De ce nu cred că a existat un „holocaust” românesc  

Prof. dr. Gică Manole
Joi, 20 Decembrie 2012 17:28
Nu există, nu poate exista în istorie fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să ţină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce a determinat un eveniment sau altul să se producă. În judecata istorică se impune, obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio" (fără ură şi părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată, cu brutalitate, în picioare, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric.

De câţiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istorici străini, despre existenţa unui holocaust românesc în anii celui de-al doilea război mondial. Istoricii români, cu foarte puţine excepţii, au o reacţie palidă, se simt timoraţi, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alţi istorici, au trecut fără ezitare şi discernământ, de partea acelora care ne aşează stigmatul holocaustului pe frunte. Înţeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar şi răspunzători, cu/de trecutul nostru. Noi, şi nu străinii, trebuie să fim interesaţi în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostru în trecutul recent. Căci, în cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului român, a poporului român, iar dacă vinovăţia care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecinţele vor fi dramatice.

Sunt sigur că românii au puterea să înţeleagă că fiecare epocă, inclusiv, sau în mod deosebit, a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul; iarăşi: românii trebuie să ştie că epoca noastră se află prinsă într-o reţea de cauze şi efecte ce nu lasă nici măcar puţin loc hazardului, dar, solidaritatea de care vorbeam, ne obligă, ne descurajează la o judecată subiectivă asupra poporului nostru trecut. Nu avem voie, nu trebuie să dăm voie ca alţii să ne impună punctele lor de vedere, aşa-zisele lor adevăruri cu privire la noi şi istoria noastră recentă. Istoricii, acum, sunt obligaţi să iasă din tăcere, să se aplece organizat, stăruitor, asupra acestor grave acuze ce se aduc statului şi poporului român; sunt obligaţi, de jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului şi genocidului bolşevic, să nu tacă sau să fie indiferenţi. M-am aplecat, încă din adolescenţă, prin specificul ocupaţiei mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu de Holocaustul nazist. Am fost, şi sunt încă, profund impresionat de suferinţa imensă îndurată de poporul evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că, chiar şi după câteva mii de ani de penitenţă, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Căci, marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (şi nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale, bazată pe discriminare rasială, rezultatul unor teorii rasiale în care antisemitismul cel mai virulent devenise politică de stat. Consecinţele acestei politici se ştiu: milioane de evrei vor fi exterminaţi, iar Germania s-a acoperit de ruşinea unei crime fără egal în istorie.

În legătură cu această problemă, îmi pun o întrebare firească, ştiut fiind faptul că Ion Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtaşi la „soluţia finală" preconizată de Hitler şi banda sa? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare germane? Au existat lagăre de exterminare în România celui de-al doilea război mondial? Iată întrebări esenţiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice ale acelor ani.

Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Aşa şi în drama unei părţi a evreilor din România lui Antonescu, explicaţiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greş, vinovăţia fiind, într-o primă fază, de partea unei părţi a evreilor basarabeni. Se ştie, statul naţional unitar român se prăbuşeşte în vara anului 1940, ca urmare a înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin, precum şi a agresiunilor ce au derivat de aici. La sfârşitul lunii iunie 1940, când România este ameninţată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunţe, fără luptă, la teritoriile româneşti de peste Prut. În momentul când Armata Română şi o parte a populaţiei civile (inclusiv evreii bogaţi) se retrag din calea invadatorului bolşevic, în Basarabia şi Nordul Bucovinei, o parte a populaţiei evreieşti de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violenţă rară şi de neexplicat. În această direcţie există mărturii documentare numeroase, certe, atât româneşti, cât şi străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă naţională. Pentru că din comportamentul agresiv/barbar al unor evrei contra Armatei Române (şi nu numai) în zilele de sfârşit de iunie ale anului 1940, precum şi din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupaţie sovietică (1940 – 1941) în Basarabia şi Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare româneşti de mai târziu, precum şi deportările în Transnistria. Am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente, cu privire la toate acestea.

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chişinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roşii, au barat străzile şi au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română", „Trăiască Stalin"; comisarii de poliţie Pascu Nicolae, Mateescu Severin şi Stol au fost executaţi. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea şi din Cernăuţi. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Ţenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situaţie: trupele române în retragere au fost atacate şi dezarmate de evrei, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă, împuşcarea unor autorităţi militare şi civile româneşti, biserici româneşti devastate şi arse, ocuparea şi distrugerea unor sedii administrative şi militare etc.

La Vijniţa, dr. Wisner, şeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roşu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor". La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniştii evrei au ocupat sediile Poliţiei şi Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împuşcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa şi agentul Eustaţiu Gabriel; au fost asasinaţi căpitanul Georgescu şi administratorul financiar Ion Gheorghe. La Româneşti (Lăpuşna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârşit de an şcolar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comunişti au dezbrăcat şi bătut pe jandarmi. Agravarea situaţiei românilor, în aceste zile, din cauza situaţiei create de numeroşi evrei, l-a preocupat şi pe regele Carol al II-lea. Aşa, în „Jurnalul" său, el notează pe 29 iunie 1940: „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate... Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelora care voiau să plece."

Atitudinea evreilor faţă de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până şi pe comandanţii trupelor de ocupaţie sovietice, care au dat ordonanţe prin care avertizau că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. Şirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocităţi nejustificate, neprovocate: au fost ucişi cu bestialitate perceptorul şi notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul şi agentul de percepţie din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuţi, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înţeles şi justificat, s-a produs la Chişinău, unde „400-500 de evrei comunişti constituiţi în bande, înarmaţi cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri". (Raport informativ al Marelui Stat Major, secţia a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni şi bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau şi câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, şi mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve", în articolul „Scene tragice în Basarabia şi Bucovina", oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii şi unii evrei precum prădarea şi incendierea bisericilor, împuşcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliţiei etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa" în articolul „Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina", după ce trece în revistă unele din atrocităţile antiromâneşti, anunţă cititorii că la Cernăuţi se formase „un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti". Iarăşi, importantul „Corriere della Sera", însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo. La Chişinău, şi în alte oraşe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci şi alte instituţii, jefuind totul în timp ce alte bande de alţi nelegiuiţi cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite oraşe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii şi 3 profesoare au fost împuşcate. La Chişinău, opt biserici, între care şi catedrala, ardeau la sosirea ruşilor." (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Şafran, rabin şef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti". Am sublinait, cu altă ocazie, poziţia lui Nicolae Iorga faţă de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc" (articolul „De ce atâta ură?"), aşa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni. Spaţiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reţinere, că în primul an de ocupaţie sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeaşi ferocitate şi ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum şi la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veşnicie, iad şi mormânt.
„În zilele grele de la sfârşitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă naţională, unii cetăţeni evrei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacţii fireşti care s-au manifestat contra lor". (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau şi opiniile a doi diplomaţi englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „...evreii urăsc pe români şi au o pronunţată tentă spre comunism.", iar J. Le Rougetel, având informaţii de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chişinău fuseseră gazaţi şi ucişi în stil nemţesc şi 10 trenuri încărcate cu moşieri şi ţărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia" (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit. p. 212). Uciderea şi deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedeşte a fi un atentat grav la existenţa biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor/secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea şi asumarea lor în faţa probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni şi bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime şi atrocităţi împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetăţeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toţi locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate de Constituţia din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei şi doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX şi începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înţelegere, toleranţă şi compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naţionale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofiţeri şi subofiţeri şi 48.276 soldaţi, de 5 ori mai mulţi decât în războiul de Independenţă, în afara zecilor de mii de civili ucişi sau dispăruţi fără urmă ca urmare a activităţilor criminale a NKVD-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa şi mai scump: fisurarea, alterarea profundă a fiinţei noastre naţionale. Dar, în această chestiune, vinovăţiile ţin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie – iulie 1940 „a esenţializat relaţia România – evreime, demonstrând, cu puţine excepţii, lipsa totală de aderenţă la problematica naţională a statului – gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănţuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o." (Radu Theodoru, „A fost sau nu Holocaust", p. 110).

Fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia şi Bucovina a dezlănţuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităţilor civile şi militare româneşti, a adus grave ofense şi injurii simbolurilor naţionale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părţi a evreimii din teritoriile româneşti din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacţii antiiudaice justificate. Aşadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relaţia români – evrei, determinând, în baza relaţiei cauză - efect, reacţii şi represalii pe măsura crimelor antiromâneşti înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce şi incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca şi alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operaţiuni militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia rusească. Prin lupte grele, teritoriile româneşti în cauză sunt eliberate. În faţa înaintării armatei româneşti, ruşii distrug totul, transformând târgurile şi oraşele în mormane de ruine. Odată cu ruşii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea armatei române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conştiinţa vinovăţiei faţă de români. După ce administraţia şi autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăşte deportarea, peste Nistru, a evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei. În timpul luptelor pentru dezrobirea provinciilor româneşti din Est, bande de evrei au comis atacuri teroriste şi au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceştia în ariergardă.

Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbeşte sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca şi cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromâneşti din 1940 – 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac cu totul abstracţie, omiţând cu bună ştiinţă sau, şi mai grav, negând atrocităţile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă. Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la Radio România Actualităţi, o doamnă evreică (nu i-am reţinut numele, dar asta este lesne să aflu) la emisiunea „Destine şi pasiuni" de la ora 21.00, vorbea cu siguranţă şi reproş despre barbariile româneşti îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne şi pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat dispreţuitor şi sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzaţi că ar fi comis aşa-zise crime împotriva Armatei Române şi românilor cu ocazia retragerii din 1940". Aşadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „aşa-zise crime"! Se dovedeşte, dacă mai era nevoie, că în drama, atât a românilor, cât şi a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.
Cazul Transnistriei este de o importanţă crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria nu spre a fi exterminaţi, ci pentru a asigura siguranţa statului român faţă de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromâneşti, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportaţi peste Nistru, putând înfăptui crima în ţară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare româneşti de tipul celor naziste. Numărul evreilor ucişi, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280 de mii – 380 de mii, Comisia hotărând aceste cifre ca definitive, ameninţând pe oricine are alte opinii, cu puşcăria. Greu de crezut că la începutul mileniului III se mai pot adopta şi impune judecăţi arbitrare, nedrepte, de tipul bolşevico-nazist.

De reţinut: exact în aceşti ani, când unii evrei au fost deportaţi în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei oneşti), în Siberia şi regiunea arctică sovietică au fost deportaţi şi exterminaţi peste 300.000 de români din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportaţi vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare pentru care se folosesc criterii de judecată arbitrare. Cu ce ar valora, impresiona mai puţin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria", mânuieşte documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmaţii nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că armata română a ucis 25.000 de evrei la Odesa, important document, nu încape vorbă!), pleacă de la premise şi adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum şi întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război şi în crime contra umanităţii la Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia şi Bucovina. Armata română a primit şi implementat un ordin de comitere a unui genocid". (Jean Ancel, Transnistria). Asemenea afirmaţii, prin care românii şi instituţiile statului român sunt acuzaţi global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în faţa adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face şi conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice şi centrale (din Transnistria – n. n.), a fost de tifos, foame şi frig..." (op. cit., vol. III, p. 259). Acelaşi autor, fără să-şi dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/'42, autorităţile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor" (op, cit., vol. III, p. 81). Afirmaţia de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel, că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor"?
În Transnistria, cei peste 100.000 de evrei deportaţi, nu au fost închişi în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost aşezaţi în localităţi, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească şi să se autoadministreze. Şi-au creat grădiniţe, şcoli, spitale, azile de bătrâni, după cum se va vedea cu altă ocazie; primeau pachete şi erau inspectaţi de lideri ai Comunităţii lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost aşezaţi în localităţi cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituţiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidaţi cu toţii. Aprovizionarea şi adăpostirea celor 110.000 evrei deportaţi în Transnistria, (cifra o dă cercetătorul evreu Al Dallin), a ridicat probleme grave; de aici, apariţia epidemiilor şi a foametei, creşterea mortalităţii în rândurile lor. Pus în faţa evidenţei, o recunoaşte cu onestitate şi Radu Ioanid, în cartea sa „Evreii sub regimul Antonescu": „Majoritatea deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi frigului... din peste 110.000 deportaţi, numai 77.000 se aflau încă în viaţă în martie 1943" (Radu Ioanid, op. cit., p. 281).

Aşa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru", cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susţine, se dovedeşte un clişeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare şi unor ficţiuni memorialistice, acelaşi fapt îl recunoaşte şi cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147.000 de evrei din Bucovina şi Basarabia... majoritatea au murit din cauza febrei tifoide şi foametei" (Dennis Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască", în vol. „Despre Holocaust şi comunism", p. 79). Nici vorbă să se mai poata susţine un holocaust românesc. Cine cercetează şi doreşte să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941 – 1944, are de stabilit şi analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovaţii; dacă aceştia nu pot fi identificaţi, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanţă, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenţii feluritelor ordine, de la centrul puterii şi până la executanţi. Comentariile şi formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituţiile lor, sunt cu toţii, global, răspunzători de cele făptuite în anii 1940 – 1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică şi constantă a naţiunii române; iar vinovăţia aruncată asupra naţiunii întregi din 1940 – 1944 este explicit extinsă asupra celei de astăzi.

O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivităţi umane, armatei şi instituţiilor ei, pentru crime săvârşite de anumiţi indivizi şi unităţi, când scrisul exprimă făţiş sau abia ocolit, resentimente, ostilitate şi chiar patimă, când incriminarea românilor este proiectată global în trecut şi sugerată şi pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii şi obiectivităţii, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate.
Este un fapt cunoscut, în România celui de-al doilea război mondial, au existat numeroase reacţii antievreieşti, unele motivate şi religios (Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-aţi ucis pe Iisus!"), a fost impusă o legislaţie antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreieşti, nu a vieţilor lor. Aşadar, în România celui de-al doilea război mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:
- statul român a făcut din emigrarea evreilor din România şi Europa Centrală politică de stat, reuşind să ajute să emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei;
- şcolile, sinagogile, liceele evreieşti au funcţionat, manifestările culturale s-au desfăşurat normal;
- Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi duşi şi exterminaţi în lagărele germane;
- la Bucureşti, activa teatrul Baraşeum, singurul teatru evreiesc din Europa dominată de Germania, pe toată perioada guvernării Antonescu;
- Antonescu a avut relaţii amicale cu capii comunităţii evreieşti, Al. Şafran şi dr. W. Filderman, salvându-le vieţile de furia legionarilor;
- pentru că în Transnistria – şi nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executaţi;
- Comisia Wiesel, care acuză România de Holocaust, trebuie să ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazează, statisticile celor ucişi.
O profesoară de la Facultatea de Istorie din Iaşi, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau nouă, studenţilor, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reţinere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speţă privitor la unele aspecte ale celui de-al doilea război mondial. Aşa, şi acum îmi amintesc cum declama retoric/agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofiţeri polonezi ucişi de criminalul de Hitler la Katin!!!". Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere ştiinţific, este faptul că această Comisie coordonată de Elie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reţinere, faptul că România, poporul român, sunt vinovaţi de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, în pură tradiţie bolşevică, sentinţa, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-şi probeze nevinovăţia!!!

Această Comisie a procedat în sensul spuselor secretarei şefe a Facultăţii de Istorie din Iaşi, din anii studenţiei mele, d-na Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de şedinţă". Adică, întâi acuzăm, îi punem la zid, iar adevărul nu ne interesează. Tot Comisia lui E. Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel ce ar fi denunţat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunţ, spre deosebire de Polonia, unde această iniţiativă a dat roade în direcţia dorită de laureatul premiului Nobel. Şi acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existenţa vreunul holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile şi oraşele din Nord-Estul României, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, or, la sfârşitul războiului, geografia umană a populaţiei evreieşti din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condiţiile în care, la sfârşitul războiului, peste fiecare casă din satele româneşti se aşternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front.

