„Ardealul, pământ românesc” – de Milton G. Lehrer, 

un evreu-american care a iubit România şi adevarul istoric. 

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Ardealul-Pamant-Romanesc-Milton-G-Lehrer.jpg" \t "_blank" 

“Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evrei din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru romani sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile.” – Corneliu Florea

Nu întotdeauna toleranţa înseamnă şi măsură a înţelepciunii

de  HYPERLINK "http://mesagerul.ro/autori/virgil-ratiu" \t "_blank" Virgil Ratiu

Cum “categoria parlamentar român” se află în numita vacanţă meritată pentru a-şi reface forţele intelectual-politice atât de uzate deja în anul pe jumătate trecut, chestiunea cu regionalizarea României în 8 teritorii pare că a fost dată uitării; în schimb, a apărut printre propunerile “de la centru” o altă înpărţire administrativă, anume fondarea unui nou sector al Bucureştiului care să cuprindă doar Centrul istoric, cum ar veni. Cine a venit cu ideea nu ştiu, dar cu siguranţă este vorba despre vreun politician care are de împărţit câteva funcţii, nu puţine, pentru clienţii săi mai vechi ori mai noi – căci despre altceva nici nu poate fi vorba. (Din 1990 România a tot fost împărţită clienţilor reprezentanţilor partidelor politice parlamentare. Satisfacerea unor astfel de “nevoi” a fost şi încă este permisă, se pare, sub multe umbrele ale legilor româneşti, legi în marea lor majoritate prost întocmite, intenţionat defectuos concepute!)

Cu privire la regionalizarea României, numai Tokes Laszlo şi apropiaţii săi nu au dat uitării iniţiativa, revenind la întâlnirea maghiarilor de la Tuşnad cu atât de bătuta şi deja vetusta “fixă-pilon” a lor de a obţine autonomia Transilvaniei şi, desigur, în perspectivă, alipirea acestui teritoriu românesc la Ungaria mamă. Cum faţă de acest demers şi-a exprimat susţinerea şi primul-ministru actual al Ungariei – atitudine care înseamnă amestecul lui Orban în treburile României – al nostru  ministru al Afacerilor Externe ar fi trebuit să-şi exprime indignarea pe măsura faptelor. Se pare că a bâlbâit ceva în acest sens. Insuficient însă.

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Larry-Watts-Fereste-ma-Doamne-de-prietenii-KGB-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea-ZO.jpg" \t "_blank" 

Maghiarii din România, în frunte cu Tokes şi cu membrii UDMR – în lupta lor de o sută de ani pentru a fura Transilvania în folosul lor – se fac că nu cunosc măcar lecţia dată în 1944 de Milton Lehler, jurnalist şi istoric american, în lucrarea “Ardealul, pământ românesc”, şi cu atât mai mult nici nu vor să audă de recentul volum semnat de Larry L. Watts (foto), tot un american, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, Editura RAO, 2011. În această carte se descrie pe larg activitatea intensă a serviciilor de informaţii din fostul Bloc sovietic – dar nu numai, ci si a serviciilor similare de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial – (AVH – Ungaria, KDS – Bulgaria, Stasi – Germania de Est, STB – Cehoslovacia, SB – Polonia) -, toate orânduite sub direcţia moscovită a KGB, care aveau printre altele ca obiective “majore” dezmembrarea teritorială a României: Transilvania la unguri, Bucovina şi Basarabia la sovietici (adică la ruşi), Dobrogea şi o parte a Munteniei la bulgari, precum şi disuadarea şi blocarea economică a ţării noastre, generarea şi diseminarea de informaţii false despre România în ţările europene, asiatice şi americilor, declanşarea de revolte în interiorul ţării, provocări deliberate ale agenţiilor străine prin care România să fie discreditată în faţa tuturor naţiunilor şi tot în aceste scopuri: “măsuri active” prin care să se asigure “coordonarea strategiilor şi iniţiativelor la nivel general” şi “coordonarea şi direcţionarea operaţiunilor de dezinformare”. Aparatul AVH al Ungariei nu a ieşit niciodată de sub cuvântul şi iniţiativele KGB-ului de la Moscova. Sunt convins că şi astăzi serviciile lor colaborează – indiferent cum se numesc – având ţel otrăvirea opiniei publice şi manipularea percepţiei publice asupra realităţii din şi despre România şi, mai cu seamă, despre teritoriul cuprins în Transilvania românească.

Probabil România cunoaşte în amănunt aceste activităţi pe plan internaţional, intensitatea cu care se manifestă acestea, însă tolerarea lor ca “evenimente” desfăşurate pe teritoriul ţării pare doar că ar satisface unele orgolii ale membrelor Uniunii Europene, nimănui folositoare. Nicidecum folositoare nouă, României. 

Portalul Ziaristi Online a prezentat extrase din lucrarea profesorului Larry Watts,  HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/?s=Fereste-ma+Doamne+de+prieteni&x=0&y=0" \t "_blank" Fereste-te, Doamne, de prieteni. In cele ce urmeaza publicam o cronica importanta despre cartea evreului-american Milton Lehler, “Ardealul, pământ românesc” cat si, in baza materialului, mai multe pagini in facsimil din lucrarea aflata pe “lista neagra” a ungurilor din actualul Guvern,  HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/2011/11/12/igas-si-funeriu-doi-unguri-sub-acoperire-in-guvernul-romaniei-stema-ungariei-mari-urmata-de-zvastici-stele-rosii-seceri-si-ciocane-cu-argumentele-legale-ale-coalitiei-udmr-pdl/" \t "_blank" aflati sub acoperire sau nu. Asemenea lui Larry Watts, Milton Lehler este unul dintre putinii observatori straini care au relatat adevarul despre atrocitatile comise de unguri asupra romanilor, in ceea ce a constituit primul act de epurare etnica in masa al celui de-al doilea razboi mondial. Astfel, in lucrarea sa “Les assassinats”, publicistul american Milton G. Lehrer relata:“Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungurești la 9 septembrie 1940. Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale: puști, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuințele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s-a dat foc și a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor”.

Publicistul Virgil Ratiu (foto) prezinta lucrarea lui Milton Lehrer :

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Publicistul-Virgil-Ratiu.jpg" \t "_blank" 

Această carte cu subtitlul „Problema Ardealului văzută de un american” a avut o primă ediţie în limba română în 1944, o ediţie în limba franceză apărând în Elveţia în aceeaşi perioadă. Autorul preciza că lucrarea a fost terminată înainte de evenimentele de la 23 August 1944: „Climatul politic al vremii în care ea a fost scrisă nu m-a împiedicat însă să dezvălui opiniei publice din Occident aspectul real al aşa-numitului arbitraj de la Viena, act arbitrar, inechitabil şi apolitic, impus cu violenţă de cei doi comparşi, Ducele şi Fűhrerul, care au crezut că Europa culturii milenare a căzut atât de jos, încât destinele ei pot fi scrise de doi aventurieri, erijaţi în conducători. Dictatele impuse de dictatori au avut întotdeauna soarta făuritorilor lor. Nimic nu se poate clădi într-adevăr pe violenţă, după cum nimic nu se poate clădi pe nisip: nici dictaturi şi nici dictate”.

O a doua ediţie a cărţii în limba română a fost lansată abia la început de an 1989 (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti), o ediţie care nu are nicio legătură cu naţionalismul de propagandă practicat în acea vreme de regimul Ceauşescu. Cartea trebuia să reapară deoarece în acea perioadă Agenţiile secrete de la Budapesta, Sofia şi Moscova exercitau în Occident o presiune teribilă care privea/promova dezmembrarea Românei şi împărţirea ei între cele trei naţiuni care şi-au manifestat încă din secolul XIX necontenit dorinţa de a face ca România să dispară de pe harta Europei prin „absorbţie”. În aceste demersuri, Rusia, apoi Uniunea Sovietică a câştigat faţă de România mai întotdeauna, iar în 1989 ţelul vecinilor de a spulbera ţara noastră se afla chiar pe puncul de a se împlini.

