Pâmântul ţării nu este de vânzare. Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru 30 Aprilie 2014

 Până nu este prea târziu

Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru

30 Aprilie 2014

„Nu lăsa, Măicuţă,/ Să pierim pe cale,/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor tale./ Scapă-ne de patimi/ Şi de pofte rele/ Şi ne schimbă-n mândre/ Mărgăritărele”. (Grigore Leşe, 2013, vers popular)

 

Pâmântul ţării nu este de vânzare

 

Am citit cu atenţie interviul doamnei Rodica Culcer din „Formula As” nr. 1102 (3/23-30.01.2014) despre vânzarea pământului ţării la străini, ca la piaţa liberă, aşa cum ne-a impus legea Uniunii Europene. La întrebările puse, autoarea s-a exprimat cu dezinvoltură şi lejeritate, ca un negustor aflat sub imperativul profitului cu orice preţ. Şi nu este singura ziaristă care gândeşte şi vorbeşte astfel. De câtăva vreme, pe televiziuni se întrec europarlamenatrii şi nu numai, lăudând cu aceeaşi dezinvoltură „calea europeană” pe care cu bucurie ar merge ţara... Ne amintim că nu cu mult timp în urmă, un înalt demnitar, pe care dânsa îl cultivă, invita pe amatorii de chilipir din U.E. să se grăbească să cumpere pământ în România cât încă este ieftin, căci de la 1 ianuarie 2014 îl va vinde mai scump, zicea demnitarul, de parcă ar fi vândut din moşia proprie, nu din pământul ţării! Continuând cititul, am înţeles că autoarea are goluri mari de istorie naţională. Şi nu numai. Nici până acum încă dânsa n-a înţeles că pâmântul ţării nu este de vânzare la străini şi apatrizi, ca o marfă oarecare, la tarabă! Că aşa vrea U.E.!

 

„Au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara”.

 

Vodă Cuza şi generaţia de paşoptişti au făcut dreptatea istorică a împroprietăririi ţăranilor la 1864. Dar cei care l-au detronat - o „monstruoasă coaliţie” de „ciocoi vechi şi noi” -, ei şi urmaşii lor, au tot arendat pământul ţării, muncit de ţăranii noştri, la „ciocoi pribegi aduşi de vânt/ ce au cu iadul legâmânt”, până când România a ajuns o ţară de „fischer-landuri”, o ţară a bordeielor şi bolilor de subnutriţie în lumea satelor, lume care în ajunul jubileului regal striga: „Noi vrem pământ!” iar în primăvara următoare „domnii” cei „de sus” s-au trezit cu acel vijelios 1907! Dar „îngăduitorul” Vodă şi cei din preajma lui, treziţi brusc după marele jubileu, au experiementat noile tunuri pe sate. Şi astfel, „au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara”. (Tudor Arghezi).

 

„Ciocoi pribegi aduşi de vânt”

 

După ce România a devenit întreagă, în acea „oră astrală” din 1918, în principal prin noile jertfe ale ţăranilor în „războiul reîntregirii”, ţărani care-i obţinuseră şi Independenţa în 1877-1878, ca şi cu jertfele urmaşilor lor, ţara le-a dat din nou pământ, substanţial, cu interdicţia ca acest pământ să nu li se mai poată lua sub nici un motiv, aşa cum procedase şi Cuza Vodă. Dar în 1928, căzând guvernul noii mari reforme agrare, murind şi Ionel Brătianu, au venit PNŢ-iştii lui Maniu şi Mihalache care nu au avut grija ţării ci alte griji: să-l aducă rege pe un aventurier şi un Mefisto al vieţii politice şi să vândă active economice şi resurse naţionale la alţi „ciocoi pribegi aduşi de vânt”, cum au procedat şi guvernele „tranziţiei” de după 1989! Iar pentru lumea satelor, în care invalizii de război, orfanii şi văduvele de război, ca şi cei care scăpaseră din măcelul primului război şi primiseră pâmânt, neavând cu ce-l cultiva - vite, atelaje, bani, forţă de muncă, epuizate în marea încleştare a Reîntregirii -, au intrat în vizorul stăpânilor vremelnici ai guvernelor. Astfel, noul guvern, P.N.Ţ.-ist, a găsit o „soluţie”... mai „liberală” ca şi cea de a acum, aceasta fiind „ultraliberală”. „Conu” Maniu, şefu’, l-a pus pe „conu” Mihalache, „ţărănistul”, să facă el un proiect de lege care a devenit repede lege pentru „liberalizarea circulaţiei bunurilor rurale în scopul selecţionării cultivatorilor serioşi”, anulând şi „ingrata” interdicţie din calea vânzării. Şi atunci au venit alţi „ciocoi pribegi aduşi de vânt” de au cumpărat pământul dat prin reforma din 1921 şi lăsat paragină de acei amărâţi dar „neserioşi” din lumea satelor, de s-a „îmbogăţit” ţara în scurt timp cu încă un milion de „proletari agricoli” în vremurile crâncene ale crizei generale; şi când „bătea la uşă” noul cataclism mondial în care urma să fie din nou chemată, pentru o nouă reîntregire, lumea satelor în principal şi omul de rând al oraşelor.

 

Holocaust împotriva poporului român

 

După ce comuniştii, fiii spirituali ai unor „maeştri” ai răului, au naţionalizat activele şi resursele vândute atunci de P.N.Ţ.-işti, ţara, în urma complotului internaţional împotriva României, din decembrie 1989, sprijinit de o „coloană a V-a” internă, a plătit bani grei celor care în etapa interbelică le cumpăraseră sau urmaşilor lor. Ţara a plătit, lumea satelor şi omul de rând al oraşelor! Căci guvernele şi parlamentele „tranziţiei” postdecembriste au continuat cu noua calamitate numită „restitutio in integrum”, impusă din afară dar şi prin cointeresarea unor factori interni şi a noilor „ciocoi noi cu bodyguard”, care îşi zic acum „clasă politică”; „restitutio” şi către „Casa regală” revenită pentru a... salva ţara şi pentru nimic altceva, conform propriilor declaraţii iniţiale! În timp ce guvernanţii au reînceput să-i ridice statui şi să-i bată medalii scumpe. Pentru satele ţăranilor, în schimb, a apărut şi a fost pusă direct în Constituţie „marea invenţie” a vânzării pământului ţării la străini şi la apatrizi, în paralel cu cea mai cumplită vânzare a activelor economice şi a resurselor naţionale către noii „coiocoi pribegi aduşi de vânt”, numiţi acum „investitori startegici”, aceasta sub umbrela aşanumitelor „privatizări”. Faimoasa „restitutio” a funcţionat şi în cazul „optanţilor” maghiari şi a „status”-ului catolic după primul război mondial, deşi problema fusese rezolvată în etapa interbelică. Pe ansamblu, s-a trecut la deposedarea naţiunii de proprietatea lăsată din moşi strămoşi şi menţinută cu jerfe de muncă şi de sânge iar acum ajunsă la discreţia harpagonilor străini, în numele unei „liberalizări” la nivel european şi mondial - „principiu” inventat cândva chiar de părinţii spirituali, din tată în fiu, ai „maeştrilor” de azi ai „globalizării”. Iar Statul nostru naţional urmează a fi „mărunţit” prin „regionalizare” şi „euroregionalizare”, România putând să ajungă în următoarii ani Euroregiunea nr.... de la Dunărea de jos, conform unui plan himeric şi diabolic pentru un „imperiu global” condus de un guvern mondial, într-o aşazisă „Nouă Ordine Mondială” - „ordinea” sclaviei „moderne” a popoarelor, cum i s-a spus. Semnale de alarmă s-au tras. Ce se urmăreşte cu noi, românii? Un lider politic patriot, prof. dr. Gh. Funar, a spus-o cu claritate într-o carte masivă în două volume, cu date, fapte şi argumente: Holocaustul împotriva poporului român! Aceasta urmăresc cei aflaţi la timona „globalizării”, crescuţi în ură şi lăcomie fără saţ!

 

Peisaj sterp, pământ împărţit în ferme uriaşe ale multinaţionalelor

 

Faţă cu dezinvoltura cu care vorbiţi - ce vă pasă? - de vinderea pământului ţării, Doamnă Rodica Culcer, peste câteva numere de revistă vine un tânăr ziarist şi împătimit ecologist englez, Luke Dale-Harris, intevievat de domnul Ion Longin Popescu[1], să-i apere pe „robii” milenari ai pământului edenic al Daciei/României împotriva ofensivei „apucătorilor de pâmânt” din U.E. şi de aiurea, chemaţi şi călăuziţi de înalţi oficiali dâmboviţeni cu legile şi facilităţile lor, oferite cu generozitate interesată. Europenii lucizi au înţeles eroarea majoră a Occidentului politic care, sub marile amăgiri ale secolului, şi-au „ucis” ţăranii, cu biodiversitatea şi diversitatea culturală creată şi ocrotită de ei. Trăitor în România, în anii din urmă, pentru a o studia profesional, ziaristul britanic a înţeles că această ţară „este, fără îndoială, una din cele mai ecologice şi mai frumoase ţări din U.E.”, tocmai pentru că a avut şi încă mai are ţărani, cu felul lor de a gândi şi de a munci, acum însă ameninţaţi să ajungă slugi, ei şi urmaşii lor, la „jupânii” străini şi apatrizi. „...şi dacă se va continua astfel - spune ziaristul -, peisajul rural românesc va mai dura doar câţiva ani”, ameninţat fiind să ajungă ca în Uruguai: sate virtual goale, peisajul sterp şi pământul împărţit în ferme uriaşe ale multinaţionalelor planetare.

