Participă : Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu , Lucian Boia, Zoltan Rostas, Vintilă Mihăilescu, Neagu DJuvara
Mîndrie vs eficienţă
autor:
Andrei Pleşu
Ultima carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?) a avut un enorm succes de public şi continuă să stîrnească dezbateri aprinse. E un fapt care semnalează cîteva particularităţi ale peisajului autohton, demne de luat în seamă. Rezultă, mai întîi, că ţărişoara – ca temă – ocupă un loc de frunte în interesul public. Cînd e vorba de România, toată lumea se mobilizează, toţi au ceva de spus, toţi se simt, direct sau indirect, vizaţi. Avem însă de-a face cu o mobilizare care priveşte mai curînd România ca simbol, decît România ca realitate. Prestigiul simbolic al ţării provoacă mari descărcări emoţionale: patos, tremolouri retorice, frisoane strămoşeşti. România reală nu are prea mult de profitat de pe urma acestei inflamaţii sentimentale. În plan concret, cînd s-ar cere să conlucrăm patriotic pentru a reforma şi consolida instituţii, pentru a diminua corupţia, pentru a sluji cu mai multă îngrijire limba română, pentru a da o mai bună imagine externă a ţării etc., în plan concret, deci, emfaza naţională păleşte. Una e oratoria festivă, clocotul „sufletesc“, alta e viaţa de zi cu zi, cînd trebuie să ne „descurcăm“ individualist şi pragmatic. Cu alte cuvinte, mîndria prevalează asupra eficienţei. Patriotismul e o formă barocă de oralitate, fără legătură cu faptele. Sentimentul onoarei nu e însoţit de sentimentul datoriei.
A doua observaţie ar fi că, în România, pe fondul amintitei emotivităţi simbolice, dacă ai unele obiecţiuni, unele opinii mai mult sau mai puţin critice faţă de anumite fisuri ale portretului naţional, eşti imediat descalificat moralmente: ajungi pe lista „trădătorilor“, a nepatrioţilor, a celor manipulaţi de forţe obscure din afară sau dinăuntru, pentru a face rău ţării. Cu alte cuvinte, la noi, versiunea
disperată a patriotismului nu este încurajată. Or, această versiune există. Într-un anumit sens, ea este una dintre componentele cele mai intense şi mai legitime ale dragostei de ţară. Iubirea are dreptul, uneori, să se manifeste ca suferinţă. Poţi fi exasperat de eşecurile, derapajele şi bîlbîielile naţionale şi o poţi spune cu amărăciune, fără ca asta să însemne că eşti cinic sau neloial. Avem, de altfel, o îndelungată tradiţie a „patriotismului disperat“, de la Dimitrie Cantemir, pînă la Ion Ghica, la Eminescu, Caragiale, Cioran şi mulţi alţii. Sînt oameni care, într-un moment sau altul al vieţii lor, n-au mai suportat să trăiască în ambianţa în care trăiau şi nu s-au sfiit să-şi spună, apăsat, oful. Acest tip de cutremur lăuntric nu e monopol românesc. Se întîmplă şi la case mai mari… Acum ceva timp, un prieten mi-a reamintit o aprigă vorbă a lui Schopenhauer, pe care o citez ca să se vadă că există depresii încă şi mai radicale decît ale noastre: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană din cauza prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că-i aparţin.“ Dacă un neamţ, un mare neamţ, poate spune aşa ceva despre nemţi, de ce – vorba lui Dinescu – ne patetizăm aşa tare cînd îi lasă nervii şi pe cîte unii de-ai noştri?
O a treia observaţie ar fi următoarea: românii sînt predispuşi să-şi delege vinovăţiile asupra altora. Adică admit, la limită, că ar putea avea unele lipsuri, dar asta e, întotdeauna, din cauza împrejurărilor vitrege, a vecinilor, duşmanilor, comploturilor străine etc. De vină e, cu alte cuvinte, celălalt. Altcineva. Adică nimeni. În orice caz, nimeni dintre noi. „Nici un român – spune Cioran – nu se simte personal vinovat, dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală.“
O carte cum este cartea dlui profesor Boia este, pe acest fundal, antipatică. Ea identifică simptomele unor viroze neaoşe, care nu pot fi puse în cîrca nimănui. Cititorii se simt, deci, nedreptăţiţi, deprimaţi, excedaţi de un spirit critic lipsit de orice complezenţă. Profesorul Boia nu vorbeşte, totuşi, despre „vinovăţii“, ci despre istorie, despre efectul cumulativ – şi demonstrativ – al evoluţiei noastre în timp. Iar beneficiul unei asemenea cercetări e de ordin terapeutic. L-am auzit pe Gabriel Liiceanu consemnînd asta şi cred că avea dreptate: dacă ai un deficit funcţional, primul lucru de care ai nevoie e un diagnostic. Nu poţi începe nici un tratament fără acest pas. Şi dacă ţi se dă un diagnostic, nu este recomandabil să te superi pe doctor, să-i spui „ce te legi, dom’le, de ficatul meu?“. E ca în celebra parodie a lui Topîrceanu despre viaţa la ţară: cînd un agent sanitar vine în sat să dea unele sfaturi igienice, sătenii se revoltă: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?“.
Şi încă o observaţie pe marginea cărţii lui Lucian Boia. Se confundă, în mod curent, falsificarea istoriei cu demitizarea ei. Nu sînt acelaşi lucru. Demitizarea nu falsifică. Falsificarea înseamnă a pune pe piaţă minciuni, în vreme ce demitizarea înseamnă a disloca hiperbole. Sînt două lucruri diferite. Dar şi falsificarea, şi monumentalizarea arbitrară creează un fenomen primejdios:falsa conştiinţă de sine. De aceea, orice relativizare de o parte sau de alta este binevenită.
N. red.: Acest articol reprezintă intervenţia autorului în introducerea dezbaterii Este România altfel?, a cărei transcriere integrală se găseşte în dosarul acestui număr.
Medicul şi tratamentul
autor:
Gabriel Liiceanu
E o insolenţă să vorbeşti după ce a vorbit autorul, dar sînt de pus la punct cîteva lucruri. Dl Mircea Vasilescu, făcînd afirmaţia cu titlul, a fost pe cale să mă pună într-o relaţie de reală vrăjmăşie cu unul dintre cei mai dragi autori mie, ai editurii. Gîndiţi-vă ce a simţit dl Boia cînd a auzit că titlul cărţii dînsului ar putea fi dat de altcineva. Acuma, dacă e să spun adevărul, sigur că oamenii de la vîrf din editură se amestecă, cum spunea dl Vasilescu, în marketingul unor cărţi. Dar nivelul meu de amestec nu poate să urce la un titlu ca De ce este România altfel?Cel mult, la De ce iubim femeile. Acolo s-ar părea că am avut unele contribuţii, dar nici asta nu-i de spus. Aşadar, titlul De ce este România altfel? este al dlui Boia. Acum, cine a scris cartea? Bănuiesc, totuşi, că dl Boia. Deci, dragă Mircea Vasilescu, e foarte hazardată o asemenea idee. Nu trăim doar într-o lume de marketing, iar cînd e vorba de autori de acest calibru, autonomia lor şi integritatea lor mentală sînt totale. Trebuie să vă spun că sînt foarte mîndru să fiu editor al unui asemenea autor. Ce a răspuns dl Boia mi s-a părut absolut remarcabil. Şi din punctul meu de vedere, deşi aveam unele idei în minte, n-aş dori să spun nimic pe linia asta pentru că şi-a apărat exemplar punctul de vedere. Atîta vreau să mai spun: m-a contrariat de la bun început poziţia de tipul dlui Ghinea. Ţin la dînsul şi i-am citit cu drag articolele, dar acest punct de vedere mi se pare extrem de grav. Să spui că un adevăr trebuie pus în orizontul utilitarismului şi că trebuie să fii atent ce faci atunci cînd manevrezi adevăruri istorice este, din punctul meu de vedere, foarte grav, din motivul pe care şi dl Pleşu l-a amintit adineauri şi pe care eu îl voi pune într-o paradigmă strict medicală. Te duci la medic şi-ţi spune că ai următoarele probleme: la ficat cutare chestie, la inimă cutare chestie şi ai şi o problemă la pancreas. Cînd ieşi de acolo, ai două opţiuni. Să-l înjuri pe medic, să spui: „Ce măgării să-mi spună, că am eu probleme la aceste trei organe...“ Sau să-i mulţumeşti şi să faci tratamentul în consecinţă. Nu înţeleg de ce acest mod de a raţiona nu poate fi asumat de un om care-şi iubeşte ţara, ca dl Ghinea, de unul ca mine, de unul ca dl Boia... Pentru că toţi plecăm de la o iubire de ţară pe care o înţelegem fiecare în felul şi cu eficacitatea ei. Eu cred că e infinit mai eficace să asculţi ce spune un medic şi să te tratezi în consecinţă. Or, în cazul ăsta, e pentru prima oară cred, cu eseul dlui Boia, că sîntem în faţa unui medic real. Pentru că cel care vorbeşte despre noi n-a fost nici un psiholog al naţiunilor, nici un metafizician înflăcărat şi îndurerat, ci un istoric care a trecut în revistă nişte cauze ale faptelor la care s-a ajuns şi ale situaţiei în care se află România azi. Ne place, nu ne place, asta e cu totul altceva. Eu zic însă că este extrem de util, dle Ghinea, că cineva ne-a pus în faţă această radiografie care nu e făcută ca să ne demobilizeze, ci dimpotrivă, ca să ne ajute să ne remontăm. Cartea m-a făcut depresiv la sfîrşit, dar nu înseamnă că de a doua zi am încetat să mai fac lucruri bune sau să mai continui lucrurile bune în care am crezut de-a lungul anilor. Dimpotrivă. Îl rog din răsputeri pe dl Boia să nu prindă pică pe mine, pentru că de vreo patru-cinci ori, ascuns acolo în fundul sălii, m-am speriat. Mi-am zis: dle, ce-a făcut dl Vasilescu, mi l-a ridicat în cap pe dl Boia...