O a treia ediţie a volumului a fost lansată de acelaşi care a îngrijit ediţia precedentă, conf. univ. dr. Ion Pătroiu, Editura Vatra Românească, Cluj, 1991. De atunci, această carte este tot mai actuală pentru români în primul rând şi pentru elitele politice europene – doar că niciun guvern de după 1990 de la Bucureşti nu s-a îngrijit ca acest op să apară tradus în toate limbile europene, pentru a fi făcut cunoscut şi pentru a arăta Europei ce a fost şi ce este România. Această care este acum şi mai actuală, pentru că elitele maghiare din România (în special prin UDMR) nu scapă niciun prilej de-a şantaja orice guvernare de care se lipesc cu scopul – bine cunoscut – de-a transforma Transilvania într-un „teren de dispută” inter-statală. Nu are rost să înşirui aici pretenţiile rostite de atâtea ori de către iredentiştii maghiari din România, mereu neobosiţi cu afirmaţii aiuritoare: despre autonomii secuieşti, despre cum nu ar trebui ca maghiarii să ştie să înveţe limba oficială a statului, despre cum îi sperie din textul Constituţiei formularea „stat naţional unitar român”. Mai trimit încă o dată spre lectură nu demult apărutul volum, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” de Larry Watts, Editura Rao, o carte cât se poate de actuală – la tema abordată aici – la rândul ei.

MILTON G. LEHRER : ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC

de Corneliu Florea

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Milton-Lehler-%E2%80%9CArdealul-p%C4%83m%C3%A2nt-rom%C3%A2nesc%E2%80%9D-Harta-Romania-Mare.jpg" \t "_blank"  

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini (editia reeditata), istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena ( August 1940 ) şi a metodele propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton G. Lehrer s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflam că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară. Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul roman, redacţia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din Transilvania unită cu România din 1918 .

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: “Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: “Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una”. Drept care a fost din nou, reafirmat şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene. În următoarele luni Milton G. Lehrer publică în La Tribune des Nations alte articole pe această temă printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului său, de mai târziu, în care a adunat toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una , pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Milton-G.-Lehrer-Ardealul-Pamant-Romanesc.jpg" \t "_blank" 

După ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti.Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia Ultimatului de la Moscova şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat La Transylvanie – terre roumaine (Terra Romena)– Le probleme transylvain vu par un americain, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o. Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii romane, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre Le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent .

Ediţia de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare.

Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evrei din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru romani sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal.

Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină mass media romanescă nu o contracarează real, subliniez real, din contră, anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine. 

SPICUIRI NOTABILE DIN PREFAŢA VOLUMULUI

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Ardealul-Pamant-Romanesc-Milton-G-Lehrer-Coperta.jpg" \t "_blank" 

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţaLupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea identităţi şi a continuităţii.

În acest sens , câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat, din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid !! Da, aţi citit bine, aşa scrie în cronica franceză ca a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste Dunăre după cum scriu chiar cronicile otomane. După înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid !! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o săptămâna, în loc de o zi .

Lăsând la o parte ridiculul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa !

Mai trebuie reţinut din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecini Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumătate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot acest adevăr istoric, ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526) !! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionişti de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei .

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton G. Lehrer.

SCURTĂ PREZENTARE A VOLUMULUI

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu?, ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania , despre populaţia şi istoria ei. Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi:

PARTEA ÎNTÂIA - Ce este Transilvania ?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania , insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează ca românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând  HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/2011/06/30/ziaristi-online-prezinta-albumul-romania-medievala-un-proiect-de-falsificare-a-istoriei-nationale-de-catre-banda-lui-patapievici-document/" \t "_blank" teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA - Transilvania leaganul românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai puţin informaţi şi pentru tânăra generaţia post decembristă, care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit păstorind pe nu ştim unde şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit , din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă.

Citiţi: “Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea”. Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea legiunilor romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasam pe daco-români, se întreabă celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona , pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolu Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri. Notarul regelui scrie: “In momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină)”. Deci vidul a trebuit cucerit ! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceiaşi limbă ca ei ?!

PARTEA A TREIA - Transilvania după năvălirea ungurilor

Este o parte condensată de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea , pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Fresca istorică prezentată de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia şi fiind opriţi din incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg , se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi , tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum , cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge la Răscoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta Transilvaniei in 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilataeprin care: Romanii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană, ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi romanilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi. Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu – Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaşterea naţională. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785 , când nobilii ungurii îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848 – 1849, autorul le aduce, pe de o parte, noi date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri, “cea mai splendidă realizare a speciei umane”. Săracă splendidă subspecie! Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitaţile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când se instalează dualismul austro-ungar iar romanii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizarea lor forţată . Romanii ardeleni îşi cer drepturile si trimit împăratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc: memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului in 1914, când unii l-au declanşat şi aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer , în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continua să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propagandă despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

PARTEA A PATRA - Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la întâi Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă România în noaptea de 15 / 16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România . Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19 / 20 Iulie 1919 . De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni. Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Romane deşi i-a scăpat de Bela Kun şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

După semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptatea care li s-a făcut prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el şi conchide: “Li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă”. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal (documentaţi-vă despre acestea citind de la paginile 348 la 373). După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: “Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare.” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat: care Ungarie milenară?!?

PARTEA A CINCEA – Atrocitatile

 HYPERLINK "http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/11/Atrocitatile-maghiare-impotriva-romanilor-din-Ardeal.jpg" \t "_blank" 

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

“Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles , suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceiaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 şi 495 ne ilustrează elocvent rolul lor: “Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti” şi, citând din “Les Assassinants”, aflam ca în primele două luni ale ocupaţiei Transilvaniei, au fost ucişi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria horthysta poate fi mândră de acest rol criminal. Şi era numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi afla date concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare, cum le-au numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine alte mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: “omul este o maşină care uită” şi “să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă”. Şi a avut dreptate…

Dezvaluirile Doamnei Edith Lehrer

Postfaţa este scrisă de soţia autorului, Doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care merita să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace, înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată spre dictatură ce încorsetează toata societatea românească şi Doamna Edith Lehrer scrie: “Numeroşii prieteni ai soţului meu - mari patrioţi – au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu… Nu mult timp după aceia, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă… Prigonit, hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969…”

Această cartea a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte) de ani, timp în care romanii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşi lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilări românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944 – 1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Galerie: Foto si facsimile din lucrarea profesorului american, Milton G Lehrer

Care a fost contribuţia evreilor la instaurarea comunismului în România?

Petre Badica

România liberă, Nr. din 30 martie 2012

Un articol apărut în pagina de cultură a "României libere"  a stârnit puternice dezbateri pe forumul ediţiei online. Şi nu ca o consecinţă a subiectului prezentat - un dialog între Gabriel Liiceanu şi scriitorul evreu Amos Oz - ci datorită unei fraze inserate de autorul articolului: „în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România au fost evrei", care a fost îndelung dezbătută de cititori.

Ţinând cont şi de faptul că, potrivit unui sondaj, 20% din români cred că "evreii au sprijinit instaurarea comunismului", RL a decis să lanseze o dezbatere.  Am vrut să aflăm cum se explică prezenţa unui număr important de evrei în diversele structuri ale partidului comunist imediat după momentul instalării acestuia la putere în 1945. La această întrebare au răspuns: Neagu Djuvara, Radu Ioanid, Lucian Boia, Liviu Rotman, Marius Oprea, Stelian Tănase.

Neagu Djuvara: „Datorită persecuţiilor, mulţi evrei au fost favorabilii comunismului"

Istoricul ne-a precizat faptul că „regimul comunist s-ar fi instalat în România cu sau fără evrei şi a fost adus de armată şi de tancuri.  Că, odată instalat comunismul, de pe urma acestei schimbări au profitat o bună parte dintre evrei este adevărat. Spre exemplu, în primii ani după schimbarea regimului politic, la ministerul de Externe, 80% din funcţionari au fost evrei. Eu am avut norocul de a nu mă afla în ţară în momentul abdicării Regelui Mihai pentru că altfel aş fi făcut, probabil, ani de închisoare. Tot adevărat este şi că mulţi evrei au renunţat, în următorii ani, la poziţiile pe care le aveau în diverse instituţii şi ministere, mai ales atunci când au văzut cât de neviabil din punct de vedere economic e regimul comunist.  Datorită persecuţiilor extraordinare la care au fost supuşi în timpul celui de-al doilea război mondial, o mare parte dintre evrei - dar nu toţi - au fost favorabili ideilor de extremă stânga şi Uniunii Sovietice.