 

Opriţi distrugerea Statului Naţional Unitar! Opriţi vânzarea pământului ţării la străini!

 

Asta doriţi dvs., doamnă Culcer şi cei care, colegi şi înalţi demnitari, gândesc şi vorbesc la fel iar unii se întrec, pe sticlă, în a înălţa osanale pentru o strălucită „cale europeană”!? Şi tot mergându-se pe această cale, iată, deocamdată „punctual”, se ajunge ca la Pungeşti, Vaslui.„Diktatura de la Pungeşti”, cum titrează un ziarist.[2] Şi amintiţi-vă cu toţii de imperativul oamenilor pământului din ajunul vijeliosului an 1907 reţinut şi transmis de un „suflet din sufletul Neamului”, poetul George Coşbuc, atât de rău văzut atunci de cei de „sus”. În timp ce de la un capăt la altul al planetei, din Americi în Europa, se aud chemări de trezire la realitate în faţa a ceea ce ar putea fi un adevărat dezastru în lumea pământeană. Vorba unui scriitor rus: „Ce-i de făcut? Întâi trezirea la realitate, urmată apoi de consecinţele ei fireşti”. Până atunci, până nu este prea târziu - căci perspectiva devine tot mai încrâncenată - iată câteva imperative ale momentului pentru guvernanţi şi pentru oficialii locali:

- Opriţi vânzarea pământului ţării la străini şi la apatrizi! Căci noi am răzbit în istorie cu satul! Iar satul ne-a păstrat proprietatea acestui pământ; Identitatea reală a ţării şi Suveranitatea naţională!

- Opriţi distrugerea Statului Naţional Unitar prin „reformele” de „regionalizare” şi „euroregionalizare”! Căci România de azi este expresia şi simbolul Daciei edenice, adevărata Ţară Sfântă! O distrugere a Statului ei naţional ar reprezenta o crimă în toată puterea cuvântului, cea mai mare din întreaga noastră istorie.

----------------------------------

[1] vezi „Formula AS”, nr. 106/ianuarie 2014.

[2] Ibidem, nr. 1105/02.2014.

Dr. Ioan Roşca - Eminescu, doctrinarul-temelie al politologiei românești

 

Ioan Roșca - Eminescu, doctrinarul-temelie al politologiei românești

Războiul frontal cu liberalii și sabotarea conservatorilor

Desigur, tot ceea ce scrie Mihai Eminescu, ca ziarist, se constituie ca un adevărat compendiu politic, rod al meditaţiei sale monumentale privind destinul și perspectivele României, o contribuţie de o oportunitate/profunzime extraordinară. Este deci, de la distanţă, cel mai mare politolog român, doctrinarul temelie.

Dar, dacă ar fi încercat să exprime viziunea sa, şocantă pentru acele vremuri şi foarte supărătoare pentru mulţi, ca independent, nu avea nici o şansă să se facă auzit, să aibă vreun efect asupra conştiinţelor timpului (şi poate nici celor viitoare – avînd în vedere cenzura oarbă a „istoriei”). Nu s-a mulţumit cu o exhibare sterilă, neputincioasă, a ideilor trofice, ci a avut virilitatea de a căuta o cale operaţională de influenţare a realităţii. Ca atare, s-a pus la dispoziţia uneia dintre taberele de pe terenul luptei pentru putere – Partidul Conservator (avînd rezonanţe cu perspectiva „organicistă” a acestuia), operînd ca vîrf de lance împotriva partidului liberal – aflat la putere – pe toată perioada în care a fost folosit ca gazetar, conducînd atacul, dinspre opoziţie. Partizanat intens, eludat de admiratorii săi, pentru a nu-i ştirbi imaginea de analist obiectiv.

Lectura articolelor sale nu lasă loc de dubii. Şarjele sale vizează, explicit, numai politicianismul liberal, putînd deci părea azi ca partizane. Politicianul liberal e personajul dezbrăcat, expus în toată mişelia sa perfidă, în tot patriotismul lui de paradă. Și, desigur, publicistica lui a apărut şi atunci ca militantă/părtinitoare – ceea ce a făcut ca partida conservatoare să-i dea sprijin (inclusiv în documentare – pentru sinteze de autoritate în numeroase domenii), sperînd că agresivitatea lui miezoasă va reuşi să disloce electoratul şi să forţeze răsturnarea ocupanţilor puterii – acolo unde garnitura tînjitoare dorea să se cocoaţe, ca să poată profita de oportunităţile din care se înfruptau liberalii, exasperant. Deci, propaganda justiţiară dusă prin Eminescu era, din partea lor, clasica demagogie a opoziţiei lătrînd de jos. Ceea ce Eminescu trebuie să fi ştiut. Iar cînd, în sfîrşit, „revoltaţii” au ajuns sus… Eminescu a devenit un mare obstacol.

De altfel, într-un articol-cheie, chiar el îşi expune clar poziţia:

„[…]E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului […]. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia, care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile […]. Putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică, de venalitate. Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur, există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa. Cu toate acestea, există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au, până la un grad oarecare, responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdeauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca, în numele lor, să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate”. [TIMPUL, 23 decembrie 1881].

Poate fi mai clar asumată condiţia de vector ideologic al unei grupări politice, care ar trebui să-şi angajeaze şi o răspundere, atunci recurge la propagandă? Eminescu se pronunţă aici împotriva independentului care otrăveşte liber spaţiul public cu opiniile sale, încercînd să pună pe umerii conservatorilor angajamentele ce decurg din textele „purtătorului de cuvînt”. Cine pe cine foloseşte/deturnează aici? Probabil că Eminescu s-a lăsat legănat de iluzia că şi-ar putea manipula pînă la capăt manipulatorii, în interesul naţiei – ceea ce i-a reuşit un timp. Dar nu fără plată.

Aici se află geniul viril al lui Eminescu, bastonul său de mareşal. Că a găsit calea de a face auzit un mesaj care nu avea şanse de a se ridica în spaţiul public, decît spijinit de o parte din cei surpaţi prin el! Prezentate ca atacuri contra liberalilor, şarjele sale, prin conţinutul lor, deconstruiau toată propaganda politicianistă, demascau fenomene generice de falsificare politică – întru parazitarea „populimii” de găştile ce pun mîna pe stat, marele instrument de gestiune a fermei umane. Sprijinit de conservatori întru dărîmarea sforarilor liberali, Eminescu demască şi ceea ce conservatorii urmau a face o dată ajunşi la putere – și pe toţi ceilalţi căţărăcioşi, pînă azi (de aceea articolele sale, de actualitate atemporală, pot fi publicate oricînd într-un ziar, lovind precis în puternicii zilei!). Cred că Eminescu a ştiut ce face slujind conservatorii într-un astfel de mod periculos (care le rănea adversarii, dar le săpa subteran şi lor mişelia potenţială).

De altfel, operau continuu, în acest sens generalizant, reacţiile celor provocaţi (de la „Românul” – oficiosul liberal), care arătau cu exemple că liberalii nu au monopolul manifestărilor degenerative revelate de Eminescu… Batjocorea Eminescu originea alogenă a vîrfurilor liberale, ridiculiza „tezele” găunoase liberale, denunţa miş-maşurile profitabile ale unor liberali? Se răspundea, ca răspuns la provocare, cu demascări similare, înspre tabăra conservatoare. Ceea ce dădea jos cortina aparenţelor, împingându-i în sus prizonierii peşterii lui Platon. Iar în faţă… era perspectiva schimbării rolurilor, o dată cu rocada politică. Eminescu săpa rădăcinile făcăturii, înconjurat de o parte dintre profitorii ei.

Mi se pare uluitor că şi-a atins scopul, folosindu-i pe cei ce-l foloseau, ca să scoată la lumină adevăruri universale, care nu au mai putut fi estompate, o dată explicitate elocvent. A reuşit, dar nu avea cum să scape de nota de plată. Dacă nu-l rezolvau duşmanii atacaţi fără prudenţă, trebuiau să-l scoată din joc tovarăşii de drum (A se corela data încarcerărilor şi morţii lui cu datele ajungerii la putere a conservatorilor). Devenit incomod pentru cei ce au crezut că-l folosesc fără riscuri, uluitorul jucător politic Eminescu, apostolul prea singur, nu avea unde să caute sprijin, atunci cînd jocul său dublu nu a mai putut continua. Urît cumplit de liberali, el era prizonierul conservatorilor – aparent serviţi, pe termen scurt, dar de fapt sabotaţi pe termen lung – şi aceasta cred că e adevărata explicaţie a modului pasiv în care s-a lăsat distrus de Maiorescu pe parcursul destrămării sale fizice.

Citind memoriile celor care l-au cunoscut, atît de bizare, prin această prismă, îţi dai seama de ce Eminescu nu a opus rezistenţă trimiterilor de ici-colea, rătăcirii penibile între sanatorii şi sinecuri, între 1883 si 1889 – deşi au fost destule perioade în care avea suficient discernământ şi libertate, încît să protesteze public pentru modul în care era scos pe tuşă şi distrus, să facă dezvăluiri, să fugă etc.