Dl Teşu Solomovici, atât de înverşunat şi de convins de existenţa unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăţa liniştit la un liceu din Focşani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învăţau carte în licee evreieşti, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreieşti, capii evreilor se întâlneau cu şeful statului cu care colaborau şi se întreţineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcţionau teatre, iar cultul mozaic era subvenţionat de acelaşi stat? Ciudat, straniu holocaust! Iarăşi nu cred în existenţa unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat şi practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul.

Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter ştiinţific. Speranţa lui Antonescu, la procesul său, că „în ce priveşte tratamentul la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria, din Basarabia şi Bucovina, şi din ţară, afirm că se exagerează şi se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privinţa morţilor, cât şi în privinţa tratamentului". (Procesul Mareşalului Antonescu, Documente, II, p. 172), în condiţiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Aşadar, consider construcţia istorică de tipul aceleia ce doreşte să demonstreze şi să impună ideea existenţei unui holocaust românesc se dovedeşte cu totul inconsistentă, şi nu poate convinge că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-al doilea război mondial. Această construcţie istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficţiuni memorialistice (de observat explozia de titluri memorialistice, spre anul 2000, a unor „supravieţuitori" ai „holocaustului românesc") pe măsluiri de cifre (nici cei care ne acuză nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu" urmăreşte „pretenţii financiare şi patrimoniale", (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. II, p. 336).

Formularea tezei vinovăţiei de holocaust a poporului român, la aproape 70 de ani de la sfârşitul războiului, înainte de a se face proba acestei vinovăţii, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani. Căci, e bine să se ştie, statul care recunoaşte că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagraţii mondiale, va fi obligat, în consecinţă, să plătească despăgubiri uriaşe supravieţuitorilor sau urmaşilor acestora. De luat aminte!

BASARABIA: BIBLIOTECA NAŢIONALĂ SUB TUTELA MAREŞALULUI

Posted on 27 octombrie 2010 

(documente noi din arhive vechi )

Mareşalul Antonescu gustă din mâncarea soldaţilor

În Cartea de Aur a Neamului Românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir ION ANTONESCU, marele nedreptăţit al istoriei noastre, care, prin jertfa lui supremă, a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine.

Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti, în familia unui ofiţer, Ion Antonescu a fost propulsat în scurt timp, prin talentul său deosebit în arta militară, pe scara ierarhică superioară, încât la începutul Războiului Mondial din 1914-1918 era deja şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care se va distinge în cursul operaţiunilor decisive pentru libertatea şi unirea tuturor românilor¹.

Viaţa popoarelor este o veşnică şi  încordată luptă; o luptă  pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă  pentru afirmare şi pentru înălţare – Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945².

În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea URSS, au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kermlinului. Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar,  la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, ocupate de Bulgaria.

În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior.         Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Chemându-l la palat, regele i-a spus: „–Antonescu, nu poţi refuza puterea.       Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singura mea rezervă. Timpul tău a sosit”. Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3 072 se crea o nouă instituţie, acea deConducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul  românesc moartea şi focul³.

Înainte de a trece la subiectul  propriu zis,vreau să va propun spre atenţia Dvs.un document de arhivă,care scoate in evidenţă trăsăturile Maresalului Ion Antonescu, acest Mare Bărbat al Neamului Românesc.Este vorba de inspecţiile facute in Basarabia de Conducătorul Statului

În anul 1942.

DISPOZIŢIUNILE ŞI OPINIILE

DATE DE DOMNUL MAREŞAL ION ANTONESCU, CONDUCĂTORUL STATULUI, Cu Ocazia inspecţiunei făcută în Basarabia în zilele de 7, 8, 9, 10 şi 11 Aprilie 1942

I. ADMINISTRAŢIA

1) Administraţia trebuie să fie sănătoasă şi constructivă.

Prin administraţie trebuie să facem educaţie neamului.

Să se pună cea mai mare grijă în selecţionarea funcţionarilor administrativi, care trebuie să constituie un corp de prestigiu şi demnitate. Printr-o administraţie de muncă constructivă şi disciplină, vom reface Ţara.

Funcţionarii administrativi, vor putea ajunge pe cele mai înalte trepte ierarhice, prin muncă şi merite. Prefecţii vor fi funcţionari de carieră.

Trebuie să simplificăm problemele şi personalul administrativ, pentru a creea o administraţie de iniţiativă şi de acţiune.

Viitoarea structură a Statului, va înlătura rigiditatea administrativă, excesivă şi ineficienţă.

S-a încercat în trecut, sub forme diferite ca acele ale Directoratelor şi Ţinuturilor să se realizeze pe baze mai largi iniţiativa şi răspunderea activităţii locale. Aceste forme de organizare administrativă nu şi-au atins scopul, fiind paralizate prin aceiaşi trimitere spre centru, adeseori în problemele cele mai mici şi prin aceleaşi măsuri de forme şi corespondenţe inutile.

Constatările făcute asupra realizărilor din Basarabie, în toate ramurile de activitate, în cadrul largei autonomii ce s-a acordat Basarabiei, întăresc convingerea că această autonomie şi-a ajuns scopul de a realiza cât mai grabnic, mai complect şi mai temeinic, opera de redresare şi de promovare materială şi morală a Provinciei.

2) Activitatea constructivă a administraţiei trebuie să înceapă prin definitiva înlăturare a formalismului birocratic, care printr-o serie de înregistrări, referate şi treceri în registre, nu face decît să întârzie şi să paralizeze activitatea administrativă.

Ne-am obişnuit a ne ascunde, sub pretextul legalităţii şi al răspunderii, după un noian de formule juridice, expuneri de motive şi tipicuri ipocrite, care nu au alt rost decât acel al unui formalism de laşitate.

Trebuie ca prin selecţionarea funcţionarilor, prin organizarea dreptului de iniţiativă şi severa sancţionare a celor ce vor abuza necesitând funcţiunea şi răspunderile, să îndepărtăm formalismul hârtiilor şi dosarelor inutile, care nu fac decât să zădărnicească pe oamenii de bună credinţă în acţiunea lor.

În fiecare birou nu trebuie să existe decât un singur funcţionar, care să se ocupe cu operaţiunile de înregistrare şi corespondenţă.

Toţi ceilalţi funcţionari, eliberaţi de dosare şi registre, să fie întrebuinţaţi pentru o activitate în teren, practică, reală şi creatoare. Corespondenţa pe care o va face funcţionarul rămas în birou, să fie strict necesară. Dacă o situaţiune este cerută a doua oară, funcţionarul va avea obligaţia     să răspundă: „Am mai dat această situaţiune cu Nr….din….; sau să raporteze: „La situaţia Nr…, nu s-a produs nici o schimbare”. Prin înlăturarea birocratismului, vom ajunge la simplificare a aparatului administrativ. Vom avea funcţionari mai puţini, cu rosturi efective şi mai bine remuneraţi.

Activitatea tuturor funcţionairlor să fie practică şi în teren. Diferite organe administrative să nu lucreze izolat, că să se integreze într-o activitate de ansamblu, coordonată şi colaborată.

Măsurile date trebuie să fie necesare, iar cel ce primeşte ordinul, să aibă posibilitatea de a-l executa: ca timp, ca mijloace, şi ca pricepere.

3) Toţi funcţionarii, indiferent de grad şi funţiune, trebuie să se încadreze în situaţiunea momentului.

Abuzul şi incorectitudinea nu numai că aduc compromiterea funcţiunei şi autorităţii, dar constituie un rău exemplu pentru administraţi. Nu se poate face o administraţie sănătoasă, fără educaţie şi fără exemplu. Aceste imperative trebuies înţelese de voie şi chiar de nevoie. Cei ce se vor face vinovaţi, vor răspunde chiar cu viaţa.

Guvernământul să ia măsuri pentru a se înfiinţa în fiecare capitală de judeţ din Provincie consumuri, de unde funcţionarii să se poată aproviziona cu preţurile de cost.