Dar toate acestea trebuie înţelese într-un anumit context. O dată cu semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829) dintre Rusia şi Turcia - care oferea străinilor posibilitatea de a face comerţ în ţările române - în numai câteva zeci de ani, Ţara Românească şi Moldova au fost invadate de evrei veniţi din Rusia şi Polonia. Au sosit cu zecile de mii şi au ajuns, în curând, majoritari în multe oraşe, precum Fălticeni sau Rădăuţi. Atunci se nasc primele sentimente de respingere la români faţă de o populaţie diferită, care avea o altă religie şi alte obiceiuri, vorbea o altă limbă... Se naşte un antisemitism şi cunoaşte o formă, chiar dacă nu virulentă, ci mai degrabă latentă. În prima parte a secolului al XX-lea, antisemitismul s-a dezvoltat în rândul tinerilor români speriaţi că evreii - care au dobândit într-o istorie de 2.500 de ani o acuitate intelectuală deosebită - ar fi devenit majoritari în universităţi, printre cadrele medicale etc.

Te întrebi de ce evreii din Basarabia au fost mulţumiţi când sovieticii au invadat această regiune (în 1944). Fiindcă, anterior, Antonescu expulzase 175.000 de evrei în condiţii inumane din Basarabia.

Toate aceste persecuţii acumulându-se în timp, atunci când au venit sovieticii în ţară şi au impus comunismul, i-au determinat să acţioneze dintr-un fel de răzbunare pentru sutele de mii de evrei victime ale regimului Antonescu. Nu spun că este o justificare, dar este o explicaţie pentru această adevărată sete de răzbunare a evreilor atunci când au trecut de partea comuniştilor.

Înainte vreme, în Europa, când li s-a deschis posibilitatea de a juca un rol într-o societate, evreii nu au îmbrăţişat ideile conservatoare  - care, ideologic, îi respingeau pe străini - dar au îmbrăţişat socialismul şi comunismul. Aşa se explică şi de ce în primul politburo (creat pentru a asigura conducerea în timpul revoltei bolşevice), din 1917, printre cei opt conducători comunişti patru erau evrei, plus Lenin, care era evreu doar după bunicul matern.

În concluzie, se poate spune că din cauza persecuţiilor şi a dispreţului la care au fost supuşi în timpul regimului Antonescu, evreii au ales să treacă de partea celor care doreau să răstoarne vechea guvernare, în cazul României, de partea comuniştilor.

Neagu Djuvara este istoric, autorul unor lucrări precum „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri" sau „Amintiri din pribegie".

Radu Ioanid : Evreii, comunismul şi anti-semitismul contemporan

Punctul de vedere al lui Radu Ioanid se constituie într-un drept la replică la articolul publicat pe 28 februarie de RL. Pasajul controversat este cel în care se spune că „...În marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în Romania au fost evrei. Nume ca Ana Pauker, Alexandru Nikolski, Leonte Răutu şi- de ce nu ? - Silviu Brucan , care a fost acuzator public în procesele unor mari lideri ai partidelor istorice, sunt şi astăzi, la mai bine de jumătate de secol distanţă, dătătoare de fiori reci. Aşa că, cel puţin în ceea ce priveşte România, unii dintre co-religionarii lui Amos Oz nu au fost doar victime , ci şi călăi."

Radu Ioanid crede că în citatul de mai sus sunt „trei propoziţii,  două inexactităţi şi un  neadevăr. Silviu Brucan a scris texte impardonabile împotriva liderilor partidelor istorice, dar nu a fost acuzator public. Soţia lui, Alexandra Sidorovici, româncă şi născută creştin-ortodoxă, a fost acuzator public în procesele ziariştilor de extremă dreapta şi ale criminalilor de război din Transnistria. În ceea ce priveste pe «co-religionarii lui Amos Oz» «nu doar victime, ci şi călăi» să reamintim faptul că a existat o puternică incompatibilitate între religie şi doctrina comunistă. Conducerea PCR, inclusiv unii lideri comunişti evrei, au fost puternic implicaţi în persecutarea membrilor organizaţiilor evreieşti religioase, profesionale sau politice. Comuniştii din România, indiferent de originea lor etnică, nu aveau religie şi nu au acţionat în numele unei religii. Dimpotrivă, regimul comunist a persecutat  toate denominaţiile religioase din România, inclusiv pe membrii cultului mozaic. A afirma că «...în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România au fost evrei» este  un clişeu antisemit. Acest clişeu este susţinut ca şi în cazul de faţă prin enumerarea selectivă a unor lideri comunişti români de origine evreiască sau prin atribuirea originii evreieşti unor comunişti români. Evreii au fost suprareprezentaţi în structurile aparatului central comunist şi în aparatul represiv a regimului. Partidele antisemite Legiunea Arhanghelului Mihail şi Partidul Naţional Creştin au ajuns să aibă, în 1937, aproape un sfert din voturile exprimate. În timpul guvernelor Goga-Cuza şi Miron Cristea peste 200.000 de evrei au fost privaţi de cetăţenia română, iar în timpul guvernelor Antonescu evreii au fost pur şi simplu aruncaţi în afara legii, nemaivorbind de masacrele şi deportările din Moldova, Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Era firesc ca o parte din evrei să se înregimenteze într-o mişcare politică care se pretindea antifascistă şi care teoretic milita pentru egalitatea între etnii. Evreii nu au fost niciodată majoritari în mişcarea comunistă din România. În 1933, PCR avea 1.459 de membrii din care 375 români, 444 maghiari, 330 evrei, 140 bulgari, 100 ruşi şi 70 ucraineni, evreii reprezentand 22,6% din total. (Florian Banu, Foametea din '46 şi creşterea antisemitismului în Moldova, în România). În 1944 evreii reprezentau 30% din cei 1.000 de membri PCR, dar în 1946 ei reprezentau numai 5,3% din membrii de partid. În 1948 la crearea Securităţii angajaţii aceştia aparţineau următoarelor etnii: români 3334 (adică 83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari  247 (6,2%), alţii 54 (1,3%), potrivit istoricului Dennis Deletant.

În primii săi ani, regimul comunist român a dus o politică antisemită care izvora din tradiţiile culturale şi politice româneşti, dar şi din instrucţiunile exprese primite în acest sens de la Moscova unde se desfăşurau o serie procese antisemite. Antisemitismul românesc continuă să fie popular şi oficial. Dacă în 1946, în timpul foametei, nu exista grâu în Moldova, aceasta se datora Anei Pauker ...care îl trimisese în Palestina. (Florian Banu, op. cit.). Iar primul ministru Petru Groza îi spunea în 1949  lui Emil Botnăraş, patron al serviciilor secrete romaneşti: «Americanii joacă acum cartea evreilor şi, într-o ţară unde avem 400.000 de evrei, cu câteva zeci de mii infiltraţi în aparatul nostru de stat, economic, politic si cultural... cum vrei ca evreii de la Planificare să facă munca cinstită şi corectă... de vreme ce sunt puşi să planifice fabricile, întreprinderile comerciale de care ei au fost expropriaţi. Sioniştii sunt foarte bune elemente pentru coloana a cincea». (Robert Levy, Ana Pauker, The Rise and the Fall of a Jewish Communist)

 Liderii comunişti din România au declanşat o campanie masivă antisionistă. Sute de sionişti au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare în urma unor înscenări judiciare. Gheorghiu-Dej afirma, într-o şedinţă a Biroului Politic în februarie 1949 că liderii sionişti «trebuie trataţi ca şi liderii organizaţiilor fasciste». (Levy, op.cit, p. 171). Populaţia evreiască a votat contra regimului comunist «cu picioarele» emigrând masiv: numai între 1948 şi 1951 un număr de 119.000 de evrei au părăsit ţara. În 1958 alţi 100.000 de evrei români depuseseră cereri de emigrare. Începând cu perioada Dej şi continuând cu perioada Ceauşescu evreii au fost masiv epuraţi din aparatele de stat şi de partid. La această epurare au participat cu zel şi unii lideri comunişti evrei, adevăraţi antisemiţi, cum au fost Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. Evreii români au fost literalmente vânduţi statului Israel.