Dar nu s-a întîmplat aşa. Eminescu NU a opus rezistenţă anihilării sale, aparent resemnat, dar nu pentru că devenise legumă de atîta „tratament”, ci pentru că, în realizarea menirii sale adînci, se plasase într-o poziţie de sacrificiu. Rolul lui Iisus costă.

Crucificarea sa asumată a fost marele tribut plătit de el, pentru a sluji neamul și adevărul, la un nivel de tragism care ar trebui să fie, în fine, perceput în adevărata sa profunzime. 

7 august 2020

Dr. Ioan Roşca

Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (1) Prof. dr. Gică Manole

Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (1)

Prof. dr. Gică Manole

18 Iunie 2023

Ion Antonescu a luat puterea în stat, în septembrie 1940, cu ajutorul determinant al Germaniei. Când el ajunge șeful statului român, Germania era stăpâna de necontestat a Europei. În vara anului 1940, iunie-august, granițele României s-au prăbușit, ca urmare a Germaniei și U.R.S.S.. Încă din 1938, Carol al II-lea, grijuliu să-și păstreze tronul, apropie politica externă a României de Germania. Convențiile comercial-economice, tratatul economic din 23 martie 1939, luarea unor măsuri pe plan intern cu caracter discriminatoriu pentru unele etnii se explică prin frica lui Carol al II-lea de Germania lui Hitler. Desigur, este în afara oricărei îndoieli, că, în afara pactului sovieto-nazist din 23 august 1939, dacă România capitulează în vara anului 1940, în fața U.R.S.S. și a Germaniei, întreaga responsabilitate o poartă doar regele Carol II. Cu patru provincii românești pierdute fără luptă, dezonorând Armata și Națiunea, în septembrie 1940, Carol II îl desemnează prim ministru pe Ion Antonescu, pe care l-a conjurat să accepte oferta sa.

Deci, în momentul când Ion Antonescu ajunge șeful statului român, politica externă a României era orientată către Axa Roma - Berlin de o bună perioadă de timp. El, Ion Antonescu, a preluat un stat în agonie, pe cale de a se descompune, neavând absolut nicio alternativă de politică externă în afara Germaniei: „ori cu Germania, ori cu Rusia”, va spune el într-o ședință de guvern în toamna anului 1940[1]. Desigur, o alianță cu U.R.S.S., care tocmai anexase prin forță, în vara anului 1940, Basarabia și Nordul Bucovinei, era, atunci, în septembrie 1940, o imposibilitate. De altfel, în toată vara anului 1940, cât și toamna aceluiași an, U.R.S.S. s-a dovedit extrem de agresivă față de România. Așa, în toamna lui 1940, U.R.S.S. a ocupat 5 ostroave în Delta Dunării, canalul Stari-Stambul, provoacă zeci de incidente de frontieră, violează spațiul aerian al României când vrea, exercită mari presiuni în Comisia Europeană a Dunării, refuză să permită statului român să-și recupereze materialul industrial-militar din provinciile din Nord-Est, toate acestea în ciuda faptului că, la Viena, pe 30 august 1940, Germania garantase frontierele ciuntite ale statului român. Nu există nicio îndoială că, în absența garanțiilor teritoriale ale Germaniei din 30 august 1940, Stalin și U.R.S.S. ar fi atacat România în toamna anului 1940. De abia după vizita lui V. M. Molotov la Berlin (12 – 14 noiembrie 1940), când Stalin a solicitat acceptul Germaniei să ocupe Finlanda, România, Bulgaria și Strâmtorile în schimbul intrării cu drepturi depline în Pactul Tripartit, văzând că Al Treilea Reich garantează frontierele românești și împotriva unui atac sovietic, Stalin a înțeles definitiv că, dacă atacă România, riscă un război cu Germania[2].

Ion Antonescu nu a fost deloc germanofil, iar faptul că România Mare se clădise după o luptă grea și cu Germania, nu l-a făcut defel favorabil unei politici orientate spre aceasta. Era din tinerețe pentru o alianță cu Vestul, Vest care ne ajutase să ne realizăm unitatea politică. Dacă, în toamna anului 1940, a acceptat să integreze România în Axă, a făcut-o dintr-o aspră necesitate geopolitică și strategică. El știa mai bine ca oricine că Hitler și Germania au lovit poporul român în însăși inima sa, distrugându-i unitatea politică așa de greu dobândită, dar a trebuit să accepte colaborarea cu el, gândind că, mai devreme sau mai târziu, în eventualitatea unui război sovieto-german, România ar putea să-și elibereze provinciile istorice din Nord-Est.

În legătură cu întâlnirile Ion Antonescu - Adolf Hitler, desfășurate între 22 noiembrie 1940 - 5 august 1944, precizez că există, s-au păstrat stenogramele, minutele oficiale germane scrise de interpretul oficial al lui Hitler, Paul Otto Schmidt (1899-1970). De asemenea, s-au păstrat consemnările făcute după declarațiile lui Ion Antonescu efectuate de unii membri ai Cabinetului său militar. În ceea ce-l privește pe Paul Otto Schmidt, care a fost diplomat și înalt funcționar al M.A.E. al Germaniei, acesta avea calitatea rară de a nu traduce „frază cu frază”[3], ci de a sintetiza discuțiile lui Hitler cu diverși șefi de stat veniți în vizită la el.

În cartea de față am analizat toate întrevederile Adolf Hitler – Ion Antonescu, care au avut loc între anii 1940-1944. Aceste întâlniri s-au desfășurat după cum urmează:

- Berlin, 22 noiembrie 1940

- Berlin, 23 noiembrie 1940

- Obersalzburg, 14 ianuarie 1941

- München, 12 iunie 1941

- Berdicev, 6 august 1941

- Rastenburg, 11 februarie 1942

- Rastenburg, 11 februarie 1942

- Rastenburg, 10 ianuarie 1943

- Rastenburg, 10 ianuarie 1943

- Castelul Klessheim (Salzburg), 12 aprilie 1943

- Castelul Klessheim (Salzburg), 13 aprilie 1943

- Rastenburg, 2 septembrie 1943

- Rastenburg, 3 septembrie 1943

- Castelul Klessheim (Salzburg), 26 februarie 1944

- Castelul Klessheim (Salzburg), 27 februarie 1944

- Castelul Klessheim (Salzburg), 23 martie 1944

- Castelul Klessheim (Salzburg), 24 martie 1944

- Rastenburg, 5 august 1944

- Rastenburg, 5 august 1944

După cum ușor putem constata, toate întâlnirile (20 la număr) Antonescu-Hitler au avut loc în Germania. Deși Ion Antonescu l-a invitat pe Hitler de mai multe ori să viziteze România, acesta, invocând problemele militare în curs, le-a declinat.

În „Scrisorile” și în „Memoriile” către Adolf Hitler, la întâlnirile directe cu șeful guvernului german, în cei patru ani cât a guvernat statul român, Ion Antonescu a apărat cu cerbicie, strășnicie interesele, drepturile României. La fiecare întâlnire cu cancelarul german, șeful guvernului român nu a ezitat să-i pună în vedere acestuia cât de mare nedreptate i s-a făcut poporului român prin Dictatul de la Viena, de la 30 august 1940, când Germania și Italia obligă România să cedeze Nord-Vestul României Ungariei. Vom urmări pe parcursul studiului nostru cum a apărat și promovat interesele mari ale României șeful statului român, Ion Antonescu, la întâlnirile pe care le-a avut cu Adolf Hitler. Sau în „Scrisorile” sau „Memorandumurile” pe care i le-a scris cu diferite prilejuri și înaintate lui Hitler, observând că niciodată în istoria modernă a statului român, sau, mai bine spus, de când s-a creat statul român și până la dramaticii ani 1940-1944, vreun șef de guvern și de stat nu a apărat cu atâta determinare, cât și strășnicie interesele economice, politice, militare ale României și ale statului român.

Cartea de față am scris-o în baza celor două volume de documente istorice[4] care au cuprins toate întâlnirile Ion Antonescu - Adolf Hitler din noiembrie 1940 până în august 1944, precum și scrisorile și Memorandumurile pe care Antonescu și Hitler și le-au trimis (Gică Manole).

