ESTE
ROMÂNIA O ȚARĂ POSTCOMUNISTĂ ?
CAPITALUL
NAȚIONAL, SAU PROPRIETATEA SOCIALISTĂ A ÎNTREGULUI POPOR ASUPRA
MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE, VERSUS PROPRIETATEA DEVENITĂ, ÎN MOD
FRAUDULOS, PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ A STATULUI
Deși
pare tardiv ca să își pună cineva această întrebare după
aproape trei decenii de așa zisă „tranziție”, răspunsul, îmi
apare ca fiind obligatoriu după ce, în paginile ultimului număr al
ziarului, economistul Constantin Cojocaru anunță că începe o
prezentare a ideilor domniei sale și a colaboratorilor domniei sale
privind proprietatea asupra a ceea ce este definit, de către cei
amintiți, ca fiind capitalul național.
În
ceea ce mă privește - deși am cunoștință despre conținutul
Constituției Cetățenilor, depozitara ideilor dr. Cojocaru și a
colaboratorilor săi privitoare la capitalul național - nu mi-am
propus și nici nu (îmi) propun să fac o analiză a criticilor,
precum și a soluțiilor oferite, pe această temă, de către
autorii textului respectiv.
Astfel,
plecând de la critica - perfect justificată, de altfel - pe care
dr. Cojocaru o face prevederilor constituționale referitoare la
statutul actual al capitalului național, voi încerca să lămuresc
dacă statul, care pretinde că este proprietarul capitalului
național, este cu adevărat proprietarul lui legal și legitim. Și,
pe cale de consecință, voi putea răspunde la întrebarea pusă în
titlul articolului.
PROVENIENȚA
CAPITALULUI NAȚIONAL
Pentru
început, va trebui să (ne) lămurim în ceea ce privește
proveniența capitalul național.
Și
vom constata că respectivul capital provine, în covârșitoarea lui
majoritate, din capitalul acumulat în România înainte de 1990.
Astfel,
este vorba:
-
fie despre capital aflat în întreprinderi - regii autonome în
principal, dar și în societăți comerciale- care încă se află
în proprietatea publică și privată a statului;
-
fie despre capital aflat în întreprinderi private care au scăpat
de distrugere după ce au fost privatizate și, în pofida mediului
antreprenorial puțin favorabil continuă să existe și să producă;
-
fie despre capital aflat în întreprinderi private noi, sau extinse,
dar care (atenție!!!) s-au constituit din investirea profiturilor
obținute din exploatarea capitalului aflat tocmai în
întreprinderile private scăpate de la distrugere.
Există
desigur și capital aflat în întreprinderi noi, sau extinse
înființate/extinse cu capital care nu are legătură, nu provine
din capitalul anterior descris. Dar ponderea deținută de către
aceste întreprinderi noi/extinse este una mică față de totalul
capitalului național.
O
afirmă și o certifică chiar dr. Cojocaru.
Dar
oricum, acest capital nu face obiectul studiului de față.
Să
adăugăm la cele de mai sus faptul că statul actual, România,
este/se consideră a fi urmașul și moștenitorul statului comunist
Republica Socialistă România care, la rândul lui, a fost urmașul
statului, tot comunist, Republică Populară Romînă.
Ceea
ce, pe cale de consecință, ne conduce, cu necesitate, la concluzia
implacabilă că, dacă statul român actual, România, este urmașul
și moștenitorul Republicii Socialiste România și el, statul
actual, România. pretinde că a fost (și încă mai este, atât cât
mai este) proprietarului capitalului național, atunci Republica
Socialistă România a fost proprietarul capitalului național
alcătuit din întreprinderile socialiste și resursele naturale de
orice fel.
Să
vedem atunci dacă chiar a fost.
ORIGINILE
(REVOLUȚIONARE ALE) CAPITALULUI NAȚIONAL
Pentru
a ne lămuri, vom începe cu începutul, adică cu originea
(declarat) comunistă a statului Republica Socialistă România,
origine provenind direct din punerea în aplicare a ideologiei
comuniste/marxiste.
Ideologie
comunistă care, în forma actuală - nu mai este, sper, un secret
pentru nimeni - își are actul de naștere în Manifestul Partidului
Comunist.
Act
de naștere care, la rândul lui, de la bun început, pentru a nu
lăsa loc nici unei îndoieli, precizează că principala trăsătură
distinctivă a comunismului, cea care îl definește și îl distinge
de oricare altă doctrină, ceea care face ca
comunismul să fie comunism, este desființarea proprietății
private.
