Vesszen Trianon! Revizio v. autonomia?

Fórum »  Politika, közélet »  » 

Vesszen Trianon! Revizio v. autonomia?

Topikleírás

Új hozzászólás

Nyitotta: csoro, 2001.06.28 16:18 | Hozzászólások: 504 | Hozzászólók: 120

Hozzászólások sorrendje: 

Időben csökkenőIdőben növekvő

1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | ...

103050100200500 db/lap

2008.10.13 13:06:07 ©		539
érdekes topic

M47-1239 2008.04.22 21:30:19 ©		536
"Magyarorszag olyan gyenge hogy meg a sajat hatarait se lenne kepes megvedeni onerobol" abban igazad van, hogy nagyon gyengék lettünk! ezt tette velünk a rendszerváltás! a Kádár-rendszer alatt milliószor erősebb hadseregünk volt, mint pl Romániának! azt a 10 000 géppisztolyt meg nem a horvátoknak, hanem magyar kézbe kellett volna adni. ezek a hülye miniszterek, meg felszámoltatják a hadsereget, a határőrséget! nincs ki megvédje a határontúli testvéreinket az őket érő megaláztatásoktól. nagy baromság volt szétszedni a hadsereget!! pl mi lenne ha mindennemű katonai alakulatot teljesen leszereltek volna, minden fegyver megsemmisítve, repülők eladva lettek volna? aztán jött volna egy teljes hadosztálynyi szlovák repülő és szépen sz*rrá bombáznák Budapestet, megindulnak a románok is, elfoglalják a Tiszántúlt, jönnek a szerbek, megszállják az ország déli részét. Ukrajna is kopog, és kéri szépen B-A-Z megyét? képzeljük csak el, több tízezer bomba hullna a fővárosra és nincs erő mely megállítaná őket! bele se merek gondolni, feláll a hátamon a szőr....!!
Előzmény: sanyi (506)

zdzicht 2008.01.20 16:49:17 ©		534
Vesszen Trianon!!!!!!!

totelcamp 2004.06.09 09:50:20 ©		533
kortesbeszéd, közelegnek az EP választások
Előzmény: bubus (531)

2004.06.09 09:20:58 ©		532
"És Kína." Ok. Újabban Kína is egyre komolyabb ellenfél.
Előzmény: totelcamp (513)

bubus 2004.06.08 17:12:08 ©		531
A nap meglepetése számomra ez ügyben Kovács László nyilatkozata volt Kovács László Tabajdi kijelentésére úgy reagált, hogy Trianonra emlékezni, de meghaladni kell, amire a nemzetrészek közötti határ eltörlésével van mód.  Eddig soha nem gondoltam volna Kovácsról hogy a nemzet részeit elszakitó trianoni határok eltörlésében gondolkodik.  üdv PinaBubus

Tzp 2004.06.08 14:39:18 ©		530
En a szuleimet (pedig ok is rendes emberek) hallottam mar romannak nevezni vkiket, de gyanut fogtam es azota kijavitom oket ha ugy adodik :)
Előzmény: dez1 (523)

totelcamp 2004.06.08 12:15:48 ©		529
Nagyvonalakban felvázoltam a másik trianonos topicban.
Előzmény: thorsten (528)

thorsten 2004.06.08 11:38:35 ©		528
hogy a probléma bennemaradjon a köztudatba, és hogy legalább kicsit megpróbáljuk felvilágosítani a sötét embereket, hogy itt miről is van szó. ez lenne az első lépés... szerinted mit kellene tenni?
Előzmény: totelcamp (527)

totelcamp 2004.06.08 10:28:31 ©		527
mihez elég?
Előzmény: thorsten (526)

thorsten 2004.06.08 10:24:27 ©		526
ez pesszimista számítás... sok ellenpélda van erre, pl hogy a seregben a 80-as években valamiért készenlét volt és azzal mondták az embereknek, hogy megyünk megbaszni ceaucaescut, erre mindenki ugy csipkedte magát mint a kisangyal...persze ez volt a cél,etetés volt..  jelenleg elég ha a társadalom nagy része egyetért (a szadeszosokat most ne számoljuk, illetve hanyagoljuk el), és a tettrekész 5-6% ébren tartja a kérdést....  aki meg románozik, bekaphatja....egyszer egy felvidéki srácot egy másik leszlovákozott, erre csak annyit mondtam neki, hogy ő sokkal inkább magyar mint te.....különböző okok miatt, de ütött a leszólás:))
Előzmény: totelcamp (524)

Deashi Barai 2004.06.08 10:12:00 ©		525
Hogy reagáltam? Szomorúan.
Előzmény: totelcamp (520)

totelcamp 2004.06.08 10:05:18 ©		524
Szerintem: Tettrekész, tehát a szabadidejét áldozza: 5-6% Melldöngetö, kocsmamagyar, elmondja, leírja, de a füle botját sem mozdítja: 35% Nincs semmi értelme, de szép és jo s.t.b. 30% Gondolatban támogat, néha oda-odaszol ha már nagyon anyáznak bennünket "külföldieket": 17% Bekaphatják, mi az egyén szabadságának a hívei vagyunk:11% Valahol így nézhet ki a magyar megosztottság úgy a státusztörvény, mint általában a külhoni magyarok kapcsán.
Előzmény: thorsten (522)

dez1 2004.06.08 09:59:59 ©		523
Hát... a helyzet nem ilyen egyszerű. Nekem pld. anyósom és apósom, akik amúgy rendes emberek, lerománozzák a falujukba erdélyből települt embereket, és ha magyaráznád nekik a helyzetet, akkor egyrészt megsértődnek, másrészt azt modnják hog yte nem ott élsz és nem ismered őket:(((
Előzmény: thorsten (522)

thorsten 2004.06.08 09:52:13 ©		522
ne keseredj el testvér! néha mi is így érezzük itthon. de azt tudd mindig, hogy ez csak a felszín, a nagyszájú csőcselék, és a lakosság jelentős része nem így érez. nem akarok számot mondani, de cirka 45 %, és egyre többen leszünk! aki meg határontúli magyarra románt vagy szlovákot mond, azt meg pofán baszom, vagy elküldöm az anyjába, ha már nem érti hogy mi a különbség!  kitartás a Felvidéken!
Előzmény: totelcamp (514)

dez1 2004.06.08 09:48:49 ©		521
A szerbek nem tevékenykedtek sehogy, hanem gyilkoló és fosztogató szabadcsapatokat hoztak létre, amelyek tevékenységét a JNH fedezte. Ha Antall vállalj a nemzetközi hisztit, és nemcsak 10.000 gépfegyvert, hanem mondjuk 300 T55-ös tankot meg némi páncéltörő fegyvert is elad a hrovátoknak, nem lett volna horvátországi háború, mert a csetnikek át sem mertek volna jönni a dunán.  És egy erős horvát-magyar szövetség jó eszköz a vajdasági magyarok és horvátok érdekeinek védelmére is.....
Előzmény: Drift (511)

totelcamp 2004.06.08 09:41:00 ©		520
Es hogyan reagáltál rá?
Előzmény: Deashi Barai (519)