În România de azi există un maximum de 5-6000 de evrei în majoritate în vârstă. Comunitatea evreiească din România, care va dispare curând, este confruntată cu  un antisemitism aproape fără evrei. Un sondaj de opinie din anul 2006 al Departamentului de relaţii interetnice, ne indică  procentajul de răspunsuri afirmative  la întrebarea «în ce măsură sunteţi de acord cu urmatoarele afirmaţii despre evrei»: evreii exagerează persecuţiile la care au fost supuşi pentru a obţine avantaje - 31,5%; interesele evreilor din România cel mai adesea diferă de cele ale celorlaţi cetăţeni din ţara noastră  - 31,6%; politica şi finanţele sunt controlate de evrei - 31,5%; evreii au sprijinit instaurarea comunismului în Europa - 20%; crucificarea lui Isus este un păcat pentru care evreii nu pot fi iertaţi - 29%; suferinţa poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu - 33,5%.

Să nu mimăm uimirea când vedem pe şeful de cabinet al prefectului judeţului Mureş punând pe facebook lozinca «Arbeit Macht Frei» ca răspuns la demonstraţii paşnice ale unor cetăţeni români sau când purtătorul de cuvânt al PSD neagă Holocaustul în România şi pogromul de la Iaşi. Proeminenţi intelocraţi români contribuie la această situaţie făcând programatic elogiul lui Nae Ionescu şi al elitei legionare antisemite sau lansându-se în apărarea unui mizerabil fost activist UTC devenit partizan înfocat al lui Corneliu Zelea Codreanu şi al nu foarte inteligentei lui amfitrioane TV. Iar BOR este direct responsabil de faptul că o treime din români continuă să creadă că «suferinţa poporului evreu este o pedeapsă de la Dumnezeu»".

Radu Ioanid a publicat „Holocaustul din România" şi „Răscumpărarea evreilor, Istoria acordurilor secrete între România şi Israel".

Lucian Boia:  „În vechiul partid comunist evreii erau numeroşi"

Istoricul ne-a precizat că „evreii au fost supra-reprezentaţi în stânga românească în anii 30 în raport cu populaţia totală (a acestei etnii n.red.). Evreii înclinau spre stânga şi dintre aceştia mulţi spre comunism pentru că li se părea că, în acel moment, comunismul le va rezolva problema lor care era integrarea deplină în societatea românească". Boia a dezvoltat această idee în cartea sa „Capcanele istoriei". „Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri. Pentru că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944; autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape 100 de ori) în primii ani de după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist original. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea românească. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evreii foarte numeroşi (dacă sintagma foarte numeroşi n-ar fi ironică pentru un partid cu atât de puţini membri). Printre intelectualii comunişti, sau doar comunizanţi, ponderea lor era şi mai mare. Proporţia evreilor în aparatul comunist, şi mai ales în componentele sale intelectuale (ideologia şi propaganda) corespunde fidel proporţiilor originale. Ei nu au ajuns unde au ajuns în primul rând fiindcă erau evrei, ci fiindcă erau vechi comunişti sau măcar simpatizanţi... Evreii se angajau firesc în procesul de schimbare a unui tip de societate care pentru ei însemnase excludere sau discriminare. Susţineau, în propriul interes, un grad cât mai înalt de democratizare şi egalizare. Se situau, aşadar, la stânga, mergând până la extrema stângii. Au fost suprareprezentaţi nu doar în România, ci peste tot în lume, în mişcarea comunistă apoi în acţiunea comunistă. Se întâlneau, desigur, şi intelectuali evrei de dreapta dar mai rar. La dreapta se vedeau confruntaţi cu naţionalismul şi adesea cu manifestări antisemite. Dimpotrivă, li se potrivea întru totul umanismul internaţionalist proclamat de stânga.  Popor răspândit în întreaga lume, avea chiar prin condiţia lor de oameni fără patrie sau cu mai multe patrii o orientare universalistă, cosmopolită, iar funcţia lor a fost considerabilă în circulaţia internaţională a ideilor. Savanţii lor (Einstein, Freud), ca şi scriitorii şi artiştii, nu au încetat să exploreze ţinuturi noi, neconvenţionale. Încă o dată, nu e în discuţie condiţia «spirituală» a «semitului», ci condiţia socio-culturală a evreului într-o situaţie istorică dată care impunea căutarea, fără încetare, a unor soluţii de ieşire din cadrele tradiţionale".

Lucian Boia este autorul cărţilor „Istorie şi mit în conştiinţa românească", „România, ţară de frontieră a Europei."

Liviu Rotman: „Persistenţa unui clişeu"

Istoricul susţine că „formula «evreii au adus comunismul» face parte dintr-un lung şir de clişee antisemite. În mentalul colectiv al unor culturi politice, inclusiv în cea românească, au fost lansate o serie de clişee, care aveau în comun  prezentarea evreului - un evreu virtual, colectiv - drept cauză a unor probleme grave sociale şi politice. Dificultăţile problemei rurale s-au explicat rapid prin prezenţa evreilor ca «lipitorile satului» - formulă lansată de poezia, cu acelaşi titlu, de Vasile  Alecsandri şi preluată imediat în discursul politic -, alcoolismul, prin prezenţa evreului-cârciumar, lipsa unei clase mijlocii  era explicată şi ea de prezenţa evreilor, s.a.m.d.

În perioada interbelică se dezvoltă rapid clişeul «iudeo-comunist» cultivat în primul rând de extrema dreaptă legionară, dar acceptat şi de alte forţe politice. În timpul Holocaustului, motivaţia «evreu-bolşevic», agent al unei puteri inamice, a stat la baza unor politici antisemite, inclusiv a masacrelor de la Iaşi - iunie 1941 - şi Odesa - septembrie 1941. Într-o etapă următoare, o nouă judecată ultimativă îşi face loc: evreii au adus comunismul. Judecăţi, care repetate obsesiv, devin axiome, ce nu mai trebuiesc demonstrate.  Vinovăţia evreului - sau a altor alogeni - este uşor de acceptat, ea serveşte orgoliului  unei societăţi ce evită să-şi asume propria istorie. Este, poate mai comod, dar total nociv, pentru o autentică educaţie democratică.

Şi acum, să ne adresăm, foarte pe scurt, faptului istoric, aşa cum este relevat de documente. Mai întâi câteva date statistice: înainte de preluarea Puterii, în condiţiile existenţei ilegale, Partidul Comunist are la mijlocul anilor '30 următoarea structură etnică: 26,1% unguri, 22,7% români şi 18,1% evrei. Este un procent important, de evrei, dar departe de a acoperi formula: un partid de evrei. După preluarea Puterii, în 1945, procentul evreilor scade la 7%, faţă de 81,7% români - deci o infuzie mare de elemente autohtone - 17% unguri şi 3,5% slavi (bulgari, ruşi, ucraineni). În 1950 - după «„epurarea» din partid a elementelor mic-burgheze, dintre care mulţi evrei - procentul acestora scade la 3,5% din numărul total, deci un procent mai mic decât cel general al evreilor în cadrul populaţiei evreieşti, care era în acel moment de circa 4%. Această micşorare a procentului evreilor este parte a procesului de «românizare a partidului» ce a continuat permanent, pâna în 1989.

Şi totuşi, se impune o întrebare: de ce a existat un număr important de alogeni - unguri, evrei, bulgari? Este clar că aceştia au simţit în permanenţă o politică ostilă a statului român, s-au autoperceput ca marginalizaţi. Şi astfel, unii dintre ei s-au îndreptat spre o forţă politică, care cel putin teoretic se arăta opusă naţionalismului, xenofobiei, antisemitismului. Că într-o fază ulterioară se va dovedi că internaţio-nalismul afişat pe drapelul comunist este fals, este altceva.

Acum, câteva cuvinte despre aşa-zisa omniprezenţă a evreilor în funcţii de conducere. În primul Birou Politic, ales la Congresul din februarie 1948, în organul suprem de decizie format atunci, erau doi evrei, Ana Pauker - ce va fi exclusă în 1952 şi care cumula şi portofoliul Externelor - şi Iosif Chişinevschi - ce va fi exclus în 1957. După acea dată şi până în 1965, Biroul Politic nu a mai avut un membru plin, de origine evreiască. După 1958, va intra ca membru supleant Leonte Răutu, iar după 1965, când Biroul Politic se va «topi»  în Comitetul Executiv, un organism mai larg, dar cu o putere redusă, vor fi cooptaţi, încă doi militanţi de origine evreiască: Petre Lupu şi Gheorghe Stoica, acesta din urmă, cu un rol pur decorativ (era un veteran). Aceştia au fost toţi militanţii evrei, membrii ai forului suprem de partid, până în 1989. Pe plan guvernamental au existat doi miniştri importanţi, de origine evreiască, cu rol economic: Gheorghe Gaston Marin - ce a condus importantul Comitet al Planificării şi un longeviv ministru al Chimiei, Mihail Florescu.