"Nu sînt nici pesimist, nici optimist"
autor:
Lucian Boia
Voi încerca să dau o replică, deşi convingerea mea profundă este că autorul n-ar trebui să vorbească niciodată. Era regula pe care o stabiliseră junimiştii. La Junimea, autorul – poetul, scriitorul, istoricul – venea, îşi citea textul, iar după aceea trebuia să tacă mîlc. Şi acolo îl forfecau, nu glumă. Aici, colegii au fost foarte amabili cu mine, faţă de cum se desfăşurau lucrurile la Junimea. Dar trebuie să mă supun acestei cerinţe de a spune şi eu cîte ceva, deşi, dacă stau să mă gîndesc, nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să răspundă editura.
Mie nu-mi mai este foarte clar, aşa cum îmi era pînă acum o oră, dacă şi în ce măsură cartea asta îmi aparţine. Aflu acum că a fost o idee a editurii, că a fost o excelentă idee de marketing şi că oricine recunoaşte stilul dlui Liiceanu în chestiunea titlului. Dar, ce pot să spun, se întîmplă că din cînd în cînd am mai avut şi eu cîte o idee de carte, am mai pus şi cîte un titlu, ceva mai rar. Să zicem că de data asta ideea nu mi-a aparţinut deloc şi nici titlul. Dar dacă vreţi să vorbesc foarte serios, ca să nu rămînă vreo îndoială, credeţi-mă că titlul este al meu şi numai al meu, ideea este a mea şi numai a mea, iar despre marketing, întrebaţi editura ce idee a avut şi cum şi-a pus-o în practică. Vreau de asemenea să vă asigur, deşi am auzit spunîndu-se contrariul, că nu am fost într-o stare specială, de „excitare“, cum s-a spus. Nu am fost deloc nervos. Nu sînt foarte calm de felul meu, dar nu în chestiuni care privesc Istoria. Am scris cît se poate de natural ceea ce am scris şi asta este totul. S-a ajuns la un succes, sau la o combinaţie de succes cu o controversă naţională la care nu mă aşteptam. Mă gîndeam acum la bietul Kaiser, la Wilhelm al II-lea, care la cîteva luni după izbucnirea Primului Război Mondial, a exclamat dezolat: „Eu n-am vrut asta!“ Nici eu n-am vrut asta. Pur şi simplu am scris un text. Îl înţeleg pe dl Ghinea, dar nu sînt de acord cu el. Vorbea despre sensul utilitar, despre sensul oportun sau neoportun al unei cărţi. Eu sînt în afara unei asemenea logici. Credeţi-mă, nu m-am gîndit niciodată cînd am scris o carte dacă e bine sau nu să o scriu, dacă e cazul sau nu, dacă e momentul. Mărturisesc că nu m-am gîndit la interesele supreme ale naţiei cînd am scris cartea asta. După cum nu m-am coborît chiar atît de jos pentru a explica melodrama politică din vara trecută. A fost doar un punct de plecare de care m-am agăţat. Este o interpretare istorică, nu este vorba de a lega totul de aceste evenimente care pînă la urmă n-au avut o foarte mare importanţă.
Ce vreau să spun acum, de ce este România altfel? Ăsta e totuşi un titlu. E un titlu şi i se va permite unui titlu să nu fie un rezumat complet al cărţii, cu toate nuanţele, cu toate parantezele, cu toate contextualizările şi aşa mai departe, fiindcă atunci nu mai citim cartea sau, şi mai bine, n-o mai scriem. Îl lăsăm pe dl Liiceanu să scrie titlul şi ne oprim aici. Cineva făcea remarca, referindu-se la nu ştiu ce ţară africană, că este de asemenea altfel. Aici sînt de acord. Dar nu m-am gîndit să spun asta în cartea mea. Nici nu se pot spune foarte multe într-un singur eseu. Dl Murgescu are dreptate, bineînţeles, dar şi dînsul este de acord, cred, că şi eu am dreptate, fiind vorba de un eseu. N-am făcut un manual. N-ar fi fost permis să fac un manual cu nişte notaţii rapide, cu nişte paralele abia schiţate. Un manual trebuia să fie un manual, cu tabele, cu statistici, cu comparaţii aprofundate şi aşa mai departe. N-am făcut asta, dar în măsura în care am schiţat nişte comparaţii, ele sînt stricte în cadrul Europei. Sigur, s-a spus – şi România are iarăşi partea ei de dreptate – că n-are rost să ne comparăm cu Europa Occidentală. Asta ştiu şi eu prea bine, am scris o carte despre Occident. Bineînţeles că este o distanţă, că sînt deosebiri de structură, de mentalitate şi altele. Pe de altă parte, nu putem chiar să nu facem nici o comparaţie, pentru că totuşi am intrat în Uniunea Europeană: cu cine altcineva să ne comparăm? Ar fi cam ieftin să intrăm în Uniunea Europeană şi să ne comparăm cu Ucraina şi la fiecare comparaţie să bifăm pozitiv. Cînd România îşi alege ca model (era să spun plagiază, dar ăsta e un cuvînt delicat în România de astăzi), cînd copiază Constituţia belgiană în 1866, e permis sau nu, totuşi, să compari România cu Belgia? Ea însăşi se compară la 1866, cînd îşi spune chiar „Belgia Orientului“, o sintagmă de circulaţie în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Sau, cînd Bucureştiul îşi spune „Micul Paris“, este permis sau nu să te uiţi bine şi să vezi dacă seamănă sau nu Micul Paris cu Parisul celălalt? Sigur, comparaţiile legitime sînt cu spaţiul european din jurul nostru. Dar atunci să luăm spaţiul ăsta în întregime, să luăm Balcanii, să luăm Europa Centrală. Şi aici e o nesiguranţă, România iar cade în excepţionalismul ăsta. (Vedeţi, după ce am demontat atîtea mituri, inventez au însumi un mit – se răzbună miturile!) Deci România nu e o ţară balcanică, nu e nici o ţară a Europei Centrale. În celelalte cazuri e clar: sînt ţări balcanice, sînt ţări cental-europene, sînt ţări răsăritene în mod evident. România e din toate cîte ceva, plus că mai are şi mirajul modelului occidental. Toate se adună aici. Eu nu spun asta pentru prima dată. Am scris în România, ţară de frontieră a Europei, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, în Capcanele istoriei. Foarte multe lucruri sînt luate din aceste cărţi. Sigur, am mai spus şi unele lucruri noi. Am pus şi accente mai apăsate în unele locuri şi totul este exprimat poate mai pe scurt. Îi mulţumesc dlui Murgescu care vorbea de exprimări memorabile. Dar pînă la urmă, nu sînt nişte lucruri pe care să nu le mai fi spus într-un fel sau altul. Să dau cîteva exemple din comunismul românesc, fiindcă altminteri, dacă spun că România e altfel, e greu de demonstrat. România intră în comunism cu cei mai puţini comunişti. Iese din comunism cu cei mai mulţi. E ţara cel mai puţin pregătită să intre în comunism şi ţara care se detaşează cel mai greu de comunism, din zona asta a Europei. Ne gîndim aici la ce se întîmpla chiar în raport cu Uniunea Sovietică în anii ’80 şi ce se întîmpla atunci la noi. E ţara care practică cea mai antinaţională politică în anii ’50 şi naţionalismul cel mai deşucheat spre sfîrşitul perioadei. Nicăieri nu cred c-o să găsim contrastul ăsta, aşa accentuat. Şi problema e că toate astea se adună. România e ţara unde, la un moment dat, regimul comunist începe să dărîme sate, oraşe, biserici. Nu ştiu, a mai fost pe undeva prin Europa o acţiune de asemenea amploare – şi încă în anii ’70-’80, nu pe vremea lui Stalin? Albania? Da, a făcut-o mai repede, că era mai puţin de făcut. Se dărîmă bisericile şi Biserica nu spune nimic. E ţara unde se instaurează comunismul dinastic. Mai e undeva aşa ceva în Europa? Sigur, comparaţia e cu Coreea de Nord, dar pentru asta trebuie să mergem în Asia, în Extremul Orient. Dar cineva mi-a spus că e mai mult decît în Coreea de Nord, fiindcă acolo îl avem pe tată, îl avem pe fiu şi cu asta s-a terminat. Aici e întreaga familie, un soi de comunism tribal: soţul, soţia şi neamurile. Mai e undeva? Bulgaria? Da, cu fiica lui Todor Jivkov, dar e ceva modest faţă de ce s-a întîmplat în România. Şi le adunăm pe toate astea, nu mai pun şi sfîrşitul sîngeros, şi vedem cum s-a ieşit din comunism. Cum s-a ieşit ca să se iasă mai puţin ca oriunde. Deci nu vi se pare că se adună? Nu e vorba că pe toate le întîlnim peste tot, că oameni şi societăţi sînt peste tot. Bineînţeles că le întîlnim şi în Ungaria, şi în Franţa, şi în Germania, dacă le luăm pe bucăţele. Eu vreau să spun că la noi sînt foarte multe, sînt mai multe bucăţi din astea, mai multe segmente şi sînt dispuse contradictoriu. Se poate spune că toate se trag din comunismul românesc, că aşa a fost comunismul românesc. Dar românii n-au nici un amestec, n-au fost pe aici? Iar dacă aşa a fost comunismul românesc, oare nu s-a aşezat pe o anumită bază care a dat apoi şi caracteristicile mai speciale ale construcţiei? Atunci te uiţi la România interbelică. România interbelică are nişte reuşite excepţionale, dar şi nişte eşecuri excepţionale. Iarăşi aici văd un contrast mai mare decît oriunde, şi avem şi statistici. România e ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa în perioada respectivă (mai mulţi decît în Bulgaria, procentual). Şi e ţara care are o cultură de vîrf la nivelul elitelor. Adică bulgarii au mai puţini analfabeţi decît noi, dar nu au nici pe departe elita intelectuală pe care o are România în anii ’30. Tot România interbelică, după aceleaşi statistici, e ţara cu cea mai mare natalitate din Europa (semn de înapoiere), cea mai mare mortalitate (alt semn de înapoiere) şi cea mai mare mortalitate infantilă (alt semn de înapoiere). Şi cred că şi astăzi România e ţara cu cea mai mare mortalitate infantilă. Deci toate astea se adună. Izolat le găsim peste tot, bineînţeles, dar la noi se adună.
