Poezii de Radu Gyr. 

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce înseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău, pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca s-aduni chiuind pe tăpşane
o claie de cer şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobote-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri şi funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, ca lumina din urma furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!...

Avem o ţară

Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!

Prefaţă la Cântece din temniţă

În aprigele mele belciuge,
piatra mă-nfulecă, fierul mă suge.
În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,
întâi pân-la glezne, apoi pân-la gât.

Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte,
lespedea temniţei, cu gângănii mărunte,
şi-am să dispar în grozava ei guşă,
în mugetul ei subteran şi-n cenuşă...

Dar, hămesit, sub lacăte, chei şi zăvoare,
de tine, sălbatice, viule soare,
din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,
aceste cântece în pielea goală,

şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,
s-alerge, să tropăie şi să necheze,
slobode, aspre, neţesălate deloc,
ca nişte cârlane fugare în stepe de foc...

poezie de Radu Gyr din Sângele temniţei

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Ne vom întoarce

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc în nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pirdutul cântec pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi,
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Uşor, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii după noi.

Noi, cei pieduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce -n piepturi se acund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca şi ieri
Va sângera sau va iubi!

Douăzeci şi unu de cântece cu luminiţe

Odorul meu îl port bijuterie,
o rază de bujor într-un pahar.
Orice sărut al lui e o cutie
unde surâde un mărgăritar.

În orice stih şi pas e numai el,
îl culc în raze şi-l adorm cu stele
şi ca pe-un zbor ceresc de porumbel
îl leagăn peste crângul vieţii mele.

poezie de Radu Gyr din 

Stele pentru leagăn (1936)

Cântec deplin

N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.

Voi n-aţi fost cu noi în celule

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osânda şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Mormântul Căpitanului

De-aici-nainte, vremea se măsoară
cu trudnicile tale oseminte,
şi veacul care curge peste ţară
începe din cenuşa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie,
ne tămâiezi cu marea ta tăcere...
Mormântul tău e numai înviere,
prin tine luminăm de veşnicie.

Prin tine bem, setoşi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curăţit de zgură...
Izvor ne eşti şi cină şi zidire
şi patrafir şi cuminecătură...

Eşti azima pe care-n plâns o cere
inima noastră pururea flămândă.
Eşti drumul nostru către zări de miere,
eşti perna pentru tâmpla fumegândă...

Eşti ruga Ţării pentru biruinţă,
mistria noastră-n aur ferecată,
dalta de foc înfiptă în credinţă...
Mormântul tău e viaţa noastră toată.

Venim lângă ţărâna ta iubită,
şi umbra ta, prin smirnă şi balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfinţită
şi se preschimbă-n torte şi în spade.

Cu duhul tău - mireasmă de grădină -
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tău lumină
şi ne spălăm obrajii de prigoane.

Luăm un pumn de lut din groapa sfântă
şi-l punem pe vechi răni de închisoare;
şi rănile din noi tresar si cântă,
se fac medalii şi zâmbesc în soare...

Dar de-or veni, cândva, cu paşi uşarnici,
la groapa ta, mişeii şi viclenii,
şi se vor bate-n piept cu pumni făţarnici,
slăvind lumina sfintelor vedenii.

Mormântul tău, gemând, să se ridice
şi duhul tău, ţâşnind din veşnicie,
într-un năpraznic fulger să despice
pângăritoarea lor nimicnicie!

DACIA EDENICĂ de Miron Scorobete

English version

Deşi idealul nostru în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce exprimăm este coerenţa, există o teamă atavică de coerenţă. Fragmentele, în faţa perspectivei îmbinării lor într'un sistem, se tem că, prin aceasta, le vor fi încălcate teritoriile şi identitatea le va fi pusă în pericol. Dar abia prin asamblare ele îşi pot promova pe deplin identitatea, existenţa lor disparată, dimpotrivă, limitându-le foarte mult această posibilitate.

Ne aşteptăm ca Dacia edenică, atunci când va apărea, să stârnească reacţii de contestare vehementă. E ceea ce poate fi mai firesc. În ea noi nu facem altceva decât să adunăm într'un întreg acelaşi adevăr care a fost exprimat, cu parcelările subînţelese, din perspectiva disciplinelor celor mai diferite: istorie, teologie, geografie, geologie, paleontologie, mitologie, folclor, etnografie, lingvistică etc. Specialiştii fiecăruia dintre aceste domenii vor protesta, atacând cartea de pe poziţii strategice proprii, găsind-o, din punctul de vedere al fiecăruia, “eretică”. În realitate, ea nu e decât expunerea coerentă a adevărului pe care, referitor la subiectul în discuţie, fiecare dintre aceste discipline l-a afirmat, fatalmente fragmentar, neapelând una la celelalte. Mai devreme sau mai târziu (şi avem optimismul să prevedem că mai devreme), acestea, nu numai că se vor ralia la teza susţinută de noi, dar o vor consolida cu noi argumente.




Ceea ce intrigă în cartea noastră e faptul că ea – acesta fiind chiar subiectul său – susţine că din Eden, care în viziunea autorului se extindea peste Egipt, Mesopotamia şi spaţiul eleno-trac, făcea parte şi Dacia. La o lectură grăbită, o asemenea afirmaţie poate părea cel puţin insuficient susţinută documentar, dacă nu chiar deplasată, şi, în consecinţă, se cere combătută cu toată vigoarea. Dar în Întâia Carte a lui Moise, sub numele de Eden e înţeleasă o zonă extinsă în care au trăit primii oameni după ce au fost izgoniţi din rai. Edenul, aşadar, reiese cu toată claritatea, în limbajul biblic e echivalentul exact a ceea ce scrierile istorice de cel mai riguros nivel ştiinţific numesc “marea arie a antropogenezei” şi din care spaţiul românesc face parte. Astfel, dicţionarul Istoria României în date, apărut la Editura Enciclopedică Română în 1971 şi elaborat de un colectiv sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, în prima sa frază afirmă: “descoperirile arheologice indică spaţiul carpato-dunărean ca aparţinând vastei arii geografice în care au loc etapele hotărâtoare ale procesului de antropogeneză” (p. 9).

Dar în intenţiile ei cele mai lăuntrice, Dacia edenică ambiţionează să trateze o anomalie de-acum generalizată: starea schizoidă în care marea majoritate a oamenilor trăieşte.

Atunci când vine vorba de evoluţionism, gândul ni se fixează automat pe disciplina biologiei. Trece astfel neobservat tocmai terenul în care evoluţionismul se manifestă cel mai frecvent şi mai acoperit: istoria. Toate cărţile de istorie, de la manualele elementare la tratatele academice, atunci când se referă la cele mai îndepărtate epoci încep cu a depista urmele care atestă procesul de desprindere a omului din maimuţă. Cea mai răspândită carte de istorie de pe glob, Istoria omenirii de Hendrik van Loon, cea care ne-a fermecat copilăria şi pe care am absorbit-o cu lăcomie atâtea generaţii, spune la începutul ei: “Un mamifer întrecu pe toate celelalte în priceperea de a-şi găsi hrană şi adăpost. El învăţase să se folosească de picioarele dinainte, pentru a apuca prada şi, după multe exerciţii, şi-a făcut din ele un fel de mâini. După nenumărate încercări, a mai reuşit să se ţină în echilibru pe picioarele dinapoi. Această făptură, pe jumătate maimuţă şi pe jumătate om...” etc. (Loon, Hendrik Willem van. Istoria omenirii. Bucureşti: Editura Naţionala Gh. Mecu, 1943, p. 16).