Să se înfiinţeze în fiecare capitală de judeţ câte o grădină de zarzavat, model, care să dea, în mod gratuit, sau la preţurile de producere, zarzavaturi pentru funcţionari. Imobilele foste evreeşti să se dea în folosinţă, gratuit, funcţionarilor, în special preoţilor şi învăţătorilor. Funcţionarii uzufructuari ai acestor imobile, vor avea obligaţia să plătească numai cheltuielile de întreţinere şi impozitele. Slujbaşii Statului trebuie să fie demni. Să aibă o ţinută ordonată şi îngrijită, să fie curaţi şi bărbieriţi.

Indiferent dacă se găsesc la ţară sau la oraş, ei trebuie să se impună subordonaţilor şi prin ţinută.

Funcţionarii nu sunt suficient de disciplinaţi. În genere, nu ştiu să se prezinte şi să vorbească. Trebuie să tindem la o militarizare a lor, exteriorizată prin ţinută corectă, cuviincioasă şi prin vorbă. La inspecţiunile ce se fac, personalul instituţiei ce se inspectează, trebuie să fie adunat, pus în linie şi aliniat. Fiecare funcţionar să se prezinte milităreşte, raportând cum se numeşte ce funcţiune îndeplineşte şi să fie gata ca prin răspunsuri scurte şi precise să dea toate relaţiunile cerute.

4) D-nii prefecţi şi organele de control administrative, trebuie să se intereseze, cu ocazia inspecţiunilor de biserciă, şcoală, post de jandarmi şi celelalte instituţiuni din cuprinsul judeţului, nu numai de unităţile administrative propriu zise.

5) Organele administrative să dea tot concursul preoţilor pentru combaterea sectelor religioase, care susţinute de duşmanii noştri dinafară, au căutat să mineze structura Statului şi să ducă de la răzvrătire religioasă şi socială, la una politică.

6) Primarii din comunele rurale vor fi onorifici, pentru a se putea plăti mai bine notarii. Primarilor onorifici li se va putea da o indemnizaţie de transport. Această indemnizaţie nu va fi mai mare de lei 1.500 lunar, pentru a nu reedita sub forma indemnizaţiilor sistemul din trecut.

7) La prefecturi, preturi şi primării, se vor găsi grafice şi situaţii explicative, care să arate oricui starea, în care se găseşte instituţia, din toate punctele de vedere. Şi la celelalte organe ataşate prefecturilor sau preturilor, trebuie să existe asemenea grafice.

II. ŞCOALA

1) Învăţătorii şi profesorii de toate gradele, trebuie să fie conştienţi de misiunea lor şi necesitatea ca în şcoală să se facă nu numai instrucţiile, dar şi educaţie. Trebuie să profităm, prin opera naţională pe care trebuie s-o facă şcoala, de avântul actual, pentru redresarea spirituală şi materială a naţiunei.

2) Este de dorit ca în fiecare comună să existe câte o grădină de copii, unde copiii să fie ţinuţi şi ocupaţi toată ziua.

3) Frecvenţa în şcolile primare trebuie să ajungă la cel puţin 90-95%.

Copiii să fie obligaţi a veni la şcoală, iar atunci când lipsesc, învăţătorii să facă control pentru a vedea motivul.

Părinţii şi copiii să fie convinşi, prin explicaţiunile ce li se vor da, asupra necesităţii venirei la şcoală.

Să nu se întrebuinţeze în contra copiilor bătaia, sau alte mijloace neumane. Atunci când se va constata că nu vin la şcoală fără motiv serios, să se ridice din avantagiile date părinţilor.

Dispoziţiunile referitoare la amenzile şcolare, trebuie înterpretate în sensul, că amenda nu se aplică, numai acolo unde lipsa copilului de la şcoală este justificată prin substituirea copilului în locul părintelui său, la munca agricolă, în meserii sau în comerţ.

4) Înfiinţarea şcolilor secundare teoretice, nu trebuie să ne preocupe deocamdată, deoarece avem încă un procent mare de intelectuali care nu pot fi plasaţi, iar acolo unde necesităţile sunt mult mai mari, la învăţământul practic, se resimte lipsa elementelor pregătite în această direcţie.

Nu vom putea face ceva temeinic, decât atunci când vom reuşi să ne formăm elementele necesare în toate ramurile de activitate, pregătind prin şcoli practice executanţi mulţi şi buni. Trebuie să ne formăm cadre pentru sate, pentru a avea meseriaşi şi comercinaţi români, suficienţi şi bine pregătiţi.

Este necesar să se înfiinţeze centre tehnice de pregătire pentru cadrele satului, cel puţin, în fiecare plasă.

Cele constatate la centrul agricol practic de la Făleşti, trebuiesc introduse în toată Provincia.

În regiunile în care ocupaţiunile principale sunt diferite îndeletniciri manuale ca: olăritul, împletitul rachiţei şi papurei, pescuitul, albinăritul, etc., să se înfiinţeze şcoli practice de specializare a acestor îndeletnciri.

Pregătirea în aceste şcoli medii practice şi în şcolile de meserii să nu se facă teoretic, ci practic, căutându-se a se dezvolta cât mai mult latura tehnică a acestor şcoli. În acelaşi timp profesorii, trebuie să facă educaţia morală, cetăţenească, eroică şi patriotică a copiilor.

5) Pe lângă toate şcolile să se înfiinţeze ateliere, pentru ca băieţii să înveţe, câte un meşteşug, iar fetele să capete educaţia unor bune gospodine.

6) Copii trebuiesc vizitaţi şi acasă, pentru ca profesorii să cunoască mediul şi condiţiunile în care trăiesc. Fiecărui copil trebuie să i se întocmească fişa şcolarului.

7) Curăţenia copiilor trbuie să preocupe în mod deosebit pe dascăl.

Să se facă zilnic inspecţia curăţeniei copiilor şi săptămânal vizita medicală. Prin ordine şi curăţenie extraordinară, vom introduce ordinea sufletească. Să se caute ca pe lângă cât mai multe şcoli, să se înfiinţeze băi şi dispensare.

8) Cantinele şcolare, trebuie să ia neapărat fiinţă pe lângă fiecare şcoală. Copiilor săraci să li se dea la cantina, în fiecare zi, mâncare caldă, suficientă şi substanţială. Fiecare gospodină să pregătească cu rândul mâncare pentru cantina şcolii, sau să dea alimente. La bucătăria cantinei, fetele să înveţe a găti. O femeie trebuie să ştie să facă mâncare, a coase şi a spăla. Şcoala trebuie să înveţe, în primul rând, gopsodărie pe fete. Copiii trebuies bine hrăniţi şi îngrijiţi. O naţiune nu poate să prospere, dacă nu este sănătoasă şi bine hrănită. Să facem această educaţie şi să începem cu copilul.

9) Şcolile trebuiesc dotate, cu cât mai multe şi mai noi materiale didactice.

10) În activitatea extraşcolară, corpul didactic să-şi aducă toată colaborarea în acţiunea pe care o duc căminele culturale şi să contribuie ca activitatea acestor cămine să fie cât mai practică şi cu cât mai multe roade.

11) Şcoala trebuie să scoată, adevărata elită românească.

12) Şcoalele care nu corespund misiunii noului stat românesc, se vor militariza, pentru ca pe lângă şcoală să se întroneze disciplina atât necesară în organizaţia statului.

13) învăţătorii şi profesorii, trebuie să aibă vocaţie, cultură, şi în special suflet.

14) Materialul adunat prin donaţie, după prelucrare în atelierele şcolare şi şcolile medii practice, să fie împărţit sub forma obiectelor în care a fost transformat, nu numai locuitorilor săraci, dar chiar şi acelora ce au făcut donaţia. În felul acesta se va putea face o educaţie sănătoasă şi pilduitoare.

15) Trebuie să se înfiinţeze cât mai multe internate şi, în special, pe lângă şcolile cu caracter practic, unde vin mai mulţi elevi săraci şi de la sate. Deasemeni, să se înfiinţeze cât mai multe cămine pentru ucenici.

16) O grijă deosebită trebuieşte purtată orfanilor de războiu. Aceştia vor fi scutiţi de taxe şi vor primi întreţinerea gratuită în cămine.

17) S-au găsit şcoli primare la ţară, care încă mai aplică sistemul rotaţiei, deşi nimic nu îngăduie aceasta. Să se ia imediat măsuri pentru îndepărtare.