Căci,
afirmă Marx și Engels în Manifest : „Ceea
ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în
general, ci desființarea proprietății burgheze”.......
„În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea
proprietății private”.
Astfel,
nu lupta de clasă, nu teroarea revoluționară, nu ideologia
ridicată la rang de religie, nu partidul unic, nu planificarea
economiei, nu obsesia omului nou, nu cultul personalității, nu
confiscarea conștiințelor definesc și generează comunismul.
Toate
aceste
trăsături,
pe care le regăsim în Republica Socialistă România (comune, de
altfel, tuturor regimurilor comuniste), sunt efecte, eventual cauze
subsecvente ale cauzei inițiale, generatoare, fondatoare, adică,
desființarea proprietății private și, pe cale de consecință,
înlocuirea ei cu singura alternativă posibilă, proprietatea
comună. Căci, ne lămuresc tot clasicii: „Așadar,
atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă,
aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă
transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea
ce se transformă este numai caracterul social al proprietății. Ea
își pierde caracterul de clasă”.
Prin
urmare, nu se poate vorbi de comunism în Republica Socialistă
România, dacă proprietatea asupra capitalului, adică asupra
mijloacelor de producție, nu a fost una comună, devălmașă.
social(ist)ă.
Putem
deci spune, fără teama că vom greși și parafrazându-l astfel pe
Sfântul Apostol Pavel: dacă proprietate comună nu e, nici comunism
nu e!
Pe
scurt deci, dacă vom constata că, în loc să se afle în
proprietatea comună a întregului popor capitalul/mijloacele de
producție s-au aflat, în RSR, în proprietatea privată
a statului, vom conchide că RSR nu a fost, în realitate, stat
socialist, ci stat capitalist, mai precis stat capitalist monopolist.
Motivația
de necombătut a acestei afirmații fiind aceea că economia - baza
societății - s-a „bazat”, la rândul ei, nu pe proprietatea
socialistă a întregului popor, ci pe proprietatea privată
capitalist monopolistă a statului.
CAPITALUL
NAȚIONAL, DE LA TEORIA REVOLUȚIONARĂ LA PRACTICA STATALĂ
Să
încercăm să stabilim acum cu exactitate cum au stat lucrurile, în
realitatea „socialismului real” românesc.
Pentru
aceasta vom face apel la textul Constituției RSR din 1965,
republicată în 1986, având în vedere faptul că, (și) în
Republica Socialistă România, Constituția a însemnat actul
fondator al cadrului societății, expresia izvorului de drept
(socialist), legea supremă a statului.
Cu
alte cuvinte, inclusiv în materie de proprietate asupra
capitalului/mijloacelor de producție, Constituția avea ultimul
cuvânt și nici un alt act normativ, sau orice fel de altă
dispoziție nu putea fi contrară prevederilor constituționale. Iar
dacă erau contrare erau (ar fi trebuit să fie) lovite de nulitate
absolută.
Iată
deci textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986,
referitor la proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de
producție:
Art.
5.
Economia
naţională a României este o economie socialistă, bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.
……………………………………………………………………………………………………………………….
Art.
6.
Proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de
stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie
proprietate cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei
organizaţii cooperatiste.
Art.
7.
Bogăţiile
de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondu funciar
de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile
şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile
pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele
de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri
şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social culturale de
stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.
Vom
constata așadar că, în textul constituțional, prioritar la art.5,
se stipulează că baza economiei este proprietatea socialistă. Ceea
ce inclusiv în limbaj juridic este echivalent cu afirmația potrivit
căreia proprietatea asupra capitalului/mijloacelor de producție
este una comună. Iar bunurile care fac obiectul respectivei
proprietăți comune aparțin în comun/în devălmășie întregului
popor, tuturor locuitorilor (adulți) ai țării, tuturor cetățenilor
statului. Respectiv tuturor membrilor comunității locale a
țăranilor cooperatori.
Faptul
că, ulterior, (la art. 6), proprietatea socialistă este segmentată
în „proprietate de stat” și “proprietate cooperatistă”, nu
poate aduce atingere dreptului de proprietate al întregului popor,
respectiv al membrilor cooperativelor agricole.