Nimic neobişnuit, exact ceea ce întâlnim în toate cărţile de istorie, “adevăruri” considerate imuabile, general acceptate, pe care nimeni nu le mai pune în discuţie. Dar foarte mulţi dintre noi merg duminica la biserică, participă la sfânta liturghie, se închină, se împărtăşesc cu ceea ce cred şi mărturisesc a fi chiar trupul şi sângele lui Hristos. Aşadar, duminica aceştia consideră Biblia ca pe o scriere inspirată, conţinând adevărul absolut, în timp ce în celelalte zile ale săptămânii acceptă cu aceeaşi convingere ceea ce spun cărţile de istorie. Numai că aceste două izvoare pronunţă despre apariţia omului teorii contrare, ireconciliabile, iar insul care şase zile e adeptul uneia, pentru ca a şaptea zi să treacă brusc la cealaltă, manifestă, cum am spus, un comportament schizoid. Spre a se debarasa de acesta el e obligat fie să accepte poziţia istoricilor, dar în acest caz să declare deschis Biblia ca o înseilare mitologică, aşa cum materialiştii – şi e o atitudine mai onestă – o fac, fie să creadă fără rezerve Biblia, începând chiar cu ceea ce Cartea Cărţilor spune despre facerea lumii şi a omului.

Dacia edenică se aşază declarat în această a doua poziţie. Ea pune în acord dovezile pozitive, concrete, de care diversele ştiinţe dispun, cu textul sacru al Sfintei Scripturi. Cel puţin pe autorul ei, iar el speră să nu fie singurul ci să i se alăture cât mai mulţi cititori, o atare abordare îl salvează de ambiguitatea maladivă la care “slujirea la doi stăpâni” duce fără nici o derogare şi îi oferă o perspectivă clară asupra devenirii sale, a neamului său şi a neamului omenesc în general.

Lucrarea noastră priveşte cele mai îndepărtate epoci ale existenţei umane prin prisma Genezei biblice, şi dacă acesta ar fi singurul ei merit încă ar fi unul deloc de neglijat. Dar, în vederile noastre cel puţin, ea mai are şi alte merite pe care le enumerăm fără o ipocrită modestie, în absenţa cărora apariţia ei nu s'ar justifica îndeajuns.

În Dacia edenică am adus dovezi din diferite discipline pentru a demonstra că ţara Havila din Întâia carte a lui Moise este Valahia de mai târziu, România de azi.

Dacă Fisonul biblic, unul din râurile care curgeau prin Eden, a fost identificat cu Dunărea încă din epoci foarte îndepărtate, noi având dovezi despre aceasta din secolul IV d.H., cartea noastră identifică pentru întâia oară ţara Havila din Geneza cu Ţara Românească.

Importanţa acestei descoperiri nici nu e nevoie să mai fie subliniată. E suficient să amintim că, prin prisma ei, ţara în care au trăit strămoşii românilor, în care românii trăiesc şi azi, apare atestată documentar încă de acum mai bine de trei milenii, din al XIV-lea secol înainte de Hristos.

În uriaşa perspectivă deschisă,

- Mioriţa apare ca poemă fundamentală a umanităţii, evocând epoca Genezei;
- a fost descifrată una din tăbliţele de lut de la Tărtăria;
- au fost identificaţi daci şi românce în faimoasele mozaicuri de la Ravenna;
- stema lui Mihai Viteazul a fost găsită ca fiind prezisă în Apocalipsă şi figurând în pictura bisericească din întreaga lume creştină.

Dar cel mai important lucru pe care cartea noastră îl pune în lumină este faptul că întâia atestare a Ţării Româneşti, sub denumirea de Valahia, nu se face într'un document oarecare sau într'o cronică obişnuită, ci în Biblie, Valahia fiind prima ţară pe care Sfânta Scriptură o menţionează.

Sperăm doar ca lectorul acestei cărţi să o parcurgă cu aceeaşi bună-credinţă, cu aceeaşi lipsă de prejudecăţi şi cu aceeaşi deschidere intelectuală spre ceea ce trebuie să acceptăm, oricât ne-ar şoca, dacă acel ceva este adevărul însuşi, cu care ea a fost scrisă, poziţie pentru care îl asigurăm de întreaga noastră gratitudine.

Notă:

Cartea Dacia edenică a fost elaborată pe parcursul a şapte ani, între 1996-2003. Are 364 pagini, peste 100 de ilustraţii şi e gata de tipar. Eu am avut puterea intelectuală s’o scriu, dar nu am puterea financiară pentru a v-o şi oferi. Cei ce doresc şi pot să contribuie la declanşarea fenomenului ce va fi Dacia edenică sunt aşteptaţi să o facă la adresa: Miron Scorobete, str. Voltaire nr. 2, 400130 Cluj-Napoca, e-mail: mironscorobeteATpersonal.ro sau mironscorobeteATyahoo.com.

Miron SCOROBETE

Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului (partea a II-a)

Publicat în 8 aprilie 2013

Gheorghe Funar

În mod surprinzător pentru foarte mulţi români, la nici 24 de ore de la difuzarea în mass-media a primei părţi din Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului, a reacţionat ministrul de externe din ţara vecină şi neprietenă de 1.100 de ani, dl. Janos Martonyi. Într-o conferinţă de presă extraordinară, şeful diplomaţiei de la Budapesta a încercat să-i liniştească pe români, minţindu-i că Ungaria recunoaşte consecinţele Tratatului de la Trianon, (din 4 iunie 1920) şi că nu are pretenţii teritoriale în ţările vecine unde trăiesc comunităţi de maghiari. Ministrul de externe al Ungariei a recunoscut că politica de acordare a dublei cetăţenii a dus la creşterea semnificativă a numărului de cetăţeni unguri şi astfel Guvernul de la Budapesta este nevoit să deschidă încă două consulate în Ardeal, la Târgu Mureş şi Oradea, fără acordul Guvernului României.

Până la sfârşitul anului 2013, Ungaria intenţionează să deschidă câte un consulat în fiecare judeţ din Ardeal, în clădirile retrocedate ilegal. Nmărul foarte mare de consulate ale Ungariei în Ardeal va fi încă un argument pentru obţinerea Diktatului de la Bruxelles, din anul 2014. În timp ce Ungaria acordă zilnic cetăţenia ungară la mii de români get-beget, politicienii şi manipulatorii de opinie de la Bucureşti îşi dau cu presupusul privind nominalizarea ilegală a unor procurori. În timp ce Ungaria neprietenă acţionează, la Bucureşti se parlamentează. Conducătorilor Ungariei le este frică de reacţia Poporului Român, mai ales a românilor din Ardeal, la aflarea direcţiilor de acţiune ale Budapestei şi revizionismului unguresc împotriva României. De ce le este frică nu vor scăpa ! Poporul Român va putea să aibă încredere în declaraţiile autorităţilor din Ungaria numai dacă sunt îndeplinite cumulativ, cel puţin, următoarele condiţii:

1) Parlamentul de la Budapesta adoptă o hotărâre privind recunoaşterea Tratatului de la Trianon şi renunţarea la orice pretenţii teritoriale şi amestec în treburile interne ale României, Slovaciei, Serbiei şi Ucrainei.