Deashi Barai 2004.06.07 14:17:39 ©		519
Múlt hétvégén Kamocsán magam is hasonló nézeteket hallottam a felvidéki magyaroktól.
Előzmény: totelcamp (514)

totelcamp 2004.06.07 13:16:36 ©		518
Nincs szenvedés, belenyugvás van, közben fogyunk el, de már kit érdekel ... globalizíció rulez. A pénz mindent elpusztít, főleg az emberi értékeket. A hamburgerkultúra világát éljük, a történelem kit érdekel, mikor ma akciós a bigmek?
Előzmény: (516)

eeeeee 2004.06.07 10:33:19 ©		517
autonómia kell természetesen.

2004.06.07 10:02:33 ©		516
"Aztán jön a nagy pátosz, találkozás a bugris tömeggel, vásári árus, rendőr, lakosság ... az igazi Magyarországgal, és rájövök, hogy inkább vagyok én néha odahaza sírva daloló kurvamagyar a szlovákok szemében, mint magyarországon tótparaszt. /a szlovákok szemében legalább magyar vagyok, akármilyen is, de magyar/" Na ez az, amit az itteni hűdeeulibiszocik nem igazán akarnak megérteni, mert ők itthon sincsenek otthon, csak háznál... "Bízunk és hiszünk, de hhogy miben és kiben nem tudjuk." Ne érts félre nem téríteni akarok, de hasonló gondolatmeneteim végén csak Isten marad. Így vezet szenvedésünk szellemi ösvényre minket.ű  Üdv!
Előzmény: totelcamp (514)

2004.06.07 09:59:01 ©		515
Rossz a kérdés. Autonóm revízió kell(?). Egyébként meg erre a kis időre?, mert ahogy elnézem kis világunk 20 éven belül elpusztítja magát. S miközben esszük a formaparadicsomot a formakenyérrel elgondolkozunk a formalitássá gyúrt életen a zEUs csodaparadicsomban...

totelcamp 2004.06.07 09:13:22 ©		514
Csak hogy végre tudatosítsátok: 1.Én felvidéki, szlovákiai magyar vagyok. 2.Beszélhetek saját magam nevében, jóltudom, de szvsz a nézeteimet k.b. 90%-ban osztja felvidék magyarsága, egyszóval ök is így gondolkoznak. 3.Szlovákia 1993 jan. elsejétöl létezik. K.b. 2001-2002-ig a trend a magyar lakosságra való uszítás, köpködés, kurvázás, anyázás volt, most végre lenyugodott minden, a szlovákok is kezdik magukat európainak érezni, nem hüdenagyszlováknacionalistának, persze itt is vanank kivételek, az utolsó választásokkor 6%-ot kaptak, ami elenyésző. Ennyit a magyar-szlovák viszonyról. 4.Magyarországi magyar-szlovákiai magyar. Magyarosrzágon külföldi magyarként csak a legelfogultabb revizionista érzi jól magát normál emberi környezetben. Saját élmény: átlépem a határt, meglátom Szép magyar hazámat, a szívam hangosan dobog, milyen mocsakos is volt a közép európai történelem, elszakítás, Trianon s.t.b. Egyszóval érzem zsigereimben, minden porcikámban hogy hová is érkeztem, érzem az elödeim ezer évét, hogy miért is volt érdemes annyi vért ontani s.t.b. 5. Aztán jön a nagy pátosz, találkozás a bugris tömeggel, vásári árus, rendőr, lakosság ... az igazi Magyarországgal, és rájövök, hogy inkább vagyok én néha odahaza sírva daloló kurvamagyar a szlovákok szemében, mint magyarországon tótparaszt. /a szlovákok szemében legalább magyar vagyok, akármilyen is, de magyar/ 6.Ha valaki azt gondolja, hogy most csak egymagam tépem a számat, az téved. A demokráci a demos, a nép többségének választása. Ugyanígy gondolkodik a többség is. Aki marad, arra felnézek, elismerem, de sajnálom, mert csak nosztalgiázik. Sajnos a többség is és én is ilyen vagyok. Bízunk és hiszünk, de hhogy miben és kiben nem tudjuk. " Mert hallod a dörgő panaszt: Testvér testvért elad! S egy hang aléltan közbeszól: Ne szóljon ajakad...! Egy másik nyög: Nehogy ki távol sír a nemzeten... Még egy hörög: Megutálni is kénytelen legyen... Hát így. Keep smiling. És ne kérdezd senkitől, miért? Vagy rosszabb voltam mint ezek? Magyar voltál. Ezért!" - Márai Sándor
Előzmény: naiv (510)

totelcamp 2004.06.07 08:55:20 ©		513
"azért alkották meg megálmodói, hogy méltó ellenfele, gazdasági téren vetélytársa lehessen Japánnak és az USÁ-nak. " És Kína. Lásd Samuel P. Huntington könyvét.
Előzmény: (505)

naiv 2004.06.06 11:54:48 ©		512
A horvátok, szlovénok(albánok) is ilyen forgatókönyv szerint kezdtek m?ködni. AZ eredmény ismert, egy függetetlen szlovén és horvát állam, az egyik velünk együtt lépett be az EU-ba. 15 éven belül Kosovo egyesülni fog Albániával. Ez is lehetett volna "sorsunk", okosan , megfontoltan, határozotta egyirányba lépkedve, tárgyalva, megegyezve stb.
Előzmény: Drift (511)