Sigur, un număr însemnat de evrei au fost în eşalonul doi: directori, inspectori etc. Mulţi au activat în sectorul de propagandă: presă, cultură, unde erau vizibili. În organele de securitate, numărul evreilor a fost departe de a fi majoritar, iar în 1952, una dintre primele sarcini ale ministrului de Interne nou-numit,  Alexandru Drăghici, a fost de a îndepărta elementele evreieşti din structura Ministerului. Orientare, care a continuat tot mai dur, pentru ca în anii '70 să fie înlăturaţi şi puţinii evrei din structurile...clubului Dinamo (!). Dar fundamental este alt fapt, că toti aceşti demnitari comunişti se aflau în acele poziţii, ca militanţi ai Partidului şi nu ca reprezentanţi ai comunităţii evreieşti. Mai mult decât atât, cei mai mulţi dintre aceştia evitau orişice contact cu mediul în care s-au născut, iar unii dintre ei aveau discursuri excesiv de dure la adresa comunităţii evreieşti, a sioniştilor, excelând în această direcţie Iosif Chişinev-schi. Oricum, dacă erau obligaţi să vorbească despre realităţi din lumea evreiască, aceştia foloseau formula «ei» şi niciodată «noi».

În zilele noastre persistă  tradiţionale clişee antisemite, inclusiv «evreii au adus comunismul», ce coexistă în mod absurd cu teorii de tip conspiraţionist, că tot evreii au avut un rol esenţial în căderea comunismului. Prezenţa lor este periculoasă şi denotă o alarmantă lipsă de maturitate democratică."

Liviu Rotman este autor al lucrărilor "Evreii din România în perioada comunistă" şi "Noi perspective în istoriografia evreilor din România".

Marius Oprea: „Comuniştii au plasat abuzurile în seama minorităţilor"

Până în prezent, susţine Oprea, persistă numeroase clişee privind rolul esenţial pe care l-au deţinut minorităţile în cadrul Securităţii.

"Fără îndoială, prezenţa unui număr mare de evrei în aparatul de stat, inclusiv în instituţiile  poliţieneşti, nu poate fi negată - ca şi nici faptul că acest număr depăşea în unele zone destul de sensibil raportul procentual general între minoritari şi populaţia majoritară. Nu a fost însă vorba de criterii etnice în selectarea cadrelor, cât în special de criterii de fidelitate, iar prezenţa sporită a minorităţilor etnice în aparatul de stat nu face decât să reflecte ponderea pe care acestea o aveau în mişcarea comunistă în anii de ilegalitate. Problema generală a comuniştilor era aceea de a găsi cadre capabile să lucreze în Securitate, unul dintre «sectoarele speciale», în special din cauza bazei  reduse de selecţie. Noua putere a selectat şi promovat în funcţii cheie în aparatul de stat vechi ilegalişti, între care, cel puţin în Siguranţă şi apoi în Securitate, regăsim multe nume de evrei sau unguri. Faptul a dus la o renaştere a sentimentelor xenofobe şi antisemite a unor pături largi ale populaţiei româneşti, care identificau, fără prea multe distincţii, minoritarii etnici drept potenţiali colaboraţionişti ai regimului de ocupaţie sovieto-comunist".

Istoricul arată că „liderii comunişti (Dej şi Ceauşescu spre exemplu n.r.) descopereau valenţele discursului naţionalist tocmai pentru a plasa eşecurile şi abuzurile din trecut ale regimului în sarcina minoritarilor, în special evrei, producând astfel o serie de falsuri istorice care îşi arată roadele până astăzi, când în discursurile naţionaliste această temă continuă să facă carieră."

Marius Oprea a scris „Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii" şi „Şase feluri de a muri".

Stelian Tănase: „Două grupuri au fost atrase de comunism"

Dezbătând istoricul partidului comunist din România, istoricul aprecizează: „Comuniştii s-au aflat la periferia societăţii româneşti, niciodată integraţi comunităţii naţionale şi politice... Un proletariat redus numericeşte, slab organizat, mai sensibil la problema naţională decât la ideea revoluţiei mondiale a privat PCR de a-şi construi o bază socială. Două grupuri principale au fost atrase de comunism în România din motive etnice: unul a fost acela al «popoarelor respinse», fără o bază teritorială sau o clară identitate etnică (în România evreii erau principalul grup din această categorie); al doilea grup era cel alcătuit din iredentiştii din statele limitrofe, care erau nemulţumiţi de a fi incluşi în România şi de tratamentul lor de acolo".

Stelian Tănase a scris „Elite şi societate: guvernarea Gheorghe Gheorghiu Dej"

Valentina Iancu: „Mituri naţionale - evreii şi comunismul"

Potrivit Valentinei Iancu, sintagma „în marea lor majoritate cei care au implementat comunismul în România au fost evrei" este sentenţioasă.

„Această doctrină (comunistă, n.red.) a atras atât români pauperi, cât şi reprezentanţi ai unor minorităţi naţionale cu foarte multe probleme nerezolvate după Unirea de la 1918, printre care şi evreii. În plus, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că evreii se aflau într-un moment istoric devastator, în care ororile nazismului începeau să fie dezvăluite în toată cruzimea lor şi în care devenea evident că majoritatea europenilor a fost surdă şi oarbă la suferinţele inimaginabile la care populaţia evreiască a fost supusă în timpul războiului. Sigur, abuzurile şi crimele comunismului nu trebuie ocultate, dar să expediezi această problemă într-un mod atât de facil şi de incorect este un deserviciu major adus istoriei naţionale. Exculparea vinei şi aruncarea responsabilităţii unui întreg sistem pe umerii unei minorităţi naţionale, sau a alteia, încurajează tendinţele de neo-legionarism şi de naţionalism agresiv în creştere."

Valentina Iancu este curator la Muzeul Naţional de Artă.

Trei regimuri politice în trei ani

 23 august 1944, căderea regimului Antonescu

 24 august 1944 - februarie 1945: echilibru politic relativ datorat guvernării Sănătescu şi Rădescu;

 6 martie 1945: Ocupantul sovietic a impus numirea guvernului condus de Petru Groza dominat de Partidul Comunist (care reprezenta mai puţin de 10% din populaţia României).

 19 noiembrie 1946: Blocul Partidelor Democratice - o coaliţie de şapte partide în care principala forţă o reprezintă comuniştii - câştigă, printr-o fraudă masivă, alegerile.

 7 noiembrie 1947: după ce îi exclud pe liberalii lui Tătărescu din guvern, mai rămâne o singură forţă politică numită Partidul Muncitoresc Român;

 30 decembrie 1947; Regele Mihai este forţat să abdice.

Familia lui Ion Iliescu refuză să-şi achite restanţa de miliarde la chiria vilei

Scris de George Roncea  

"CURENTUL", 5 MARTIE 2013

Nesătuii şi nehaliţii împuţiţii care au ajuns la putere în decembrie 1989 au avut o unică preocupare, încă din primele momente al “rivoluţiei”: căpătuirea. Luatul cu japca, că aşa erau obişnuiţi de la părinţii lor criminali bolşevici. Mai ales vilele din Primăverii au incins tuturor poftele. Cartierul Primăverii era pe vremea aceea ce este Florida pentru evreii din SUA, un fel de paradis al barosanilor, cu deosebirea că barosanii din România erau cu toţii nomenclaturişti ai PCR.

Haita grangurilor bolşevici au căpătat gratuit vilele din cartierul Primăverii, după ce proprietarii care le-au construit din munca lor au fost daţi cu forţa afară din ele. Termenele de evacuare au fost uneori mai mici de 24 de ore, “chiaburul” trezindu-se cu camionul şi soldaţii ruşi la poartă. Nu puţini au fost cei care au plătit cu ani grei de puşcărie curajul de a riposta. Urmaşii rusnacilor s-au instalat confortabil în vilele curate ale românilor iar alde Volodea Tismăneanu a trăit o viaţă de vis alături de odraslele lui Ceauşescu, locatari ai zonei.