18) Intregul aparat profesoral, indifernet unde se găseşte, la sat sau la oraş, trebuie să se prezinte elevilor într-o ţinută curată şi îngrijită. Prin rostul lor de educatori, ei trebuie să fie exemplu viu în faţa şcolarilor şi din acest punct de vedere.

III. BISERICA

1) Credinţa este forţa morală de rezistenţă a acestui neam. Pentru susţinerea şi promovarea credinţei, preoţii trebuie să se întoarcă cu totul la altar. Ei trebuie să devină adevăraţi misionari, iar din biserică să facă forţa vie şi temeiul moral al unei educaţiuni de înălţare şi propagandă naţională.

2) Preoţii trebuie să se lepede în întregime de materialism şi de dorinţa trufaşă de a strânge avere.

Să nu mai pretindă anumite sume pentru prestarea serviciilor religioase, căci această tarifare a cultului este una din cauzele care a îndepărtat pe credincioşi de biserică şi a înlesnit difuzarea otravei sectante.

A propovădui poporului mila, în timp ce eşti dominat de cea mai mare zgârcenie şi a-ţi îndrepta gândul şi rugăciunea către cer, îndeplinid un serviciu de salariat, înseamnă a contrazice cele mai elementare principii de educaţiune umană şi socială.

În contra celor ce în loc de operă misionară, vor coborâ ideia de înaltă morală creştină, pe care trebuie s-o reprezinte prin menirea şi activitatea lor, să se ia cele mai aspre măsuri.

3) Sectele religioase patronate în bună măsură de duşmanii noştri dinafară, aveau de scop să mineze structura statului şi să producă anarhia.

Activitatea misionară de luminarea rătăciţilor, victime învăţăturilor eretice, să se facă prin operă de apostolat şi convingere, luându-se măsuri administrative numai acolo unde se va constata rea credinţă şi subversivitate,

4) Mănăstirile trebuiesc transformate în cuiburi de cultură, de muncă, întărire sufletească şi de educaţie, ca pe vremurile voevodale. Mănăstirile care se vor îndepărta de la tradiţia cu care sihastria a împletit dea lungul veacurilor un fir luminos în istoria neamului nostru, vor fi transformate în sanatorii, în orfelinate, în şcoli de îndrumare ţărănească. La mănăstiri trebuie să se facă ceea ce s-a făcut la centrul practic agricol de la Făleşti. Pentru aceasta fiecare eparhie va trimite stareţii mănăstirilor, pentru a vedea la centrul practic Făleşti, în ce direcţie trebuie îndrumată activitatea monahală, spre a putea fi cu adevărat de folos neamului şi ţării, în aceste timpuri. Ordinea şi curăţenia în mănăstiri, organizarea muncii în ateliere, după planuri bine chibzuite, trebuie să constituie preocuparea conducătorilor acestor sfinte lăcaşuri.

IV. JUSTIŢIA

1) S-a introdus o mult mai aspră sancţionare a infracţiunilor celor mai frecvente şi în special a celor în contra ordinei şi intereselor publice. Paralel cu această înăsprire a pedepselor, trebuie să obţinem prin educaţie şi prin înlăturarea cauzelor determinante ale criminalităţii, o cât mai complectă redresare morală a naţiunei.

Pentru avort, care prin sporirea considerabilă a practicei sale şi prin pătrunderea în lumea satelor, ameninţa în mod direct şi grav natalitatea şi vitalitatea naţiunii, s-a introdus severa sancţiune a pedepsei cu moartea. Justiţia trebuie să colaboreze la combaterea acestui flagel şi la opera de reducere a criminalităţii şi infracţiunilor, prin severitatea, care va aplica sancţiunile.

2) În pretoriul tribunalelor, magistraţii trebuie să facă educaţie justiţiabililor, care trebuie să se prezinte curaţi şi cu o ţinută îngrijită. Pentru aceasta, exemplul trebuie să sporească chiar de la magistraţi şi de la înfăţişarea imobilelor instanţelor.

V. HRISOAVELE STRĂMOŞEŞTI

Iureşul prin care a trecut Basarabia a distrus şi a răvăşit arhivele şi bibliotecile. S-au pierdut numeroase documente şi hronice străvechi în care se păstrează vii şi grăitoare slova şi gândirile strămoşilor din eroice timpuri voevodale. Se va înfiinţa un birou special la Guvernământ, care să adune şi să cerceteze tot acest material documentat istoric.

VI. HIGIENA SOCIALĂ

1) Problema farmaciilor se va rezolva, prin repartizarea unui număr de farmacişti din cei reuşiţi la examenul ce s-a ţinut la Bucureşti.

2) Să se facă cât mai multe fântâni higienice la sate.

Trebuie separate fântânile pentru adăpatul vitelor, de cele destinate oamenilor. Problema apei de băut este de cea mai mare importanţă în Basarabia. Analiza apei din fântâni, să se facă, cel puţin, o dată la două luni, obligatoriu.

3) Să se ia măsuri, pentru a avea la timp şi în cantităţi suficiente, materialul necesar pentru perioada de chininizare care va începe în curând.

4) Să se facă cât mai multe spitale şi dispensare, utlizându-se munca de folos obştesc.

5) Trebuieşte dusă o campanie temeinică, pentru combaterea bolilor sociale. Medicii trebuie să afle pe suferinzi şi să-i cheme la tratament. Tratamentele şi medicamentele sunt gratuite.

6) Avem o mortalitate infantilă ridicată. Să se intervină cât mai drastic pentru combaterea acestui flagel naţional cu măsuri şi medicamente care se vor da în mod gratuit.

7) Bolnavilor din spitale, să li se dea o hrană cât mai abundentă şi substanţială. Economia la hrană, este o economie rău înţeleasă. Un bolnav prost hrănit se vindecă mult mai greu. Prin spital, se va ridica starea higienică şi sanitară a populaţiei.

8) Spitalul şi dispensarul trebuie să fie modele de ordine şi curăţenie.

9) Se va înfiinţa câte o maternitate în fiecare judeţ şi apoi în fiecare plasă.

În aceste maternităţi se vor da îngrijiri gratuite, femeile sărace fiind obligate să vină la spital pentru a naşte. Guvernământul să înceapă realizări în acest sens.

10) Medicii, să depună toată grija şi să ia toate măsurile pentru a contribui la stavilirea cazurilor de avort.

11) Organele sanitare să depună o intensă activitate, pentru a se întrona în toate părţile curăţenia Curăţenia trebuie să înceapă din interior, nu de la faţadă. Organele sanitare, să meargă din casă în casă şi să stea de vorbă cu ţăranii, pentru a-i îndruma.

12) S-a găsit în spitalele inspectate, personal de origine etnică străină. Să fie înlocuiţi străinii cu români, pretutindeni.

VII. ECONOMIA NAŢIONALĂ

1) Trebuie să trecem tot comerţul şi toate industriile din mâna străinilor, în mâna românească.Este o bătălie care am început-o, pe care o vom continua şi o vom câştiga. Orice loc vacant, să se dea numai românilor.

2) În privinţa dirijării cerealelor trebuieşte creată o cotă a rezervelor, al cărei cuantum se va fixa ulterior. Este necesar să asigurăm viitorul, pentru a putea face faţă oricărei vitregii ce s-ar ivi.

3) Pentru a asigura şi prin măsuri de viitor naţionalizarea industriei şi comerţului, este necesar ca toţi ucenicii care vor fi mâine patroni, să fie numai de origine etnică română. Acolo unde patronul nu se conformează, magazinul sau atelierul să fie închis. Organizarea căminilor de ucenici este o problemă care trebuie să preocupe, căci educaţia pe care o va prelua acest tineret, depinde soliditatea comercianţilor de mâine.

4) Problema lânii şi a pielilor trebuie să preocupe, în mod deosebit, Directoratul Economiei Naţionale. Colectarea trebuie să se facă în bune condiţiuni. Să se ia toate măsurile ca întreagă cantintate de predat, să ajungă la destinaţie. Culpabilii vor fi pedepsiţi cu internarea în lagăr.

5) Nu avem specialişti pentru comerţul cu produsele ţărăneşti: ouă, unt, lapte, păsări, etc., care până acuma era exclusiv în mâinele evreieşti. Trebuie să ne formăm cât mai curând elemente.