    

Berlin, 23 noiembrie 1940 - Prima întâlnire Antonescu-Hitler, reflectată în „Jurnalul Mareșalului Antonescu”

În „Jurnalul Consiliului de Miniștri”[5] se găsesc consemnate numeroase detalii privind vizita lui Ion Antonescu la Berlin din noiembrie 1940. Din Jurnal aflăm că șeful statului român a plecat spre Germania cu trenul însoțit de o numeroasă delegație, între care menționăm pe Mihail Sturdza, Mircea Cancicov, Alex Constant, Constantin Papanace, colonel Diaconescu, prof. P. P. Panaitescu ș.a.. Precizez faptul că în delegație au fost incluse și două dactilografe, „D-șoarele Soreanu și Ivanovici”[6]. Plecare s-a făcut din gara Mogoșoaia. La ora 19:45, 20 noiembrie 1940, „trenul special”[7] pleacă din gara Mogoșoaia, iar delegația inițială se mărește, alăturându-se Horia Sima, Constantin Petrovicescu, Mihai Antonescu, N. Mareș, G. Cretzianu, W. Fabricius „cu tot personalul Legației”[8], generalul Erich Hansen, șeful Misiunii Germane în România, C. Pantazi, Ilie Șteflea, Gh. Dobre, I. Gh. Vântu, Horia Cosmovici, Eugen Cristescu, șeful S.S.I., Corneliu Georgescu, general Ioanițiu, colonel Zăvoianu, Ovidiu Vlădescu, Al. Ghica, comandor Jienescu, colonel Rioșanu, general Speidel, Tr. Brăileanu, P. Ghigi, ambasadorul Italiei la București, A. Cassullo - Nunțiul Apostolic al Vaticanului la București. Trenul special cu delegația României ajunge pe 21 noiembrie 1940, ora 17:25, la gara de frontieră a Germaniei numită Bruck[9], fiind întâmpinată de „o delegație de onoare germană” în frunte cu Alexander von Doernberg, directorul protocolului, și Steuger, reprezentantul lui Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler[10].

Vineri, 22 noiembrie 1940, ora 10:15, delegația oficială a României ajunge la Berlin, în gara Anhalt. A venit în întâmpinarea oaspeților români o delegație oficială germană în frunte cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe. Oaspeții români au fost salutați și de o companie de onoare „înșiruită în fața gării Anhalt”[11]. De la gară, delegația României a fost condusă la castelul BelleVue. La ora 11:45, Ion Antonescu depune o coroană de flori la mormântul eroului necunoscut - Ehreumal - aflat pe „Unter den Linden”[12]. Între orele 12:00 și 13:30, Ion Antonescu a avut o întrevedere cu Joachim von Ribbentrop, iar la 13:30 delegația română servește masa la castelul BelleVue. La ora 15:00, Ion Antonescu e primit în audiență oficială de Adolf Hitler, al cărei conținut îl vom analiza mai încolo. La ora 18:00, Joachim von Ribbentrop oferă un dineu în onoarea lui Ion Antonescu și a lui Mihail Sturdza, ministrul de externe[13].

Pentru sâmbătă, 23 noiembrie 1940, Jurnalul consemnează la ora 11:00 o vizită la Rudolf Hess, „înlocuitorul Führerului”[14], iar la ora 12:30, la Ministerul de externe german, „semnarea protocolului”[15] de aderare a României la Axă. După masa de prânz, care în Jurnal e trecută „dejun”[16], Jurnalul consemnează că „după amiaza este rezervată pentru convorbiri politice cu Führerul” [17] și Ribbentrop.

Pe 24 noiembrie 1940, ora 10:20, trenul special cu delegația României pleacă din gara Anhalt spre România. Până la frontiera germană, delegația României a fost însoțită de directorul protocolului Alex von Doernberg. Trenul special a ajuns la frontiera României, gara Curtici, luni, 25 noiembrie 1940, ora 11:30[18].

Notă - Constat că, în Jurnalul Mareșalului Antonescu, autorul acestuia nu a notat absolut nimic despre conținutul întrevederilor Hitler - Antonescu de la Berlin, din 22-23 noiembrie 1940, dovadă că persoana respectivă nu a participat la întâlnirile celor doi oameni de stat (Gică Manole.

    

Întâlnirile Antonescu - Hitler (22-23 noiembrie 1940, Berlin), în Stenograma lui Paul Otto Schmidt

În chiar ziua când regele Carol al II-lea a cedat tronul (6 septembrie 1940), Ion Antonescu, prim-ministru desemnat de fostul rege, îl informează pe Adolf Hitler că a preluat puterea în stat. În Scrisoarea către Hitler, Ion Antonescu consideră izgonirea lui Carol alo II-lea de pe tron și instalarea sa la putere ca pe o „zi istorică”[19], zi în care, în opinia sa, poporul român „își regăsește puterea lui sănătoasă”[20]. Ion Antonescu îl asigură pe Hitler că neamul românesc își manifestă încrederea „în marele popor german și marele său Führer”[21], având încredere că „securitatea prezentului (trimitere la pericolul rusesc) și nădejdea viitorului”[22] se vor realiza printr-o colaborare leală între cele două state.

Pe 7 septembrie 1940, Adolf Hitler îi răspunde lui Ion Antonescu, tot printr-o Scrisoare, mulțumindu-i, având convingerea că „în noua ordine europeană viitorul poporului român e asigurat în strânsă legătură cu puterile Axei, Germania și Italia”[23]. La o lună și jumătate după luarea puterii, Ion Antonescu merge în vizită oficială în Germania (22-25 noiembrie 1940), ocazie cu care semnează aderarea României la Axă. Are două întâlniri cu Adolf Hitler. La Berlin, șeful statului român a avut încă două întâlniri oficiale, cu ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop (22 noiembrie 1940) și cu feldmareșalul W. Keitel, pe 23 noiembrie 1940.

Prima întâlnire dintre Hitler și Ion Antonescu a avut loc la 23 noiembrie 1940, la care a asistat și ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop.

La început, Ion Antonescu transmite lui Adolf Hitler salutări din partea poporului român, cât și din partea regelui Mihai. Îi spuse că are o mare admirație pentru opera înfăptuită de Hitler, în care are o mare încredere. Hitler îi răspunse, salutând pe noul șef al statului român, cu care are în comun aceeași viziune asupra Lumii. Hitler e convins că între cele două țări va fi o colaborare avantajoasă, o colaborare impusă de „motive politice generale”[24] și de existența unui pericol de „atac etnic și ideologic care amenință întreaga Europă”[25].

Nu-i greu de înțeles că, prin „atacul etnic și ideologic” care amenința Europa, Hitler avea în vedere pericolul unei agresiuni generale a U.R.S.S. contra Europei. Acest pericol, sublinia Adolf Hitler, determină națiunile europene care au altă orientare, „diferită de democrațiile occidentale”[26], să se unească pentru a-și asigura securitatea și interesele. Ion Antonescu îl informează pe Adolf Hitler că, odată cu venirea lui la putere, în România, „între trecut și viitor s-a deschis o prăpastie de netrecut”[27]. Îi declară lui Hitler că este sprijinit de Mișcarea Legionară, națională, iar declarațiile sale „de soldat”[28] înseamnă exact cele ce el spuse și va spune. De la venirea la putere în România „el a căutat să adere la Axă”[29]. Se află, ca și conducător de stat, în condiții deosebit de grele. El dorește să reorganizeze statul român, să întărească țara din toate punctele de vedere: economic, militar, administrativ, politic, intelectual. Are un singur scop, declară Ion Antonescu, să contribuie „la victoria Axei în acest război”[30] România a pierdut mult „în exterior”[31], dar se va întări „în interior”[32]. Armata și întărirea ei e principala grijă a sa. Dar și întărirea „morală” a Națiunii, pentru ca, atunci când va fi nevoie, România să poată a-și îndeplini „misiunea ei corespunzătoare în domeniul militar”[33]. În ciuda eufemismelor, nu mă îndoiesc că Ion Antonescu făcea trimitere la un eventual conflict în Est, căci doar în acea parte putea România să-și îndeplinească misiunea sa militară.

După această introducere, Ion Antonescu îi ține lui Adolf Hitler un fel de curs de istorie a românilor, pe care șeful guvernului și statului german a trebuit să îl asculte.

Poporul român, România, spuse el lui Hitler, are un trecut vechi, glorios, „cel mai glorios”[34] dintre popoarele care trăiesc la Dunăre și Balcani. Națiunea Română este națiunea cea mai veche „din această zonă”[35]. Ea e mai veche cu multe secole de dinainte de Hristos. Imperiul roman s-a întins asupra Carpaților, Dunării și Nistrului, „cu o linie de frontieră așa cum era înainte de cedarea Basarabiei”[36].

În anii trecuți de după stăpânirea Romei - 1.800 de ani - poporul român și-a menținut limba, obiceiurile și același tip rasial, fapt unic în istoria Lumii. Atrage atenția cancelarului german că în 1.000 de ani poporul român „a avut de suferit, unul după altul, valuri ale barbarilor, care au trecut peste marele drum al națiunilor europene”[37]. Datorită unor calități istorice unice, poporul român a rezistat, și-a păstrat identitatea și limba intacte, într-o asemenea măsură încât din Dobrogea până în Banat, din Basarabia până în „Nord” „nu există nici un fel de dialecte, ci pretutindeni se vorbește aceeași limbă română”[38]. Românii sunt singurul popor din Est care a ieșit din Evul Mediu „având o organizație politică”[39], preciză el. 500 de ani poporul român a luptat „împotriva rușilor”[40], oprindu-i la Dunăre. Cu tătarii, românii au luptat 300 de ani, oprindu-i la Nistru. Fără o armată puternică, cu forțe mici, dispersate, timp de 2.000 de ani, poporul român a rezistat „tuturor atacurilor”, la frontiera „unde se găsea abia cu câteva luni în urmă, când calamității din istoria lui cea mai recentă, a avut din nou de pierdut atât de mult”[41].