Gaşca roşie a lui Ilici era devorată de o insaţiabila foame locativă şi în data de 26 decembrie 1989 toată haita kominternistă avea o singură preocupare majoră, povestea Dumitru Mazilu, desemnat în acea zi în funcţia de prim-vicepreședinte al Consiliului FSN. Unul dintre primele obiective ale grupului din jurul lui Ion Iliescu - căpătuirea cu noi vile pe Primăverii, s-a rezolvat între două telefoane la Moscova, discuţiile învârtindu-se în jurul temei noilor domicilii pentru cei ca Brucan, Roman, Bujor Sion şi alţi corifei ai democraţiei de tip nou.

Silviu Brucan – aka Saul Brukner, Petre Roman-Neulander, Mihai Bujor Sion – odrasla adoptivă a lui Ion Iliescu, îşi amintea Mazilu, într-o carte de memorii, erau frământaţi doar de aspectul imobiliar al vieţii lor, când trupul lui Ceauşescu abia se răcise, iar “teroriştii care trăgeau din toate poziţiile” – pentru a-l cita pe acelaşi Ion Iliescu, încă nu îşi epuizaseră toate poziţiile.

Problema lui Roman, care avea şi atunci o poziţie, ultracentrală, era să se mute urgent în Cartierul şmecherilor comunişti, în Primăverii, dorinţă care i-a fost sastisfacută urgent.

Brucan abia aştepta să revină în cartier, unde mai locuise anterior izolării sale de către Ceauşescu, după ce acesta s-a prins că Brucan lucrează cu ruşii pentru a-l lichida. Brucan a stat în casa furată unuia dintre foştii proprietari care a fost osândit la cererea fostului procuror general al României, Alexandra Sidorovici, nevasta lui Brucan, cea care aspira să ajungă şefa statului, peste capul lui Ana Pauker – Rahbinson, tărfa lui Iosif Stalin Djugasvili (în georgiană fiul evreului).

Astăzi o beizadea comunistă cum este Mihai Bujor Sion are de achitat statului român suma de peste 12 miliarde de lei, pentru vila de 386,3 metri pătraţi, învecinată cu vila lui Petre Roman din strada Gogol, unde încă locuieşte fosta sa nevastă, Mioara Roman care are de achitat 14 miliarde de lei după ce a fost dată în judecată de către RA-APPS.

Japca pe vilele de lux din Primăverii obţinute prin încălcarea flagrantă a legii

Petre Roman în zilele “revoluţiei”, şi-a dat sieşi un viloi de 366 de metri pătraţi, ulterior căsoiul a trecut de la ICRAL în administrarea RA-APPS. Acum această locuinţă este piatra de gât atârnata fostei sale soţii, Mioara Roman, care se judecă de ani de zile cu RAPPS, deoarece nu a avut chef să-şi plătească chiria. Iniţial, prin anii ‘90 costul chiriei viloaiei era de nivelul unui cartuş de ţigări.

Mioara Roman, obişnuită cu traiul de lux doar în cartierul Primăverii a refuzat să vireze în contul RAPPS, banii de chirie plus penalităţile, ulterior conflictul ajungând în instanţă. Exact în aceeaşi situaţie este şi Mihai Bujor Sion, care a trecut-o titulară de contract pe nevastă-sa ca şi Petre Roman, deoarece deţineau şi unul şi altul apartamante ultracentale. Pentru a-şi mai trage şi câte o vilă le-au pus pe neveste pe contracte. Neveste care acum trag în instanţă greul, după ce au fost părăsite de armăsarii lor ovreiaşi, alde Sion şi Nuelander, mari crai fanaţi, pentru că au ajuns grase şi bătrâne.

Petre Roman era obişnuit cu luxul, din vremurile de demult ale tăticului sau de la NKVD, venit cu tancul în plimbare peste România şi cartierul Primăverii era pentru el un must have, doar aici putea să se joace cu cercul cu Vladimir Tismăneanu, tot odraslă a unor criminali bolşevici ca şi nepoţelul lui Gisela Vass, bunicuţa cea sângeroasă tot de la NKVD a lui Bogdan Olteanu, cu vilă tot pe Primăverii. Vila şutită desigur de la nişte burghezi “duşmani ai poporului” aruncaţi în Bărăgan sau la Canal, unde a sfârşit o parte din elita românească lichidată de tăticii criminali bolşevici ai lui Roman-Neulander, Tismăneanu-Tismineţki etc

Epopeea viloaielor din Primăverii ale şmecherilor lui Iliescu

Viloiul odraslei adoptive lui Iliescu, Bujor Sion fusese repartizat în 1966 lui Vasile Patilineţ, pe vremea când era adjunctul şefului Direcţiei organizatorice a CC a PMR şi deputat în MAN din partea judeţului Satu-Mare. După misteriosul deces al chiriaşului Patilineţ (a murit în 1986, într-un accident de maşină, în timp ce se afla în misiune diplomatică în Turcia), vila sa a rămas liberă.

După o vreme s-a mutat aici Ion Dincă zis "Teleagă" membru în CC al PCR din 1972, foarte apropiat de Elena Ceauşescu. Politrucul fusese secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei, prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. și primar general al municipiului București iar în ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier. Cum vila avea încă un nivel, alături de Dinca s-a mai mutat un colocatar, idiotul securist de Tudor Postelnicu. După uciderea lui Ceauşescu de către fiul său adoptiv, Ion Ilici Iliescu, Dinca a fost arestat, ca şi Postelnicu, iar în viloi s-a mutat alunecosul Virgil Măgureanu, cel mai apropiat conspirator al lui Ion Iliescu, numit şef peste SRI, feuda KGB ani de-a rândul. Vecinul lui Măgureanu a devenit cel mai apropiat personaj din preajma lui Ion Iliescu, respectiv Mihai Bujor Sion, casa fiind pusă pe numele soţiei sale, actriţa Ioana Pavelescu.

Sion a beneficiat de o mânărie pusă la punct de Petre Roman care a încălcat atunci legile în vigoare privind distribuirea locuinţelor construite din fondul locativ de stat care prevedeau ca o persoană care deţine o locuinţă sa nu mai beneficieze de o alta. Pentru a se asigura de deţinerea viloiului dobândit pe sub mâna în decembrie 1989, Petre Roman, în calitate de prim-ministru a modificat cu de la sine putere o hotărâre guvernamentală care fusese deja dezbătuta în plenul Guvernului României. Prin modificările făcute la Hotărârea privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în legătură cu trecerea patrimoniului fostului partid comunist în proprietatea statului acesta a sustras la închirierea cu plata în valută a numai puţin de cinci imobile, în realitate vile de lux, care au fost luate cu japca şi distribuite unor acoliţi ai acestuia iar pe cea mai cocheta dintre ele, cea din stradă Gogol nr. 2, a pus mâna chiar el. Lui Bujor Sion, protejatul lui Ion Iliescu, odrasla de nomenclaturişti, i-a revenit o vilă chiar mai mare decât vila pe care şi-a tras-o Petre Roman.

Despre Mihai Bujor Sion, foştii săi apropiaţi au acum vorbe grele. Sergehi Mizil îl descrie astfel pe Bujor Sion într-o postare de pe blogul sau: “El este tatăl vitreg al Mariei Marinescu, prin căsătoria cu actriţa Ioana Pavelescu. Ultima dată am vorbit cu el înainte de revoluţie. Nu discut cu el pentru că este o lepră ordinară, care a profitat la maximum în timpul regimului comunist. Părinţii lui la un moment dat chiar au condus propaganda comunismului iar el, după revoluţie, s-a transformat într-un aşa zis dizident şi un critic al regimului şi al lui Nicu Ceauşescu (care l-a ajutat enorm de mult). Acelaşi comportament de lepră ca şi Tismăneanu.”

Sion, a fost adoptat de Iliescu după decesul tatălui său, coleg de reţea de agentura sovietică cu nevastă-sa, Nina Iliescu şi consângean. Tatăl lui Sion a fost un zbir nenorocit al cenzurii comuniste, fost şef al Secţiei Presa şi Edituri a CC, apoi fost şef al TVR până în 1971, numit ulterior ambasador în Olanda. A crăpat împreună cu nevastă-sa într-un accident de avion iar Iliescu l-a adoptat apoi pe fie-sau, Bujor Sion, căruia i-a devenit tutore şi mentor.

Iliescu l-a luat după sine la Cotroceni pe fiul său adoptiv, pe post de director de cabinet, iar apoi în biroul acestuia de la Cotroceni a încercat să se mute cealaltă protejată a lui Iliescu, Corina Creţu.