Aceasta
pentru că dreptul de proprietate este - inclusiv în dreptul
socialist - un drept real, patrimonial care face ca dacă o entitate
(un grup de persoane, o persoană fizică, sau o persoană juridică)
este proprietară a unui bun, atunci o altă entitate (un alt grup de
persoane, o altă persoană fizică sau o altă persoană juridică)
să nu poată fi simultan proprietară a aceluiași bun.
Drept
urmare, sintagmele „proprietate
de stat”
(atenție !!!, nu proprietate a statului) și „proprietate
cooperatistă” (atenție !!!, nu proprietate a cooperativei)
definesc statul, respectiv cooperativa, ca administratori
ai capitalului ai cărui proprietari sunt cetățenii, întregul
popor, sau (doar) țăranii cooperatori.
Este
evident așadar că, potrivit acestei
logici
juridice, statul/cooperativa nu se pot erija (decât dacă încalcă
dogma comunistă a proprietății comune) în proprietari privați,
depășindu-și astfel calitatea implicit și explicit atribuită lor
de către textul constituțional. Aceea de reprezentanți ai
„oamenilor muncii”, de administratori ai capitalului/mijloacelor
de producție al cărui proprietar este întregul popor, sau după
caz, totalitatea/integralitatea locală a țăranilor cooperatori.
Desigur,
membrii conducerii Republicii Populare Romîne și ai Republicii
Socialiste România, statul socialist însuși, au depășit cadrul
constituțional și instituțional autoimpus, au comis abuzuri
criminale/inimaginabile, au uzurpat dreptul de proprietate al
întregului popor, au aneantizat drepturile și libertățile
cetățenești înscrise în constituții, călcând în picioare
litera și spiritul multora dintre articolele acelor acte fondatoare
fundamentale.
Aceasta
este o realitate (desigur, imposibil de eludat și care trebuie
clarificată în cele mai mici detalii) care însă nu a șters
dreptul de proprietate al întregului popor, al tuturor cetățenilor,
asupra întregului capital românesc, acumulat până în 1990.
Dar
nu această realitate, cu siguranță dictatorială în esență, ci
calitatea de proprietar socialist a întregului popor, certifică
faptul că Republica Socialistă România a fost un stat
socialist/comunist, iar România de după 22 Decembrie 1989 este un
stat/o țară postcomunistă.
CAPITALUL
NAȚIONAL, DINCOLO DE PRACTICA STATALĂ
Într-o
intepretare a articolelor 5, 6 și 7, contrară
celei expuse anterior, întregul popor, respectiv comunitatea locală
a țăranilor cooperatori, nu au fost - indiferent de motivație -
proprietari în comun ai capitalului/mijloacelor de producție, ci
statul socialist și cooperativa agricolă. Această interpretare
fiind cea care, de altfel, a fost adoptată oficial după 1989.
Într-o
astfel de interpretare însă, proprietatea socialistă, comună
devălmașă - premisa obligatorie a existenței statului comunist -
nu putea, nu (mai) avea cum să existe !!!
În
acest caz, ea devenea o ficțiune, o form(ul)ă fără conținut,
fără aplicabilitate, câtă vreme statul, respectiv cooperativa
agricolă erau (investiți ca) proprietari - care nu puteau fi decât
- privați
ai capitalului/mijloacelor de producție.
Textul
însuși al Constituției devenea astfel un enunț lipsit de sens, și
implicit, de logică juridică.
Potrivit
unei
astfel de
ilogici juridice, Republica Socialistă România, ca proprietar
privat
de capital, nu a fost stat socialist, ci - subliniez încă o dată
- a fost stat capitalist monopolist.
Inutil
să punctez faptul că, o astfel de interpretare va face, până la
urmă, ca istoria României (și nu numai a României) în secolul XX
să fie rescrisă (și nu doar rescrisă) în întregime.
Cu
urmări incalculabile.
CAPITALUL
NAȚIONAL, DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989
Ajungând
acum în seara zilei de 22 decembrie 1989, și rămânând în logica
proprietății socialiste funcționale, trebuie subliniat următorul
aspect determinant. Programul în 10 zece puncte, conținut în
Comunicatul CFSN, cel care a statuat cadrul transformărilor
revoluționare așa cum au fost ele înțelese și adoptate de către
participanții la evenimente, nu sufla nici un cuvințel despre
schimbarea/eradicarea proprietății socialiste a întregului popor
și înlocuirea ei cu proprietatea publică și privată a statului,
ori cu proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.
Astfel,
la punctul 4 din Program se preciza doar că va avea loc :
„Restructurarea
întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi
eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de
conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative
şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”.