România, poporul român, nu va renunța niciodată la drepturile sale istorice, la dreptatea sa. Ea nu va înceta niciodată să lupte pentru drepturile sale. În istorie, îl informa Ion Antonescu pe Adolf Hitler, în regiunea în care poporul român trăiește, el este cel mai vechi, este primul în această regiune. Românii nu vor părăsi niciodată pământul lor, iar dacă vor fi nevoiți să plece „vor fi ultimii care să le părăsească”[42]. România a fost greu pedepsită pentru „greșelile unei singure generații”[43] cu prea mare „severitate”[44]. Tot ceea ce poporul român a muncit în 2.000 de ani de evoluție istorică a pierdut. România nu va renunța de a lupta pentru drepturile sale istorice, chiar dacă va trebui să mai lupte 2.000 de ani pentru „a dobândi poziția la care, după părerea mea, este îndreptățită”[45]. Cu câteva luni în urmă, pentru prima oară în Istorie, România a fost învinsă fără să fi luptat.

După care adaugă: „Dezordinea internă era totuși atât de mare, încât România nu era capabilă să lupte și credința sa în conducerea statului dispăruse complet”[46]. În urmă cu câteva luni, România nu a avut niciun sprijin „din afară”[47], cum nu avea niciun fel de „putere morală”[48] de a rezista, fapt pentru care s-a prăbușit. Toate câte s-au petrecut și care au condus la prăbușirea statului, s-au petrecut „din cauză că în spatele vechiului regim forțele întunecate ale bolșevismului și iudaismului au dus în mod intenționat la dezorganizarea țării, cu scopul de a arunca în brațele bolșevicilor”[49]. Evident, nu am reținere în a crede că Hitler era mai mult decât încântat la auzul diatribelor anticomuniste ale lui Ion Antonescu.

Când el, Antonescu, a ajuns la putere în România, adaugă el, „după cea de a treia lovitură de stat”[50], nu avea lângă el nicio forță armată pe care să se sprijine. El nu a dorit să ia puterea în stat cu ajutorul Armatei „întrucât consider acest lucru ca fiind primejdios pentru viitorul țării mele”[51]. Trimiterea lui Ion Antonescu la cele trei lovituri de stat (n. ns.), cu ajutorul cărora a luat puterea, aveau în vedere, cred, cele trei situații istorice, din zilele de 4, 5 și 5/6 septembrie 1940, zile în care generalul Ion Antonescu l-a deposedat de puterea absolută de care dispunea Carol al II-lea începând cu 10 februarie 1938. Îi declară lui Hitler că nu are „nici o legătură politică cu Garda de Fier”[52]. Era însă, un sprijinitor spiritual al acesteia, recunoscând lupta ei „pentru dreptate și recunoaștere internațională”[53].

Din acest motiv fostul rege Carol al II-lea l-a amenințat cu moartea și l-a persecutat. Când el și-a asumat conducerea statului, a fost nevoit să accepte urmările nefaste, grave care au dus țara la catastrofă. Basarabia și Bucovina au fost evacuate sub o puternică „presiune rusă”[54], iar două luni de zile rușii au produs ciocniri de frontieră omorând soldați și ofițeri români. Situația s-a mai stabilizat, dar refugiații tot vin din Basarabia și Dobrogea, zise el. Peste 300.000 de refugiați au venit în România, iar îngrijirea lor a devenit „o povară pentru statul român”[55]. Statul trebuie să le dea locuințe, hrană, haine, bani, locuri de muncă. Declară că „după verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe două piloane: garanția cu privire la frontiere și protecția minorității de 1.350.000 de români rămași în Ungaria, a căror viață, proprietate și libertate au fost garantate pe baza acestui verdict”[56]. Observați, Ion Antonescu nu vorbește despre „Dictat” (la Viena), ci despre „verdict”, care, în fond, tot una și același lucru era, cu privire la ceea ce s-a decis la Viena, fără acceptul autorităților române.

Imediat după „verdict”, ungurii au încălcat „obligația pe care și-au asumat-o față de Germania și Europa”[57]. Din partea de Transilvanie dată Ungariei „45.000 de refugiați”[58] au venit în România „cu ochii scoși, limbile tăiate și unghiile smulse”[59]. Zice că el nu a luat măsuri de represalii contra ungurilor din România, cu toate că putea s-o facă. Mii de români au fost schingiuiți, uciși, jefuiți de averile lor de către unguri. „Femei și copii au fost asasinați de unguri”[60]. În Țară neliniștea și ura sunt foarte mari la adresa ungurilor. Țara cunoaște o criză economică gravă, recolte proaste, dezorganizare. Criza economică a fost amplificată, adaugă el, și din cauza angajamentelor de livrări pentru Axă, angajamente care au fost îndeplinite în mod strict[61].

Declară lui Hitler că, la acel moment, în guvernare se sprijină pe Mișcarea Legionară. El îi zicea „mișcare național legionară”, și care avea nevoie de „reorganizare”, căci „foștii conducători”[62] ai Țării uciseseră sau azvârliseră în închisori pe liderii ei. România are nevoie de ajutorul economic și politic al Germaniei, spuse fără echivoc Ion Antonescu. Pentru a reface statul are nevoie de liniște în țară, dar și de securitate la granițele ei. Dacă România se dezvoltă economic, faptul este și în „avantajul Germaniei și Italiei”[63]. Dorește ca Germania să acorde României „credite pe termen lung cu un procent de dobândă mic”[64]. Războiul va fi îndelungat, iar America va interveni în război, a presupus Ion Antonescu. Și Rusia „are o atitudine nesigură”[65]. În caz de război pe timp îndelungat, dacă Germania ajută România să-și dezvolte industria și economia, ar putea să aibă „într-o măsură mai mare produsele țării”[66].

Și sistemul de transporturi trebuie dezvoltat în România. Are intenția să acorde o mare atenție „industriei interne de produse alimentare, cu scopul, ca pe această cale, să se evite toate transporturile inutile”[67]. Precizează că „va adera la Pactul Tripartit în ziua următoare”[68]. România, spuse el lui Hitler, nu se va mulțumi doar cu calitatea de membru al Axei, ci va fi gata să lupte cu arma în mână, „împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizației”[69].

Hitler răspunse lui Antonescu, că înțelege bine greutățile prin care trece România și conducătorul ei, Ion Antonescu. Apoi, zise că, la vremea dictatului de la Viena, situația dintre România și Ungaria era gata să explodeze într-un „conflict”, „conflict care ar fi putut duce la o catastrofă generală”[70]. O astfel de evoluție a evenimentelor, zice Hitler lui Antonescu, din perspectiva Germaniei, „ar fi dus la crearea unui vid militar și politic”[71]. Crede că dacă statul român se prăbușea în 1940, vidul militar din zonă ar fi adus pe scenă bolșevismul, ocupația Rusiei Sovietice. Dacă Rusia ar fi ocupat România, fie și pentru o perioadă scurtă de timp, el, Antonescu, ar fi fost „eliminat sau deportat în Siberia așa cum s-a întâmplat în alte regiuni ocupate de Rusia”[72]. Acum, de când Ion Antonescu a venit la cârma statului, Hitler are convingerea că „România, în pofida dificultăților, va fi pusă din nou pe picioare”[73]. Germania, într-o asemenea situație, îl avertiza el pe Ion Antonescu, nu ar fi putut face nimic, făcând aluzie, desigur, la alianța dintre Al Treilea Reich și U.R.S.S. de la acea vreme, ca urmare a semnării pactului din 23 august 1939 și a celui din 28 septembrie 1939, ambele semnate la Moscova. La momentul „verdictului” de la Viena, adaugă Hitler, Germania nu era în măsură „de a folosi forța”[74] la adresa U.R.S.S..

După ce campania militară din Franța s-a încheiat, „ea a început să-și retragă trupele din pozițiile mult avansate în Occident”[75]. În istorie, mai zise Hitler, nu „frazele” rezolvă o situație politică tensionată. Problemele istorice în istorie sunt reglementate „prin forță”[76], declară el șefului statului român. Se pot face presiuni politice doar dacă ele se sprijină „pe mijloace militare”[77]. El, Hitler, a dat „verdictul” de la Viena, „în disputa româno-ungară”[78], fiind conștient că niciuna dintre cele două părți nu va fi mulțumită: „una pentru că a obținut prea puțin, iar cealaltă pentru că a fost silită să facă concesii prea mari”[79]. Crede că, la Viena, trebuia ținut seama de un echilibru „între drepturile etnice și drepturile politice și istorice, luând în considerare sensibilitățile ambelor părți”[80]. Această hotărâre am luat-o din considerente strategice și mai puțin din considerente etnografice. El crede că frontierele etnografice nu coincid „niciodată”[81] cu considerentele geografice. Înțelege marile sacrificii pe care ar trebui să le facă România. E mai bine, spuse el, ca să fie făcute „sacrificii grele și să salveze prin aceasta esența națiunii, decât să se piardă întregul popor”[82].

El, Hitler, are o foarte bună înțelegere cu privire la ce s-a petrecut cu românii „în regiunile cedate”[83]. Poporul german a cunoscut multe „lupte de naționalități”[84]. Doar în Polonia au fost uciși 60.000 de germani înainte de 1 septembrie 1939. Numărul celor uciși „crește din zi în zi”[85], putând să ajungă „prin descoperirea de noi cadavre”[86] la peste 100.000 de germani uciși de polonezi. După care, Hitler îi spuse lui Antonescu că „există pur și simplu timpuri în care nu rațiunea, ci pasiunea și ura au precumpănire”[87]. Are convingerea că această „etapă”[88] în relațiile româno-ungare va fi depășită. Nu trebuie uitat, preocupați de nenorocirile căzute peste poporul român, că, în spate, se pregătește un pericol și mai mare „ce încă ne amenință”[89], conchise el făcând trimitere la Rusia Sovietică, fără a o numi.