Bujor Sion l-a adus în cârcă pe Ion Iliescu la Televiziune, în decembrie 1989. Relatările martorilor despre deplasarea lui Iliescu la TVR sunt hilare de-a dreptul. Martorul Florin Filipoiu, fost fraier de la baricadă de la Inter povesteşte: “m-am strecurat în studioul 4 când intră o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Am citit cerinţele oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dungă de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul. Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general... (Nicolae Militaru). A ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”.

Imediat după vizita la Ambasada Sovietică şi preluarea puterii, prima decizie a lui Iliescu şi Petre Roman a fost legată de atribuirea căsoaielor din Primăverii în care au dus viaţa de huzur cu care erau dintotdeana obişnuiţi de altfel. Toţi acoliţii lor au dus-o ca în paradis. Blestemul vilelor mătrăşite de Petre Roman a ajuns însă să lovească în bătrânele foste neveste ale beizadelelor comuniste. Ca şi fosta nevastă a lui Roman şi fosta nevastă a lui Bujor Sion - bolnavă şi părăsită se dă de ceasul morţii deoarece va avea de plată 12 miliarde iar vila este tăiată de la orice utilităţi.

În ce-l priveşte pe Bujor Sion, ajuns tot via Iliescu ba ambasador ba însărcinat cu afaceri, nici la bască nu-l doare. Şi-a tras amantă tânără şi huzureşte prin străinătate, pe banii românilor cei imbecili desigur (“stupid people” vorba consângeanului Saul Brukner), doar n-o să-i plătească Tel Avivul sau Moscova sejururile prin întreaga lume.

Moscova, februarie 1980, ora 3 noaptea, minus 40 de grade, coadă la carne, vreo trei sute de oameni. Pe la 5, apare măcelarul, care le zice: – N-o să vină multă. Am primit indicaţii de la Centrală să nu dau la evrei. Fără să protesteze, vreo patruzeci de oameni se desprind din coadă şi pleacă prin viscol. Pe la 7.30, măcelarul iese şi zice: – M-au sunat de la Comitetul municipal. O să fie puţină rău. Cică să nu dau la ăi care nu-s membri de partid. ... Peste o sută de oameni se retrag tăcuţi. La 11, măcelarul iese iar: – Am primit un telefon de la Kremlin. Vine doar un pic de carne. N-o să vând decât la foştii ilegalişti. Pleacă simplii membri de partid, rămân doar vreo duzină de indivizi, îngheţaţi bocnă. Atunci, măcelarul le spune: – Că suntem doar între noi. Dumneavoastră o să înţelegeţi: nu e carne deloc. Puteţi să plecaţi. Ceea ce şi fac, abia mişcându-se. Nişte bătrâni ilegalişti n-o să protesteze! Totuşi, unul îi spune altuia, clănţănind: – Nu ştiu de ce, dar am senzaţia ca evreii sunt avantajaţi!

Europa de Vest nu se cunoaste istoria României -

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé Universitatea din Edinburgh

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé Universitatea din Edinburgh

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum îi vãd sãrãcia materialã de astãzi si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.
In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale dlui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !
Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie!
Ce ne spun specialistii din România? În 1998 s-a publicat «Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie», prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate din Cluj, care nu spune ca profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea protosumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, protogreacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jurul anului 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?
De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu”, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.!) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã protolatinã! Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii! În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu si o scriere de 7000 de ani sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%), amestecati cu slavi (20%).
Poporul si limba dacã sunt, prin urmare, cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole! Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis, pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat limba daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis !
Invadarea Daciei, de fapt doar a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al imperiului roman! Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci, în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, dar sub formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei…
Cele 14, nu care romane, ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã,/ Noi cersim din poartã-n poartã!”
În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri.
Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor bizantin, nici mãcar Ana Comnena !
Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ) si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã, este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când, în cele din urmã, universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova), ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor si luau puterea în toate tãrile vestice (prin misionarism si prozelitism la început, prin teroare si Inchizitie mai târziu) pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.

Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde, în curând, vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Între timp, cultura bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu, la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia, pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos ).
În Occident, o scurtã istorie a României apare de abia în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943) si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992), în timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London , 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la textele bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici cea veche, nici cea nouã.
În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest, dar si în România?
Cu ce se ocupã istoricii români ?Dar reprezentantii României peste hotare? Cine promoveazã cultura milenarã a României?
Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.
În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã , spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?
Prof. dr. Maria-Luminita Rollé
Universitatea din Edinburgh
Academic Consultant in European Mytholgy

Proiectul Guvernului de privatizare a CFR Marfa

FEDERAȚIA Societatea Civilă Românească

Pasaj Teiuleanu, Bl. 48, Sc. C, RO-110043, Piteşti, Jud. Argeş. Tel. 0248/224131, Fax. 0248/220081, Mobil 0745.073.727,  e-mail: faprnat@yahoo.com;

Bucureşti, Str. Vasile Cristescu, Nr.8, tel.021/3264440, Fax. 021/3264439, office@vivera.ro .www.fscro.ro; fscr.2009@gmail.com

01 martie 2013

COMUNICAT

privind proiectul Guvernului de privatizare a CFR Marfa

            Federatia Societatea Civila Romaneasca (FSCR) este preocupata de graba si insistentele cu care Guvernul Ponta intentioneaza sa privatizeze, in orice conditii, CFR Marfa, sustinut in mod suspect de varfurile Puterii si ale politicii din Romania.

Cunoastem in ce conditii a fost privatizata CFR Calatori, cum functioneaza pe seama si in detrimentul CFR Marfa. Stim, de asemenea, ca CFR Calatori realizeaza profituri mari, iar CFR Marfa a fost adusa in faliment, tocmai din aceasta cauza.

FSCR isi propune sa devoaleze adevaratele scopuri si cauzele care ar putea duce la o privatizare frauduloasa si a CFR Marfa. Atrage atentia ca va monitoriza indeaproape acest proces si va informa periodic opinia publica.

Este adevarat ca CFR Marfa si CFR Calatori (in prezent privatizata) reprezinta inca o componenta esentiala a economiei nationale romanesti, perceputa ca atare de intreaga societate, asigurand in mod real si efectiv transporturi de marfa si persoane, de materii prime, indeosebi minerale si carbuni, atat de necesare supravietuirii sau dezvoltarii ramurilor economiei romanesti, precum si apararii naționale.

In antiteza cu acest interes general, vechea guvernare a Romaniei, sprijinita in mod serios de presedintia tarii, a intreprins tot ce este posibil pentru aservirea CFR  si a economiei romanesti unor interese straine de binele populatiei.

CFR-istilor li s-au anulat drepturile la permise gratuite pe CFR si la alte indemnizatii, iar sindicatele din domeniu, impreuna cu toti pensionarii sistemului, au protest pasnic, masiv in februarie 2012, proteste la care s-au alaturat si alte sindicate, ONG-uri, fundatii si asociatii, precum si personalitati cunoscute ale vietii publice si mediului academic. Toate actiunile clientelei politice si ale mafiei de a vinde in interes propriu CFR Marfa au fost zadarnicite de protestele Societatii Civile, a carei componenta de baza este si FSCR.

FSCR, consecventa angajamentului sau principial de a sprijini societatea si toate miscarile de revendicare a unor drepturi legitime si legale, s-a alaturat acestui protest, l-a sprijinit cu toate fortele sale, inclusiv cu participare sociala larga, directa.

FSCR recunoaste drepturile depline ale CFR-istilor, unele castigate cu sudoare si sange inca de la 1933, eforturile si daruirea lor de a construi ceea ce este CFR astazi si va intreprinde toate actiunile si masurile legale, in vederea sustinerii si popularizarii acestor drepturi, informarii depline si corecte a populatiei si, in final, in lupta impotriva sistemului corupt si a acolitilor sai, pentru recastigarea tuturor drepturilor cetatenilor, eliminate abuziv si ilegal de regimurile politice.

Societatea Civila nu mai poate tolera masurile haotice, experimentale si antipopulare, care urmaresc doar satisfacerea intereselor clientelei politice si ale mafiei oligarhice, se pare atotputernice, cu care puterea s-a conjugat.

Masurile care se impun au fost subliniate, inca odata, de catre protestatarii din Piata Universitatii si din tara, care au inclus in platforma lor de revendicari si intarirea, recunoasterea si garantarea drepturilor muncitorilor, inclusiv de la CFR Marfa. Totodata, subliniem ca si revolutionarii de la 1989 au inclus in revendicarile lor recunoasterea drepturilor CFR-istilor, in general, consolidarea drepturilor cetatenilor, garantarea si respectarea lor.