Drept
urmare, proprietatea socialistă, - adică proprietatea comună a
întregului popor asupra bunurilor mijloace de producție/capitalului,
consfințită prin articolele 5, 6 și 7 din Constituția din 1965,
republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă
efectele juridice, economice, sociale și politice și după această
dată.
În
consecință, și la 7 august 1990, la data promulgării, de către
ion iliescu a Legii 15, capitalul național
se
afla în continuare (potrivit
prevederilor constituționale în vigoare, neabrogate până la acea
dată) în proprietatea comună/socialistă a întregului popor.
Ca
urmare, Legea 15/1990, întrucât conținea prevederi
anticonstituționale
a fost și rămâne lovită de nulitate absolută, cel puțin în
ceea ce privește articolele referitoare la „transferul”
capitalului, din proprietatea comună a întregului, popor, în
proprietatea publică și privată a statului, ca unic acționar al
regiilor autonome și societăților comerciale.
Ceea
ce, pe cale de consecință, ne face să constatăm că, prin
promulgarea unei legi lovită de nulitate absolută, în speță a
Legii 15/1990, poporului român - întregului popor român - i-a fost
furat (potrivit prevederilor art. 223 C.P. și următoarele, și ele
în vigoare la acea dată), de către statul român (post
comunist/socialist) întregul capital al cărui proprietar el,
poporul
român,
era și la acea dată.
Furtul
nu creează însă drept de proprietate pentru infractor.
Adică,
prin furtul comis (de fapt prin cumulul de infracțiuni săvârșite)
statul nu a devenit de atunci încoace proprietar al capitalului
furat.
Și
evident, nici Constituția din 1991, revizuită în 2003, nu a fost
în măsură să atribuie hoțului/statului român, în proprietate,
capitalul pe care acesta l-a furat în 7 august 1990.
Consecința
acestei stări de fapt fiind aceea că, după 7 august 1990, statul a
înstrăinat, în mod fraudulos - de regulă prin donații ilegale
făcute, atât către particulari, români sau străini, cât și
către alte state, prin fals botezata privatizare, în nume și folos
propriu - bunuri care nu îi aparțineau și pe care le-a furat de la
poporul român.
Mai
mult, statul român face și în prezent trafic cu bunurile furate de
la poporul român. A se vedea, de exemplu, concesionarea resurselor
petroliere din Marea Neagră.
SOLUȚIONAREA
STATUTULUI CAPITALULUI NAȚIONAL
Date
fiind cele de mai sus, abordarea problemei proprietății asupra
capitalului național, așa cum a fost el descris la începutul
prezentului text, nu poate fi făcută decât pornind de la
prevederile Constituției RSR din 1965, republicată în 1986,
prevederi care au consacrat faptul că întregul popor român,
respectiv, după caz, comunitățile locale de țărani cooperatori
au fost, în comun, proprietarii DE DREPT al capitalului/bunurilor
mijloace de producție acumulate inclusiv până în 1990.
Pe
cale de consecință, în pofida furtului comis de către statul
român prin promulgarea Legii 15/1990, el, poporul român, este și
în prezent atât proprietarului DE DREPT al capitalului acumulat
până în 1990, cât și proprietarul DE DREPT al capitalului
acumulat după 1990, prin punerea în lucrare a capitalului rămas
nedistrus după privatizări și retrocedări.
În
atare situație, unica soluție corectă de rezolvare a problemei
proprietății asupra capitalului național este denunțarea furtului
și a infracțiunilor conexe acestuia săvârșite de către statul
român prin promulgarea Legii 15/1990, demascarea falsei calități
de autoproclamat proprietar al capitalului național pe care, fără
drept, și-o atribuie statul post decembrist, confiscarea extinsă a
bunurilor furate și înapoierea lor păgubașilor, tuturor
cetățenilor României.
Varianta
Cojocaru, în versiunile din 1990 și 1992, adaptate prezentului,
fiind cea mai potrivită metodă care să ducă la îndeplinire
transferul în proprietatea privată a fiecărui cetățean român a
părții de capital ce i se cuvine de drept.
În
acest context, numai în acest context, Republica Socialistă România
poate fi considerată, fără niciun dubiu, a fi fost stat
comunist/socialist, iar statul de astăzi, România, ca urmaș și
moștenitor al RSR, este
un stat postcomunist asumat.
Șerban
Popa
.