După care schimbă tema, trecând la problemele războiului în curs. În Vest, războiul a provocat Germaniei pierderi minore, nesemnificative, atât „în efective”[90], cât și în „materiale”[91], unde au fost practic „nule”[92]. În martie 1940, Germania avea gata de luptă 230 de divizii, între care 20 de divizii blindate, toate echipate „cu material exclusiv german”[93]. La acel moment, armata germană „este cea mai puternică și mai bine echipată pe care a avut-o Germania vreodată”[94]. Germania dorește să „termine războiul cât mai curând posibil și să excludă Anglia de pe continent”[95]. Pentru „totdeauna” [96], preciză el. În fața catastrofei care o amenință, preciză Hitler cu dreptate, „Anglia ar abandona bolșevismului întreaga Europă cu scopul de a se salva pe sine”[97]. Desigur, el, Hitler, are în vedere că Anglia ar abandona Rusiei „și Balcanii”[98]. Amintește ceea ce Antonescu știa foarte bine, că relațiile dintre Germania și Rusia „sânt reglementate prin tratat”[99]. Însă, ea, Germania, are răspuns la „toate eventualitățile”[100], Germania se poate bizui în primul rând pe armata sa. Declară că Germania nu are interese teritoriale în Balcani. Pe ea o interesează extinderea imperiului său colonial și „să obțină baze pe coasta Atlanticului”[101]. Germania are mari interese economice în Balcani. Nu dorește doar să vândă în regiune „mărfuri”, așa cum fac „toți”, ci vrea să fie și un mare cumpărător al produselor din regiune. Exportă mașini, tehnică, produse chimice, material de război unde este cazul, și vrea de acolo „materii prime”[102]. Din acest motiv, el, Hitler, nu dorește ca „Balcanii să se cufunde într-o mare de sânge și lacrimi”[103]. Tot din acest motiv, Germania a dat României garanțiile cunoscute privind granițele sale. Garanția dată României pe 30 august 1940, la Viena, a fost o serioasă povară militară pentru Germania, dar n-a fost „o frază goală”[104]. Respectiva garanție se sprijinea pe cele 180 de divizii, fără a le aminti pe cele 50 de divizii „din Occident”[105]. În privința respectării cuvântului dat României, el, Hitler, este „gata la orice și hotărât să facă totul”[106]. Punctul slab în regiunea de Est, zise Hitler lui Ion Antonescu, este Turcia, unde „englezii au creat baze”[107], și de unde pot „înainta mai departe spre nord pe calea aerului și să poată trezi lăcomia altor state”[108]. Nu va permite cu niciun chip englezilor să amenințe regiunea. Evident, Hitler avea în vedere, în primul rând, Valea Prahovei, zona strategică cea mai importantă pentru Al Treilea Reich. Dorește ca România „să-i ușureze”[109] oprirea accesului Angliei în regiune.

După care Hitler revine „la chestiunile economice” declarând că Germania are interesul ca România să aibă economia puternică. Germania va ajuta România cu credite generoase pe termen lung, iar surplusul producției românești să fie cumpărat de ea. Prețurile produselor vor rămâne stabile ani buni[110]. Țările din Europa, îndeosebi popoarele vecine Rusiei, au interesul să colaboreze cu Germania pentru a „înfrânge valul slav”[111]. Amintește că în convorbirile cu V. M. Molotov (12-14 noiembrie 1940 - n. ns.) i-a declarat acestuia că garanțiile Germaniei sunt sincere față de România. Adaugă, apoi, că „Molotov a căutat să determine (să afle - n. ns.) dacă garanția acordată României este îndreptată împotriva Rusiei”[112]. Zice că i-a spus ministrului sovietic că Germania „nu poate îngădui nici o încălcare a teritoriului României, indiferent de țara care ar înfăptui această încălcare”[113]. Nici Finlanda, el, Hitler, nu a lăsat-o la cheremul U.R.S.S., declarându-i aceluiași Molotov că „nu va fi îngăduit un război în Marea Baltică”[114]. A încercat să-l convingă pe Molotov să-l determine să accepte „o schimbare de direcție a expansiunii ruse și speră că va avea succes și în această chestiune”[115].

Abordează, apoi, problema războiului greco-italian, unde constată o „umbră temporară în tabloul general”[116], deoarece Italia nu a luat în considerare în mod suficient „factorii geografici și sezonieri”[117]. În această problemă, Germania nu solicită nicio colaborare României, dorind numai una „între statele majore generale, care nu va constitui nici un fel de povară pentru statul român”[118]. Îl puse la curent pe Ion Antonescu că Rusia a încercat să acorde garanții Bulgariei, dar aceasta „nu a cerut nici un fel de garanție”[119]. El, Hitler, nu „vede chestiunea aceasta în mod favorabil”[120].

Ca și concluzie, notează Paul Otto Schmidt, interpretul oficial al lui Adolf Hitler, acesta și-a exprimat „convingerea că generalul Antonescu va reuși să reorganizeze armata română și să o transforme într-un instrument eficient al apărării naționale”[i].

Hitler continuă exprimându-și deplina satisfacție că România a aderat la Pactul Tripartit. Niciodată, zise Hitler, Stalin nu va ataca un „asemenea bloc de puteri cum este cel care-l reprezintă Germania și prietenii ei”[122]. După care declară un adevăr despre Stalin, zicând că acesta „nu dorește să riște nimic, ci numai să obțină câștiguri”[123]. Prin intermediul folosirii forței, desigur, așa cum a procedat în cazul României în vara trecută (1940 - n. ns.). Lui Stalin i-am arătat limpede că nu i se va permite expansiunea „spre zone în care sânt interesate Germania și Italia” [124]. El crede că îl va convinge pe Stalin să-și îndrepte pretențiile de teritorii noi „în alte părți” [125].

Revine și-i declară lui Ion Antonescu că el înțelege bine „dificultățile” interne pe care le are de rezolvat. Ca opera de reconstrucție politică să izbutească, ar fi bine ca generalul Antonescu să aibă alături „un partid puternic” [126]. România se va reface, iar noua prosperitate îl va ajuta să depășească greutățile. „La urma urmelor”, mai zise Adolf Hitler, „istoria lumii nu se termină cu anul 1940”[127].

Desigur, prin ultimele cuvinte, Adolf Hitler voia să-l consoleze pe Antonescu pentru partea de Transilvanie cedată Ungariei, cât și la teritoriile istorice din Nord-Est anexate de U.R.S.S., tocmai cu asentimentul Germaniei.

Antonescu îi mulțumește lui Hitler pentru „cuvintele acestea de la urmă”, după care i-a spus acestuia, din nou, „programul lui de reconstrucție, atrăgând în special atenția asupra discuțiilor tehnice avute cu ministrul Clodius”[128]. A repetat ideea că poporul român este „o insulă latină în Marea Slavă” [129], tocmai datorită capacității de luptă și „de rezistență a poporului român”[130].

Iarăși a revenit asupra nevoilor României de credite cu un procent redus de dobândă. Îl informează pe Hitler că România are mari dificultăți „cu rușii la Gurile Dunării”[131], menționând că, în discuția cu Ribbentrop, i-a vorbit acestuia de necesitatea de a construi un canal de la Cernavodă la Constanța[132]. Crede că acest canal va putea fi construit într-o perioadă de 5 ani „și făcând cheltuieli de 2 sau 3 miliarde lei, cu scopul de a zădărnici planul Rusiei de a împotmoli brațele Dunării care aparțin României, până într-o perioadă de 15 ani”[133].

După acestea, notează Paul Otto Schmidt, Antonescu l-a informat pe Hitler că Rusia urmărește să excludă „Germania și Italia din Comisia pentru Dunărea maritimă”[134]. Rusia a cerut României ca să permită vaselor sale de război „până la Brăila, adică în spatele liniei de apărare a României în Moldova”[135]. De luni bune, România nu poate avea o zi de liniște, „în special din motivul că rușii nu vor să fixeze frontiera în mod definitiv”[136].

După care, notează Paul Otto Schmidt, Ion Antonescu „s-a plâns în declarații de o lungime considerabilă despre felul cum a fost tratată minoritatea românească de către Ungaria”[137]. A oferit lui Hitler zeci de exemple de crime în masă ale ungurilor contra românilor. El spuse lui Hitler că România are de partea sa în cazul Transilvaniei și drepturile istorice, ca și cele etnice. Pământul acesteia „a aparținut României în istoria lui”[138]. A susținut teza sa în fața lui Hitler „cu unele date istorice”[139], dezmințind faptul că „secuii ar putea fi considerați unguri”[140].

A declarat lui Hitler că la acel moment „România va sta acum liniștită”[141], dar la momentul „păcii generale” [142], ea va ridica din nou glasul „pentru a obține dreptate”[143]. A mai spus lui Hitler că diferendul cu Ungaria s-ar putea rezolva satisfăcător „pe baza unui schimb de populații între Ungaria și România”[144]. A solicitat viguros ca cele prevăzute în verdictul de la Viena să fie respectate, „în special a obligațiilor prevăzute de acesta cu privire la minorități”[145].