Si de aceasta data, FSCR va incerca sa explice populatiei problema reala a CFR Marfa si intentiile frauduloase in legatura cu privatizarea sa, pe fondul nepasarii aparente si al lipsei de actiune a Guvernului.

Suntem convinsi ca reminiscentele vechii guvernari, cu sprijinul administratiei prezidentiale, continua sa actioneze, influentand negativ si in folosul lor, orice proces, initiativa sau incercare de a declansa avansarea si progresul economic in Romania in beneficiul celor multi. Mafia inradacinata actioneaza pentru a mentine captivi statul si economia si de a le directiona strict spre realizarea propriului lor interes de grup. In acest scop, isi planteaza elemente active in toate structurile statului, inclusiv in cercurile din jurul liderilor politici, Parlamentului, Guvernului si serviciilor speciale. Trebuie sa controlam atent actiunile si manevrele acestei complicitati la furt.

De cca. 5-6 ani, guvernele, prin intermediul ministerului transporturilor si al unor agentii pendinte, conform unei decizii politice strambe, si-au pus problema si au elaborat mai multe variante de privatizare a CFR Marfa,ca si in cazul Oltchim, dar nu au reusit, intrucat strategia lor nu era in concordanta cu interesul national, urmarind doar interese mafiote de grup. Sindicatele si Societatea Civila s-au opus vehement privatizarii frauduloase si netransparente.

CFR Marfa este o societate comerciala constituita pe actiuni, detinuta de Guvernul Romaniei si care acopera peste 73 % din piata transportului feroviar de marfa. Este principala cale de transport greu, strategic pentru Romania, si cea mai ieftina si sigura varianta de transport, ceea ce nu convine multor magnati din domeniu sau interesati.

Din pacate, CFR Marfa a fost discriminata chiar de catre statul roman, care nu i-a acordat sustinerea financiara necesara, face investitii preponderent sau numai in modernizarea infrastructurii rutiere si aeriene, in detrimentul infrastructurii feroviare, care se afla intr-o stare deplorabila. Astfel, logic si posibil, transportul feroviar de marfuri este concurat neloial de transportul rutier, inclusiv prin intermediul taxelor de utilizare a infrastructurii rutiere, care sunt net inferioare celor practicate in domeniul feroviar.

De asemenea, in mod interesat, AVAS a preconizat sa obtina din privatizarea CFR Marfa o suma mult mai mica, fata de valoarea sa reala, pe care sa o foloseasca in beneficiul electoral si politic al PDL, dar protestele sociale, sprijinite de FSCR, sindicate si ONG-uri nu i-au permis. Speram ca in cazul actualei privatizari a CFR Marfa estimarea si stabilirea pretului averii respective sa fie corecte si conforme legii.

Trebuie asigurate conditiile ca fondurile obtinute din privatizarea CFR, in mod logic, sa fie folosite pentru modernizarea infrastructurii feroviare si nu utilizate in alte scopuri ale Puterii, asa cum incorect s-a procedat in cazul privatizarii BCR, iar banii s-au volatilizat, fiind nevoie de imprumuturi de stat injositoare, in vederea refinantarii bancilor.

Pentru motive reale, care tin de neclaritatea metodelor de privatizare si de destinatia finala, incerta a fondurilor obtinute din privatizare, sindicatele au stopat de cateva ori actiunea de privatizare a CFR Marfa, dar fara un succes real. Acestea cer in continuare competitivitate in actiunea de privatizare si calificare la licitatie numai a unor actori economici seriosi, cu forta financiar-economica solida si dovedita, iar fondurile obtinute sa fie transparent folosite in reabilitarea infrastructurii feroviare, astfel incat CFR Marfa sa devina competitiva pe piata transporturilor.

Pe de alta parte, trebuie sa mentionam ca nici-o tara din UE, exceptand Ungaria, nu a privatizat inca transportul feroviar de marfa, desi ar exista aceasta tendinta.

FSCR, fiind o Federatie la care au afiliat si unele sindicate, sprijina pozitia Sindicatelor si a unor lideri cunoscuti din domeniul feroviar si se pronunta, in continuare, pentru mentinerea proprietatii Statului Roman asupra CFR Marfa si folosirea transportului feroviar, in cadrul unei formule de transport modular, pentru efectuarea tranzitului de marfuri din Asia Centrala si Orient, catre Europa, prin portul Constanta, peste teritoriul Romaniei, cu folosirea tuturor mijloacelor si posibilitatilor de transport, pe care le poate oferi tara noastra. Prin transportul si tranzitul spre Europa a marfurilor provenite din Orient si spatiul ex-sovietic, conform unei evaluari de specialitate, Romania ar putea realiza anual peste 6 miliarde de dolari SUA. Exista asemenea oferte, venite din partea unor tari din Orient si Asia Centrala, insa statul roman nu a facut pasul decisiv spre semnarea unor intelegeri, in acest sens.

Intrucat, pana in prezent, Romania nu a acceptat conditia de reducere a tarifelor de transport cu 50 % pentru marfurile ce urmau sa tranziteze Romania pe « Drumul Matasii », transporturile de marfuri din China, Orient si tarile central-asiatice, spre Europa, se efectueaza prin Ucraina sau Bulgaria, desi Romania, din punct de vedere geografic, este plasata pe ruta cea mai directa catre Occident.

In situatia in care, din cauza unor presiuni provenite din partea unor cercuri politice si de interese sau a unor demnitari, CFR Marfa nu va putea fi mentinuta in proprietatea Statului Roman si se va forta privatizarea sa, FSCR solicita tuturor factorilor guvernamentali instituirea unei supravegheri atente si specializate asupra procesului privatizarii si impunerea unor conditii stricte privind :

-          Organizarea unei licitatii corecte, transparente si deschise tuturor operatorilor interesati, specializati si solizi in domeniu, si atribuirea CFR Marfa castigatorului licitatiei, numai pe criterii strict legale, financiar- economice si de respectare a interesului national, in sensul mentinerii a cat mai multor locuri de munca, efectuarii de investitii eficiente in infrastructura feroviara si consolidarii institutiei. Salutam, in acest sens, conditiile minime stabilite de actualul guvern, pentru participarea la privatizare.

-          Folosirea fondurilor obtinute din privatizare strict pentru modernizarea infrastructurii feroviare, tinandu-se cont, indeosebi, de securizarea si eficientizarea transportului feroviar.

-          Realizarea obiectivului principal din strategia privatizarii-maximizarea pretului obtinut din vanzarea pachetului de actiuni detinut de stat.

-          Sa fie respectate strict conditiile si criteriile de precalificare a investitorilor.

-          Dezvoltarea si aplicarea politicilor CFR Marfa in asigurarea transportului feroviar public de marfa si cresterea cotei de piata la nivelul Uniunii Europene.

-          CFR Marfa sa coordoneze intregul proces de pregatire si realizare a privatizarii, in colaborare cu organele implicate in privatizare.

-          Sa nu se privatizeze terenurile si depozitele CFR Marfa si sa fie clarificata situatia juridica a acestora.

-          Sa aiba loc o licitatie cu strigare, pentru transparenta si control, conform normelor metodologice.

-          Sa fie respectate toate etapele privatizarii.

-          Comisia de Privatizare, Consultantul de Privatizare si Secretariatul sa fie compuse numai din persoane si specialisti necontroversati si cu moralitate ireprosabila dovedita.

-          Controlul strict al indeplinirii obligatiilor din contactul de privatizare de catre grupul de investitori adjudecatar.

-          Respectarea stricta a legii de catre toti participantii implicati in procesul de privatizare.

Suntem convinsi ca orice alte combinatii, scheme sau formule folosite in privatizare si eventual pentru a asigura interesele clasei politice, ale unor grupuri de presiune, sau ale unor demnitari, care abuzeaza de putere, vor provoca grave nemultumiri Sindicatelor feroviare si intregii societati romanesti, cu consecintele respective care se presupun.

Sustinerea FSCR fata de Sindicatele CFR include si impartasirea propunerilor Federatiei Nationale Unirea a pensionarilor din Romania, care incorporeaza si Sindicatele CFR, exprimate prin intermediul conducerii Federatiei.

Dipl. Ec. Petre Racanel

Presedinte FSCR