Deocamdată colectarea acestor produse se va face prin organele       INCoop-ului care este tot o instituţie de Stat. Înaninte de a se începe operaţiunile de colectare, trebuie să se facă o bună organizare. Este necesar să se înfiinţeze şcoli de colectare, în fiecare judeţ.

6) Comercianţii din Basarabia vor fi ajutaţi, impunându-se la impozite mai mici decât comercianţii din Regat.

VIII.AGRICULTURA

1) Rolul jandarmului agricol este să facă poliţia, luând măsuri în contra acelor ce nu se conformează dispoziţiunilor date, după ce se va raporta mai întâi cazul comitetului agricol local, care va hotărâ pedeapsa ce urmează să se aplice vinovatului. Jandarmul agricol va fi plătit.

2) Tractoarele să lucreze zi şi noapte, căci timpul e scurt şi destul de întârziat. O grijă deosebită trebuie să se dea aprovizionărilor cu carburanţi şi repartizării lor pe teren, pentru că numai aşa se poate lucra incontinuu şi cu spor. Tractoarele, pentru a da randamentul necesar, trebuie să fie bine îngrijite şi întreţinute. Să se întrebuinţeze personal cât mai bine pregătit.

3) Trebuie să facem cât mai mari economii la cereale, pentru că nu se ştie cum va fi anul agricol, ce recoltă vom obţine şi ce greutăţi vom avea de întâmpinat. Să se păstreze toate seminţele pentru însămânţările de toamnă şi pentru anul viitor, atât la grâu, cât şi la celelalte cereale.

Pentru hrană să substituim cerealele cu cartofi, legume, etc. Să se extindă cât mai mult cultura cartofului, deasemeni şi cea a dovlecilor.

4) Să se facă răsadniţe pentru cultura leguminoaselor, în proporţie cât mai mare.

Trebuie să trecem de la o cultură unilaterală, la una multilaterală şi să ne pregătim din timp pentru ca în perioada de după război, ca ţară agricolă, să putem face faţă în toate ramurile de cultură.

5) Triorarea seminţei şi experienţele de geminare să se facă cu toată atenţiunea, căci pentru a avea o recoltă bogată şi selecţionată, trebuie să punem în pământ seminţa cea mai bună.

6) Loturile şcoalelor şi bisericilor, care sunt prea departe, să fie schimbate cu loturi în imediata apropiere a satului.

Aceste loturi trebuie să fie cultivate cu tot soiiul de plante. Ele vor constitui un mijloc de educare agricolă pentru elevi şi un model pentru ţărani.

Terenurile repartizate şcolelor şi bisercilor, care nu-şi vor primi întrebuinţarea, căreia a fost afectate, să se treacă imedit în patrimoniul Statului. Produsul acestor terenuri să se întrebuinţeze pentru şcoală şi biserică şi în special, pentru cantinele şcolare.

7) Organele administrative şi de specialitate, să facă o permanentă propagandă în mijlocul locuitorilor, pentru o cât mai mare economie în consumul cerealelor. S-ar putea să fie un am secetos şi orice rezervă este bine venită.

8) Ucrainenii şi polonezii veniţi în Basarabia, să fie obligaţi a-şi face munci agricole chiar cu forţa. Dacă va fi nevoie, să fie rechiziţionaţi pentru muncile agricole ale altora, contra plată.

9) Să se dea toată atenţiunea problemei pomicole şi celei a legumelor uscate.

10) Ţăranii să fie instruiţi şi sfătuiţi pentur cultura peştelui. Să li se dea toate ajutoarele pentru înfiinţarea iazurilor de peşti.

11) Să nu se mai lase răzoare care aduc anual Ţării o pagubă de circa un miliard.

Aceste răzoare să fie însămânţate, în special cu cânepă.

VIII. bis. ÎMBUNĂTĂŢIREA INVENTARULUI AGRICOL

1) Guvernământul trebuie să aibă deosebită grijă, pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea inventarului agricol viu şi mort, care în prezent lasă mult de dorit.

I.N.Coop-ul va ajuta înfăptuirea acstui deziderat prin acordarea de credite ţăranilor, pe termen lung.

2) Organele de specialitate trebuie să depună o intensă activitate pentru ai educa pe ţărani şi a-i determina să-şi îngrijească cât mai mult inventarul. Să se instituie premii pentru gospodarii cu vitele cele mai frumoase şi mai bine îngrijite şi să se procure ţăranilor sculele necesare pentru îngrijirea vitelor. Nu se poate face o agricultură temeinică cu vite proaste. Vita proastă, muncă proastă. Vita sănătoasă, hrănită şi bine îngrijită, muncă de folos.

3) Pentru locuitorii a căror vite au fost rechiziţionate de armata germană, se vor întocmi de urgenţă tabele de către fiecare judeţ, înanintându-se Guvernământului. Pe baza tabelelor întocmite, li se vor da acestor locuitori alte vite, în locul celor rechiziţionate, din vitele de pripas intrate în patrimoniul statului şi chiar dintre vitele de pripas ce-au fost repartizate unor locuitori.

IX. ZOOTEHNIE

1) Pentru reproducători, Guvernământul va face un plan de realizări, de lungă durată. Să se ia măsuri, pentru a se creşte un cal regional (găgăuţ).În special în Sudul Basarabiei trebuieşte activat această direcţie. Din această parte a Provinciei, ne veneau în trecut faimoşii cai tătăreşti. Prin grijă şi perseverenţă putem ajunge să refacem avuţia naţională.

2) Trebuiesc majorate, printr-o acţiune imediată, crescătoriile de porci. Carnea se va industrializa pentru consumul intern şi pentru export, atît de Stat cât şi de particulari.

3) Să se înceapă o acţiune de îmbunătăţirea rasei oilor, prin încrucişări şi selecţionare.

Să se dea o deosebită grijă rasei Karakul.

X. CREDITUL ŞI COOPERAŢIA

1) Conducerea băncilor populare şi creditelor să fie încredinţată ţăranilor fruntaşi şi gospodarilor înstăriţi.

Preoţii şi învăţătorii să îndrume creditul şi cooperaţia, dar să lase activitatea directă şi conducerea în seama gospodăriilor din sat, pentru a se dedica în întregime misiunei lor principale.

2) Se vor înfiinţa bănci ţărăneşti, care vor acorda credite pe termen lung ţăranilor.Aceştia să fie sfătuiţi şi îndrumaţi pentru folosirea cu rezultate bune a creditelor ce li se acordă.

XI. RIDICAREA SATULUI ŞI ŢĂRĂNIMII

1) În opera de reconstrucţie naţională pe care am început-o, toată atenţiunea trebuie îndreptată asupra satului, izvorul viu şi permanent al forţelor naţiunei. Trebuie s-o luăm de jos, de la ţăran şi să ne ridicăm încet în sus.Trebuie să ridicăm masa ţărănească, pentru că dă viaţă Neamului românesc. Ridicarea satului nu trebuieşte făcută numai sub aspectul fizic. Trebuiesc totodată ridicate şi cultivate elitele satului.

Munca ţăranului trebuieşte îndrumată, dirijată şi pusă sub control, intesificată şi ordonată. În acelaşi timp trebuie să ne ocupăm şi de partea sufletească şi spirituală a ţăranului nostru.

2) În cadrul muncii de folos obştesc să se refacă drumurile şi podurile din sate. Să se construiască biserici, şcoli şi spitale.

3) Studenţii să fie întrebuinţaţi la muncă, în sate, pe tot timpul verii, în specialitatea respectivă.

4) Să se înfiinţeze în fiecare sat o grădină de legume sătească, o livadă, o stupină, ateliere şi o pădure comunală.

5) Să se pregătească în şcoli medii practice, elemente cu care să se încadreze viaţa tehnică a satului.

6) Să se construiască şcoli, biserici şi primării model pe plăşi.

Nu există un mai bun educator, decât exemplul.Din moment ce se va face dovadă că se poată realiza într-un loc, se va realiza acelaşi lucru în toată plasa.