În replică Adolf Hitler i-a răspuns lui Ion Antonescu că, desigur, „în verdictul de la Viena n-a fost găsită o soluție ideală”[146]. Așa cum Antonescu, adaugă el, a arătat dreptatea cauzei României „în declarații ce au durat ore întregi”[147], la fel au vorbit și reprezentanții Ungariei „în favoarea tezei ungare”[148]. Nu e încă timpul, mai zise diplomatic Hitler, ca această problemă să fie reanalizată „în retrospectivă”[149]. Repetă lui Ion Antonescu că îi înțelege deplin „simțămintele, indignarea și durerea lui”[150], după care, iarăși, declară că „istoria nu se va opri la 1940”[151].

Aflăm că, și după aceste spuse ale lui Hitler, Ion Antonescu a continuat să pledeze cu vigoare cauza României „încă de câteva ori”[152], cu argumente, și că discuția s-a încheiat „într-o atmosferă prietenească”[153].

Pe 25 noiembrie 1940, Ion Antonescu a solicitat „în mod expres”[154] ca Hitler să-l primească într-o vizită „de rămas bun”[155], în care i-a mulțumit lui Hitler „pentru cinstea de a-l fi invitat la Berlin, ca și pentru bunăvoința cu care a fost întâmpinat peste tot, în cursul șederii sale”[156]. Amintește lui Hitler că „a discutat” [157] cu Joachim von Ribbentrop „probleme politice”[158], înțelegându-se asupra tuturor. E recunoscător lui Hitler și lui Ribbentrop pentru „strădaniile”[159] în vederea reglementării „litigiului româno-ungar”[160]. Reamintește lui Hitler că la semnarea „păcii generale” „România va avea un cuvânt de spus”[161] în problema Transilvaniei cedate Ungariei. Declară că poporul român e gata „să lupte pentru drepturile sale”[162], iar el subliniază acest fapt „în calitate de conducător al acestui popor și ca soldat”[163]. Precizează că s-a înțeles cu „domnii germani”[164] și în problemele economice. Reamintește șefului statului german că România are mare nevoie de credite din partea Germaniei. Nu s-a ajuns la un acord doar asupra „problemei dobânzii”[165]. Cu feldmareșalul Keitel a discutat „problemele militare”[166] înțelegându-se „în toate privințele”[167]. Va lucra neobosit la reorganizarea armatei române, iar la primăvară „armata română va fi o forță combativă”[168]. România, zise el lui Hitler, nu solicită „restabilirea granițelor sale fără să fi luptat pentru aceasta”[169].

Hitler îi răspunse că s-a hotărât să se întâlnească „pentru prima oară cu un om care reprezintă interesele României cu inima fierbinte”[170]. Îl asigură pe Ion Antonescu, în calitatea de „naționalist fanatic”[171], că el îl înțelege bine și-l aprobă în țelurile sale. Istoria e întotdeauna înțelegătoare „pentru un popor care a tins către țelul său cu idealism credincios și o dăruire fanatică”[172]. Îl asigură pe Antonescu că „România fiind acum aliată”[173] Germania o va ajuta „în toate privințele”[174], atât din punct de vedere economic, cât și politic. Germania garantează existența „statului român”[175], iar în spatele cuvântului său „stă de acum înainte întregul Wehrmacht german”[176].

Nu am nicio îndoială că aderarea României la Axă, în noiembrie 1940, la Berlin, a fost un fapt care a salvat ființa statului român. În lipsa sprijinului Germaniei lui Hitler, sprijin oferit la 30 august 1940 la Viena, cât și în absența semnării de către România a Pactului Tripartit, la Berlin, pe 23 noiembrie 1940, U.R.S.S. nu ar fi ezitat în niciun fel să atace statul român. Numai că, dacă Stalin și-ar fi trimis armatele la Vest de Prut, în toamna anului 1940, armata română ar fi luptat cu bravură pentru apărarea ființei naționale, așa cum a și declarat Ion Antonescu într-o ședință de guvern din toamna anului 1940. U.R.S.S. avea în plan să atace și să ocupe întreaga Românie, nu există nicio îndoială; cererile lui V. M. Molotov către Hitler, în cadrul vizitei oficiale a acestuia la Berlin (12-14 noiembrie 1940), prin care a solicitat un răspuns limpede dacă garanțiile date de Germania și Italia României, imediat după ce aceasta a semnat dictatul de la Viena, includ și în cazul unui atac rusesc contra acesteia, dovedesc fără putință de tăgadă intențiile agresive ale U.R.S.S. în acea toamnă grea, dramatică a anului 1940.

- Va urma –

 --------------------------------------------------------------

 [1] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I (septembrie – decembrie 1940), Ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, București, 1997, p. 91.

[2] Vezi Antonescu-Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (1940 – 1944), vol. I, Ediție alcătuită de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ștefan Lache, Coordonator științific Dr. Florin Constantiniu, Editura Cozia, București, 1991, p. 42.

[3] Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cârstea (editori), Pace și Război (1940 – 1944), vol. I, Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008, p. 132.

[4] Antonescu-Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (1940 – 1944), vol. I și vol. II, Ediție alcătuită de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ștefan Lache, Coordonator științific: Dr. Florin Constantiniu, Editura Cozia Ed.-Co., București, 1991.

[5] Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cârstea (editori), Pace și Război (1940 – 1944), Jurnalul Mareșalului Antonescu (Comentarii, Anexe, Cronologie), vol. I, Preludii. Explozia. Revanșa (4 septembrie 1940 – 31 decembrie 1941), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008, pp. 95 – 99.

[6] Ibidem, p. 95.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem. Mihail Sturdza, ministrul de Externe, Mircea Cancicov, ministrul Economiei Naționale, Vasile Iașinschi, ministrul Muncii și Sănătății, Alex Constant, subsecretar de stat la Propagandă, Constantin Papanace, subsecretar de stat la Finanțe, V. Biriș, secretar general la Interne, col. Diaconescu, șeful Cabinetului lui Ion Antonescu.

[9] Ibidem, p. 96.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 97.

[13] Ibidem, p. 98.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Antonescu-Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (1940 – 1944), vol. I, Ediție alcătuită de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ștefan Lache, Coordonator științific Dr. Florin Constantiniu, Editura Cozia, București, 1991, p. 23.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 24.

[24] Ibidem, p. 36.

[25] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 37.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem, pp. 37-38.

[52] Ibidem, p. 38.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p. 39.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem, p. 40.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem, p. 41.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem.

[108] Ibidem.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Ibidem, p. 42.

[117] Ibidem.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Ibidem.

[121] Ibidem.

[122] Ibidem, p. 43.

[123] Ibidem.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Ibidem.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem, p. 44.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] Ibidem.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Ibidem.

[148] Ibidem.

[149] Ibidem.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem, p. 45.

[152] Ibidem.

[153] Ibidem.

[154] Ibidem, p. 52.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] Ibidem.

[159] Ibidem.

[160] Ibidem.

[161] Ibidem.

[162] Ibidem.

[163] Ibidem.

[164] Ibidem.

[165] Ibidem.

[166] Ibidem.

[167] Ibidem.

[168] Ibidem.

[169] Ibidem.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172] Ibidem, p. 53.

[173] Ibidem.

[174] Ibidem.

[175] Ibidem.

[176] Ibidem.

Șerban POPA. Despre pericolul mortal al manipulării prin falsificarea conceptelor MINCIUNA MONSTRUOASĂ NUMITĂ NEOMARXISM

 

Șerban POPA. Despre pericolul mortal al manipulării prin falsificarea conceptelor

MINCIUNA MONSTRUOASĂ NUMITĂ NEOMARXISM

Dacă nu poți să-i convingi, încurcă-i Theodore Roosevelt

Dintru început vreau să fiu bine înțeles. Eu nu contest existența realităților denumite: „corectitudine politică”, „ideologie de gen”, „rasism a rebours”, ori „discriminare pozitivă”. Aceste „blăstămății”, precum și multe altele, inventate în laboratoarele de inginerie socială, chiar sunt prezente și ne otrăvesc viața.

Ceea ce eu contest este etichetarea/denumirea lor. Și contest, mai ales, gruparea/amalgamarea lor sub denumirea de „neomarxism”. Adică, sub denumirea unei doctrine care se pretinde astfel continuatoare a marxismului. Fapt care ar trebui să presupună, în mod obligatoriu, continuarea/preluarea pe un alt palier a fundamentelor doctrinei respective, în speță a comunismului.

Or, ceea ce inventatorii așa zisului neomarxism pretind că este marxism adus la zi NU are nici o legătură cu fundamentele marxismului. Dimpotrivă, așa zisul „neomarxism” este CONTRAR marxismului câtă vreme în actul de naștere al comunismului - Manifestul Partidului Comunist - se afirmă în mod neechivoc că: „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze”....... „În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”. Și, în continuare Marx și Engels ne lămuresc că: „.... atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietății....”.

Date fiind cele de mai sus, regăsim, cumva, măcar un singur cuvânt din expozeul clasicilor comunismului, în tribulațiile unuia ca Klaus Martin Schwab ?