În toată cartea mea m-am referit la România, nu la români. S-a tot discutat aici despre Drăghicescu, despre Cioran. Au vreo legătură cu mine? Nu ştiu despre ce e vorba. Eu ştiu că n-au nici cea mai mică legătură cu mine şi nu cred o iotă din ce a scris Drăghicescu în cartea lui. Eu nu cred că psihologia poporului român explică istoria românilor. Nu cred aşa ceva pentru simplul motiv că nu cred în psihologia popoarelor. Ce am încercat eu să demonstrez în cartea mea e tocmai invers, faptul că istoria a fasonat un anume tip de societate şi, dacă vreţi, o anumită psihologie socială. Deci, istoria este factorul motor, factorul determinant, şi nicidecum vreo psihologie imuabilă.
S-a mai spus despre mine – mi-a plăcut expresia – că sînt infinit mai pesimist decît Cioran. Ar fi fost o performanţă şi să fiu o idee mai pesimist decît Cioran. Nu ştiu, a observat cineva la mine că aş fi pesimist? Dacă eu definesc bine termenul, pesimismul – ca şi optimismul – se referă la viitor, nu la trecut, şi nici măcar la prezent. Nu pot să fiu pesimist cînd vorbesc despre România interbelică sau despre România din timpul lui Ceauşescu, pentru numele lui Dumnezeu. Deci eu aş fi pesimist dacă aş spune că nu cred în viitorul României. Or, n-am spus asta nicăieri, fiindcă eu nu cred în general în viitor. (aplauze) Hai să ne înţelegem, am făcut un joc de cuvinte. Sau dacă vreţi să vă spun adevărul, dl Liiceanu mi l-a propus. (rîsete)
Vorbesc serios acum, despre viitor putem să spunem orice, viitorul este deschis. Şi cum nu cred într-o psihologie fundamentală, imuabilă a poporului român, cum nu cred că românul e marcat în vreun fel, nici în bine, nici în rău, nu cred că e obligat să meargă într-un fel sau altul spre viitor. Asta va fi alegerea societăţii româneşti, sigur, nu numai a noastră, contează foarte mult tot ce se va întîmpla în lume. Vedem cum va fi viitorul. Poate va fi foarte bun, poate va fi foarte rău, poate va fi amestecat – aşa cum se întîmplă îndeobşte. Dar nu ştiu de unde şi pînă unde mi s-a pus eticheta asta de pesimist. Nu sînt deloc pesimist, după cum nu sînt deloc optimist. Vă mulţumesc.
Despre naţiuni şi imaginar
Alexandru Niculescu: Aici sînt mai multe discursuri. Cel dominant e cel politic, care pentru mine nu este interesant. Pentru că nu face altceva decît să reconstruiască naţiunea în fiecare clipă, spunînd că românii sînt aşa sau altfel. Discursul acesta spune că românii există, ei sînt România, sînt societatea românească. Natura acestor realităţi însă nu este discutată de nimeni. Or, ăsta e rolul performativ al acestui discurs care este de origine naţională, cum de origine naţională, adică venit din ideologia naţională, este şi intelectualul care le vorbeşte românilor despre ce sînt ei. Ideea este că populaţiile sînt bezmetice. Oamenii nu ştiu cine sînt, umblă pe stradă, şi din cînd în cînd dau peste cîte o carte, se uită la televizor şi află: „Aaa, uite, deci eu sînt asta.“ Cred că această tradiţie ar merita să fie întreruptă. Realitatea naţiunilor nu este de natura robinetelor, e altceva. Naţiunile sînt nişte proiecte. Instituţiile naţionale sînt reale, sediile, oamenii, obiceiurile de acolo sînt reale. Naţiunile însă, nu. Ele nu au această realitate. A vorbi despre români conţine ideea că toţi românii sînt la fel, într-un mod fundamental. Ceea ce nu este adevărat. Nu există substanţă biologică sau culturală comună pentru Mircea Eliade şi pentru George Becali. Şi urşii au anumite lucruri în comun, mănîncă, respiră, dar asta au şi cimpanzeii, aşa încît nu se poate face în nici un fel o distincţie a românilor pe asemenea criterii. Cartea dlui Boia este foarte binevenită într-un asemenea moment în care discursul naţionalist pare din nou să prindă aripi la noi, şi-l admir pentru curajul cu care a criticat ideologia naţională pornind de la meseria dînsului de istoric. Dl Boia critică naţionalismul din interiorul lui, ceea ce este fair-play, adică atacă tezele susţinute de ideologia naţională în materie de istoria României. Făcînd asta însă, după părerea mea cade în ceea ce se cheamă naţionalism metodologic. Adică, ideea că universul uman este făcut din naţiuni. Dacă, de exemplu, critici ideile în legătură cu puritatea românilor, vorbind despre aportul străinilor la ce s-a întîmplat aici, este foarte bine. Dar din asta se poate înţelege şi că, dacă nu ar fi fost străini, deci dacă naţiunea română ar fi fost pură, ea ar fi mers mai bine. Există un pasaj în carte, unde dl Boia se referă la faptul că sînt prea mulţi străini, şi în afară, şi înăuntru. Asta e doctrină naţională pură.
Lucian Boia: N-am spus eu asta, dle.
Alexandru Niculescu: Dacă doriţi, vă spun şi unde, dar acum nu e timp. O altă idee discutabilă este aceea că elitele sînt generate de către popoare. Cum poţi să spui că cei care conduc la un moment dat îi reprezintă pe cei pe care-i domină? Nu e vorba despre elite, ci despre o pătură dominantă, dar această pătură dominantă trăieşte altfel, are alte valori şi-i dispreţuieşte pe ceilalţi. A spune că pînă la urmă ne merităm conducerea, aşa cum o face în două rînduri dl profesor Boia, nu cred că este drept.
Lucian Boia: Cum puteţi să credeţi că eu am spus că sînt prea mulţi străini în România? Eu să spun aşa ceva? E o propoziţie ironică, dar vedeţi-o în context, pentru numele lui Dumnezeu. Naţionaliştii spun asta. Eu am devenit între timp naţionalist?
Alexandru Niculescu: Ca să completez, spuneţi la un moment dat că există situaţii în care un dezechilibru etnic sau religios duce la conflict. Această idee este o idee naţionalistă.
Lucian Boia: E o constatare, nu e dorinţa mea. Vreţi exemple?
Alexandru Niculescu: Da, dar această idee, a conflictului etnic natural trimite la o anumită ontologie a realităţii sociale care provine din reprezentarea naţionalistă a realităţii. E părerea mea, dar sigur că pot să mă înşel.
Lucian Boia: Da, dar nu este reprezentarea mea, e reprezentarea acelor oameni care se confruntă. Eu zic că naţiunile există în mod obiectiv, dacă există în imaginar, există.
Alexandru Niculescu: Dacă există, contează în imaginarul cui există. Ele sînt nişte simboluri. Iar cei care se omoară, nu se omoară în acelaşi fel, crezînd acelaşi lucru. Şi de multe ori vor să-şi împuşte propriii comandanţi, aşa cum bine ştim de la Erich Maria Remarque.
Istoriografie şi excepţionalism
autor:
Bogdan Murgescu
Nu e uşor să vorbeşti după şase oratori şi după o oră de discuţie. Pe de altă parte, terenul a fost marcat de intervenţii substanţiale în multe direcţii, s-a spus că sîntem 105% pentru, 105% împotrivă şi multe alte puncte de vedere, dintre care multe mi-au stîrnit o anumită patimă polemică, pe care însă mi-o voi înfrîna.
Voi spune cîte ceva despre felul cum am citit această carte, prin prisma profesiei de istoric şi cu marele interes stîrnit de cărţile dlui profesor Boia, de multă vreme, şi de părerile sale despre istorie de pe vremea cînd mi-era profesor. Am citit-o cu foarte mult interes şi admiraţie pentru partea de reconstituire istorică, pentru limpezime, pentru capacitatea de sinteză care nu este chiar atît de des întîlnită în breasla noastră. Bineînţeles că anumite păreri le mai citisem, anumite aspecte le mai întîlnisem, dar sînt multe lucruri bine spuse, judicios formulate, iar formulările sînt adevărate bijuterii şi vor rămîne memorabile, se pretează foarte bine să fie citate şi prin sinteza şi eleganţa formulării. Chiar dacă uneori mai am puncte de vedere deosebite, pot spune că am citit cu aprobare şi participare pozitivă reconstituirea istorică a dlui profesor Lucian Boia.
