovina. Iar noi astăzi am fi mers la Suceava sau la Putna cu pașaport.

----------------------------------------------

[1] George Magherescu, Adevărul despre Mareșalul Antonescu, vol. I, p. 357.

[2] Ibidem.

[3] Antonescu - Htiler, vol. I, p. 64.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 65.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cârstea, Pace și Război (1940 – 1944), vol. I, p. 132.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 133.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Antonescu – Hitler. Corespondență și întâlniri inedite, vol. I, p. 66.

[36] Ibidem, p. 65.

[37] Ibidem, p. 66.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 67.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem, p. 68.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem, pp. 68 – 69.

[76] Ibidem, p. 69.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79 Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, p. 70.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem.

[108] Ibidem.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem, p. 71.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120 Ibidem.

[121] Ibidem.

[122] Ibidem.

[123] Ibidem.

[124] Ibidem, p. 72.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Ibidem.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem, pp. 72-73.

[132] Ibidem, p. 73.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] Ibidem.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Ibidem.

[148] Ibidem.

[149] Ibidem.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem.

[153] Ibidem, p. 74.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] Ibidem.

[159] Ibidem.

[160] Ibidem.

[161] Ibidem.

[162] Ibidem.

[163] Ibidem.

[164] Ibidem.

[165] Ibidem.

[166] Ibidem.

Pâmântul ţării nu este de vânzare. Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru 30 Aprilie 2014

 Până nu este prea târziu

Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru

30 Aprilie 2014

„Nu lăsa, Măicuţă,/ Să pierim pe cale,/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor tale./ Scapă-ne de patimi/ Şi de pofte rele/ Şi ne schimbă-n mândre/ Mărgăritărele”. (Grigore Leşe, 2013, vers popular)

 

Pâmântul ţării nu este de vânzare

 

Am citit cu atenţie interviul doamnei Rodica Culcer din „Formula As” nr. 1102 (3/23-30.01.2014) despre vânzarea pământului ţării la străini, ca la piaţa liberă, aşa cum ne-a impus legea Uniunii Europene. La întrebările puse, autoarea s-a exprimat cu dezinvoltură şi lejeritate, ca un negustor aflat sub imperativul profitului cu orice preţ. Şi nu este singura ziaristă care gândeşte şi vorbeşte astfel. De câtăva vreme, pe televiziuni se întrec europarlamenatrii şi nu numai, lăudând cu aceeaşi dezinvoltură „calea europeană” pe care cu bucurie ar merge ţara... Ne amintim că nu cu mult timp în urmă, un înalt demnitar, pe care dânsa îl cultivă, invita pe amatorii de chilipir din U.E. să se grăbească să cumpere pământ în România cât încă este ieftin, căci de la 1 ianuarie 2014 îl va vinde mai scump, zicea demnitarul, de parcă ar fi vândut din moşia proprie, nu din pământul ţării! Continuând cititul, am înţeles că autoarea are goluri mari de istorie naţională. Şi nu numai. Nici până acum încă dânsa n-a înţeles că pâmântul ţării nu este de vânzare la străini şi apatrizi, ca o marfă oarecare, la tarabă! Că aşa vrea U.E.!

 

„Au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara”.

 

Vodă Cuza şi generaţia de paşoptişti au făcut dreptatea istorică a împroprietăririi ţăranilor la 1864. Dar cei care l-au detronat - o „monstruoasă coaliţie” de „ciocoi vechi şi noi” -, ei şi urmaşii lor, au tot arendat pământul ţării, muncit de ţăranii noştri, la „ciocoi pribegi aduşi de vânt/ ce au cu iadul legâmânt”, până când România a ajuns o ţară de „fischer-landuri”, o ţară a bordeielor şi bolilor de subnutriţie în lumea satelor, lume care în ajunul jubileului regal striga: „Noi vrem pământ!” iar în primăvara următoare „domnii” cei „de sus” s-au trezit cu acel vijelios 1907! Dar „îngăduitorul” Vodă şi cei din preajma lui, treziţi brusc după marele jubileu, au experiementat noile tunuri pe sate. Şi astfel, „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara”. (Tudor Arghezi).