Drift 2004.06.05 19:43:47 ©		511
A Vajdaságban lehetett volna máshogy is, a horvát, szlovén, bosnyák kiugrás idején, de nem egy Antallal és nem egy ilyen szellemben felvevelt magyargenerációval és hadsereggel. De ez is AKKOR, ez a vonat már elment.  A szerbek nagyjából az általad felvázolt forgatókönyv szerint kezdtek ügyködni, a térség egyik legerősebb hadseregének a támogatásával. Az eredmény közismert. Te is ilyen sorsot szántál a honfitársaidnak?
Előzmény: naiv (508)

naiv 2004.06.05 18:57:57 ©		510
Mitterand abban az időben el tudta volna képzelni a határrevíziót, tett ilyen értelmű nyilatkozatokat, midőn Mo*-rajött tárgyalni. Antall 10.000 géppisztoly eladása a horvátoknak is ebbe az irányba mutatott... Az egy más kérdés, hogy egy Jeszenszkyvel, aki mikor számonkérték a parlamentben a titkos fegyver eladást és össze vissza hebegett - ahelyett, hogy azt mondta volna, Mo-nak, mint más szuverén országnak is joga van fegyvert eladni, és a Magyar kormánynak pedig errő dönteni - meg egy ilyen ellenzékkel (kommunista gyökerű SZDSZ + MSZP + libero Fidesz) ez nem működhetett. Romániának, Szlovákiának más gondja volt abban az időben, ezen kivül az egyikben 600.000 a másikban majd 2.000.000 igen, igen türelmetlen magyar élt...
Előzmény: Tzp (509)

Tzp 2004.06.04 22:09:31 ©		509
"A Vajdaságban lehetett volna máshogy is, a horvát, szlovén, bosnyák kiugrás idején" Ez esetben lehet, hogy Romania es Szlovakia megtamadott volna, nehogy a kovetkezoek ok legyenek. Veszelyes volt az a szituacio. Ez az egyik legidegesitobb a Trianoni egyezmenyben, nem egy ellenseget hozott letre nekunk, hanem egy csomot, igy nem tudtunk haboruval rendet tenni.
Előzmény: naiv (508)

naiv 2004.06.04 20:09:49 ©		508
A politikai er?viszonyok jelenlegi helyzete mellett, a megoldás csak autonómia lehet. Autonómia Felvidéken, Erdélyben és a Vajdaságban. Majd Kárpátalján. Az ideális a Dél-Tiroli modell elérése lenne. A Vajdaságban lehetett volna máshogy is, a horvát, szlovén, bosnyák kiugrás idején, de nem egy Antallal és nem egy ilyen szellemben felvevelt magyargenerációval és hadsereggel. De ez is AKKOR, ez a vonat már elment.

dez1 2004.06.04 12:47:45 ©		507
Részben igazad van, mármint abban hgoy gyengék vagyuk. Másrészt viszont az Eu tagállamok bekaphatják...  A románok meg csak idegeskedjenek....
Előzmény: sanyi (506)

La grande méchante Russie par Inna DOULKINA

La grande méchante Russie

Inna DOULKINA publié Jeudi 24 octobre 2013

http://www.lecourrierderussie.com/2013/10/24/grande-mechante-russie/

On a toujours su, en Occident, que les Russes sont des brutes et des ivrognes. La semaine dernière, après les émeutes qui ont enflammé le sud de la capitale, on s’est souvenu qu’ils sont encore racistes.

« Les Russes aiment toujours autant les pogroms », titraient la revue The New Republic et l’article d’une journaliste américaine d’origine russe, Julia Ioffe. Les Américains sont directs – et là où les journalistes français citent prudemment des experts affirmant que « la xénophobie est le socle commun de tous les courants politiques en Russie », eux donnent libre cours à leur sainte colère : « Le problème de la Russie, c’est que c’est le facteur racial, et non économique, qui crée la tension au sein de la société », écrit Julia Ioffe. Autrement dit, si les Américains ont des problèmes avec leurs immigrés, c’est qu’ils ont à cela de bonnes raisons, alors que la violence russe est gratuite. Les Russes haïssent leurs immigrés juste pour leur peau mate, leurs cheveux noirs et leur religion musulmane. Car que faudrait-il de plus à ces bêtes féroces pour s’adonner à leur racisme congénital qui, comme le remarque Le Monde (citation d’expert à l’appui, évidemment), « est caractérisé par une grande expression de violence » ?..

La Russie a encore joué, dans la conscience des journalistes occidentaux, son rôle de bouc émissaire. Ce n’est pas nouveau. Elle semble y exceller depuis l’invention de la presse. Parce qu’en lisant les journaux, cela semble tellement simple, depuis l’étranger, d’écrire sur la Russie. Nul besoin d’en apprendre la langue ni l’histoire, d’en lire les grands auteurs ni d’en étudier les penseurs. Dans la pensée occidentale, la Russie est depuis longtemps décortiquée, examinée, expliquée. Le code russe est déchiffré – tous les éléments qui constituent sa formule ont été relevés. L’autopsie est terminée. Dégagez-moi ce cadavre.

Parce que la Russie, dans les écrits des journalistes étrangers, a bien l’air morte. On dirait la mise en scène d’une pièce maintes fois lue et répétée, où tous les rôles sont distribués depuis des siècles. Voyez le dictateur qui écrase de sa botte la démocratie naissante. Voyez maintenant ceux qui incarnent cette démocratie, les chevaliers de l’opposition, à qui l’on ne pourrait reprocher que leur idéalisme généreux. Parce que sur le reste, ils sont parfaits. Et puis, le peuple, là-bas, qu’on peut plaindre mais dont il faut surtout avoir peur – parce qu’il est raciste et se régale des pogroms.

L’interprétation est facile, séduisante. En rejouant aux lecteurs cette pièce éternelle de la Grande Méchante Russie, les journalistes occidentaux sont sûrs de marquer les esprits, et des points. Regardez comme ils sont mauvais, ces Russes, hurlent leurs lignes, comme ils sont différents de nous, si gentils. Difficile de résister. Et pourtant, il le faut.

Il le faut, parce que si les Russes sont descendus nombreux dans la rue le 13 octobre dernier pour protester contre le meurtre d’Egor Chtcherbakov, 25 ans, poignardé par un immigré azerbaïdjanais et décédé sur les genoux de sa fiancée, c’est probablement qu’eux aussi, les Russes, ils avaient d’autres raisons que la xénophobie primaire. C’est contre le passé que se sont levés, en réalité, les habitants du quartier de Birioulevo, contre une image figée dans laquelle leurs autorités municipales les contraignaient à vivre, ignorant royalement la marche du temps.