Am avut însă şi o problemă: cea legată de construcţia de ansamblu a cărţii, în special senzaţia pe care ţi-o dă sfîrşitul lecturii, şi anume faptul că, voluntar sau involuntar, cartea întăreşte convingerea că România este un caz excepţional în lume. Mărturisesc că am avut o strîngere de inimă, cu atît mai mult cu cît ştiam cîteva lucruri legate de istoriografie şi excepţionalism. Discuţia legată de excepţionalismul istoricilor este veche, dl profesor Boia ne-a învăţat la cursul de istoriografie multe lucruri legate despre aceasta. E o temă izvorîtă de pe vremea disputei dintre istoricii care credeau că istoria trebuia să descopere legi şi cei care susţineau că istoria se ocupă numai de faptele individuale irepetabile şi excepţionale. Această discuţie, în vogă şi pe la 1900, a fost într-o oarecare măsură, dacă nu uitată, depăşită de istoriografie, care a mers într-o direcţie care nu e cea a excepţionalismului, ci a căutat să folosească trecutul istoric în contextul unor interpretări teoretice ale unei metode de comparaţie. Mai mult, dacă citiţi cartea, există multe afirmaţii – chiar şi la început, dar şi mai încolo – care iau distanţă faţă de excepţionalism. Spune că sînt multe nuanţe care într-un fel arată că nu vrea să cadă în această capcană. Şi, totuşi, la capătul zilei, ne duce acolo. De ce oare? Atunci m-am gîndit că ideea centrală a cărţii este titlul care te loveşte şi te duce cumva dincolo de precauţiile pe care un autor şi le ia pe parcurs. Dar nu este numai aceasta. Cred că una dintre probleme este structura narativă a eseului, care desigur că are constrîngerile sale. În acelaşi timp, focusul este numai pe România, iar aici mă asociez cu unele dintre punctele de vedere care au fost spuse: ar fi bine să fie comparaţii mai sistematice şi să existe o consecvenţă, tocmai pentru a evita această constrîngere. Ar fi fost bine dacă această comparaţie era mai puternică, mai ales la sfîrşit... Chiar dacă românii sînt apatici, nu sînt convins că sînt mai apatici decît alţii, deşi avem o mare confuzie de valori în societatea noastră. Cînd discuţi cu oameni din ţările vecine, şi nu numai, constaţi că lucrurile sînt mai amestecate şi mai grave. Aici ar fi loc de o anumită evitare a excepţionalismului. Dar dincolo de asta, este o carte care ne stîrneşte pe toţi, e o lectură incitantă.
Criza identitară continuă
autor:
Mircea Vasilescu
Nu despre carte vreau să vorbesc, ci despre problema în sine. Cartea, cred, am înţeles-o corect: e un eseu provocator, nu o sinteză academică, nici un studiu aplicat. E şi o excepţională idee de marketing. Cred că titlul i l-a dat dl Gabriel Liiceanu – îi simt amprenta stilistică în formula De ce este România altfel?. Strict editorial vorbind, mi se pare că partea referitoare la situaţiunea politică din 2012 este un pic cam mare faţă de restul cărţii, care trece în revistă o întreagă istorie, dar în definitiv aceasta nu e o problemă: cartea a făcut ceea ce şi-a propus să facă.
Eu am însă o problemă cu „România altfel“: cred că nu înţeleg corect la ce anume se referă. Asistăm la o criză identitară la noi şi aşa se explică faptul că atîta lume doreşte să-şi lămurească problemele ori să le discute, să-şi confrunte opiniile pe tema „ce este România şi la ce foloseşte ea“. Atît cît pot eu monitoriza presa, site-urile, blogurile, observ că de cîte ori vine vorba despre România – într-un fel sau în altul, în bine sau în rău –, se stîrnesc emoţii, dezbateri, comentarii, reacţii intense. Crize identitare există însă şi în alte ţări, din motive diverse: Uniunea Europeană, globalizarea, noile tehnologii de comunicare ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, nu mi se pare că,
astăzi, România e altfel. (Şi mă refer doar la prezent – nu discut despre explicaţiile şi argumentele istorice din cartea dlui Boia, pe care le-am citit cu interes.) Apoi, mi se pare că acest „altfel“, în discursul public sau în uzul comun, e tot mai mult conotat negativ. Cînd spui „altfel“ e ca şi cum ai spune „naşpa“ – deşi „altfel“, din punct de vedere semantic, nu înseamnă neapărat mai rău decît alţii, mai urît, mai strîmb sau altcumva.
Şi apoi, despre care Românie vorbim? Cînd spunem că „România e altfel“, am impresia că se subînţelege un fel de Românie eternă, un duh – atavic sau nu – care nu piere, e un dat: vorbim mai degrabă despre o Românie simbolică şi „definitivă“. Discursul despre România reală e mult mai slab. Să nu uităm că, în decembrie 1989, cînd revoluţionarii au ocupat Comitetul Central, dl Ion Iliescu a spus „să sunăm la ambasada sovietică şi să spunem cine sîntem şi ce vrem.“ Fără s-o ştie şi fără să vrea, a pus, de fapt, marile întrebări identitare – dar a făcut-o, ce-i drept, într-un context discutabil. De atunci încoace, multe dintre discuţiile care se poartă pe aceste teme identitare se referă la o Românie eternă, simbolică, metafizică, şi foarte puţine sînt bazate pe fapte, argumente, realităţi, pe o Românie „parcursă cu piciorul“ pentru a vedea care sînt acele lucruri despre care altminteri, la nivel abstract şi general, toţi ştim să vorbim şi toţi avem păreri.
Toată această dezbatere despre „cum e România“ în spaţiul nostru public din ultimii 20 de ani mi se pare că se poartă în siajul marilor dispute interbelice pe tema „specificului naţional“. Sigur, de atunci s-au mai schimbat termenii, dar substanţa discuţiei e aceeaşi. Cînd eram student, am citit textele despre „specificul naţional“ ale marilor intelectuali interbelici, nu în cărţi, ci în presa vremii, acolo unde au apărut prima dată: le-am citit în contextul lor iniţial, alături de ştirile politice ori de ştirile despre „crima din strada Speranţei“... Pentru mine, a fost foarte util şi interesant. Întrebarea mea este ce aduce nou această dispută despre „cum e România“ faţă de ce s-a dezbătut în perioada interbelică? Mi se pare că nu prea mult, pentru că nu e pusă în contextul de azi (adică în relaţie cu apartenenţa la Uniunea Europeană, cu globalizarea şi cu alte realităţi contemporane). E mai la îndemînă şi e mai simpatic să vorbim despre acea „Românie eternă“, despre duhul ei aflat tot timpul deasupra noastră, şi e cu atît mai simpatic să găsim citate din marii clasici şi să constatăm că ce au spus ei se potriveşte şi azi. Noi, la Dilema, ne distrăm dintotdeauna cu asemenea jocuri; astă-vară, în timpul campaniei pentru referendumul privind suspendarea preşedintelui, am publicat chiar un text al lui Caragiale despre judeţul Teleorman, care se potrivea de minune cu ce s-a scris despre Teleormanul de azi – un judeţ sărac, în care oamenii sînt aduşi să voteze etc. Dar dincolo de acest joc intelectual care poate fi interesant, mi se pare că astăzi discutăm foarte mult despre România de la televizor (sau din mass-media în general). Televiziunea are un impact foarte mare asupra societăţii; dar România de la televizor este o ţară construită. De ani întregi, televiziunea ne face agenda publică: ne spune ce ne interesează, exprimă, în locul nostru, tot felul de lucruri – de la chestiunile serioase, politice şi economice, pînă la „ce-ar trebui să mîncăm“. Ni se induce tot timpul ideea că acelea sînt problemele noastre – cele despre care se vorbeşte la televizor. Or, aceasta nu e o Românie reală, e una construită: televiziunea produce de fapt un amplu discurs despre România, pe care noi îl preluăm, îl comentăm şi îl perpetuăm. Ajugem astfel într-un cerc vicios.
România e „altfel“ pentru că n-a asimilat un alt tip de discurs. Dl profesor Boia a făcut un lucru extrem de important în cărţile sale, prin faptul că a demitizat istoria şi ne-a aşezat cu picioarele pe pămînt. Problema este că n-am construit un tip de discurs firesc, normal, despre „România altfel“ în sens bun. Cînd vine vorba despre lucrurile bune, cînd cineva spune că România e altfel în sens pozitiv, tipul de discurs dominant e cel patriotic, plin de clişee de manual şcolar ori cîntece pioniereşti. Probabil că asta ne-ar trebui – un discurs firesc despre lucrurile bune – pentru a ajunge la concluzia că România e o ţară mai mult sau mai puţin normală, care, vorba cuiva, are „părţile ei“. În rest, criza identitară continuă.
Ambivalenţa
autor:
Zoltan Rostas
Această carte a apărut într-un anumit moment, nici mai devreme, nici mai tîrziu decît atunci cînd trebuia. Şi asta spune totul. Este o carte în care, zic eu, Lucian Boia a ascultat de porunca amiralului Nelson: toţi supuşii Majestăţii sale trebuie să-şi facă datoria. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum se aplică acest lucru în cazul unui istoric? Să vadă în anul trecut care sînt rădăcinile relaţiei în care se află România. Şi, întrucît este istoric, nu psiholog sau sociolog, merge la rădăcină aşa cum crede el. Există cei care spun că nu au văzut nimic nou în această carte. Dar nu era normal, nu era cazul să inventeze o altă teză. Pentru a explica situaţia de anul trecut era nevoie de reluarea acestei teme. Desigur că aceasta carte, pînă la urmă, lansează o ipoteză: situaţia de anul trecut îşi are rădăcina în istorie; deci autorul nu face o analiză contextuală mai largă, ci merge în istorie.