 

„Ciocoi pribegi aduşi de vânt”

 

După ce România a devenit întreagă, în acea „oră astrală” din 1918, în principal prin noile jertfe ale ţăranilor în „războiul reîntregirii”, ţărani care-i obţinuseră şi Independenţa în 1877-1878, ca şi cu jertfele urmaşilor lor, ţara le-a dat din nou pământ, substanţial, cu interdicţia ca acest pământ să nu li se mai poată lua sub nici un motiv, aşa cum procedase şi Cuza Vodă. Dar în 1928, căzând guvernul noii mari reforme agrare, murind şi Ionel Brătianu, au venit PNŢ-iştii lui Maniu şi Mihalache care nu au avut grija ţării ci alte griji: să-l aducă rege pe un aventurier şi un Mefisto al vieţii politice şi să vândă active economice şi resurse naţionale la alţi „ciocoi pribegi aduşi de vânt”, cum au procedat şi guvernele „tranziţiei” de după 1989! Iar pentru lumea satelor, în care invalizii de război, orfanii şi văduvele de război, ca şi cei care scăpaseră din măcelul primului război şi primiseră pâmânt, neavând cu ce-l cultiva - vite, atelaje, bani, forţă de muncă, epuizate în marea încleştare a Reîntregirii -, au intrat în vizorul stăpânilor vremelnici ai guvernelor. Astfel, noul guvern, P.N.Ţ.-ist, a găsit o „soluţie”... mai „liberală” ca şi cea de a acum, aceasta fiind „ultraliberală”. „Conu” Maniu, şefu’, l-a pus pe „conu” Mihalache, „ţărănistul”, să facă el un proiect de lege care a devenit repede lege pentru „liberalizarea circulaţiei bunurilor rurale în scopul selecţionării cultivatorilor serioşi”, anulând şi „ingrata” interdicţie din calea vânzării. Şi atunci au venit alţi „ciocoi pribegi aduşi de vânt” de au cumpărat pământul dat prin reforma din 1921 şi lăsat paragină de acei amărâţi dar „neserioşi” din lumea satelor, de s-a „îmbogăţit” ţara în scurt timp cu încă un milion de „proletari agricoli” în vremurile crâncene ale crizei generale; şi când „bătea la uşă” noul cataclism mondial în care urma să fie din nou chemată, pentru o nouă reîntregire, lumea satelor în principal şi omul de rând al oraşelor.

 

Holocaust împotriva poporului român

 

După ce comuniştii, fiii spirituali ai unor „maeştri” ai răului, au naţionalizat activele şi resursele vândute atunci de P.N.Ţ.-işti, ţara, în urma complotului internaţional împotriva României, din decembrie 1989, sprijinit de o „coloană a V-a” internă, a plătit bani grei celor care în etapa interbelică le cumpăraseră sau urmaşilor lor. Ţara a plătit, lumea satelor şi omul de rând al oraşelor! Căci guvernele şi parlamentele „tranziţiei” postdecembriste au continuat cu noua calamitate numită „restitutio in integrum”, impusă din afară dar şi prin cointeresarea unor factori interni şi a noilor „ciocoi noi cu bodyguard”, care îşi zic acum „clasă politică”; „restitutio” şi către „Casa regală” revenită pentru a... salva ţara şi pentru nimic altceva, conform propriilor declaraţii iniţiale! În timp ce guvernanţii au reînceput să-i ridice statui şi să-i bată medalii scumpe. Pentru satele ţăranilor, în schimb, a apărut şi a fost pusă direct în Constituţie „marea invenţie” a vânzării pământului ţării la străini şi la apatrizi, în paralel cu cea mai cumplită vânzare a activelor economice şi a resurselor naţionale către noii „coiocoi pribegi aduşi de vânt”, numiţi acum „investitori startegici”, aceasta sub umbrela aşanumitelor „privatizări”. Faimoasa „restitutio” a funcţionat şi în cazul „optanţilor” maghiari şi a „status”-ului catolic după primul război mondial, deşi problema fusese rezolvată în etapa interbelică. Pe ansamblu, s-a trecut la deposedarea naţiunii de proprietatea lăsată din moşi strămoşi şi menţinută cu jerfe de muncă şi de sânge iar acum ajunsă la discreţia harpagonilor străini, în numele unei „liberalizări” la nivel european şi mondial - „principiu” inventat cândva chiar de părinţii spirituali, din tată în fiu, ai „maeştrilor” de azi ai „globalizării”. Iar Statul nostru naţional urmează a fi „mărunţit” prin „regionalizare” şi „euroregionalizare”, România putând să ajungă în următoarii ani Euroregiunea nr.... de la Dunărea de jos, conform unui plan himeric şi diabolic pentru un „imperiu global” condus de un guvern mondial, într-o aşazisă „Nouă Ordine Mondială” - „ordinea” sclaviei „moderne” a popoarelor, cum i s-a spus. Semnale de alarmă s-au tras. Ce se urmăreşte cu noi, românii? Un lider politic patriot, prof. dr. Gh. Funar, a spus-o cu claritate într-o carte masivă în două volume, cu date, fapte şi argumente: Holocaustul împotriva poporului român! Aceasta urmăresc cei aflaţi la timona „globalizării”, crescuţi în ură şi lăcomie fără saţ!