2) Ungaria recunoaşte Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi solicită public minoritarilor unguri din România să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale a Poporului Român, care îi găzduieşte de 1.100 de ani, fără se le perceapă chirie.

3) Parlamentul Ungariei recunoaşte atrocităţile săvârşite de unguri în anii 1848-1849 şi după Diktatul de la Viena împotriva românilor şi se angajează la plata despăgubirilor pentru urmaşii românilor şi evreilor care au fost asasinaţi în mod bestial în timpul genocidului din perioada septembrie 1940 – octombrie 1944 în partea din Ardeal ocupată de unguri.

4) Preşedintele şi primul ministru al Ungariei declară public că această ţară renunţă la orice pretenţii teritoriale asupra Ardealului, încetează să susţină acţiunile revizionismului unguresc şi ale lobby-ului maghiar împotriva României şi pentru autonomia teritorială a Grădinii Domnului moştenită de Poporul Român de la geto-daci, de la Poporul Primordial.

5) Ungaria obligă bisericile maghiare din România, Statusulul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare să doneze Statului Român toate clădirile, terenurile agricole şi pădurile pe care le-au obţinut ilegal în Ardeal, după anul 1990, pe calea retrocedărilor şi împroprietăririlor bazate pe documente false.

6) Ungaria se obligă şi restituie integral averea Fundaţiei Gojdu a Bisericii Ortodoxe Române.

7) Parlamentul Ungariei abrogă Legea dublei cetăţenii şi încetează acordarea cetăţeniei ungare pentru românii get-beget, cu scopul de a falsifica realitatea demografică din Ardeal care este românească în proporţie de peste 85 la sută.

8) Guvernul Ungariei cere Guvernului României să-i doneze toate monumentele criminalilor unguri existente în ţara noastră.

9) Ungaria se angajează şi aplică principiul reciprocităţii acordând etnicilor români aceleaşi drepturi pe care le au minoritarii unguri în România.

10) Ungaria recunoaşte implicarea directă în lovitura de stat din decembrie 1989 din România şi în acţiunile antiromâneşti din martie 1990 de la Târgu Mureş.

11) Ungaria încetează să întreţină vrajba dintre minoritarii unguri din România şi populaţia majoritară românească.

12) Ungaria reafirmă că niciodată nu au avut personalitate juridică şi imobile în proprietate atât Statusul romano-catolic cât şi Ordinele călugăreşti catolice maghiare din România interbelică, cea socialistă şi cea post-decembristă.

În cele cinci direcţii de acţiune ale Ungariei şi revizionismului unguresc împotriva României şi Poporului Român a fost folosită ca vârf de lance U.D.M.R., organizaţie antiromânească şi antieuropeană, apărută încă din 21 decembrie 1989 la Cluj-Napoca şi Târgu Mureş. Cu încălcarea Legii partidelor politice şi fără a fi înregistrată la Tribunalul Municipiului Bucureşti, U.D.M.R. a fost asimilată ilegal cu un partid politic şi susţinută de către P.D.S.R. (acum P.S.D.), P.N.L., P.D. (acum P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D.

Deşi este înregistrată ca o organizaţie neguvernamentală, U.D.M.R. a participat la guvernarea României, cu excepţia Guvernului Văcăroiu, în perioada 1992-1996. De pe centura politicii dâmboviţene, premierii Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu au luat U.D.M.R. la guvernarea României cu toate că membrii ei nu au votat la referendum Constituţia ţării noastre, nu recunosc Statul Naţional Unitar Român, dispreţuiesc Limba Română şi sfidează drapelul României. Cei care au ajuns în funcţiile de Preşedinte al României, prim-ministru, lideri ai partidelor politice care s-au aliat cu U.D.M.R. au refuzat să ţină seama de profilul conducătorilor minoritarilor unguri din ţara noastră care a fost prezentat la 1 noiembrie 1928, în Camera Deputaţilor de secretarul acesteia Emil A. Dandea (fost secretar al Primăriei din Cluj din 19 ianuarie 1919 şi fost primar la Târgu Mureş în discursul intitulat „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară.” Citez câteva fragmente din acest discurs al lui Emil A. Dandea : „În trecutul de dominaţie, ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului. Cultură, civilizaţie, pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştenii sunt personificarea bizantismului şi balcalismului celui mai întunecat, unde mergem numai ca să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim din punct de vedere al eludării lor, sau ca să tragem eventualul profit pe care ni-l asigură.Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tidem cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, ca ceasul reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi …Trăim cu amintirea dominaţiei din trecut, pentru dominaţia care are să ne revină.Noi folosim toate mijloacele, nu avem ce pierde, şi numai câştiga putem…Ce serveşte consolidarea României nouă ne strică.Ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură.”

Ungaria şi U.D.M.R. au folosit şi recurg la toate mijoacele, mai ales cele ilegale, pentru a crea condiţiile care să facă posibilă stabilirea unui nou diktat, Diktatul de la Bruxelles din anul 2014, vizând autonomia teritoriala a Ardealului. Pentru a-i putea convinge pe liderii Uniunii Europene de necesitatea Diktatului din anul 2014, Ungaria şi U.D.M.R. acordă o importanţă deosebită creşterii rapide şi prin orice mijloace a numărului de clădiri şi a suprafeţelor de terenuri agricole şi păduri din Ardeal deţinute de Statul Ungar şi de persoanele juridice şi fizice maghiare. Acest prim obiectiv din planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului a fost înscris în Statutul U.D.M.R. şi reluat la congresele sale anuale. De pildă, la congresul U.D.M.R. din 15-16 mai 1999 care a avut loc la Miercurea Ciuc, s-a stabilit ca obiectiv prioritar în programul de activitate: restituirea integrală a bunurilor bisericeşti şi comunitare ilegal confiscate, naţionalizate, expropriate sau despăgubirea echitabilă a persoanelor în cauză. Pentru a reuşi în acţiunile sale, U.D.M.R. a avut relaţii foarte bune cu P.N.Ţ.-C.D., P.N.L., P.D.S.R. şi P.D., partide care au facilitat intrarea acestei organizaţii antiromâneşti în Guvernul României, de unde să poată lovi în Statul Român şi în Poporul Român. U.D.M.R. a încheiat protocoale secrete cu P.D.S.R. (la 23 decembrie 2000), cu Alianţa D.A. (în vara anului 2004), cu P.D. (în toamna anului 2008) şi cu U.S.L. (în august 2012). Partidele şi alianţele respective s-au angajat să acţioneze în Guvernul şi Parlamentul României pentru a fi realizaţi paşii mărunţi din politica U.D.M.R. şi a Ungariei, mai ales restituirea în natură a imobilelor revendicate de cultele maghiare. Ungaria a urmărit şi sprijinit cu tenacitate realizarea acestui obiectiv mai ales prin participarea U.D.M.R. la guvernare şi prin reprezentanţii săi din administraţia publică locală. În ultimii 16 ani, reprezentanţii U.D.M.R. au ocupat funţiile de vice-prim-ministru (Marko Bella, care a coordonat Învăţămîntul şi Cultura din România), miniştri (ai Culturii, Sănătăţii, Comunicaţiilor,Turismului, Apelor, Pădurilor şi Mediului), secretari de stat (la aproape toate ministerele şi de delegat pe lângă primul-ministru pentru minorităţile naţionale.