7) Trebuie să ajungem în scurt timp, ca tot ce este consum ţărănesc să se confecţioneze în atelierele satului.

8) Să dispară şapca şi haina rusească, să dispară aspectul murdar şi să se introducă costumul naţional strămoşesc.

9) Să se facă în fiecare comună gospodării comunale model.

10) Guvernele trecute scoteau venituri din cârciume.Noi trebuie să închidem încetul cu încetul, toate cârciumile şi să scoatem bani din munca ţăranilor.

11) Să dispară toate gardurile urâte şi murdăria din faţa caselor. Împrejurul fiecărei case să fie o grădină de flori şi una de zarzavat.

12) Locuitorii a căror imobil au fost distruse de război vor fi ajutaţi de autorităţi, care vor depune toată solicitudinea pentru a le reconstrui casele, cu sprijin material şi muncă de folos obştesc.

13) Populaţia de la sate este timidă, neâncrezătoare, nu ştie să vorbească, nu ştie să salute.

Aceasta înseamnă că autorităţile comunale şi superioare nu stau de vorbă cu sătenii. Să se remedieze de urgenţă această situaţiune.

Cu ocazia inspecţiunilor, pretorii, prefecţii şi orice alte autorităţi de Stat, să stea de vorbă cu lecuitorii satelor, să le viziteze gospodăriile, să le dea sfaturi, într-un cuvânt să caute a face legătura sufletească între ţăran şi reprezntanţii autorităţii. În ceea ce priveşte salutul, toţi locuitorii Provinciei vor fi invitaţi să salute prin descoperire, ridicând căciula sau pălăria cu braţul drept, în aceiaşi poziţie ca şi cum ar executa salutul roman.

14) De la sate trebuie să scoatem forţele de acţiune, de rezistenţă şi de producţie ale neamului românesc.

Când vom ridica satul, nimeni nu va mai trece peste drepturile neamului românesc.

XII.CONSOLIDAREA TERENURILOR FUGITIVE

ŞI INUNDABILE. AMELIORAREA TERENURILOR DEGRADATE.

ÎMPĂDURIRI. ISLAZURI COMUNALE.

1) În toată Provincia să se facă păduri şi pepeniere comunale.

Trebuie găsită formula pentru refacerea pădurilor distruse şi a masivului Corneşti.

2) Să se facă perdele de salcâmi, atât de necesare ca zonă de protecţie.

3) Organizarea pepenierilor să se facă cu sămânţă strânsă în regiune, nu cumpărată din altă parte.

4) Să se facă împăduriri cât mai masive pe terenurile degradate.

5) Islazurile comunale să fie cultivate cu plante furajere, pentru a da un maximum de randament, nu cum se întâmplă astăzi, când sunt întrebuinţate numai pentru păşunat.

6) Să se ia măsuri pe plantare pentru nisipurile călătoare din sudul Provinciei.

XIII. DRUMURI ŞI COMUNICAŢII

1) Pentru lucrările la drumuri, se vor organiza batalioane de evrei din Vechiul Regat. Evreii concentraţi în aceste batalioane, vor primi drepturile de hrană şi soldă pe care le primesc osataşii noştri.

2) Telefonul să fie introdus în fiecare comună din Provincie.

3) Să se lucreze cât mai mult la drumuri, cu munca de folos obştesc.

XIV. REFACEREA EDILITARĂ A PROVINCIEI

1) S-a instituit o comisiune, care va întocmi planurile de refacere pentru fiecare oraş din Basarabia. Planul Chişinăului este aproape gata. Până la terminarea acestor planuri de refacere, administraţiile locale            să-şi construiască şi refacă imobilele bune şi încăpătoare pentur toate instituţiile.

2) Oraşul Bălţi va fi mutat în partea de sus a actualului oraş, unde terenul este mai ridicat.

3) Comunele şi judeţele, să nu aştepte prea mult de la centru, fiindcă în momentul de faţă toate forţările sunt pentru armată şi război.

Să lucreze cât mai mult din iniţiativă şi să folosească la maximum mijloacele proprii. Să nu se aştepte totul de la Stat.

4) Odată cu reconstrucţia, trebuie să se schimbe aspectul evreiesc al oraşelor Basarabiei şi să se treacă la stilul naţional, moldovenesc.

5) Fiecarei clădiri oficiale să i se facă curte, cu pomi, cu grădini şi cu flori.

XV. SPORIREA VENITURILOR ADMINISTRAŢIILOR

LOCALE, ÎN SCOPUL OPEREI DE EDILITATE

1) Comunele, atât cele urbane, cât şi cele rurale, vor fi dotate cu terenuri şi industrii din cele rămase de la evrei.

Aceste bunuri intră în patrimoniul comunelor şi vor fi exploatate în scopul operei de edilitate. Astfel comunele vor avea mari venituri proprii şi vor putea realiza importante lucrări de edilitate.

2) Armata nu va putea reţine terenurile proprietatea comunelor, arendate pentu grădini.Toate aceste bunuri vor reveni comunelor, iar armatei i se vor da alte terenuri, din imobilele intrate în patrimoniul Statului.

XVI. STATISTICA

Se atrage în mod deosebit atenţiunea, tuturor organelor administrative, administraţiilor publice şi instituţiilor de Stat, de a întocmi şi folosi date statistice cât mai complecte şi precise, căci numai aşa se vor putea orienta şi vor lucra, în activitatea ce depun, pe baza realităţilor ştiinţifice.

XVII. COLONIZAREA

1) Colonizarea este o problemă căreia trebuie să i se dea toată atenţiunea, urmărindu-se îndeaproape executarea ei.

Trebuie să se ştie în fiecare moment care este situaţia familiilor de colonişti.

Autorităţile administrative, atât cele de unde pleacă, cât şi cele de la locul unde sosesc coloniştii vor da cîte un delegat la 15-20 familii, care să se ocupe de aceste familii, ajutându-i în tot ce au nevoie pentru a intra în viaţa normală.

Operaţiunea colonizării trebuie să se bazeze pe un plan amănunţit şi bine studiat.

Preşidenţia va controla modul în care se execută colonizările.

2) Casele şi loturile coloniştilor, vor fi trase la sorţi.

3) S-a luat măsura de a nu se mai primi nici un german în Sudul Basarabiei. Cei veniţi vor reintra în vechile lor prorietăţi.

4) Se ca organiza şi rezerva în fiecare comună depopulată, câte un loc funciar pentru 10-15-20 cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazu”, dându-li-se şi casele cele mai bune.

XVIII. BUNURILE

INTRATE ÎN PATRIMONIUL STATULUI

1) Se vor repartiza comunelor urbane şi rurale terenuri agricole şi industrii, care intrând în patrimoniul comunelor, vor alimenta prin veniturile exploatării lor fondul operei de edilitate.

2) Imobilele clădite rămase de la evrei, se vor da în folosinţă funcţionarilor publici, în special preoţilor şi învăţătorilor.

Beneficiarii vor avea obliagaţia să plătească impozitele şi să facă cheltuielie necesare de întreţinere.

3) Pe terenurile agricole intrate în patrimoniul Statului să se facă, prin plantaţii, linii de dearcaţie la cîte o suprafaţă de 50 şi 100 ha.

4) În privinţa impozitelor ce trebuie să se plătească pentru terenurile şi proprietăţile rămase de la evrei, se urmează regula generală, indiferent dacă este vorba de Stat sau particulari.

XIX. OPERA DE ROMÂNIZARE

1) Opera de românizare pe care trebuie s-o facem, nu este de suprafaţă. Este o operă totalitară, radicală şi definitivă.

Astăzi avem posibilitatea s-o facem şi dacă n-o facem rămânem răspunzători în faţa neamului.

Trebuie să fim şi conducători şi muncitori, în propria noastră ţară.

2) În funcţiunile publice, în comerţ şi în industrii, vor fi pimiţi numai românii şi numai în limita locurilor libere, cetăţenii minoritari.

3) Să nu se elibereze certificate de naţionalitate decât românilor adevăraţi, pentru a nu reedita greşelile şi abuzurile din trecut.

XX. POLITICA

ORDINEA ŞI SIGURANŢA

1) Singura politică de astăzi, este politica muncii de sus şi până jos, singura doctrină prin care vom putea salva naţia.