 

Peisaj sterp, pământ împărţit în ferme uriaşe ale multinaţionalelor

 

Faţă cu dezinvoltura cu care vorbiţi - ce vă pasă? - de vinderea pământului ţării, Doamnă Rodica Culcer, peste câteva numere de revistă vine un tânăr ziarist şi împătimit ecologist englez, Luke Dale-Harris, intevievat de domnul Ion Longin Popescu[1], să-i apere pe „robii” milenari ai pământului edenic al Daciei/României împotriva ofensivei „apucătorilor de pâmânt” din U.E. şi de aiurea, chemaţi şi călăuziţi de înalţi oficiali dâmboviţeni cu legile şi facilităţile lor, oferite cu generozitate interesată. Europenii lucizi au înţeles eroarea majoră a Occidentului politic care, sub marile amăgiri ale secolului, şi-au „ucis” ţăranii, cu biodiversitatea şi diversitatea culturală creată şi ocrotită de ei. Trăitor în România, în anii din urmă, pentru a o studia profesional, ziaristul britanic a înţeles că această ţară „este, fără îndoială, una din cele mai ecologice şi mai frumoase ţări din U.E.”, tocmai pentru că a avut şi încă mai are ţărani, cu felul lor de a gândi şi de a munci, acum însă ameninţaţi să ajungă slugi, ei şi urmaşii lor, la „jupânii” străini şi apatrizi. „...şi dacă se va continua astfel - spune ziaristul -, peisajul rural românesc va mai dura doar câţiva ani”, ameninţat fiind să ajungă ca în Uruguai: sate virtual goale, peisajul sterp şi pământul împărţit în ferme uriaşe ale multinaţionalelor planetare.

 

Opriţi distrugerea Statului Naţional Unitar! Opriţi vânzarea pământului ţării la străini!

 

Asta doriţi dvs., doamnă Culcer şi cei care, colegi şi înalţi demnitari, gândesc şi vorbesc la fel iar unii se întrec, pe sticlă, în a înălţa osanale pentru o strălucită „cale europeană”!? Şi tot mergându-se pe această cale, iată, deocamdată „punctual”, se ajunge ca la Pungeşti, Vaslui.„Diktatura de la Pungeşti”, cum titrează un ziarist.[2] Şi amintiţi-vă cu toţii de imperativul oamenilor pământului din ajunul vijeliosului an 1907 reţinut şi transmis de un „suflet din sufletul Neamului”, poetul George Coşbuc, atât de rău văzut atunci de cei de „sus”. În timp ce de la un capăt la altul al planetei, din Americi în Europa, se aud chemări de trezire la realitate în faţa a ceea ce ar putea fi un adevărat dezastru în lumea pământeană. Vorba unui scriitor rus: „Ce-i de făcut? Întâi trezirea la realitate, urmată apoi de consecinţele ei fireşti”. Până atunci, până nu este prea târziu - căci perspectiva devine tot mai încrâncenată - iată câteva imperative ale momentului pentru guvernanţi şi pentru oficialii locali:

- Opriţi vânzarea pământului ţării la străini şi la apatrizi! Căci noi am răzbit în istorie cu satul! Iar satul ne-a păstrat proprietatea acestui pământ; Identitatea reală a ţării şi Suveranitatea naţională!

- Opriţi distrugerea Statului Naţional Unitar prin „reformele” de „regionalizare” şi „euroregionalizare”! Căci România de azi este expresia şi simbolul Daciei edenice, adevărata Ţară Sfântă! O distrugere a Statului ei naţional ar reprezenta o crimă în toată puterea cuvântului, cea mai mare din întreaga noastră istorie.

----------------------------------

[1] vezi „Formula AS”, nr. 106/ianuarie 2014.

[2] Ibidem, nr. 1105/02.2014.