De asemenea, U.D.M.R. a condus o perioadă şi Administraţia Domeniilor Statului Român. În ultimii 23 de ani, U.D.M.R. a obţinut posturi multe de prefecţi şi subprefecţi în majoritatea judeţelor din Ardeal. În urma alegerilor locale, mulţi reprezentanţi ai U.D.M.R. au fost aleşi direct sau cu sprijinul P.D.S.R.(P.S.D.), P.N.L., P.D.(P.D.L.) şi P.N.Ţ.-C.D. în funcţiile de primari şi viceprimari, precum şi preşedinţi şi vicepreşedinţi de Consilii judeţene. În Consiliile locale şi în Consiliile judeţene, U.D.M.R. a negociat obţinerea funcţiilor de preşedinte numai la anumite comisii, respectiv Agricultură, Învăţământ şi Cultură. De asemenea, U.D.M.R. a obţinut funcţiile de conducere la Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (O.C.O.T.) şi la Arhivele Statului, în toate judeţele din Ardeal. Toate funcţiile ocupate de reprezentanţii U.D.M.R. au fost şi sunt folosite pentru a asigura obţinerea de către Ungaria şi de către persoanele juridice şi persoanele fizice ungare a cât mai multe clădiri, terenuri agricole şi păduri, de regulă în mod ilegal, pe bază de acte false. Printr-o astfel de politică diabolică, desfăşurată în ultimii 23 de ani, s-a ajuns ca Ungaria (prin bisericile catolice maghiare) împreună cu persoane juridice şi persoane fizice ungare să obţină în proprietate 70-80 la sută din imobilele judeţelor Covasna şi Harghita. Guvernele post-decembriste, mai ales cele conduse de premierii Adrian Năstase şi Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, în cârdăşie cu U.D.M.R., au susţinut, prin multe acte normative, retrocedările în natură către bisericile catolice maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice şi urmaşii grofilor unguri.Prin retrocedări bazate pe acte false, Ungaria a dobândit imobile (clădiri, păduri şi terenuri agricole) în Ardeal în valoare de circa 100 miliarde euro. În baza Legii Ponta prin care va fi angajată răspunderea Guvernului României, în următorele trei săptămâni, Ungaria şi U.D.M.R. speră să dubleze această sumă , tot prin retrocedări ilegale. Specialiştii în domeniu, consideră că 80-90 la sută dintre retrocedările în natură către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic , Ordinele călugăreşti maghiare, alte persoane juridice ungare şi urmaşii grofilor unguri au la bază documente false, acte de corupţie, abuzuri în serviciu , trafic de influenţă şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Cunoscând că la baza majorităţii retrocedărilor în natură din Ardeal către Ungaria şi către maghiari stau fapte de natură penală şi fiindu-le frică de începerea cercetărilor penale, liderii U.D.M.R. s-au grăbit să susţină nominalizările făcute de premierul Ponta, în ziua de 3 aprilie a.c., la conducerea Parchetului general şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.).

Legile retrocedărilor către cultele religioase maghiare s-au dovedit a fi , prin modul de aplicare şi prin consecinţele lor, un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea teritorială a României.

Ardealul se confruntă cu o situaţie extrem de periculoasă şi românii sunt disperaţi pentru că aproape toate clădirile din centrul municipiilor şi oraşelor sunt revendicate şi cu multe dintre ele a fost împroprietărit Statusul romano-catolic, respectiv Biserica romano-catolică, o urmaşă a Statusului care nu a avut personalitate juridică, nu a deţinut proprietăţi şi nu a fost recunoscut niciodată de Vatican, Ungaria şi România. Operaţiunea de împroprietărire ilegală a Statusului romano-catolic şi a Ordinelor călugăreşti maghiare cu cele peste 2.000 de clădiri revendicate pe bază de acte false a început în guvernarea Năstase şi a fost continuată de premierii Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta. După retrocedările ilegale ale clădirilor din zonele centrale ale municipiilor şi oraşelor din Ardeal, au ajuns românii să se simtă străini în ţara lor, în România moştenită de la geto-daci şi apărată prin jertfele a milioane de eroi.

DAN MIHAESCU, celebrul autor al schetch-urilor "periculoase" de pe vremea Teatrului Tanase, a lasat o scrisoare de adio, inainte de a pleca dintre noi, anul acesta.

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE

Stimate nene Iancule,

Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni,tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc.

Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!

Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple.

Matale ştii cât ar costa acum o masă la "Iunion"?

Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I. D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la "Iunion" acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal!

Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la "Gambrinus" şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini.

Suntem o ţară penală, meştere!

De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.

S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: "Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!"

Zicea Nae Ipingescu: "Să nu mai mânânce nimeni din sudoarea, bunioară, unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân". Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rică Venturiano cu al lui "Angel radios"? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis "Titircă Inimă-rea" e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri, morală şi cinste, care va sa zica.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă.

În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?...

Altminteri e "criză teribilă, monşer". Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica "Năpasta", promisiunilor guvernului schiţa "1 aprilie", Justiţiei "Lanţul slăbiciunilor", vieţii noastre politice - "D-ale carnavalului", scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este "Scrisoarea pierdută", iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă".
Bravos naţiune!

Egzistă nişte unii care zice că suntem "Ţara lui Caragiale". Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel.

Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o că o să murim în Becalia!

Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Eliminarea din Constitutie a sintagmei minoritati nationale

March 31st, 2013 · Comentati (Nu sunt comentarii)

 

Eliminarea din Constituţie a sintagmei „minorităţi naţionale“

O polemică necesară

Domnul Dan Culcer, scriitor francez de origine română, a publicat, în urmă cu două săptămîni, articolul „Statul român, stat naţional poliglot“, care poate fi citit pe site-ul său, Asymetria. Întrucît articolul merita atenţia românilor, l-am republicat pe site-ul Altermedia, dar i-am adăugat comentariul meu la ADDENDA. D-l Dan Culcer m-a onorat cu propriul său comentariu, în replică, la acela al meu. Ceea ce m-a incitat să dezvolt polemica, mai ales că ezitasem să fac primul meu comentariu, deoarece intenţionasem să îl public, de la început, ca un material independent.

Colaţionez, mai jos, comentariile noastre, dar, din motive de economie, nu mai reiau articolul iniţial al d-lui Culcer, pe care cititorul îngăduitor îl poate (re)citi inclusiv pe
http://ro.altermedia.info/general/statul-roman-stat-national-poliglot_24874.html.

Aşadar, arhitectura aceste colaţionări este aceasta:

A. Dan Culcer, „Statul român, stat naţional poliglot“

B. Comentariul meu, din ADDENDA, redat în continuare.

Autorul propune un punct de vedere care pare să soluţioneze criza maghiarismului antiromânesc. Dar maghiarismul nu este numai antiromânesc, ci şi antislovac, antisloven, antiucrainean etc., adică este îndreptat împotriva tuturor statelor succesoare ale fostului Imperiu Austro-ungar. Dar, aşa cum am demonstrat în articolul „Esenţa hungarismului este antiromânismul“, maghiarismul este, în mod esenţial, preponderent antiromânesc, deoarece Ungaria pretinde că Transilvania – care este mai mare şi mai bogată decît toate zonele pe care le pretinde de la celelalte state limitrofe – i-ar fi aparţinut, ceea ce este absolut fals: Transilvania a fost principat independent, dar a fost încorporat de împăratul austriac în cadruldualismului austro-ungar şi, deci, nu a depins politic de Ungaria niciodată. Ca atare, replica la maghiarismul revanşard nu este ca România să fie declarat „stat poliglot“ – situaţie care nu ar face decît să complice problema, deplasînd accentul pe limbă, dar fără să rezolve agresivitatea hungaristă –, ci una mai simplă şi eficientă: eliminarea din limbajul politic şi din Constituţie a conceptului „minorităţi naţionale“, evident, cu eliminarea „reprezentanţilor“ minorităţilor din Parlament. Din cauza aceasta, România a ajuns o copie a O.N.U., fiind, astfel, sub acest aspect, unică în lume, ceea ce este intolerabil! Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi.