Depuis que le Sibérien Sergueï Sobianine a remplacé à la tête de Moscou son prédécesseur excentrique, la capitale russe se débarrasse peu à peu de sa vieille peau héritée des années 1990 : de tous ces marchés où les commerçants azéris revendaient des caleçons chinois et des maillots de corps confectionnés par des Vietnamiens dans les caves alentour. Sur ces marchés, l’esclavage florissait et les règlements de compte étaient chose courante. Les vendeurs ne payaient pas l’impôt mais versaient tribut aux mafias qui les contrôlaient. Le nouveau maire s’est efforcé de fermer ces foyers de criminalité. Mais une poignée d’acteurs, les plus puissants, ont résisté. Parmi eux, les responsables officieux du marché de Birioulevo, qui s’étendait sur plus de 35 hectares et employait plus de 10 000 immigrés clandestins, originaires du Caucase et d’Asie centrale. Des années durant, les habitants du quartier en ont demandé la fermeture. Finalement, il leur aura fallu pour l’obtenir perdre un de leurs voisins, et répondre par la révolte à ce meurtre gratuit : Egor Chtcherbakov avait juste osé défendre sa fiancée des attaques d’un inconnu – ce dernier lui a porté un coup mortel.

Les habitants de Birioulevo sont descendus dans la rue parce qu’ils étaient excédés. Excédés de vivre près d’un marché où la mafia azerbaïdjanaise imposait tribut au moindre commerçant, où les gens se perdaient à jamais, et où le russe était devenu langue morte. Les habitants de Birioulevo étaient las de partager leur espace vital avec ces hordes d’hommes seuls, se déplaçant en groupes, communiquant exclusivement dans leur langue et réglant leurs affaires à coups de bagarres au couteau.
Par ce geste, les Russes ont adressé aux immigrés un message simple et clair : si vous voulez vivre parmi nous, respectez ceux qui constituent votre entourage. La règle n’a rien de compliqué, et son respect ne demande, généralement, pas d’efforts surhumains. Ainsi une étrangère qui se rend en Iran cachera-t-elle ses cheveux sous un foulard dès l’avion. Une Russe qui vit aux États-Unis n’ira pas danser en pleine ville en kokochnik. Nous avons l’obligation de respecter la culture de l’Autre, et le droit d’exiger ce même respect vis-à-vis de la nôtre. Parce que le joli monde globalisé et sans frontières n’existe que dans les têtes de ceux qui y croient. En réalité, la planète reste divisée en États souverains, dont les habitants ont, du Bien et du Mal, des visions très variées. Et pour garder ce monde en paix relative, il est devenu vital d’en respecter les différences. Les Russes semblent simplement l’avoir compris.

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu- „Democratizarea” Arhivelor Naţionale

„Democratizarea” Arhivelor Naţionale
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Miercuri, 30 Octombrie 2013 22:50

Arhivele Statului au luat fiinţǎ în mai 1831 în Ţara Româneascǎ (Muntenia) şi în ianuarie 1832 în Moldova. Dupǎ Unirea Principatelor, în 1859, a urmat un proces de constituire a instituţiilor unice, la nivelul întregii ţǎri. În acest proces s-au integrat şi cele douǎ instituţii de arhivǎ, care s-au unit în octombrie 1862, conducerea lor fiind asiguratǎ de Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului cu sediul în Bucureşti. Dupǎ Marea Unire din 1918 s-au constituit Direcţii Regionale ale Arhivelor Statului la Cluj (1920), Cernǎuţi (1924), Chişinǎu (1925), Craiova (1931), Timişoara (1936), Nǎsǎud (1937), Braşov (1938), Suceava, Buzǎu şi Sibiu (1945). Aceastǎ organizare a cunoscut o evoluţie, determinatǎ de reorganizǎrile administrative, cea mai semnificativǎ înregistrându-se în anul 1950, când judeţele au fost înlocuite cu raioane şi regiuni. În 1968 s-a revenit la organizarea pe judeţe. Decretul-lege nr. 472 din 1971 privind Arhivele Statului a stabilit o ierarhizare pe trei paliere: Direcţie Generalǎ, filiale de categoria I-a, în capitalele fostelor regiuni, şi filiale de categoria a II-a în fostele raioane. Ca urmare şi salariile erau diferenţiate: cele mai mari la Direcţia Generalǎ şi cele mai mici la filialele de categoria a II-a. Preluând conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului în noiembrie 1991, am acţionat pentru stabilirea unor criterii unitare de organizare şi salarizare a personalului, pornind de la realitǎţile concrete. Am argumentat cǎ existenţa a douǎ categorii de filiale s-a bazat pe un criteriu birocratic. Am dat ca exemplu filiala Neamţ, care avea un statut inferior celei din Bacǎu, deşi cantitatea şi mai ales valoarea fondurilor de documente era superioarǎ celor din fosta capitalǎ de regiune.

Conducerea Ministerului de Interne a acceptat argumentaţia mea, drept care s-a renunţat la aceastǎ clasificare, iar arhiviştilor din filialele fostelor raioane li s-au mǎrit salariile, devenind egale cu cele ale omologilor lor din fostele regiuni. O acţiune importantǎ a vizat salarizarea pe baza statulului profesional şi nu a celui administrativ. Am demonstrat cǎ un arhivist din teritoriu desfǎşura o activitate la fel de importantǎ cu cel de la Direcţia Generalǎ, ba chiar mai complexǎ. În timp ce un arhivist de la Direcţia Generalǎ era specializat într-o anumitǎ activitate (de exemplu la Serviciul Arhive Feudale se lucra numai cu documente medievale), cel din teritoriu avea o arie mult mai complexǎ: munca la fondurile de arhivǎ existente în filialǎ, inspecţii la creatorii de documente, rezolvarea cererilor cetǎţenilor, corespondenţa cu diferite instituţii şi persoane etc. Şi acest demers a avut efect, iar salariile personalului din teritoriu s-au ridicat la nivelul celor din Direcţia Generalǎ. La venirea mea în instituţie exista un singur arhivist cu gradul I, directorul general. În argumentul transmis la conducerea Ministerului de Interne am arǎtat cǎ acesta nu conducea de unul singur, ci în colaborare cu directorii. M-am referit la directorul Corneliu Mihail Lungu, arhivist cu o bogatǎ experienţa şi capacitǎţi manageriale, cu care mǎ sfǎtuiam înainte de luarea oricǎror decizii importante, colaborând apoi în materializarea lor. Ca urmare, am propus ca şi directorii sǎ primeascǎ gradul I, ceea ce s-a acceptat. Ca urmare a acestor promovǎri la gradul I, au urmat, în scarǎ, concursuri pentru gradul II, cuvenit şefilor de servicii şi de filiale, apoi pentru gradul III.