Evident NU, pentru că pretinsul așa zis neomarxim - corect politic, egalitarist și antirasist - nu preconizează desființarea proprietății private și înlocuirea ei cu proprietatea comună, Dimpotrivă, așa zisul neomarxism statuează interzicerea (deținerii) proprietății private de către (cvasi)totalitatea indivizilor, cu atribuirea ei doar către entități statale și suprastatale. Prin urmare, în „neomarxism,” în opoziție cu marxismul, proprietatea privată nu dispare ci, dimpotrivă, ea se concentrează DOAR în mâinile câtorva privilegiați. Așadar, între marxism și pretinsul fals neomarxism, este vorba de o contradicție antagonică privind cele două abordări referitoare la soluționarea problemei fundamentale a PROPRIETĂȚII.

Situație în care noua doctrină, în mod FALS denumită neomarxism, este - dialectic vorbind - OPUSĂ marxismului.

Căci marxismul, este internaționalism proletar (al proletarilor lipsiți de capital), în opoziție cu așa zisul pretins neomarxism, care este globalism financiar (al zarafilor/cămătarilor, proprietarii capitalului).

Desigur, internaționalismul proletar și globalismul financiar au același scop: de a domina întreaga lume, Sunt opera aceleiași oculte teocrato-financiare iudaice.

Folosesc aceleași tip de mijloace de manipulare și presiune.

Sunt conspirații ajunse în stadiul de complot. Dintre care internaționalismul proletar (ca plan A) a eșuat încercând să preia controlul societății prin controlul asupra ADMINISTRĂRII CAPITALULUI.

În vreme ce, globalismul financiar (ca plan B) este acum foarte aproape de reușită preluând controlul asupra PROPRIETĂȚII CAPITALULUI.

Și tocmai de aceea, în binecunoscuta lor tradiție, pentru a prosti lumea, păpușarii globaliști de azi se pretind a fi fideli înaintașilor cominterniști asaltând zidurile capitaliste deși, în realitate sunt gata să pătrundă în cetate prin Kerkaporta.

Așadar, rostul minciunii monstruoase numită neomarxism este acela de a da iluzia că resetarea este o revoluție de eliberare din lanțurile capitalismului retrograd când, în realitate, este vorba de o abjectă încătușare financiară a indivizilor ce vor fi lipsiți astfel de resurse și, deci, de identitate.

În fața acestui pericol mortal, care este prima OBLIGAȚIE a „cărturarilor”? Obligație de care nu s-au achitat niciodată cu adevărat! Este aceea de a nu se lăsa prostiți și de a nu-i prosti pe alții cu gogorițe precum cele în mod fals denumite: „privatizare”, „democrație”, „(anti/filo)semitism”, „progresism” și, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, „neomarxism”

Așa stând lucrurile, ce au de făcut urmașii cobailor din comunism, actualii cobai din globalism, victimele păpușarilor?

Răspuns: au de făcut același lucru pe care cobaii din trecut NU l-au făcut nici la instaurarea comunismului, nici la căderea lui. Anume confiscarea marelui capital concentrat în proprietatea oligarhiei industrial-bancare, controlată de oculta teocrato-financiară iudaică și DISTRIBUIREA lui, a capitalului confiscat, în proprietatea privată a tuturor cetățenilor.

Fapt care va da naștere premiselor ca actuala societate oligarhică/ocultă, fals denumită democrație reprezentativă, să lase locul unei societăți autentic democratice în care, deopotrivă, mizerabilele ingrediente comuniste: lupta de clasă, teroarea revoluționară și cultul personalității, laolaltă cu infectele suplimente globaliste: corectitudinea politică, ideologia de gen, discriminarea pozitivă să dispară fără urmă.

Textul va apare în revista Certitudinea. https://www.certitudinea.ro/

Corvin LUPU despre trădarea Securității. Emisiunile Televiziunea Global News

 https://geopolitika.ro/articles/tradarea-securitatii-statului-in-romania-socialista-partea-1/

Dincolo de vălul manipulărilor masive și perfide exercitate de oficinele Sistemului Globalist care în prezent controlează cam toate pârghiile strategice din România, puțini înțeleg că un stat nu poate să cedeze prea ușor decât atunci când propriile sale structuri de securitate ajung să își trădeze poporul și pe conducătorii legitimi ai statului.

Vă prezentăm prima parte a unei serii de emisiuni de o uriașă importanță nu doar pentru cunoașterea necenzurată a istoriei recente a României, ci și pentru înțelegerea mult mai clară a prezentului.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 24 mai 2023. Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu. Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

 https://geopolitika.ro/articles/tradarea-securitatii-statului-in-romania-socialista-partea-2/

În continuarea primei părți a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă, vă prezentăm partea a doua.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 1 iunie 2023.

Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.

Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

  https://geopolitika.ro/articles/tradarea-securitatii-statului-in-romania-socialista-partea-3/

Dacă linkurile ar fi blocate, utilizați browserul Tor și suportul rumble.com

 https://rumble.com/v2thg12-trdarea-securitii-statului-n-romnia-socialist-partea-3.html

Pentru memoria culturală a românilor. ROUMANIE, TERRE DE FOI

 https://www.connaissancedesreligions.com/sommaires/hors-serie/

Revista CONNAISSANCE DES RELIGIONS

ROUMANIE, TERRE DE FOI

 Lettre de Sa Majesté le Roi Michel  er de Roumanie

Michel Bertrand Editorial – Historique

Vintila Horia Préface pour une résurrection

Virgil Georghiu « Réveille-toi, Roumain [« 

Ion Varlam L’Église Roumaine Orthodoxe de Paris: un combat

pour la liberté.

Cicerone Poghirc Foi Chrétienne et croyances populaires chez les Roumains

Paul Barba-Negra Le Peuple Roumain et le sens du sacré

Jean-Paul Besse L’Église dans l’histoire et la culture roumaines

Petre S. Nasturel Les Roumains et le Mont Athos

Faust Bradesco Étienne le Grand de Moldavie, Souverain Chrétien (1457-1504)

André Paléologue L’Art Roumain ancien: sa dimension spirituelle

Gérard Stephanesco Joyaux de l’art chrétien:les monastères de Bucovine

Neagu Djuvara Vitalité de l’Orthodoxieau XXe siècle

(P) André Scrima Philocalie et prière du cœur

Ion Bria Hommage au Père Dumitru Staniloaie

André Paléologue Le renouveau spirituel du « Buisson Ardent » (XXe siècle)

G. Calciu-Dumitreasa Paroles pour les jeunes 

Mgr Pierre Gherman L’Église Roumaine Unie: quarante ans de persécutions (1948-1989)

Pierre Hayet Mgr. Vladimir Ghika, un homme de Dieu au service des hommes (1873 – 1954)

Sergiu Grossu L’Église Catholique de rite latin sous le régime communiste

Pierre Rosetti Destruction d’églises en Roumanie

Guy Coutant de Saisseval Action « Roumanie-Espoir »: l’aide des Hospitaliers de Saint Lazare de Jérusalem

 

ÉTUDES ET TEMOIGNAGES

Jean Canteins Avant-propos

Martin Lings Frithjo( Schuon. Un regard autobiographique

Whitall N. Perry Aperçus

Swami Ramdas Visite à un saint Soufi

 Jean-Baptiste Aymard Frithjof Schuon (1907-1998). Approche biographique

Alida Martin Nûr ed-Dîn

M. Ramachandran Quelques mots en hommage

S. Hossein Nasr Frithjof Schuon et la Tradition islamique

James Cutsinger Le Mystère des Deux Natures

Alvin Moore Frithjof Schuon. Le point de vue d’un chrétien

Michael Fitzgerald Le rôle de Frithjo( Schuon dans la préservation de l’esprit indien

Florin Mihaescu René Guénon, Frithjof Schuon, V. Lovinescu et l’Initiation

Jacques Viret Hommage à Frithjof Schuon : Grand MaÎtre de sagesse et métaphysicien

Patrick Laude Remarques sur la notion d’ésotérisme chez Frithjo( Schuon

Mark Perry Frithjof Schuon par son écriture

Charles-André Gilis Respecter les convenances

Olivier Dard Frithjof Schuon, témoin de la transparence métaphysique du monde

Nicola Dellaporta En toute gratitude

Bibliographie détaillée

 
LUMIERE ET THÉOPHANIE: l’ICÔNE 

Dr Iso Baumer Les icônes et l’art occidental

François Boespfiug La réception de l’icône en Occident

André Paléologue Présences d’icônes en Occident

P Georges Drobot La lumière dans l’icône

Ludmilla Garrigou- Titchenkova Iconographe et professeur de l’Atelier

St jean Damascène: L’icône et sa raison d’être aujourd’hui

Georges Morozoff Réflexion sur l’art de la peinture d’icônes

P. Placide Deseille La Confession de la foi dans la tradition iconographique orthodoxe

P. Egon Sendler La peinture des icônes et le dogme de l’Incarnation 

Pr Rudolf Muller L’icône de la Sainte Trinité d’Andréi Roublev(son contenu dogmatique) 

P. Demetre L’icône et la prière

Michel Quenot La Résurrection – Approche du Mystère

Jean Hani L’icône de Saint Georges

A. et B. Sadek L’iconographie copte au fil du Nil

Alahmoud Zibawi Les icônes arabes