La fel şi în România, maghiarii şi maghiarizaţii trebuie să respecte legile României, în caz contrar trebuie expulzaţi (cei cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, în mod prioritar) sau băgaţi la puşcărie, ca, de exemplu, agresorii elevei Sabina Elena, inclusiv P.N.L.-istul trădător Mădălin Guruianu (sau Buruianu, ceva de felul ăsta). În plus, ziua de 15 martie trebuie declarată „ziua criminalităţii maghiare“, iar aniversarea ei trebuie interzisă în România, intrînd sub incidenţa Legii siguranţei naţionale.

23 martie 2013, Pomenirea morţilor

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

C. Replica domnului Dan Culcer,

Domnule Zărnescu,

Comentariul Dv. este corect în principiu. Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă. Ar fi aplicabilă doar dacă am presupune că România ar avea capacitatea politică şi economică de a-şi impune şi menţine această linie de comportament. Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum. Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta. După bunele sfaturi ale înaintaşilor şi ale lui Sun Tzî. Asta, dincolo de orice trădare.

Agresivitatea hungarismului nu va fi domolită de ideea poliglotismului. O ştiu mai bine decât mulţi români. Fiindcă am citit bibliografia hungaristă şi am urmărit fenomenul în expresia sa actuală. Dar nu cred că putem ignora sursa acestei agresivităţi, care nu este doar dorinţa recâştigării statutului politic privilegiat şi referinţa la „gloria străbună“, ci, mai ales, simptomul nevrotic al dispariţiei prin diluare, absorbţie, căsătorii mixte, declin demografic, sindrom etnic de sinucidere, în masa populaţiilor majoritare, considerate „alogene“. Eforturile de deznaţionalizare ale periferiei masei ungare, prin acordarea de privilegii politice şi administrative, organizate de la centru, nu au dat decât rezultate minime. Deci naţiunea maghiară, care se simte ameninţată de dispariţie, ştie, chiar dacă nu o spune cu voce tare, că s-a menţinut prin absorbţie. Altfel se topea demult. Căutaţi în orice carte de telefoane din Ungaria sau Transilvania şi veţi vedea numele de familie ale maghiarizaţilor.

Asta produce reacţii de apărare care sunt un amestec de lamentaţii disperate şi de agresiuni. Am făcut aluzie la cele trei fronturi deschise de Ungaria, fără a intra în detalii. Am grupat mental în primul toate revendicările privitoare la vecini, în al doilea conflictul intern cu nişte evrei şi cu ţiganii, în al treilea rezistenţa ungurească faţă de globalizarea impusă de comercianţii internaţionalişti atlantici şi trans-atlantici (dominant propovăduită de nişte evrei, dar nu numai de ei) şi de expansionismele economice terestre germane şi ruseşti, coloniale. Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos. Atunci când s-a creat şi legalizat situaţia, puţini au stat să analizeze consecinţele pe termen mediu şi lung.

Citarea lui Putin nu mi se pare pertinentă. „Referitor la minorităţi, Vladimir Putin a fost clar şi categoric: minorităţile trebuie să respecte legislaţia Federaţiei Ruse, altfel trebuie să plece, fiindcă Rusia nu are nevoie de minorităţi“. Respectarea legislaţiei este necesară şi normală. Dar, dintr-un motiv foarte simplu, soluţia plecării minorităţilor nerespectuoase [faţă] de lege este utopică. Ca să plece, minorităţile trebuie să aibă unde să plece. O imensă lucrare de etnografie a U.R.S.S. a fost tradusă la noi prin 1963. O veţi găsi în biblioteci. Acolo se vede ce înseamnă Rusia, din unghi etnic. Toată zona transuralică este locuită, dominată [numeric – n.n., V.I.Z.] de minorităţi, nu de ruşi. Nordul Rusiei corespunde Republicii Komi. „Ce périmètre délimite une superficie de 416.774 km² qui, au 1^er janvier 2005, était habitée par 996.000 personnes (soit une densité moyenne de 2,4 habitants par km²), qui revendiquent leur appartenance à plus de cent nations et ethnies différentes“. Sursa : http://ratatoulha.chez-alice.fr/komi/komi_chiffres.html

Puteţi consulta, în plus, acest site, care evocă istoria celui de Al Doilea Război Mondial, şi veţi vedea la ce mă refer: http://kp.rkomi.ru/ 

Reprezentarea minoritarilor în Parlament, aşa cum a fost organizată şi înainte şi după 1989, este o farsă. Înainte, comuniştii lucrau cu „cozi de topor“, dintre care unii au început să-şi ia în serios rolul de reprezentanţi ai minorităţii, pe la finele anilor ’70, devenind opozanţi interni (gen Domokos Geza sau Suto Andras). După 1989, prin autonomizarea reprezentării minoritare, elitele economice şi politice ale minorităţilor (mai ales cele maghiare) au amestecat interesele comunitare cu interesele economice private, colaborând la instaurarea unei cleptocraţii şi profitocraţii transetnice. Minoritarii făceau şi fac troc cu respectivele grupuri româneşti de plutocraţi, aflate temporar la putere.

Sunt, deci, de acord cu eliminarea radicală a acestui tip de reprezentare din sistemul politic al României. Rămâne să discutăm cum se poate echilibra situaţia, în condiţiile în care reprezentarea politică a românilor suferă de boala endemică a democraţiei, sistemul care generează în centrul societăţii un vid politic, ocupat mereu de farsori, paiaţe manipulate de forţele economice care conduc lumea, fără nici un raport cu interesele mulţimilor pauperizate, îndobitocite şi mecanizate.

Cu tot binele, Dan Culcer

23 martie 2013

Sursa: http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.fr/2013/03/statul-roman-stat-na-t-ional-poliglot.html#links

D. Comentariul meu la replică

Stimate domnule Dan Culcer,

Este evident că lucrurile nu sunt la fel de simple cum par din ADDENDA, care este, prin forţa lucrurilor, o expunere sumară, minimală. Am fost chiar tentat să nu public ADDENDA, ci să dezvolt ideile ulterior, într-un articol separat, mai extins şi, fireşte, mai explicit. Dar, dacă amînam lucrurile, cine ştie cînd aş mai fi putut reveni asupra problemei. Or, materialul dvs. merita supus atenţiei publice şi, deci, răspîndit cît mai mult, acum. Iar aici încerc o completare la replica dvs., prin forţa lucrurilor tot sumară, dar necesară şi, sper, mai explicită, întrucît subiectul este foarte oportun, iar dacă-l ignorăm nu dispare, ci, dimpotrivă, devine şi mai pernicios – aşa cum s-a întîmplat şi pînă acum. În ceea ce mă priveşte, eu am scris cîteva studii pe tema hungarismului revanşard şi, dacă mai am timp şi găsesc şi nişte sponsori, am să le strîng în cîteva volume. Dar suntem prea puţini cei care tragem alarma asupra pericolului extrem reprezentat de revizionismul fascist al Ungariei – direct sau via U.D.M.R. –, de aceea orice reluare sau deschidere a dezbaterii este salutară.