În 1993 a fost instituitǎ funcţia de „expert” în probleme de arhivisticǎ, pentru persoanele care nu aveau funcţii de conducere, dar obţinuserǎ rezultate deosebite în activitatea profesionalǎ. Ca urmare a acestor reaşezǎri şi promovǎri, salariul personalului din Arhivele Statului a crescut substanţial.

Pentru o mai bunǎ conservare a documnentelor a fost înfiinţat, în 1992, Serviciul Arhive Tehnice unde se realizau microfilme de asigurare, precum şi Serviciul de Restaurare-Conservare. În 1994 au luat fiinţǎ laboratoare de Restaurare-Conservare Zonale la filialele Arhivelor Statului din Alba, Braşov, Cluj, Dolj, Iaşi şi Timiş. O altǎ acţiune importantǎ a vizat formarea cadrelor de specialişti, în condiţiile în care Şcoala Superioarǎ de Arhivisticǎ fusese desfiinţatǎ în 1950, iar cei angajaţi dupǎ aceastǎ datǎ proveneau de la diverse facultǎţi (de istorie, limbi strǎine, filologie, economie, drept), trebuind sǎ se califice la „locul de muncǎ”.

Cu aprobarea Ministerului Învǎţǎmântului şi Stiinţei, precum şi a Ministerului de Interne, am reuşit sǎ obţinem înfiinţarea, în februarie 1992, a Facultǎţii de Arhivisticǎ, al cǎrei prim decan am fost (eram singurul profesor universitar din sistemul Arhivelor Statului).[1] Pe aceeaşi linie am reuşit sǎ editǎm, pe lângǎ „Revista Arhivelor”, o nouǎ publicaţie: „Buletinul de Informare şi Documentare Arhivisticǎ” prin care arhiviştii erau ţinuţi la curent cu activitǎţile desfǎşurate la nivelul Direcţiei Generale şi a filialelor, precum şi cu noutǎţile existente pe plan mondial (hotǎrârile Consiliului Internaţional al Arhivelor şi a altor organisme de profil, legislaţia arhivisticǎ din diferite state etc). Primul numǎr al „Buletinului” a apǎrut în noiembrie 1992.

O preocupare constantǎ a fost întregirea Fondului Arhivistic Naţional prin preluarea fondurilor create de instituţiile desfiinţate dupǎ revoluţia din decembrie 1989. Între realizǎrile pe aceastǎ linie se înscrie obţinerea acordului Ministerului Apǎrǎrii Naţionale de a transfera Arhiva CC al PCR din depozitul unitǎţii militare din Piteşti, unde fusese transportatǎ în ianuarie 1990, la Arhivele Naţionale şi darea în folosinţǎ a primelor fonduri din aceastǎ arhivǎ în anul 1993.[2] Problema cea mai dificilǎ s-a dovedit a fi adoptarea unei legi care sǎ reglementeze problematica Fondului Arhivistic Naţional, gestionarea şi folosirea acestuia. Decretul-lege din 1971 a cunoscut mai multe modificǎri, dar se impunea o lege unitarǎ şi cuprinzǎtoare, la care se lucra în momentul când eu am devenit director general. În procesul de elaborare a proiectului de lege a fost depus un efort considerabil: au fost adunate în douǎ volume cuprinzǎtoare legile în materie din alte state (Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, S.U.A., Canada etc.) introducând prevederile cele mai democratice (inclusiv termelele cele mai scurte existente pe plan mondial de acces documente); au fost studiate în detaliu legile româneşti în domeniu din vremea regimului democratic şi integrate în proiectul de lege; au fost solicitate şi primite de la Consiliul Internaţional al Arhivelor rezoluţiile Congreselor Internaţionale ale Arhivelor, precum şi hotǎrârile cele mai recente ale Consiliului care au fost utilizate în procesul de definitivare a proiectului de lege etc.

Proiectul de lege elaborat de arhivişti a fost discutat în interiorul instituţiei, precum şi cu cercetǎtori şi profesori universitari, cu jurişti. Personal am avut zeci de discuţii cu parlamentari aparţinând întregului spectru politic, cu primul ministru, cu preşedinţii celor douǎ Camere, cu preşedintele României pentru intrarea în dezbaterea forului legislativ a proiectului de lege.

Am participat (împreunǎ cu directorii Corneliu Mihail Lungu şi Virgiliu Teodorescu, precum şi cu Adrian Adamache, şeful Serviciului Metodologie) la discuţiile în comisiile de specialitate de la Camera Deputaţilor şi de la Senat, unde proiectul de lege nu a suferit modificǎri substanţiale. S-a acceptat, de la bun început, noua denumirea a instituţiei - Arhivele Naţionale, pornind de la faptul cǎ acestea gestioneau întreg Fondul Arhivistic Naţional al ţǎrii, şi nu doar documentele provenite de la instituţiile de stat.[3] Cele mai aprinse discuţii au vizat statutul Arhivelor Naţionale în cadrul Ministerului de Interne. Comisiile de specialitate au votat pentru ca acestea sǎ devinǎ Departament, cu buget propriu, dar ministrul de interne, generalul George Ioan Dǎnescu s-a opus cu înverşunare, astfel cǎ s-a menţinut calitatea de Direcţie Generalǎ. Pe de altǎ parte, s-a aprobat ca filialele judeţene sǎ devinǎ Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale, un statut superior celui avut pânǎ atunci. Legea Arhivelor Naţionale a fost adoptatǎ aproape în unanimitate, atât la Senat, cât şi la Camera Deputaţilor, fiind publicatǎ în ziua de 9 aprilie 1996[4].

La împlinirea a cinci ani de la preluarea mandatului, mi-am depus demisia din funcţia de director general, considerând cǎ am realizat ceea ce îmi propusesem, iar instituţia Arhivelor Naţionale ocupa un loc demn şi respectabil în sistemul instituţional al României.

„Procesul-verbal de predare-primire a funcţiei de director general al Arhivelor Statului, încheiat în ziua 22 noiembrie 1991 între generalul maior Ion Munteanu, în calitate de predǎtor, şi prof. univ. dr. Ioan Scurtu în calitate de primitor”, menţiona:

„Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului şi filialele sale judeţene au un efectiv prevǎzut în Statul de organizare de 632 posturi, dintre care 4 ofiţeri, 4 subofiţeri şi 624 salariaţi civili”. În documentul similar, semnat la 13 decembrie 1996 de „Ioan Scurtu în calitate de predǎtor şi Corneliu Mihail Lungu în calitate de primitor”, se consemna: „Arhivele Naţionale şi direcţiile judeţene au un efectiv prevǎzut în Statul de organizare de 912 posturi, dintre care 908 salariaţi civili, 1 ofiţer şi 3 subofiţeri”.