Am citit cartea şi tot timpul am avut impresia că asta am mai văzut şi la unguri, şi la polonezi, şi la bulgari sau slovaci: problema originii obscure, xenofobia, salvarea Europei creştine – aproape toţi spun că au salvat Europa creştină, şi tot nu a fost salvată, dacă ne uităm în jur, în Germania sau Franţa. Nu e deloc salvată. Atunci îmi pun întrebarea: cum este acest „altfel“, dacă la toţi există asemenea situaţii? România este altfel, cum şi alţii sînt altfel. Fiecare din zona noastră, vecinii noştri au aceleaşi particularităţi, iar dacă cineva se apucă să studieze amănunţit istoria ţărilor din jur, va găsi această foarte mare doză de a judeca cît sînt ei de singuri în această Europă obscură.
România se integrează în statul european. Şi nu e o ipoteză, ci o convingere, de data asta, că o face parţial. Dar şi alţii se integrează doar parţial. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru care ar putea să compenseze şi tristeţea, şi amărăciunea. Jürgen Habermas, în lucrarea sa de doctorat, spune un lucru simplu: pentru a educa, a selecta acea birocraţie britanică exemplară, a fost nevoie de 200 de ani. Este nevoie de un timp infinit mai lung pentru a putea fi mulţumiţi de noi înşine. 150 de ani înseamnă un fleac. De la mijlocul secolului al XIX-lea pînă azi nu este foarte mult. Pentru mine, performanţele României sînt mult mai mari ca neajunsurile. Din 1859, o sută de ani, elita românească politică a fost pusă în situaţii-limită: întotdeauna a trebuit să aibă nişte decizii corecte, optime pentru ţară. Putem spune că nu am fost stabili cu anumiţi aliaţi... Dar atunci cum rămîne cu englezii care spun cu voce tare că naţiunile au în primul rînd interese, şi apoi sentimente?
Între situaţiile-limită, în această sută de ani, elita românească a făcut atîtea nedreptăţi că îşi merită soarta. Este exagerat, dar, în linii mari, putem spune că în această perioadă elita românească a făcut ceea ce a trebuit să facă. Să nu credeţi că cei care au pierdut au fost mîndri de eroismul lor. N-au fost deloc. Conştiinţa cea mai curată a elitei maghiare, István Bibó, spunea clar că, prin eroismul austro-ungar, elita ungară a pierdut complet busola, făcînd gafă după gafă, pînă la al Doilea Război Mondial. Este foarte interesant pentru mine că, prin 1921-1922, la un moment dat, în Bucureşti, s-au întîlnit doi mari sociologic: Oscár Iászi şi Dimitrie Gusti. Oscár Iászi, cu paşaport românesc, fuge din Europa şi şcoala maghiară de sociologie se termină. Atunci, Gusti demarează sociologia monografică, în perioada respectivă. După mine, această complexitate e de luat în seamnă.
Dacă vorbim pe unde intrăm în România şi unde ajungem, pot să vă contrazic printr-un caz unic: un grup de sociologi şi scriitori maghiari, în 1935, intră în România din Sud. Au urcat pe vapor, au coborît la Giurgiu, primul obiectiv fiind să-l viziteze pe Dimitrie Gusti. A fost o întîlnire nemaipomenită, s-a scris mult despre această vizită. Németh László, care era cel mai important prozator şi dramaturg maghiar şi ideologul acestei mişcări de sociografie literară, a scris foarte frumos despre Gusti. S-a întîlnit apoi cu scriitori maghiari din Ardeal şi-i face cu ou şi cu oţet – că nu fac ceea ce trebuie să facă, că sînt provinciali, rămaşi în urmă. Evident că, atunci cînd ajunge acasă şi publică însemnările sale, este luat în colimator de toată presa şi făcut harcea-parcea.
Această situaţie de „altfel“ este de discutat. Nu sînt de acord, de exemplu, cu modelul polonez. A trimite cavaleria împotriva tancurilor germane în 1939 (cum a făcut Polonia) e eroism, dar mai mult decît atîta, e aproape tîmpenie.
Şi, ca să nu rămînem cu ideea că germanii fac numai răutăţi, vreau să amintesc o scrisoare a lui Nietszche, care plîngea la vestea bombardării Versailles-ului de către artileria germană. Nietszche era o conştiinţă germană care peste 30 de ani a fost catalogat drept primul fascist. Lucrurile au întotdeauna o ambivalenţă care trebuie luată în ecuaţie.
Discursuri patriotice
autor:
Andrei Pleşu
În România circulă, în mare, trei tipuri de discurs patriotic. Avem mai întîi discursul triumfal: „sîntem muc şi sfîrc, nimeni nu e ca noi; am făcut, am dres, am stăvilit, am apărat, ne-am sacrificat, am salvat, am rezistat...“ Este discursul încîntării de sine, al slavei (deşarte), al suficienţei autohtone. Are mare succes şi culminează cu mobilizatorul imn „noi sîntem români“ (proclamaţie superfluă, cîtă vreme nimeni nu ne crede elveţieni sau marocani…). Există apoi un discurs care preia o parte din cel dintîi („sîntem excepţionali“), adaugînd, însă, o notă sumbră: da, sîntem grozavi, dar sîntem amărîţi! Avem ghinion. Calităţile noastre sînt dublate, în chip nefericit, de o tenace neşansă istorică. Nimeni nu-şi dă seama cît sîntem de minunaţi, toată lumea ne pune piedici, ne exploatează, ne fentează, încearcă să ne strice. Nu vreau să fiu răutăcios, dar ca să-i dau o identitate, aş spune că acesta e tipul de discurs al altfel foarte talentatului domn Dan Puric: „Sîntem unici – şi ca creştini, şi ca est-europeni, şi ca vestici, şi ca asiatici, dar sîntem chinuiţi... Cineva nu ne iubeşte. Nimeni nu ne iubeşte. Dar vom învinge!“ Există, apoi, un al treilea tip de discurs – cel al dlui profesor Boia – care vede unele găuri în hlamida naţională şi spune că ar fi cîte ceva de regretat şi poate cîte ceva de reparat. Cum s-a văzut, un asemenea discurs stîrneşte mai curînd indispoziţie.
Dar acest tip de discurs există – în versiuni mult mai ascuţite decît aceea a dlui Boia – la mai toţi idolii noştri naţionali... Iată-l, de pildă, pe Caragiale, inventariind care sînt, în România „elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare pe care oricine le aplaudă automatic sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, Regatul român, în genere fraze goale, declamaţie şarlatanească, lătrătură patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moft!“ Ne supărăm pe nenea Iancu? O fi avut omul motive, de vreme ce, într-un tîrziu, s-a hotărît să plece din ţară. Şi vă atrag atenţia că era un patriot, a scris texte tulburătoare, nutrite de o mare iubire de ţară. Ceea ce nu-l împiedică să declare: „M-am exilat şi atîta tot. Aerul de aici îmi prieşte. Sînt mulţumit, nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul – viţii demne de compătimit.“ Să ne amintim şi de tristeţile lui Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul.“
Acum vă întreb: din unghi pedagogic, ce e mai eficient cînd ai dinainte un caz „cu probleme“? Să spui: „totul e în regulă, e bine, e foarte bine, să nu ne luăm după răutăcioşii care bombăne“? Sau să spui: „unele lucruri merg prost, ai de rezolvat o sumedenie de nereguli, să ne gîndim ce-ar fi de făcut“? Din punctul meu de vedere e mult mai utilă cea de-a doua cale.
Autoportretul românilor înşişi
autor:
Florentin Ţuca
Recunosc că mă simt zdrobit de anvergura personalităţilor din jurul meu şi trebuie să încep cu un autodenunţ: neavînd competenţe istorice, antropologice, filologice, filozofice sau sociologice, n-am căderea să vorbesc despre „altfelitatea“ românească din perspective ştiinţifice. Ca simplu avocat am însă şansa să pledez pentru o cauză, iar această cauză mi-am zis că nu este istoria triumfalistă, proslăvită în manualele şi versurile patriotarde ale copilăriei noastre, dar nici aşa-numitul excepţionalism pe dos al poporului român despre care vorbea Cristian Ghinea. Cauza ar putea purta numele de „autoportret original al românilor“. Pentru că, dacă România este specială, eu cred că originalitatea României stă taman în autoportretul românilor înşişi. Habar n-am dacă acest autoportret din 1500 sau 1800 seamănă leit cu autoportretul contemporanilor noştri, dar pentru că acesta s-a desenat sub ochii mei după 1989, permiteţi-mi să zăbovesc asupra acestui subiect inspirat de cartea dlui profesor Boia. De asemenea, aş dori să mă opresc asupra cîtorva leit-motive care încapsulează tuşele care construiesc acest autoportret, tuşe specifice cîtorva etape postrevoluţionare.
Nu pot să nu încep, într-o ordine cronologică şi logică, vorbind despre fundalul autoportretului românilor. I-aş spune „tricolorul găurit din decembrie 89“, expresia unei speranţe sincere în mai bine a românilor, o speranţă întemeiată şi pe un strigăt foarte triumfalist: „Fraţilor, am învins“, dar şi pe o nu mai puţin celebră recomandare, plină de înţelesuri şi subînţelesuri: „Mircea, fă-te că lucrezi.“ După decembrie ’89, pe acest fundal al autoportretului românilor, a apărut un curcubeu de culori confuze, care se pretau unui popor marcat de tranziţie şi dileme: „21-22, cine-a tras în noi?“, „a fost sau n-a fost revoluţie?“ ş.a.m.d.