Dvs. spuneţi: „Dar NU cred că metoda forte propusă este aplicabilă“. Vă referiţi la propunerea mea de a scoate din limbajul politic şi din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. NU trebuie să fie o metodă forte, ci foarte delicată, diplomatică şi în consens cu preceptele lui Sun Tzî, din Arta Războiului. De altfel, ideea eliminării din praxis-ul politic românesc a conceptului de „minorităţi naţionale“ nu îmi aparţine mie, ca prioritate publicistică, ci deputatului P.R.M. Sever Meşca, diplomat de carieră şi fost chestor al Camerei Deputaţilor, care a demonstrat, riguros şi imbatabil, necesitatea acestei eliminări (cf. Sever Meşca, Constituţia României şi democraţia etnică, Editura Semne, 2003). NU este nevoie de o atitudine forte, ci doar de aplicare prin mimetism politic a practicii occidentale. Deja îi imităm pe occidentali în multe forme şi sub multe aspecte – dintre care foarte multe nu sunt necesare, ba chiar indezirabile, întrucît sunt dăunătoare! –, aşa că ar fi cazul să îi imităm mai cu folos în problema minorităţilor: adică să ne americanizăm, să ne englezim – eventual, să ne franţuzim – prin eliminarea conceptului de „minorităţi naţionale“ din practica şi teoria politică. Într-adevăr, în S.U.A., în Anglia, Franţa, Germania, Grecia, Italia NU EXISTĂ minorităţi naţionale. Acolo toţi cetăţenii sunt americani, sau britanici, sau francezi, sau germani, italieni, greci etc., şi nu există drepturi speciale pentru minorităţile naţionale, pentru simplul fapt că nu sunt recunoscute juridic. Sunt recunoscute faptic, demografic, poliţienesc, dar nu juridic şi politic: toţi cetăţenii şi rezidenţii străini trebuie să cunoască limba oficială a statului în care trăiesc, în statele respective există o singură limbă oficială şi toţi cetăţenii statului respectiv trebuie să respecte legile ţării. Dar nu există în nici o ţară din lume discriminarea pozitivă acordată excesiv de guvernele postdecembriste minorităţilor maghiare, ţigăneşti şi evreieşti, aşa cum s-a întîmplat în România, din cauza presiunilor externe şi a slugărniciei guvernanţilor, aşa cum s-a relevat în studiul „Slugărnicia pierde România“.

Apropo de expresia „stat poliglot“. Cu regretul că trebuie să vă corectez, sintagma însăşi este incorectă. Numai individul este poliglot, statul este bilingv, trilingv, polilingv – sau, zis mai în spiritul calofiliei limbii române, multilingv. Elveţia este singurul stat trilingv; Norvegia are o zonă bilingvă, într-o insulă unde locuiesc, preponderent, suedezii – situaţie de care fac mare caz moghiorii, ca să dea exemplu de bilingvism, spre a-şi argumenta pretenţiile lor de bilingvism în zona Har-Cov. Numai că maghiarii şi maghiarizaţii din judeţele Harghita şi Covasna nu sunt comparabili cu suedezii din Norvegia: dimpotrivă, au un comportament antiromânesc absolut condamnabil! De exemplu, dacă suedezii din zona cu bilingvism statuat juridic consideră benefic respectivul statut, hungariştii horthyşti din zona Har-Cov pretind, acum, după ce au obţinut prin şantaj politic bilingvismul, ca acolo să se vorbească numai ungureşte (sau maghiareşte). Chiar zilele trecute Tribunalul Cluj a anulat, după un an, un concurs pentru postul de redactor şef adjunct la Radio Cluj, deoarece conducerea Radioului Cluj impunea candidaţilor să ştie limba maghiară! Incontinenta impertinenţă moghioră şi filomaghiarismul unor indivizi trădători ca P.N.L.-istul Mădălin Guruianu au făcut ca, în 2011, prefectul Gyorgy Ervin să cearăinscripţionarea bilingvă a denumirilor tuturor instituţiilor publicedin judeţul Covasna. Păi, să nu îi bagi la puşcărie pe decidenţii acestor dispoziţii discriminatorii antiromâneşti?!

Vedeţi că există şi acum, după milecentenarul „existenţei“ lor în Europa, atîta harababură în statutul lor social şi lingvistic încît nici denumirea limbii nu este clară?! Îl întrebi pe unul „ – Vorbeşti ungureşte?“; dar nu îl întrebi „ – Vorbeşti maghiareşte?“, fiindcă sună urît, dizgraţios. Există expresia „corectă“ „limba maghiară“, dar nu există „limba ungară“; există dicţionarul român-maghiar, dar nu există unul român-ungar. Un exemplu irefutabil al caracterului idiot al existenţei Ungariei în Europa este că denumirea oficială a ţării, în interior, înscrisă şi pe timbrele lor, este „Magyar Republic“, dar, pentru exterior, fiindcă le este ruşine cu această denumire barbară, îşi zic „Hungary“, fiindcă sună mai occidental. Numai că tîmpenia lor este şi mai mare, deoarece Hungary trimite, imediat, la hunii lui Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu“!