Din analiza comparativǎ a celor douǎ documente rezultǎ limpede cǎ, în timpul mandatului meu, Statul de organizare a Arhivelor Statului (Naţionale) a sporit cu 280 de posturi. Fondul de salarii a crescut considerabil, ca urmare a promovǎrilor realizate în cei patru ani. Succesorii mei, Costin Feneşan (1998-2002) şi Corneliu Mihail Lungu (1996-1998, 2002-2007) - care cunoşteau foarte bine, din interior, instituţia - au continuat eforturile de consolidare a acesteia, de afirmarea a ei în viaţa cultural-ştiinţificǎ a României, de îmbogǎţire a Fondului Arhivistic Naţional. Între acestea, preluarea unei mari cantitǎţi de arhivǎ de la instituţiile desfiinţare în urma revoluţiei din decembrie 1989, sporirea personalului prin încadrarea absolvenţilor Facultǎţii de Arhivisticǎ pe posturi de arhivişti şi a mai multor absolvenţi de liceu pe posturi de arhivari, organizarea de manifestǎri ştiinţifice, publicarea unor lucrǎri importante pentru arhivistica şi istoriografia româneascǎ etc.

Într-o vreme când spiritul demolator stǎpânea întrega societate, când se „muncea cu sârg” la demolarea marilor întreprinderi industriale şi vinderea lor la fier vechi (ideie sugeratǎ de primul ministru Petre Roman, care declarase cǎ industria româneascǎ era „un morman de fiare vechi”), la lichidarea sistemelor de irigaţie, la falimentarea bǎncilor, la devalizarea patrimoniului cultural naţional, la distrugerea cercetǎrii ştiinţifice originale şi a învǎţǎmântului, activitatea Arhivelor Naţionale - care evolua pe o linie ascendentǎ - a generat reacţia concertatǎ a demolatorilor. Ca urmare, aceştia s-au nǎpustit asupra acestei instituţii cu înverşunare, pentru a „recupera timpul pierdut”.

În primul rând au cǎutat o persoanǎ care sǎ acţioneze în conformitate cu „directivele” primite. Pentru a nu avea surprize, s-a decis cǎ în fruntea instituţiei sǎ fie numit un cercǎtor care, prin C.V.-ul propriu, sǎ nu poatǎ aspira la funcţia de director general şi care trebuia sǎ ştie cǎ a fost numit şi se va menţine în funcţie numai dacǎ acţioneazǎ cum i se cere. La 12 iunie 2007, ministrul de interne Cristian David a semnat ordinul de numire în funcţia de director general al Arhivelor Naţionale a unui cercetǎtor gradul III la Institutul „A. D. Xenopol” din Iaşi.[5] Pentru a crea aparenţa de legalitate acesta a fost „detaşat pe timp de un an” de la Institutul „A. D. Xenopol” la Arhivele Naţionale. Detaşarea s-a prelungit, cu toatǎ încercarea ministrului de interne Dan Nica de a-l revoca din funcţie. Cine s-a aflat la baza numirii şi a menţinerii respectivului în fruntea Arhivelor Naţionale aflǎm dintr-o declaraţie a lui Vladimir Tismǎneanu din 17 iunie 2012: „Este drept cǎ la un moment dat, în 2008, ministrul de interne PSD-ist a vrut sǎ-l demitǎ. A intervenit atunci personal preşedintele ţǎrii, la solicitarea consilierilor sǎi şi a mea, iar domnul Dobrincu a rǎmas director al Arhivelor”.[6] Într-un interviu la Naşul TV, Tismǎneanu a fost şi mai explicit: „am fost direct implicat în acel episod - în momentul în care ministrul de interne P.S.D., domnul Dan Nica, a vrut sǎ-l schimbe. Traian Bǎsescu a intervenit la premierul Emil Boc şi a fost menţinut dl Dobrincu”.[7]

Aşadar, ca urmare a acestor intervenţii, ministrul de interne a fost deposedat de dreptul legal de a numi directorul general al Arhivelor Naţionale. Aceastǎ drept a fost însuşit de persoane care nu aveau nici o calitate legalǎ pentru a decide cine sǎ conducǎ Arhivele Naţionale. Iar cei care au comis aceastǎ ingerinţǎ în sistemul instituţional al României au continuat sǎ se declare promotorii democraţiei şi apǎrǎtorii statului de drept. Toţi miniştrii care s-au succedat la conducerea Ministerului de Interne (Administraţiei şi Internelor) în intervalul aprilie 2007- aprilie 2012 , şi anume: Cristian David, Gabriel Oprea, Liviu Dragnea, Dan Nica, Vasile Blaga, Traian Igaş, Gabriel Oprea s-au conformat „directivelor” primite, menţinând în funcţia de director general al Arhivelor Naţionale o persoanǎ care nu îndeplinea condiţiile legale pentru ocuparea acestui post.

În emisiunea de la Naşul TV din 13 iulie 2013, Tismǎneanu a explicat motivul acestei intervenţii la cel mai înalt nivel: „Arhivele Naţionale, care este un loc-cheie, pentru cǎ ceea ce s-a petrecut sub conducerea lui Dorin Dobrincu a fost democratizarea Arhivelor”.[8] Aşadar, pentru grupul care pretindea cǎ reprezintǎ „societatea civilǎ”, Arhivele Naţionale erau un „loc cheie”, care trebuia pǎstrat cu orice preţ, pentru a realiza „democratizarea” acestora. Deţinând conducerea instituţiei, grupul de presiune a trecut la „democratizarea” acesteia. Realitatea aratǎ cǎ, prin „democratizare” respectivii „civişti” au urmǎrit demolarea acestei instituţii, drept care au acţionat pentru reducerea statutului Arhivelor Naţionale, a personalului şi resurselor financiare, precum şi pentru degradarea şi diminuarea Fondului Arhivistic Naţional. Evident, aceste obiective au fost promovate prin intervenţii la „nivel înalt” pentru influenţarea primului ministru şi a ministrului de interne, sub sloganul „democratizǎrii” Arhivelor Naţionale.