Este perioada anilor ’90-’93 cînd, treziţi din euforia tricolorului şi a speranţelor sincere de mai bine, românii s-au văzut amplasaţi într-o stare de anxietate şi agitaţie, lăsînd sentimentul că revoluţia i-a luat pe nepregătite. Cred că cea mai bună etichetă asociată acestei perioade este o replică celebră, care mie personal îmi este foarte dragă, ca şi filmul lui Corneliu Porumboiu, din care este extrasă, A fost sau n-a fost: într-un platou TV, moderatorul încearcă să afle dacă a fost sau nu revoluţie în urbea natală, iar un bătrîn invitat, agasat la culme de insistenţele moderatorului, se ridică şi tranşează situaţiunea: „Domnilor, ce ne mai învîrtim atît în jurul cozii, am făcut şi noi revoluţia cum ne-am priceput.“ Se pare că românii au făcut revoluţia cam cum s-au priceput şi teza o dezvoltă dl profesor Lucian Boia.
A urmat o perioadă în care, după ce românii s-au „explorat“ dinăuntru, după ce au vărsat pe fundalul acestui autoportret culorile vacarmului postrevoluţionar, a venit momentul ieşirii într-un Vest mitizat – care era întotdeauna minunat, termenul frumos al comparaţiei – într-o comparaţie cu o Românie mereu hîdă. Analiza comparativă se termina mai mereu cu o constatare seacă, deloc tristă, veselă chiar: „nu e ca la noi“; Se spunea: „ei au străzi curate, nu ca la noi“; „ei au magazine pline, nu ca la noi“, „acolo sînt oameni politicoşi – nu ca la noi“. Îmi aduc aminte de scrisoarea unui prieten, ajuns pentru prima oară la Paris, care îmi scria entuziasmat că a intrat în camera de hotel cu o cartelă, „nu ca la noi“ – cu cheia. Acest „nu ca la noi“ nu era deloc expresia unei amărăciuni, a ruşinii inferiorităţii, ci mai degrabă bucuria gustului superiorităţii. Sau a pretinsei superiorităţi.
Ne-am întors apoi, din nou, acasă. Am văzut că lucrurile nu prea merg, că sistemul sanitar este bolnav, că educaţia este la pămînt, că în unele domenii n-avem legi, că în altele avem, dar sînt contradictorii, că investitorii nu se prea înghesuie, ştiţi foarte bine lista neîmplinirilor noastre postrevoluţionare. Atunci am început să protestăm vehement. Să înjurăm mai vîrtos, să urlăm cu acelaşi „dispreţ euforic“ – ca să-l citez pe Emil Cioran. „Ca la noi, la nimeni.“ Deja autoportretul nostru începea să se croiască un pic altfel. Era „la noi, ca la nimeni“.
A urmat intrarea în NATO, apoi în Uniunea Europeană. O intrare care părea, ca şi Revoluţia, să ne fi luat pe nepregătite. Unde mai pui că a coincis cu sondajele de opinie care atestau că românii îşi doresc asta, dar poate în proporţie mai mare se declarau nostalgici după epoca lui Ceauşescu. Un soi de culoare oximoronică aşternută pe autoportretul celor din perioada postrevoluţionară, traductibilă în celebra butadă: „este mai bine acum, dar a fost mai bine înainte.“
După ce ne-am văzut în Europa, am constatat că nu prea corespundem standardelor Uniunii, iar aici mă delimitez de Cristian Ghinea, în ceea ce priveşte comparaţia care trebuie avută în vedere cînd analizăm acel „altfel“ românesc. Am văzut că sîntem arătaţi cu degetul de către co-echipierii noştri europeni, ne-am simţit ruşinaţi de poziţiile retrograde pe care le ocupam în clasamentele din diverse domenii – iar aici există o grămadă de statistici – şi a trebuit să reacţionăm. Reacţia a fost aceea de a ne retrage, de a pîrjoli cîmpiile şi a otrăvi fîntînile, retragerea pentru a gusta din savoarea autocompasiunii româneşti, un soi de Bovary paliativ autohton, un veritabil brand de ţară, un fel de autoportret cu autobocete, smiorcăite şi jelite pe o lozincă de bodegă: „cînd ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum“.
Apare în 2012 o voce critică, probabil cea mai critică voce a acestui an, care demitizează, din nou, istoria României, care deplînge sau pune în evidenţă faptul că istoria naţională este altfel decît cea învăţată în manuale, şi care deplînge tarele noastre naţionale, printre ele figurînd şi această autocompasiune despre care vorbeam. Cum au reacţionat o parte dintre conaţionalii noştri? (Şi am văzut o grămadă de reacţii pe forumuri, în faţa acestui inventar, uneori poate exagerat, al tarelor noastre.) S-au simţit lezaţi, au găsit că cea mai bună apărare este atacul, au început să critice exagerările rechizitorului, în loc să preia inventarul păcatelor noastre ca sursă motivaţională pentru – să-i spunem – dezrobire. S-au descoperit, aşadar, demni: „să ne lase Europa în pace, căci nu sîntem paşalîcul lor.“ Cît despre Lucian Boia – „să-i fie ruşine că a publicat asemenea blasfemii.“ De aici pînă la reîntoarcerea la miturile istoriei naţionale nu era decît un pas, şi vocile au continuat: „de fapt, noi sîntem urmaşii Romei“, „sîntem cei mai drepţi şi cei mai viteji dintre traci“, „noi am stat de strajă, nimeni altcineva, la porţile Europei, cînd ei construiau catedrale“ şi dacă e cineva care să ne judece, la limită, acela nu poate fi altcineva decît Eminescu. Una peste alta, „sîntem mîndri că sîntem români.“
Acesta este, aşa cum îl văd prin lentila oferită de cartea dlui profesor Lucian Boia, „altfelul“ autoportretului românesc. „Fraţilor, am învins“, „am făcut Revoluţia aşa cum ne-am priceput“, „în Occident totul era roz, nu ca la noi“, „la noi, ca la nimeni“, „cînd ne-o fi mai rău, tot aşa să ne fie“, „aşa e românul, aşa a fost mereu“, „făceţi-vă că lucraţi“.
Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.
Despre altfelitatea noastră
autor:
Vintilă Mihăilescu
O să încep prin a schimba puţin perspectiva, înainte de a face statement-ul necesar, şi anume m-aş întreba – evident, cartea o avem, deci este – dacă ea poate să fie, dacă o astfel de carte este posibilă. Nu numai cartea dlui Boia, ci o carte care să încerce să răspundă la această întrebare – de ce este România altfel? Iar aici aş enumera cîteva probleme ale titlului însuşi şi cîteva probleme ale unui posibil răspuns. Repet, dincolo de cartea aceasta. Tocmai pentru că o iau foarte în serios şi pentru că cred că este o provocare, iar din cîte ştiu de la dl Boia a fost provocarea editurii, la care dînsul era, evident, persoana cea mai potrivită să răspundă, deci pornind de la titlu, întîi avem o afirmaţie: este altfel. Deci, din titlu ştim concluzia. De unde ştim că-i altfel? Şi ce înseamnă este? Dacă este altfel, înseamnă că nu a devenit altfel, ci este altfel dintotdeauna. Şi aici vreau să glumesc şi eu ca dl Djuvara, sînt 105% împotriva a ceea ce a spus domnia sa, adică împotriva viziunii că românul e dat de la Dumnezeu şi atavic. Dacă e aşa, ne-a terminat. Mergem cu toţii la o bere, pentru că oricum n-avem ce să mai facem şi n-are rost să mai citim cartea dlui Boia, de vreme ce ăştia sîntem, cu ăştia defilăm şi... Amin! Mergem mai degrabă la un parastas. (...)
Ştim verdictul lui Cioran, apropo de relaţia dintre istorie şi psihologie. Citez: „Deficienţele actualului popor român nu sînt produsul istoriei sale, ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice culturale.“ Nu este ceea ce face dl profesor Boia. Dar, în discurs, şi în discursul public cu atît mai mult, apar foarte multe caracteristici care ţin de psihologie. Din nou s-a pomenit – şi se insistă, după părerea mea, mult prea mult pe Drăghicescu – că psihologia explică viaţa socială. Nu, psihologia explică viaţa individuală. Faptele sociale se explică prin alte fapte sociale şi psihologia poporului român nu are cum să explice societatea română, cu condiţia să existe o psihologie a poporului român. Îmi pare rău, nu cred că există aşa ceva. Chiar dacă ne place. E poetic, e frumos, e interesant, dar am mari rezerve legat de existenţa acestui demers. Şi cu asta închei. Reiau ce spunea dl Ghinea care, ca de obicei, îmi ia crema. Apropo de altfel. Altfel faţă de ce? Comparaţia este în continuare şi ceea ce publicul aştepta. Şi cred că dacă dl Boia n-ar fi făcut acest gen de comparaţie, care este implicită, cu Occidentul, în ultimă instanţă, n-ar mai fi citit nimeni cartea, pentru că se aştepta la cu totul altceva. Dar... Altfel faţă de cine? Aş continua cu altfel, în ce fel, de ce? Şi aici cred că este fundamental ce spune dl Boia chiar de la început, şi anume totul începe printr-o întîrziere impresionantă. Or, cred că acest lucru este foarte important. Dl Murgescu a scris o carte despre decalaje, despre întîrziere... Dacă sîntem altfel prin nişte decalaje acumulate, prin nişte întîrzieri, prin nişte transformări neîmplinite înseamnă că ei au devenit altfel, noi am rămas la fel. Deci trebuie răsturnată ipoteza şi întrebat atunci nu de ce „ei“ – iar „ei“ pentru noi înseamnă doar Occidentul – au devenit –, nu au fost – altfel, ci de ce noi am rămas, într-o anumită măsură şi într-un anumit fel, la fel. Şi aici este şi partea bună a poveştii. Dacă nu sîntem de la Dumnezeu, de la natură, de la origine altfel, deci nu sîntem prinşi în altfelitatea noastră înseamnă că avem o şansă. Dacă faimosul partid „Un viitor pentru România“ a eşuat, ceea ce e interesant – viitorul pentru România s-a dus dracului –, v-aş propune un forum de consens naţional: „un trecut pentru România“.