Cît despre România, nu este şi nici nu poate fi un „stat poliglot“, sau, corect zis, multilingv. Şi, cu atît mai puţin, România, nu este şi nici nu poate fi un stat „multicultural“ şi nici Transilvania nu „este un spaţiu de complementaritate“ – cum se pretindea în infamanta „Declaraţie de la Budapesta“, din 16 iunie 1989, semnată de o clică de trădători români, în frunte cu trădătorul iniţial, ex-regele Mihai de Hohenzollern. De  fapt, prin propunerea pe care o faceţi, de introducere a sintagmei „stat poliglot“, dvs. invitaţi – mi se pare mie – la o confuzie, întrucît vreţi să spuneţi „stat bilingv“, sau, ca să rămînem la cazul Elveţiei, „stat trilingv“. Nu poliglot, nici polilingv, ci multilingv, formulă care ar include, pe lîngă maghiară şi ţigănească – limbile minorităţilor cele mai numeroase –, inclusiv celelalte limbi minoritare din România: germana, rusa, ruteana, ucraineana, turca, tătara, sârba, slovaca, bulgara, croata, ceha,  polona, italiana, greaca, armeana, idiş, mai nou chineza etc., considerîndu-i pe aromâni fie ca parte din majoritatea română, fie ca entitate naţională şi lingvistică separată – minorităţi ai căror membri se ridică, din punct de vedere numeric, la cel mult 15 la sută, cu tot cu ticăloşii maghiari şi maghiarizaţi! Conceptul de multilingv (adică, în terminologia dvs., de „stat poliglot“) include un pericol mascat: toate minorităţile ar trebui să aibă dreptul se bucure de aceleaşi drepturi ca şi majoritarii, respectiv limbă în administraţie, învăţămînt de toate gradele, prezenţa fiecăreia şi a tuturor în Parlament etc. – formulă care ar face din România o nefăcută: Turnul Babel în formulă modernă. În plus, politica paşilor mărunţi şi şantajul practicate permanent de minoritatea maghiară au făcut ca lucrurile care păreau, la început, mărunte – cîte o şcoală primară ici şi colo, apoi gimnazii, apoi licee, apoi încă o universitate, apoi cursuri în maghiară la alte universităţi, apoi limbă în administraţie, prezenţa la guvernare ş.a.m.d. – au dus, nici mai mult nici mai puţin, la pretenţia autodeterminării, pe motivul vechii împărţiri teritoriale pe regiuni, urmînd, probabil, solicitarea vehementă a independenţei, în vederea secesiunii, ca să ne trezim cu un fel de Kosovo sau Nagorno-Karabah în buricul ţării. Istoria contemporană a evoluat, cu sprijinul lichelismului guvernanţilor, numai în favoarea minorităţii maghiare. Polilingvismul, respectiv, cum ar fi estetic zis, multilingvismul, ar da aripi şi pretexte şi celorlalţi minoritari, pe baza pretenţiei „de ce lor DA şi nouă NU“! Şi atunci să te ţii mişcare centrifugă! Enclave, mini-enclave, micro-enclave… Biată Românie, făcută… flenduri (= zdrenţe), flenduri fiind un cuvînt prezent în graiul săsesc, şi în limbile turcă, italiană, cehă, sîrbă, polonă, ruteană! Şi aceasta deoarece Elveţia are – repet, caz unic în lume –trei limbi oficiale: franceza, germana şi italiana (le-am enumerat în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni). Cum se ştie, toţi elveţienii (sau, probabil, aproape toţi) cunosc, vorbesc şi scriu în aceste trei limbi, în funcţie de împrejurări, iar statul elveţian îşi publică documentele în toate aceste trei limbi, deoarece proporţia demografică a celor trei naţionalităţi este aproximativ egală şi, în orice caz, au o îndelungată istorie de convieţuirepaşnică. Ceea ce nu se poată spune despre minoritatea maghiară sau ţigănească din România, îndeosebi din Transilvania!

Privită prin această retrospectivă, sintagma „stat poliglot“ apare ca fiind nu doar improprie semantic, ci chiar indezirabilă atît prin confuzia introdusă, cît, mai ales, prin perspectiva pe care o oferă: ar trebui, deci, să ne aşteptăm ca, la fel ca în Elveţia, minorităţile moghioră şi ţigănească să ajungă la egalitate demografică faţă de Neamul Românesc, care, acum, deţine aproximativ 85 la sută din ponderea populaţiei României. Să ne amintim că unul dintre vorbeţii de la postul TV Antena 3, Mădălin Voicu, „prognozase“ că, ţinînd cont de înmulţirea în progresie geometrică a ţiganilor, s-ar putea ca, peste două-trei decenii, ţiganii să devină, „din minoritate conlocuitoare, majoritate conducătoare“ – ameninţare reluată pe postul Realitatea TV!

Cît despre maghiari şi maghiarizaţi, chiar dacă am avea în vedere amplificarea comportamentului lor suicidar – atît din România, cît şi din Ungaria –, nu este un motiv de liniştire, deoarece, din cauza tezei rasiste şi preponderent antiromâneşti a Ungariei, maghiarizarea, aplicată inclusiv prin maghiarizarea numelor nu numai din actele de identitate, dar şi de pe crucile din cimitire, maghiarizarea accelerată rămîne un „principiu“ hungarist permanent, împotriva căruia ardelenii nu au de gînd să i se opună: dimpotrivă, aşa cum alertează Gheorghe Funar, se grăbesc să adopte, masiv, cetăţenia maghiară! Aplicarea maghiarizării în condiţiile actuale şi sub aceste forme în Ardeal este cu atît mai periculoasă cu cît ardelenii nu şi-au manifestat niciodată împotrivirea în mod ferm, timp de o mie de ani, cît Transilvania a fost condusă de principi maghiari sau de români maghiarizaţi, deşi, totdeauna, din anul 950 pînă azi, au fost majoritari în proporţie covîrşitoare faţă de maghiari! Cele cîteva răscoale – de la Bobâlna, din 1438-1439, războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, din 1514, războiul lui Horia, Cloşca şi Crişan, războiul lui Avram Iancu – abia că atestă această lipsă de fermitate. A venit momentul ca ardelenii să iasă din letargia lor istorică şi să nu mai fie ademeniţi de iluziile diseminate de către indivizi ca Sabin Gherman sau de avantajele dobîndite prin obţinerea cetăţeniei ungare, acceptată acum din cauza mirajului unor avantaje pecuniare. Se pare că au uitat de vremea consemnată de expresia unio trium nationum, cînd erau obligaţi de grofi să nu poarte cizme, căciulă de blană, haine frumoase etc., pentru a fi mereu umiliţi şi prezentaţi ca slugi, exact cum sunt descrişi chiar şi în zilele acestea de propaganda fascistă hungaristă, inclusiv în manualul despre pretinsa istorie a secuilor, secui care nu mai există fiindcă au fost maghiarizaţi integral de peste două sute de ani – manual care nu este decît o nouă manifestare a măgăriei maghiare! Se pare că ardelenii au uitat cu totul de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae! Riscul este cu atît mai mare cu cît apar şi materiale despre „isteria de a fi român“, cum scrie un nătărău care nu ştie despre ce scrie, sau despre Tricolorul României, depreciat de un individ cu o privire bovină şi cu gura întredeschisă, gata să prindă muşte, Sorin Ioniţă-Gură-cască, sub titlul „Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe“, publicat în revista22, a „Fundaţiei Soros pentru o societate deschisă“, fundaţie care, cum am mai relevat în articolul „F.M.I. şi B.M. vor guverna România“, nu este decît „un uriaş aspirator de informaţii“, adică o agenţie de spionaj camuflată!

Ca atare, este absolut necesar şi e foarte simplu să fie eliminată din Constituţie sintagma „minorităţi naţionale“. Trebuie să existe doar voinţa politică a guvernanţilor. Dacă nu pot, îi vom ajuta, dacă nu vor, îi vom sili, iar dacă se opun îi vom elimina. Cum am mai spus, nu ca în Islanda, fiindcă românii nu au experienţa lor democratică, dar măcar ca pe vremea lui Horia,Rex Daciae, sau a lui Avram Iancu. Din moment ce Borboly Csaba ne ameninţă că vor pune mîna pe arme, pentru că se irită la interzicerea de către autorităţi a arborării aşa-zisului steag secuiesc – deşi chiar un heraldist maghiar, decorat de către Traian Băsescu, probabil pentru că este un antiromân virulent, recunoaşte că „steagul secuiesc este un fals, model de broderie de pernă“, deşi e arborat necontenit de 23 de ani încoace –, trebuie să fim pregătiţi să le dăm riposta cuvenită, aşa cum se procedează cu şarpele care îţi iese în drum!