La 25 noiembrie 2009 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Guvernului României, care prevedea:
„Art.1. Arhivele Naţionale se înfiinţeazǎ, se organizeazǎ şi funcţioneazǎ ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicǎ, la nivel de direcţie, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin reorganizarea aparatului central al Arhivelor Naţionale la nivel de Direcţie în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a direcţiilor judeţene a Arhivelor Naţionale şi a Direcţiei Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale, la nivel de servicii.
Art. 4. Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este de 1.180.
Art. 5. Arhivele Naţionale sunt conduse de un director, ajutat de un director adjunct.
Serviciile judeţene ale Arhivelor Naţionale şi Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale sunt conduse de şefi de servicii”.[9] Prin aplicarea acestei Hotǎrâri, Direcţia Generalǎ a Arhivelor Naţionale a fost retrogradatǎ la nivelul de Direcţie, cele douǎ Direcţii de la nivel central au fost retrogradate la nivel de Servicii, iar Serviciile la nivel de birouri, cu scǎderea corespunzǎtoare a salariilor personalului.
Direcţiile judeţene au fost retrogradate la nivelul de Servicii, cu diminuarea fondului de salarii.
Peste mai puţin de doi ani, programul de „democratizare” a înregistrat un nou „succes”. Hotǎrârea de Guvern nr. 656 din 30 iunie 2011 prevedea:
„Art 4. Structura organizatoricǎ a Arhiverlor Naţionale se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în limita posturilor aprobate.
Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este 729”.[10] Ca urmare, s-a procedat la o nouǎ restructurare a Arhivelor Naţionale, prin desfiinţarea unor servicii şi transformarea lor în birouri, precum şi radierea a nu mai puţin de 451 posturi. Totodatǎ, a fost sistatǎ angajarea de personal, astfel cǎ absolvenţii Facultǎţii de Arhivisticǎ nu-şi mai pot gǎsi posturi în instituţia pentru care s-au pregǎtit. De altfel, Facultatea de Arhivisticǎ nu a fost privitǎ cu ochi buni de conducerea „democraticǎ”. Este semnificativ faptul cǎ la festivitatea organizatǎ cu prilejul împlinirii a 15 ani de la înfiinţarea acesteia, din octombrie 2007, deşi au fost invitaţi cu stǎruinţǎ de decan, nici directorul şi nici directorul adjunct nu au fost prezenţi, locurile lor la prezidiu rǎmânând goale.

În cadrul programului de „democratizare” a Arhivelor Naţionale un loc important l-a ocupat dezagregarea Fondului Arhivistic Naţional, prin scoaterea din cadrul acestuia a unor fonduri şi dosare, precum şi prin nepreluarea documentelor rǎmase „fǎrǎ stǎpân”, pǎstrate în condiţii extrem de precare şi ajunse într-un avansat proces de degradare. O primǎ acţiune a fost scoaterea din depozitele Arhivelor Naţionale a unor dosare şi transferarea lor la Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securitǎţii. S-a repetat astfel practica din anii 50, când diriguitorul „frontului istoric” era Mihail Roller, care a dispus scoaterea din fondurile existente la Arhivele Statului a unor dosare şi file, din care la Arhiva C.C. al P.C.R. s-a constituit Colecţia de documente privind istoria mişcǎrii muncitoreşti din România.
S-a nesocotit un principiu fundamental, pe care-l ştie şi un student în anul I la Facultatea de Arhivisticǎ, şi anume integritatea fondurilor. Un document scos din contextul în care el a fost elaborat nu mai oferǎ cercetǎtorului posibilitatea de a cunoaşte realitatea istoricǎ prin corelarea cu celelalte documente şi dosare ale fondului respectiv. Dar pentru „civiştii democraţi şi anticomunişti” acesta era un „amǎnunt” pe care nu l-au luat în seamǎ. Pentru ei, importantǎ era dezmembrarea Fondului Arhivistic Naţional al României.
Încurajaţi de acest succes, liderii U.D.M.R. au iniţiat un proiect de lege, care la un articol care prevedea: „Retrocedarea în naturǎ a fondurilor preluate în mod abuziv de la cultele religioase”.
Aprobat de Senat prin procedura tacitǎ, proiectul a fost depus la Camera Deputaţilor în regim de urgenţǎ la 24 octombrie 2011. Parlamentarii puterii s-au grǎbit sǎ-l voteze, la 8 noiembrie 2011. De aceastǎ datǎ opimia publicǎ a reacţionat, numeroşi intelectuali - între care Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşan, Rǎzvan Theodorescu, Ioan Scurtu, Vasile Lǎnchinţan, Nicolae Bocşan, Marius Porumb, Nicolae Edroiu, Dumitru Protase, Mihai Drecin, Ioan Bolovan, Simion Retegan, Ioan Lǎcǎtuşu, Gelu Neamţu - au protestat, evidenţiind caracterul nociv, antinaţional al acestei legi. Unii „civişti” - cunoscuţi pentru atitudinea lor antinaţionalǎ - au încercat sǎ explice cǎ legea avea un caracter anticomunist, deoarece în timpul acelui regim s-au „confiscat” arhivele cultelor religioase. De aceastǎ datǎ, acţiunea lor de manipulare a factorilor politici şi a opiniei publice nu a reuşit. O bunǎ parte a intelectualitǎţii, precum şi Federaţia Arhiviştilor din România, Centrul European de Studii Covasna Harghita şi alte organizaşii ştiinţifice şi civice au demonstrat falsitatea argumentelor aduse în sprijinul legii adoptate. S-a menţionat faptul cǎ legea din 23 iulie 1864, semnatǎ de Alexandru Ioan Cuza, prevedea cǎ toate actele mǎnǎstirilor trebuiau depuse la Arhivele Statului, pentru conservare şi folosirea lor practicǎ. De asemenea, legea de organizare a Arhivelor Statului din 1925 prevedea primirea şi pǎstrarea la Arhivele Statului a documentelor istorice, între care şi actele civile, bisericeşti şi militare. Legea Arhivelor Naţionale din 1996 consemnna: „Constituie izvoare istorice şi alcǎtuiesc Fondul Arhivistic Naţional al României documentele create de-a lungul timpului de cǎtre organele de stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare şi religioase”.
În acelaşi timp a fost dezvǎluit adevǎratul substrat al legii: deposedarea Arhivelor Naţionale de documente istorice cu o valoare excepţionalǎ, indispensabile pentru scrierea şi cunoaşterea istoriei naţionale. Pe acest fond, 116 deputaţi din opoziţie au contestat legea la Curtea Constituţionalǎ, argumentând cǎ prin aplicarea acesteia „s-ar putea deschide calea cǎtre orice revendicare a oricǎror documente, anulând funcţia normalǎ a Arhivelor Naţionale şi aducând prejudicii memoriei istorice a statului român şi cetǎţenilor ei”.

La 7 decembrie 2011, Curtea Constituţionalǎ a decis cǎ respectiva lege este neconstituţionalǎ, deoarece s-a încǎlcat principiul bicameralismului în procesul de adoptare. O justificare avocǎţeascǎ, prin care judecǎtorii de la Curtea Constituţionalǎ au evitat sǎ declare cǎ aceastǎ lege avea un caracter antinaţional. Din cele câteva exemple prezentate, se poate lesne constata cǎ „democratizarea” Arhivelor Naţionale s-a concretizat în diminuarea statutului acestei instituţii de la nivelul de Direcţie generalǎ la cel Direcţie, şi de la Direcţii judeţene la cel de Servicii judeţene. S-a ajuns la situaţie ca şapte Direcţii judeţene (Cǎlǎraşi, Giurgiu, Ilfov, Teleorman, Olt, Tulcea şi Vaslui) sǎ fie plasate la nivel de birouri judeţene. Cu alte cuvinte, o retrogradare sub nivelul anului 1862, când s-a constituit Direcţia Generalǎ a Arhivelor Statului, şi sub nivelul anului 1996, când s-au creat Direcţiile judeţene.

Dupǎ cinci ani de „democratizare”, Arhivele Naţionale au fost aduse în pragul colapsului. Acest fapt a fost reliefat în Raportul privind activitatea Arhivelor Naţionale pe anul 2012, prezentat la 30 ianuarie 2013, din care spicuim câteva aprecieri: „În condiţiile sistǎrii recrutǎrii de personal, diminuarea continuǎ a numǎrului de angajaţi afecteazǎ performanţa structurilor din sistemul Arhivelor Naţionale, cu precǎdere a serviciilor şi birourilor judeţene.

Alocaţiile bugetare în 2012 reprezentǎ aproximativ 65% din suma repartizatǎ Arhivelor Naţionale în anul 2007. Lipsesc cu desǎvârşire sau sunt de-a dreptul ridicole, dupǎ caz, atât la nivel central cât local, alocaţiile bugetare pentru materiale şi dotǎri specifice de arhivǎ, consumabile de restaurare, peliculǎ pentru microfilme, achiziţii de publicaţii, achiziţii de documente FAN [Fondul Arhivistic Naţional], editare de publicaţii proprii şi instrumente de cercetare, organizarea de expoziţii etc.

În ceea ce priveşte activitatea de logisticǎ a Arhivelor Naţionale, principala dificultate a constituit-o lipsa acutǎ a finanţǎrii pentru continuarea lucrǎrilor de investiţii şi aprovizionare cu materiale care sǎ vizeze funcţionarea la parametri normali a instituţiei. Toate acestea au cauzat greutǎţi majore în privinţa efectuǎrii de preluǎri de noi documente de Fond Arhivistic Naţional, deteriorarea arhivei deţinute, condiţii dificile de muncǎ pentru personalul Arhivelor Naţionale cu implicaţii asupra stǎrii de sǎnǎtate, deplasarea la creatori şi deţinǎtori de documente cu repercusiuni asupra serviciilor oferite societǎţii. S-a accentuat discrepanţa tot mai îngrijorǎtoare dintre sarcinile instituţiei - în mod obiectiv în creştere constantǎ - şi resursele umane şi materiale existente, în regres.

Şi-au lǎsat amprenta asupra activitǎţii Arhivelor Naţionale condiţiile de austeritate şi precaritate materialǎ, reducerile de personal, modificǎrile structurale greşite din 2011, legislaţia anacronicǎ şi chiar ostilǎ”.[11] Asemenea aprecieri au fost fǎcute dupǎ schimbarea de guvern din mai 2012 şi dupǎ ce fostului director general nu i s-a mai prelungit detaşarea la Arhivele Naţionale, fiind eliberat din funcţie la 12 iunie 2012.

Pe site-ul Arhivelor Naţionale continuǎ sǎ figureze denumirea de Direcţii Judeţene, desfiinţatǎ în 2009, dar în conţinut se constatǎ cǎ audienţele sunt acordate de şefii de servicii sau de şefii de birouri. Acest fapt a impus şi modificarea trimiterilor la surse în studiile şi cǎrţile ştiinţifice: în loc de Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C) - Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (S.A.N.I.C.), de Direcţia Judeţeanǎ (sǎ zicem Constanţa) a Arhivelor Naţionale - Serviciul Judeţean (Constanţa) a Arhivelor Naţionale, sau de Direcţia Judeţeanǎ (de exemplu Tulcea) a Arhivelor Naţionale - Biroul Judeţean (Tulcea) a Arhivelor Naţionale.

Se pare cǎ dupǎ 24 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, societatea româneascǎ, inclusiv unii oameni politici, au început sǎ conştientizeze faptul cǎ democraţia nu înseamnǎ distrugere, lichidare, anihilarea valorilor naţionale. Ca urmare, a început sǎ se vorbeascǎ despre reindustrializare, modernizarea agriculturii, reînfiinţarea unor institute de cercetare ştiinţificǎ etc. A venit timpul ca „paranteza” 2007-2012 din istoria Arhivelor Naţionale sǎ rǎmânǎ în domeniul istoriei, şi sǎ se acţioneze pentru redobândirea locului cuvenit acestei instituţii în societatea româneascǎ.

NOTE
[1] Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Documente şi amintiri privind înfiinţarea Facultǎţii de Arhivisticǎ, în „Hrisovul”, 2002, şi în Ioan Scurtu, Politicǎ şi viaţǎ cotidianǎ în România, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, pp. 415-425.

[2] Detalii în Ioan Scurtu, Probleme privind predarea la Arhivele Statului a Arhivei Securitǎţii şi a Arhivei CC al PCR, în „Clipa”, mai 2013.

[3] Ioan Scurtu, Un moment istoric - trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naţionale, în „Hrisovul”, 1996, şi în Ioan Scurtu, Politicǎ şi viaţǎ cotidianǎ…, pp. 408-414.

[4] „Monitorul oficial”, nr. 71 din 9 aprilie 1996.

[5] www.studiulcomunismului.ro, Curriculum vitae Dorin Dobrincu.

[6] www.contribution.ro

[7] www.dailymotion.com (înregistrarea video a emisiunii din 13 iulie 2013) şi www.cotidianul.ro, din 16 august 2013.

[8] Ibidem

[9] „Monitorul oficial”, nr. 805 din 25 noiembrie 2009


[10] Ibidem, nr. 461 din 30 iunie 2011


[11] www.arhivelenationale.ro

Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/1919-democratizarea-arhivelor-nationale.html