În locul învrăjbirii, trebuie să introducem ordinea şi disciplina, printr-o intensă activitate în domeniul social şi al înfrăţirii.

2) Românii care au greşit sub bolşevici, trebuiesc iertaţi.

Acei ce s-au făcut vinovaţi de acte grave de răzvrătire şi ură în contra Statului, armatei şi autorităţii româneşti trebuiesc aspru pedepsiţi şi chiar cu moartea.

3) Comuniştii vor fi duşi pe front şi trecuţi peste linii la bolşevici.

4) În oraşe şi târguri, paza trebuie să şi-o facă comunele prin guarzii de poliţie.

Companiile de garnizoană, nu vor mai face pază.

F.120, inv.1, d.308, f. 1-16

Mareşalul  Antonescu a fost un Mare patriot,dar şi un Mare duşman al comunismului,un Mare duşman al  duşmanilor Ţării,el şi numai el a reîntregit Ţara,eliberând Basarabia şi Bucovina  de ciuma comunistă.Sub tutela lui, instituţiile statului se simţeau ca după Zidul Chinezesc.Fiindcă Domnia Sa era aspru, dar drept ! Sigur că era foarte greu,in toi era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut umanitatea…

Cu toate acestea,Conducătorul Statului şi în asemenea condiţii găsea timpul necesar  pentru soluţionarea  problemelor…culturii noastre naţionale româneşti.

Vă propun două documente inedite de arhivă,depistate de autorul acestor rânduri în Arhiva Naţională a RM , conţinutul cărora face lumină şi restituie tabloul general in bibliotecile Basarabiei si problemele cu care se confruntau acestea în respectiva perioada de timp.

Înainte de a vă lăsa în lumea documentelor,pe care nu le voi comenta,vreau să menţionez,că mincinoşi sunt acei istoric, oameni politici care afirmă că  pentru România războiul a început la 22 iunie 1941.Este o mare aberaţie”ştiinţifică”,care este folosită cu succes de Rusia,Ucraina şi alte state în scopuri politice expansioniste.

Adevărul este,că războiul pentru România a început mult mai înainte, la 28 iunie 1940,când prin ameninţare şi presiune diplomatică (şi nu numai-Al.M)Uniunea Sovietică a rupt din trupul Ţării un teritoriu imens(Basarabia, Bucovina,Tinutul Herţa etc.).Din acest motiv, Armata Română, trecând Prutul la 22 iunie 1941  sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu au restabilit teritoriile strămoşeşti românesti ocupate de hoardele sovietice la 28 iunie 1940.Iar acum documentele :

20020/ CBBT                                                                              9 ianuarie 1942

Domnule Guvernator,

Referindu-ne la adresa Dvs.nr.13075/ 1941;

Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că Dl.Mareşal Ion Antonescu a aprobat ca Biblioteca Centrală din Chişinău să fie repusă în drepturile pe care le-a avut înainte de ocuparea Basarabiei de catre sovietici. În acest sens, s-au dat dispozitiuni Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor cu adresa noastră

Nr.20020/ 1942

Primiţi, vă rugăm, Domnule Guvernator încredinţarea distinsei noastre consideraţiuni.

Secretar  General al Preşedenţiei Consiliului de Miniştri,              Ovidiu Vlădescu

Secretarul Cabinetului, Referent                                                      N. Propopescu

Domniei Sale,

Domnului Guvernator al Basarabiei.

ANRM, F.706, inv.1, d.1094, pag.20

ROMÂNIA

ADMINISTRAŢIA BASARABIEI DIRECTORATUL INVĂŢĂMANTULUI SI CULTELOR

Nr.13075  din  2 iunie 1942

ONOR

PREŞEDENŢIEI CONSILIULUI DE MINIŞTRI

DOMNULE PREŞEDINTE,

Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă:

Biblioteca Centrală din Chişinău  se bucura în statul român,conform legii publicate în Monitorul Oficial nr.205 din 19 decembrie 1922 , de privilegiul depozitului legal. În conformitate cu această lege(anexa 1),toate editurile  şi tipografiile din ţară erau obligate a-i trimite câte două exemplare din publicaţiile lor.

Ministerul Instrucţiunii, cu ordinul nr.37316,din 23 aprilie 1923 (anexa 2) precizează acest privilegiu.În felul acesta, Biblioteca Centrală, înfiinţată  în anul 1918,a luat o desvoltare însemnată contribuind într-o largă măsură,în cura de aproape un sfert de veac,la răspândirea culturii româneşti în Basarabia  şi satisfăcând, totodată, toate nevoile de înformaţii oficiale ale instituţiilor din provincia noastră, de la câteva mii,cifra 7000 volume fond iniţial,ajungând să posede circa jumătate milion de cărţi, reviste şi broşuri şi, de la câteva zeci de cititori pe lună, respectiv câteva sute pe an, ajungând la circa 4.000.000 cititori anual, şi clasându-se, astfel,

în concertul bibliotecilor universitare a doua pe ţară (după cea din Cluj )după cum se poate dovedi cu statisticele ce le posedă. După ocuparea vremelnică a Basarabiei, privilegiul depozitului legal  al bibliotecilor a fost Reglementat din  nou,prin Decretul Legii nr.1426 din 17 mai 1941 (anexa 3), excluzându-se Însă, între alte biblioteci şi Biblioteca,care cu perseverenţă duce de multă vreme o campanie Cu caracter politic, în scopul de a regrupa şi reorganiza mişcarea cuzistă în Basarabia.

Este colaboratorul cel mai apropiat al Profesorului C. Tomescu, a cărui activitate politică a fost semnalată  Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, în darea de seamă de pe luna decembrie 1941.

Domnul Profesor Usatiuc este prin urmare un spirit refractar actualei aşezări politice din ţară,iar locul Dumisale la conducerea învăţământului şi cultelor,este cu totul nepotrivit şi ar avea urmări grave prin aceia că i s-ar deschide vaste posibilităţi de propagandă politicianistă şi de captare a elementelor de care are nevoie, în rândurile învăţătorilor şi preoţilor din Basarabia, a căror înclinaţiune către politică este prea bine cunoscută.

În sprijinul afirmaţiunilor de mai sus,se anexează un calendar cuzist, răspândit în masse de către Domnul Usatiuc,avocatul Utium, etc., toţi adepţi ai profesorului Tomescu.

b) Latura politicienească a chestiunii este agravată prin aceia că Domnul Profesor Usatiuc Elinor,originar din Basarabia, reprezintă în acelaş timp şi în forma cea mai acută, spiritul regionalist, pe care de altminterli îl indică, în mare măsură şi numele său.

Or, în împrejurările actuale,când toate tendinţele regionaliste trebuie să dispară şi toată lumea urmează să se încadreze în ideia românismului integrel, numirea Domnului Usatiuc ar fi nu numai un non sens,dar,dar chiar ar constitui o primejdie pentru realizarea programului de unificare a spiritelor şi sufletelor, urmărit de conducerea superioară a statului.

În concluzie,spiritul politicianist şi tendinţele regionaliste gasindu-şi în Domnul Usatiuc un exponent calificat, socotesc că numirea D-sale este cu totul incompatibilă cu funcţiunea de mare răspundere pentru care este recomandat şi de aceia,avizul Guvernământului este net defavorabil.

Faţă de cele arătate mai sus,cu onoare vă rog să binevoiţi a ordona ca să se anuleze decizia Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor, în ceia ce  priveşte pe Domnul Titus Hotnog,a cărui rămânere  mai departe în funcţiune este o mare necesitate.

De altfel, această decizie a Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor este în flagrantă contrazicere cu spiritul ordinului nr.20.784 al Preşedenţiei Consiliului, referitor la numirea funcţionarilor din Basarabia. Dacă,  potrivit spiritului acelui ordin,numirile funcţionarilor constituesc un drept exclusiv al Guvernatorului, cu atât mai puţin se poate atribui altor organe dreptul de a-i transfera din Provincie.

Guvernatorul Basarabiei,General  C.Gh.Voiculescu

ANRM, F.706, inv.1, d.1094.

Alexandru Moraru