N. red.: Intervenţia integrală a dlui Vintilă Mihăilescu poate fi citită la rubrica sa „hai-hui.ro“.
Trebuie să plecăm din România?
autor:
Cristian Ghinea
Eu am două teze. Una referitoare la valoarea comparativă a acestei cărţi şi a doua referitoare la utilitatea ei. Dar trebuie să felicit totuşi Editura Humanitas şi pe dl Boia pentru succes. Inclusiv recenzia mea la cartea aceasta a fost unul dintre cele mai citite articole pe care le-am scris în viaţa mea. Deci, într-un fel, sînt şi eu beneficiar al acestui succes. Atunci cînd am văzut acest titlu – De ce este România altfel? –, instinctul meu de comparatist a intrat în funcţiune imediat. Altfel decît cine? Pentru că mie mi se pare că România este o ţară banală din punct de vedere statistic. Sînt mulţi indicatori de dezvoltare care arată un continuum în zona asta, iar România este pe undeva pe-acolo. De ce să ne comparăm mereu cu Germania, cu Franţa, cu Anglia, cînd putem să ne comparăm şi cu Ucraina, cu Bulgaria, cu Serbia, şi-o să vedem că sîntem undeva la mijloc? Am făcut mari progrese faţă de aceste ţări, mai ales în ultimii ani. La această observaţie a mea, dl Florentin Ţuca a scris că „dl Ghinea ne invită să ne comparăm cu repetenţii“. Şi-atunci m-am gîndit că poate am pornit pe-o pantă greşită, poate că această carte nu era o încercare de comparaţie. Poate că era doar un eseu şi poate că eu i-am dat prea mult faţă de ceea ce a încercat dl Boia. De aceea vreau să vă întreb, dle Boia, dacă aţi încercat un exerciţiu comparativ în această carte? Poate că, repet, a fost o eroare de interpretare din partea mea... De aici şi o serie de critici pe care le-am adus în acea recenzie în legătură cu indicatorii pe care i-aţi folosit, cu exemplele pe care le-aţi ales.
Şi-acum, mergem la a doua mea teză, despre valoarea utilitară. Mi s-a părut că dl Boia ne-a abuzat într-un fel. Adică într-un moment de nervozitate a scris această carte, care este altfel decît cărţile sale anterioare, pe care le-am apreciat foarte mult şi am şi scris despre ele. Reacţia mea a fost cea de fan dezamăgit, pentru că mi-au plăcut foarte mult celelalte cărţi ale dlui Boia. Şi am simţit că, într-un moment de cumpănă pentru România, după ceea ce s-a întîmplat astă-vară, cînd am fost cu toţii dezamăgiţi că se poate aşa ceva, venea o carte care adăuga ceva la depresia generală. Întîmplarea face ca, prin activitatea mea, să cunosc foarte mulţi oameni de bine, foarte mulţi oameni care pun o cărămidă ca lucrurile să meargă bine în România şi mi s-a părut nedrept pentru ei, întrucît era un fel de exerciţiu nihilist, care nu ajută la nimic. Vezi un om cu probleme şi începi prin a-l aborda la modul „băi, păduchiosule!“. În acel moment nu mai poţi face nimic cu omul respectiv, l-ai terminat psihic. Şi-atunci mă gîndesc la toţi oamenii aceştia care, pe zona lor de activitate, fac ceva bine şi încearcă să transforme România: ce înţeleg ei din cartea aceasta? Că, pînă la urmă, nu au de ce să se agite, că pînă la urmă trebuie să plece, că singura salvare, de fapt, este cea individuală, şi trebuie să plecăm din România. Şi pentru că eu sînt un adept al acelui curent filozofic care se numeşte utilitarism, cred că şi adevărul trebuie judecat în această paradigmă: nu este utilă această concluzie, căreia în primul rînd îi contest valabilitatea ca adevăr. Dar chiar dacă ar fi adevărată – cu ce ne ajută?
De(spre) căruţă
autor:
Constantin Ardeleanu
Propunîndu-şi să arate de ce România este altfel, cartea profesorului Lucian Boia demonstrează că, de fapt, România este la fel. Privindu-ne fără părtinire, vedem limpede că am fost mai mereu în criză, retardaţi economic şi cultural faţă de Europa, marginali şi mărginiţi. Nu este nevoie să ne comparăm cu alte state europene sau de aiurea pentru a dovedi „altfelitatea“ românească. Este suficient să ne analizăm în sine pentru a constata permanenţa unui anume fel de a fi. Se tot vorbeşte despre actualitatea lui Eminescu sau Caragiale, cînd mai drept ar fi să inversăm perspectiva. Sîntem vechi, domnilor, am fost mereu la fel.
Despre eseul dlui Lucian Boia s-a discutat mult. Uneori aruncă şi înţelepţii cîte o piatră în balta societăţii actuale şi cohorte de nebuni se reped să o scoată. Fondul şi forma lucrării au fost tălmăcite şi răstălmăcite, diverse capitole şi-au cîştigat fani sau duşmani, patrioţii au denunţat actul antinaţional, titlul a beneficiat de analize lingvistice, filozofice, de marketing. Însă nu s-a spus nimic despre copertă. Nu-mi sînt cunoscute logica şi procedura alegerii unei coperte, dar îmi imaginez că un asemenea ambalaj este oarecum ilustrativ pentru acel conţinut. În cazul lucrării De ce este România altfel?, imaginea îmi pare reprezentativă. Eterna şi fascinanta Românie este prezentată sub forma căruţei naţionale, trasă de o gloabă oropsită, ce paşte cuminte lîngă o rablă autohtonă. Interesant este că aceeaşi idee apare şi pe coperta altei lucrări ce explică retardarea noastră economică – cartea profesorului Bogdan Murgescu, România şi Europa.Acumularea decalajelor economice (1500–2010). Şi acolo, căruţa este bine reprezentată, mai rusticul şi pitorescul atelaj fiind depăşit de un automobil occidental. Carevasăzică, România a cam rămas de căruţă sau România este însăşi căruţa ce se tîrîie greoi într-un cadru idilic.
O asemenea percepţie este veche. În secolul al XIX-lea, călătorii occidentali remarcau căruţele rudimentare şi drumurile proaste, adevărată oglindă a României de atunci. Recentul scandal al cărnii de cal arată că aproape nimic nu s-a schimbat, unul dintre clişeele străinilor despre România fiind că avem o ţară cu multe căruţe pe drumurile publice. „Carul cu boi“ este recunoscut de români ca o temă artistică autohtonă, iar carul/căruţa reprezintă un element important în filozofia noastră populară (de la modelul bunului gospodar şi pînă la morala buturugii mici).
Revenind la cartea profesorului Boia, este clar că avem o problemă (istorică) la căruţa românească. Descriind lucrurile în structura lor, atelajul are trei elemente constitutive: căruţa propriu-zisă, animalul de tracţiune şi căruţaşul (absent sau suspendat, din poză). Vom constata că fiecare componentă are neajunsuri serioase. La cum înţeleg eu lucrurile, căruţa este ţărişoara, cu tot ce înseamnă ea, cu ministere şi instituţii, cu rîu şi ram şi cu cei care trebuie tractaţi spre limanul existenţei. Căruţaşul simbolizează clasa conducătoare, elita politică, cea care ne ghidează spre ieşirea din labirintul drumurilor prăfuite. Iar animalele de povară, cai sau boi, sînt plătitorii de impozite. Copertele celor două cărţi îmi sugerează că România s-ar confrunta cu cîteva situaţii proverbiale: carul este supraîncărcat şi se răstoarnă des; este pus mereu înaintea boilor (sau a mai burghezilor bidivii); căruţaşii bat exact animalele care chiar trag carul, deşi la omul sărac nici acestea nu se mişcă prea bine; surugiii încurcă comenzile „hăis“ şi „cea“; este greu la dealul crizei cu boii mici; deşi căruţaşii sînt total neatenţi, animalele de povară (cu ochelari de cal) găsesc drumul bun spre casă; căruţaşii înjură birjăreşte şi fură din propria căruţă.
Dar să nu disperăm. Există mereu jarul minune care să transforme mîrţoaga hămesită în ditai armăsarul fermecat, ce va trage la deal căruţa naţională. Mai rămîne doar problema harabagiilor, care tot aruncă firimituri în căruţă şi caută cu încrîncenare taman buturuga mică. Nu de alta, dar pare să le convină ca România să rămînă un Caracal mai măricel. În toate aceste privinţe, căruţa românească a rămas la fel, înaintînd la pas pe drumul sinuos spre modernitate. La urma urmelor, care-i graba?
Constantin Ardeleanu este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie a Universitaţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi. Cel mai recent volum publicat: Gurile Dunării – o problemă europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1829-1853).
Cum e făcut românul de Dumnezeu
autor:
Neagu Djuvara
Sînt de acord cu fondul cărţii lui Lucian Boia, chiar mai mult de 100%, aş spune 105%, în sensul că poate nu a mers destul de departe, dincolo de istorie. Putea să facă apel, de pildă, la cartea lui Dumitru Drăghicescu Din psihologia poporului român care, cînd a apărut, în 1907, a suscitat un val de proteste, cu Iorga în frunte, spunîndu-se că defăimează poporul român. El era un om extrem de cinstit, inteligent, cu studii de sociologie în Franţa şi, pur şi simplu, a încercat să explice anumite feluri de a se comporta ale românilor, luînd-o istoric – fără a fi un istoric, totuşi – printr-o carte consistentă, care să explice toată istoria românilor printr-un fel al nostru de a fi atavic. Aşa este românul, aşa l-a făcut Dumnezeu, prin urmare e normal ca istoria lui să aibă un traseu deosebit de cel al sîrbului, al bulgarului, al ungurului etc. Vă repet că, în momentul în care a apărut cartea, în 1907, n-avea nici o legătură cu revolta ţărănească. Este o carte care fusese gîndită şi pritocită, ca să zic aşa, de zeci de ani, dar unii, ca întotdeauna, se gîndesc că este o legătură cu momentul apariţiei, considerînd că se poate ca în cîteva săptămîni după un eveniment să scoţi o carte atît de importantă. Aşa s-a spus şi despre Spengler, că a scris cartea despre declinul civilizaţiei occidentale în 1918, fiindcă se prăbuşise Germania. N-avea absolut nici o legătură, el vorbea despre tot Occidentul, nu numai despre Germania, şi e o carte pe care o pregătise cu zeci de ani înainte de 1918. Aşadar, încă o dată, eu sînt 100% de acord cu dl Boia în ceea ce spune. Aş merge şi mai departe – de aceea am întrebuinţat în mod niţel comic ideea că sînt 105% de acord cu dînsul – spunînd că ar trebui să meargă şi la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Ca să explicăm ce s-a întîmplat în 700 de ani de istorie nu e rău să punem şi problema cum e făcut românul de Dumnezeu – din întîmplări, etnie, amestecuri, influenţe, Roma, dacii, cumanii, ce-o mai fi în amestecătura din care a ieşit românul, destul de uniformă. Precizez imediat, este aproape un miracol cînd te gîndeşti că în veacul al XVI-lea, cînd Coresi scoate cărţile lui religioase în limba română, spune în prefaţă că o pregăteşte pentru cei de aici şi de dincolo şi pînă în Moldova. Prin urmare, e un lucru aproape unic în Europa, cînd mă gîndesc la diversitatea Franţei sau a altor ţări, că la noi se vorbea – fără să existe unitate politică – aceeaşi limbă din Banat şi pînă în Basarabia. Era o minune. Deci înseamnă că acest neam românesc are, în sine, o unitate atavică de mare importanţă şi care probabil că explică multe lucruri.
Replici
Mircea Vasilescu: Văd că mi se atribuie viitoare catastrofe, precum ruperea unei legături atît de strînse ca aceea dintre dl Boia şi dl Liiceanu. Mă bazez pe faptul că dl Boia nu crede în viitor. Trebuie să precizez totuşi că eu am spus aşa: „E o idee bună de marketing.“ Bun, puteam să spun altfel, recunosc: „E o idee bună de carte vandabilă, de succes.“ Asta am vrut să spun. Şi am mai spus aşa: „Cred că titlul l-a dat dl Liiceanu, îi simt aici amprenta stilistică.“
Gabriel Liiceanu: Păi, l-oi fi influenţat stilistic de-a lungul vieţii.
Mircea Vasilescu: Se poate. Sau invers. E posibil. Dar la acest capitol sînt sigur că România nu e altfel şi editurile româneşti nu lucrează altfel decît cele din lume: e o practică obişnuită aceea ca un titlu al unei cărţi, al oricărei cărţi, să fie stabilit în editură sau prin consultări între autori şi editori. Nu văd nimic rău în asta.
Lucian Boia: Dle Vasilescu, nu vă supăraţi, problema nu este dacă editurile obişnuiesc treaba asta. Poate că obişnuiesc. Problema este dacă dl Liiceanu a pus titlul acestei cărţi sau dacă l-am pus eu. Restul nu e în cestie.
Mircea Vasilescu: Eu am spus doar că-i simt amprenta stilistică. Bine, îmi cer scuze, n-am vrut să induc, Doamne fereşte, ideea că n-ar fi cartea dumneavoastră. Mi se pare o exagerare.
Andrei Pleşu: Aş adăuga cîteva unicităţi rapide – pentru lumea de azi, nu pentru lumea de dinainte de 1989. Sînt un om umblat: vă garantez că nu există nicăieri în lume, la ora asta, un parlamentar ca Gigi Becali. E unic. Nicăieri nu există un parlamentar european, care reprezintă o ţară, de croiala dlui Becali sau a dlui Vadim Tudor. Nu există nicăieri un politician cu succesul dlui Dan Diaconescu. Există oameni ca Dan Diaconescu sau ca Gigi Becali, dar nu ajung la televiziune, nu ajung în Parlament, nu ajung experţi în orice. La noi, ei apar în fiecare zi la televiziune şi explică ce e dreptatea, ce e adevărul, ce e democraţia. Nu există nicăieri tipul de talk-show pe care îl vedem aici. Nu există un echivalent al lui Ciuvică nicăieri în lume. În materia asta asta, trăim un moment care are un coeficient de unicitate remarcabil şi nu poate nimeni contesta asta. Desfid pe oricine să-mi arate, în Europa, un echivalent...
Voce din sală: Berlusconi...
Andrei Pleşu: Nu sînt un berlusconian, dar între Becali şi Berlusconi îl prefer pe Berlusconi. Sigur, e o chestie de gust...
Cristian Ghinea: Acum cîteva luni am văzut o dezbatere la BBC, cu titlul: A fost Italia o greşeală? Se împlineau 150 de ani de la unificarea Italiei. Şi toată această discuţie îmi aduce aminte că în acea dezbatere erau nişte italieni foarte deprimaţi.
Andrei Pleşu: Latini! (rîsete în sală)
Cristian Ghinea: V-aş aduce aminte că Cicciolina a fost membră a Parlamentului European.
Andrei Pleşu: Păi, se compară Cicciolina?... (rîsete)
Mircea Vasilescu: Dle Pleşu, dacă îmi daţi voie, eu între Becali şi Berlusconi o prefer pe Cicciolina. (rîsete)
Cristian Ghinea: Tot în Italia, acum, un personaj care este comic de meserie, Beppe Grillo, conduce al treilea partid din sondaje. Dacă ne apucăm să căutăm exemple factuale, vom găsi foarte multe cazuri din care rezultă că România nu este altfel. Noi, criticii cărţii, am fost puşi într-o defensivă, creîndu-se impresia că noi sîntem dintr-ăia de-ai lui Vadim Tudor, care aruncă cu pietre în cei care critică România. Ne enervăm patriotard şi zicem: „Ce ai tu cu România, cine eşti tu să te iei de România?“ Or, nu este cazul deloc. Eu am făcut recenzii pozitive la cărţi anterioare ale dlui Boia, care demitizau istoria patriotardă a României. Deci, a spune că orice critică la adresa cărţii dlui Boia este o critică patriotardă e o greşeală şi o exagerare. Nu este adevărat. Noi avem, pur şi simplu, obiecţii metodologice la ideea că România este altfel, idee care, după părerea mea, nu se susţine. Dl Boia spune că nu trebuie să ne aşteptăm de la un titlu să fie un rezumat al cărţii. Problema acestui titlu este că e chiar un rezumat fidel al cărţii. Titlul propune o teză, şi aici este o diferenţă faţă de celelalte cărţi ale dlui Boia. Acelea luau o chestiune minoră, pe care apoi o disecau şi o demonstrau. Aici, dl Boia reia unele din acele idei, pe scurt, şi le uneşte într-o teorie totalizantă. Or, noi criticăm tocmai această teorie totalizantă, nu faptele în sine. Au fost cîteva parabole aici: parabola pedagogului, parabola medicului şi aş spune şi parabola agentului sanitar, cel care vine şi dă cu var. Şi aici, dle Liiceanu, este ideea mea în legătură cu adevărul utilitar. Noi nu sîntem dintre cei care spun: „Ce ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?“ Nu ni se pare că dl Boia este dintre cei care vine şi dă cu var. Dl Boia, aşa cum mi se pare mie, vine şi-l ia pe păduchios şi-l bagă cu capul în var şi-l îneacă. Ăsta este punctul în care dl Boia trece de la o critică legitimă la o critică distructivă.
Lucian Boia: Dle Ghinea, doar o vorbă. E corect ce spuneţi dvs., cu două excepţii. Mai întîi, n-am înecat pe nimeni şi apoi, nu e nici un păduchios aici. Dvs. vorbiţi de păduchioşi, eu n-am vorbit de păduchioşi şi n-aş îndrăzni să vorbesc aşa despre români.
Cristian Ghinea: Acum vin şi explic şi metafora păduchiosului. Spunea dl Liiceanu că este ca şi cum un medic îi spune pacientului: „eşti bolnav de rinchi, ai problema asta la inimă şi aşa mai departe.“
Gabriel Liiceanu: N-am spus de rinichi. (rîsete)
Cristian Ghinea: Impresia mea este că dl Boia nu se aşază ca un medic şi descoperă boli, ci că exagerează boli. Şi aici este metafora păduchiosului, dle Boia. E ca şi cum îi spuneţi omului „eşti păduchios, ai SIDA şi eşti cel mai prost din sat, dar nu fi deprimat, să fim constructivi.“ Este o exagerare, aţi trecut de cealaltă parte a pîrleazului. Nu este o critică normală, ajutătoare, este o critică distructivă.