Apoi spuneţi: „Dacă nu am avea un stat care poate fi uşor şantajat şi presat, acum“. Trebuie făcută o disociere: nu „statul este şantajat“, ci conducătorii lui. E-adevărat că, sub aspectul consecinţelor politicii duse de aceşti guvernanţi, rezultatul este cam acelaşi pentru stat, pentru ţară, din cauza cedării la şantaj şi a slugărniciei lor. Şi continuaţi: „Şi aşa a fost mereu. Deci politica românească se poate baza pe hotărâre şi şiretenie, nu doar pe una sau alta“. E-adevărat, aşa a fost mereu, pentru că, observase cu amărăciune şi Grigore Ureche, „suntem în calea tuturor răutăţilor“. Dar politica românească – înţeleasă în sens larg, adică incluzînd aici şi pe aceea a domnitorilor români – s-a bazat, întotdeauna, pe „hotărâre şi şiretenie“ tocmai pentru a ieşi din clinciul în care o băgase Istoria: Neamul Românesc era aşezat în calea tuturor răutăţilor. Acel „bizantinism“ de care era şi mai este acuzată politica românească autentică rezidă tocmai în „hotărâre şi şiretenie“, aşa cum am relevat în mai multe articole, cel mai recent în studiul „Scursurile din PDL se preling în USL“, referindu-mă la dictonul machiavelic „Scopul scuză mijloacele“.

Referitor la afirmaţia lui Putin, trebuie nuanţată analiza. Denumirea oficială a Rusiei este „Federaţia Rusă“ tocmai pentru că include mai multe popoare, nu minorităţi; popoare care au fost cucerite de ruşi în decursul istoriei, darpopoare. Este evident că nu la acestea se referă Putin cînd vorbeşte de minorităţi, ci la cei  proveniţi din statele din afara Federaţiei Ruse şi din afara Comunităţii Statelor Independente (adică ceea ce a mai rămas din fostul imperiu ţarist/sovietic).

În sfîrşit, mai spuneţi: „Expulzarea celor cu dublă cetăţenie ar fi o armă cu dublu tăiş, care, dacă s-ar aplica şi basarabenilor, (re)deveniţi cetăţeni români, nu ne-ar fi de nici un folos“. Dar echivalarea situaţiei basarabenilor cu a maghiarilor şi maghiarizaţilor care au obţinut dubla cetăţenie nu este corectă: basarabenii au fost cetăţeni români fie că fuseseră supuşii lui Ştefan cel Mare, fie că au fost cetăţenii României Mari. Pe cînd maghiarii şi maghiarizaţii din România, îndeosebi cei din Transilvania, nu au fost cetăţeni ai Ungariei decît patru ani: în vremea ocupaţiei horthyste de după Dictatul de la Viena, căci în timpul Imperiului Austro-ungar au fost supuşi imperiali şi nu ai Ungariei! Apoi, nu cred că vreun basarabean care a obţinut şi cetăţenie română ar comite acte antiromâneşti, cum fac maghiarii şi maghiarizaţii din România, de la Trianon încoace!

În Constituţia de la 1991, se afirmă la art. 4 „ (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român“; (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. Era, deci, o reglementare generoasă, care îi cuprindea pe toţi locuitorii ţării. Dar, mai jos, se introduce una dintre cele mai mari tîmpenii constituţionale: prevederea de la art. 59 (2): „Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la cîte un loc de deputat“ (sic)! Aşa s-a făcut că au intrat în Parlament deputaţi etnici cu 1850 de voturi, cînd un român avea nevoie de 30.000 de voturi pentru a realiza acelaşi lucru. Consecinţa cea mai nocivă este că, aşa cum am mai arătat, grupul parlamentar al minorităţilor este un apendice care votează exclusiv cu Puterea şi, astfel, o majoritate politică şubredă se transformă, cu voturile parlamentarilor minorităţilor, într-o majoritate politică calificată: în acest mod, se realizează cvorumul necesar trecerii legilor ordinare, şi, mai ales, organice. Din acest motiv, guvernul (partidul sau coaliţia aflate la putere) nu se atinge de ei. Aşadar, parlamentarii minorităţilor votează cu Puterea, ca cetăţeanul turmentat, din „O scrisoare pierdută“, care nu „luptă contra Guvernului“, dar nu din considerente doctrinare sau de apărare a intereselor minoritarilor, ci din lichelism. Şi, oricum, reprezentanţii minorităţilor au votat în Parlament numai contra intereselor Românismului şi Românităţii, exemplul cel mai vizibil fiind parlamentarii U.D.M.R., aijüden-ilor (citiţi: jidanilor) şi ai ţiganilor. Eliminarea reprezentanţilor în Parlament ai minorităţilor naţionale prin eliminarea conceptului „minorităţi naţionale“ implică şi anularea celorlalte „discriminări pozitive“ acordate minorităţilor, în primul rînd celei maghiare: inscripţii bilingve, şcoli, licee, universitate, emisiuni radio-tv în limba maghiară etc.

Protejarea minorităţilor i-a fost impusă României la Tratatul de Pace de după încheierea Primului Război Mondial. Problema minorităţilor a fost concepută ca un „cui al lui Pepelea“, prin care să se facă, ulterior, presiuni asupra României, în continuarea presiunilor prilejuite de semnarea Tratatului de la Berlin, din 1879, prin care se forţa împămîntenirea la grămadă a jidanilor. Acum, Ungaria este folosită de Marile Puteri (a se citi Marile Putori), în special de către S.U.A., ca factor de presiune contra României pretextîndu-se „apărarea drepturilor minorităţilor“. Unul dintre actonii politici implicaţi în aceste presiuni este Richard Holbrooke – principalul vinovat de dictatul antisîrb de la Dayton –, care, printre altele, spunea: „Trebuie reparată moştenirea Trianonului“. Adică repeta lait-motivul politicii revizioniste a Ungariei. Anterior afirmaţiilor acestuia, apăruse, în S.U.A., cartea colonelului (rtg.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993. Capitolul 8, The war for Transylvania, a cărui traducere am publicat-o în serialul „Război pentru Transilvania“, tratează despre războiul dus de România contra Ungariei pentru „ocuparea Transilvaniei“, război în care  Ungaria luptă pentru „apărarea secuilor. În preambulul capitolului se precizează: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase“. Periculozitatea esenţială rezidă în diseminarea acestor falsuri, căror li se dă girul de „mare autoritate“, de vreme ce sunt etalate de un colonel american, fie el şi în retragere. Dar asemenea enormităţi, precum „repararea moştenirii Trianonului“ a fost spusă, prin 1990, de curvarul François Mitterrand, şi, acum cîţiva ani,  de către generalul american Wesley Clark (de originejüdeno-khazară) – autorul miniholocaustului de la Ferma Davidienilor, Waco, Texas, pe care a incendiat-o cu napalm, folosind tancurile – devenit, subit, acum, consilier (adică păpuşar) al lui Victor Ponta! Şi, să reţinem, toată propaganda occidentală pro-hungaristă se învîrte în jurul protejării „secuilor“, care, repet, nu mai există de peste două veacuri.

Dar propaganda occidentală pro-hungaristă şi pro-minorităţi are un scop bine determinat şi stabilit de multă vreme: secesiunea Transilvaniei – cum o afirmă textual Trevor N. Dupuy –, urmată, cum relevă şi Radu Portocală, de regionalizarea şi federalizarea României şi, în final,desfiinţarea României prin politica regionalizării, politică reluată acum de U.S.L., după ce fusese încercată pe timpul guvernului lui Adrian Năstase!

Iată suficiente – dar nu exhaustive – argumente pentru a susţine că eliminarea sintagmei „minorităţi naţionale“ este necesară, posibilă şi, mai ales, urgentă. Această eliminare este prioritatea proximei revizuiri a Constituţiei.

31 martie 2013

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu