Arhiva Românilor

Documente și studii de istorie culturală, politică, socială reproduse integral, citate parțial sau prin trimiteri la sursele disponibile online pe Internet. Acțiune fără scop lucrativ. DISCLAIMER: This site is in no way or form political, pro -capitalist, pro-nazi or pro-communism. I do not accept political, anti-semitic or other derogatory comments about any race or person alive or dead. This site is strictly for historical purposes. Please respect this.

miercuri, 18 iunie 2014

Interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu

DOCUMENT
Guvernul României – Primul Ministru
Domnului senator George – Crin Laurenţiu ANTONESCU
Preşedintele Senatului

Domnule preşedinte,
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, Guvernul României formulează următorul

PUNCT DE VEDERE
referitor la propunerea legislativă intitulată „Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, iniţiată de domnul senator PNL Crin Antonescu şi de domnii deputaţi PNL Andrei Gerea şi George Scutaru (Bp. 663/2013).


I.       Principalele reglementări


Iniţiativa legislativă reglementează completarea şi modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, propunând, în principal, următoarele:
-       interzicerea şi a faptelor şi nu doar a organizaţiilor, simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob (art. 1);
-       includerea între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise şi a
celor cu caracter legionar (art. 1);
-      completarea art. 2 cu o nouă literă, lit. d 1), cu următorul conţinut: „d1) prin Holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”;
-      majorarea limitei maxime a pedepsei cu închisoarea (de la 10 ani la 15 ani) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 3 alin. (1);
-      introducerea unui nou articol, art. 71, prin care se stabileşte răspunderea penală a persoanei juridice pentru săvârşirea următoarelor fapte:
a)  utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;
b)      promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau desfăşurarea în public a unei activităţi, temporare sau permanente în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe.


II.       Propuneri şi observaţii


1.       Cu privire la propunerea de modificare a titlului în sensul includerii sintagmei: “combaterea infracţiunilor”, precizăm că, potrivit normelor de tehnică legislativă, titlurile trebuie să cuprindă referiri la fenomenele pe care actele normative doresc să le combată şi nu la combaterea infracţiunilor în general. Astfel, titlurile actelor normative fac referire la prevenirea şi combaterea corupţiei, evaziunii, criminalităţii, actelor de terorism, traficului de persoane etc. Prin urmare, fie se precizează în titlu care anume fenomen se doreşte a se combate, fie, dacă acesta este prea complex pentru a putea fi cuprins sintetic în titlu, se poate renunţa la completarea titlului, nefiind necesară, pentru atingerea scopurilor actului normativ, şi cuprinderea expresă a fenomenului dorit a se combate în chiar titlul actului normativ.
2. Cu privire la introducerea în conţinutul infracţiunilor cuprinse în acest act normativ, a ipotezelor privind mişcarea legionară, precum şi a definiţiei “Holocaustului pe teritoriul României” (art. I pct. 3 şi 4), precizăm următoarele:
Se impune consolidarea argumentelor pentru care se formulează propunerile din iniţiativa legislativă, deoarece faţă de considerentele cuprinse în Expunerea de motive formulăm următoarele observaţii:
a)     Prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu modificările şi completările ulterioare – care defineşte ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, între acestea regăsindu-se şi faptele de „iniţiere, organizare, săvârşire sau sprijinire în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de origine comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept” constituie temei pentru desfăşurarea unor activităţi de culegere de informaţii, în condiţiile legii, iar calificarea acestor fapte ca fiind ameninţări la adresa securităţii naţionale nu le conferă şi caracterul de infracţiuni. Infracţiunile la adresa siguranţei/securităţii statului sunt reglementate de Codul penal şi legislaţia specială {Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, în primul rând, dar şi alte acte normative).
De asemenea, includerea unor activităţi sau mişcări în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, menţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 51/1991[1].

b)     In ceea ce priveşte al doilea argument cuprins în Expunerea de motive, şi anume invocarea unei decizii a Secţiei I-a Civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[2], ca reglementare care “statuează specificul legionarismului ca parte din familia mişcărilor fasciste”, precizăm că această decizie nu are caracter de reglementare.
Se remarcă, totodată, faptul că introducerea unei definiţii a Holocaustului pe teritoriul României are drept consecinţă, în plan juridic, limitarea acestei noţiuni, faţă de conţinutul Holocaustului, reflectat deja în lit. d) a art. 2 din Ordonanţă[3]. De asemenea, prin introducerea unei astfel de definiţii se realizează o diferenţiere între Holocaust şi Holocaust pe teritoriul României, deoarece, dacă Holocaustul a fost definit ca o persecuţie sistematică atât faţă de evrei cât şi faţă de populaţia rromă, definiţia propusă pentru Holocaustul pe teritoriul României, constă în „persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”, far ă a se mai preciza dacă acesta a cuprins sau nu populaţia rromă.
3.     Precizăm, în context, faptul că prevederile legale cuprinse în legislaţia naţională răspund instrumentelor juridice internaţionale în materia rasismului şi xenofobiei, fie că acestea sunt emise de către Organizaţia Naţiunilor Unite (amintim, în acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963, adoptată prin Rezoluţia 1904 (XVIII) a Adunării Generale, Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite la 21 decembrie 1965), Consiliul Europei (Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Roma, 4 noiembrie 2000, Rezoluţia Res(2002)8 privind Statutul Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei, Protocolul adiţional la Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică referitor la incriminarea actelor de natură rasistă şi xenofobă săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, Strasbourg, 30 ianuarie 2003) şi de către Uniunea Europeană (Declaraţia împotriva rasismului şi xenofobiei – 86/C 158/01, Acţiunea comună 96/443/JAI a Consiliului din 15 iulie 1996 privind măsurile pentru combaterea rasismului şi a xenofobiei, Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal).

4.    în ceea ce priveşte modificarea textului art. 4 alin.(3) din ordonanţă (art. I pct. 6) privind situaţia în care fapta nu constituie infracţiune, fără a nega necesitatea completării acestei ipoteze, apreciem că textul propus nu este, însă, suficient de previzibil.

5.    în ceea ce priveşte propunerile formulate la art. 6 din ordonanţă (art. I pct. 8), având în vedere faptul că Parlamentul, în contextul noului Cod penal, a adoptat texte care răspund, în opinia noastră, într-o manieră mai cuprinzătoare chiar la ipotezele avute în vedere, propunem preluarea acestora în următorul conţinut:
„Art. 6 – (1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a Holocaustului, genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda sau a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. ”
(2) Săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (1) prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

       6.  Cu privire la includerea unor texte specifice răspunderii penale a persoanei juridice (art. I pct. 9 care introduce noul art. 71), reamintim faptul că, prin introducerea în Partea generală a Codului penal a instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice, aceasta devine aplicabilă pentru toate infracţiunile care sunt susceptibile a fi săvârşite de astfel de persoane, indiferent dacă acestea sunt reglementate în Codul penal sau în legi speciale, în condiţiile generale cuprinse de Codul penal şi Codul de procedură penală, nefiind necesare texte distincte în legi speciale.
Astfel, potrivit art. 135 din Codul penal, persoanele juridice, cu excepţia statului, răspund pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, răspundere penală care nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni4. Tot Codul penal reglementează, de altfel, tipurile de pedepse, principală sau complementare, aplicate persoanei juridice, printre acestea numărându-se, în anumite condiţii, şi dizolvarea persoanei juridice5.
Aceasta este şi raţiunea pentru care, de altfel, textele anterioare cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 au fost eliminate în 2006, la momentul adoptării în Parlament a Legii de modificare şi completare a Codului penal, cea care introducea în sistemul penal român instituţia răspunderii penale a persoanei juridice – şi anume Legea nr. 278/2006privind Codul penal.
Pentru aceste considerente apreciem că textele propuse în propunerea legislativă, care sunt reluări parţiale ale textelor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 la data adoptării sale în 2002, nu se mai justifică la acest moment.
Acestea se justificau pentru perioada 2002 – 2006 în reglementarea română, deoarece nu se introdusese încă răspunderea penală a persoanei juridice şi era necesar un temei legal şi o procedură care să asigure o formă de sancţiune a  acestor persoane juridice. In prezent însă, având în vedere faptul că persoana juridică răspunde în mod similar persoanei fizice pentru infracţiunile săvârşite, nu mai este necesară o trimitere la Codul penal. Prin urmare propunem eliminarea textelor cuprinse la art. 71 respectiv cele corelative propuse în Capitolul IV1 – Dispoziţii finale şi tranzitorii (art. I pct. 11).

Se poate avea în vedere, însă, dacă se doreşte impunerea uneia sau mai multor pedepse complementare din Codul penal, a se face aplicarea prevederilor art. 138 alin.(2) din Codul penal (în care se precizează că “Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă”) prin reglementarea unui text după cum urmează:
“In cazul răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege se dispune, în mod obligatoriu, şi una/mai multe din următoarele pedepse complementare prevăzute de Codul penal:
a)     dizolvarea persoanei juridice;
b)     suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c)      închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d)     interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e)    afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. ”

7.         Cu privire la modificarea textului cuprins în art. 12 din ordonanţă (art. I pct. 10), facem precizarea că aceasta nu aduce în realitate nici o modificare a soluţiei legislative, sintagma actuală „ unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”, fiind înlocuită cu „infracţiunilor contra păcii şi omenirii”. In orice caz, trimiterea trebuie realizată la infracţiunile prevăzute de noul Cod penal la Titlul XII – Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.


III. Punctul de vedere al Guvernului


           Având în vedere considerentele menţionate, Guvernul susţine adoptarea acestei iniţiative legislative, sub rezerva însuşirii propunerilor şi observaţiilor de la pct. II.

Cu stimă,
Victor – Viorel Ponta



[1]  Menţionăm în context şi faptul că România a fost deja condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României1 ca urmare a refuzului de a înregistra un partid comunist In motivarea CEDO s-a reţinut că „una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. într-adevăr, democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. în această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, paragraful 57). Or, în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei” PCN c. România – § 55
[2]  Decizia nr. 1.709 din 9 martie 2012, adoptată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă, în care se afirmă că „mişcarea legionară a fost, în esenţă, o organizaţie de tip paramilitar terorist, de orientare naţionalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, şi antisemit.
[3]  Aceasta reflectând definiţiile acceptate la nivel internaţional. A se vedea în acest sens şi studiile publicate de Muzeul Memorial al Holocaustului (Washington, SUA), de „The Simon Wiesenthal Center1‘ (Los Angeles, California, SUA) şi „Holocaust Memorial Center’’ (Michigan, SUA).
4     „Art. I351 – Condifiile răspunderii penale a persoanelor juridice
Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.”
5  „ART. 136
Pedepsele aplicabile persoanei juridice
(1)  Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.
(2)  Pedeapsa principală este amenda.
(3)  Pedepsele complementare sunt:
a)  dizolvarea persoanei juridice;
b)  suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c)  închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d)  interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e)  plasarea sub supraveghere judiciară;
f)   afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. ”
Din raţiuni constituţionale, există şi excepţii de la dizolvare, după cum urmează:
„ART. 141
Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice
(1)         Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) şi lit. b) nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.
(2)  Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei”.


la iunie 18, 2014 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

duminică, 8 iunie 2014

Claudio Mutti [/]Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco

Ţara ascunsă a lui Jean Pârvulesco


Textul următor reproduce intervenţia din cadrul colocviului Jean Parvulesco ce a avut loc la Paris în data de 23 noiembrie 2012. [Mai precis? unde, organizat de cine?? d.c.]
Prima mea întâlnire cu numele lui Jean Parvulesco datează din 1974, când eram obiectul atenţiei aceloraşi judecători italieni care, în cadrul unei anchete politice, se interesau şi de acest misterios român care chema la pregătire pentru aşa-zisa Endkampf (un cuvânt foarte suspect în ochii vânătorilor de vrăjitoare, care, în ortografierea lor, devenea endekampf) (1).
După anchetatori, românul ar fi vrut să realizeze, împreună cu doi dintre acuzaţi, un acord fondat pe două puncte: “a) adeziunea la politica de luptă internaţională contra bipolarismului ruso-american din perspectiva “Marii Europe”, de la Atlantic la Urali; b) contacte cu forţele gaullismului şi neutralismului Eurasian care îşi propuneau această linie internaţionalistă” (2).
Trei ani mai târziu, în 1977, am citit în buletinul Correspondance Européenne, condus de Yves Bataille, un lung articol intitulat URSS-ul şi linia geopolitică, care părea să confirme zvonurile difuzate de unii “dizidenţi” sovietici în ce priveşte existenţa unei mişcări pro-eurasiene acţionând mai mult sau mai puţin clandestin din interiorul Armatei Roşii.
Am publicat traducerea acestui articol în primul număr (ianuarie-aprilie 1978) al unei mici reviste italiene care se numea “Domani”. Autorul era Jean Parvulesco, care rezuma în felul următor tezele fundamentale ale anumitor cercuri ruseşti, prezentate ca “grupurile geopolitice ale Armatei Roşii”, teze exprimate într-o serie de documente semiclandestine care intraseră în posesia sa:
  1. “Marele Continent” eurasiatic este unul şi indivizibil, “de la Atlantic la Pacific”.
  2. Politica europeană a Rusiei sovietice nu trebuia deci să fie decât una de unitate continentală, solidară cu o Europă integrată în jurul Franţei şi Germaniei.
  3. Unitatea Marelui Continent eurasiatic trebuie să fie urmărită, de asemenea, prin intermediul punerii în aplicare a unei structuri de relaţii economice şi politice cu Africa, lumea arabă, Japonia, Indonezia.
  4. Inamicul fundamental al unităţii geopolitice eurasiatice rămân Statele Unite.
  5. Misiunea istorică a Rusiei nu s-a terminat, ea abia începe.
Conform cu o “cărticică” citată în articolul lui Parvulesco, în ziua morţii lui Stalin trei sfinţi stareţi au plecat pe jos din Kiev, asumându-şi, fiecare dintre ei, responsabilitatea apostolică a renovării finale a Ortodoxiei în câte o arie culturală a Continentului. Din cei trei stareţi, Elie a luat Rusia, Alexandru “Marea Siberie”, iar Ioan Europa.
Acesta din urmă, fratele Ioan, chiar dacă a fost urmărit ani întregi de Securitatea română, ar fi produs, prin simpla sa prezenţă la faţa locului, “schimbarea interioară” a regimului comunist de la Bucureşti.
Pentru a-şi susţine afirmaţia, Parvulesco evocă mărturia romanului Incognito al lui Petru Dumitriu, care a apărut în 1962 la Éditions du Seuil.
Petru Dumitriu (1924-2002) a fost un romancier român, a cărui capodoperă, Cronica de familie, a fost şi ea publicată în Franţa de către Seuil, în 1959. În 1960, călătorind în Germania de Est, el a trecut clandestin în Berlinul de Vest şi a cerut azil politic autorităţilor franceze, care l-au refuzat; în schimb, a obţinut acest azil în Germania Federală. După aceea, el a trăit la Frankfurt şi la Metz, unde a murit în 2002.
Fratele Ioan care figurează în Incognito al lui Petru Dumitriu este foarte probabil alter-ego-ul literar al călugărului rus Ivan Kulîghin (1885- ?), reprezentant al unui filon isihast ce urcă până la stareţul ucrainean Paisie Velicicovshi (1722-1794), care a trăit în secolul al XVIII-lea la mănăstirea Neamţ în Moldova şi apoi la Optina Pustîn.
În noiembrie 1943 părintele Ivan Kulîghin a fugit din Uniunea Sovietică împreună cu mitropolitul de Rostov şi a găsit refugiu la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Numit în România Ioan Străinul, părintele Ivan a devenit ghidul spiritual al Rugului Aprins, un grup de intelectuali care îşi propuneau să reanime tradiţia isihastă.
Ivan Kulîghin a fost arestat de sovietici în octombrie 1946; urmărit în justiţie şi condamnat în ianuarie 1947 la zece ani de muncă silnică, a fost transferat în URSS, unde i s-a pierdut urma.
Jean Parvulesco nu este singurul care a vorbit despre o “schimbare interioară” produsă în România prin acţiunea Fratelui Ioan, adică a Părintelui Ivan.
Şi Alexandru Paleologu, care a fost ambasador al României la Paris, a scris că după eliberarea supravieţuitorilor grupului Rugul Aprins, care s-a produs graţie amnistierii dată de Gheorghiu-Dej, “noile generaţii, tinerii însetaţi de Dumnezeu (…) au devenit, într-un fel, martorii de gradul al doilea ai unei mişcări creştine care a ştiut să joace un rol mai important decât am fi putut crede şi care, într-adevăr, s-a arătat a fi “de cursă lungă” şi cu o influenţă profundă” (3).
După aceea, am găsit starea civilă a lui Jean Parvulesco într-o fişă a Securităţii române redactată în anii ’50, pe care o redau:
“Jean Pîrvulescu, fiul lui Ioan şi al Mariei, născut în 29 septembrie 1929 la Piteşti, ultimul domiciliu la Craiova, str. Dezrobirii nr. 25. În 1948 a dispărut de la domiciliul său şi a trecut fraudulos frontiera; în 1950 el a scris de la Paris, Franţa, apropiaţilor din Republica Populară Română. În 1956 s-a semnalat că, împreună cu spionul Ieronim Ispas, era pe cale să vină în România sub pretextul repatrierii, în misiune de spionaj. În caz că este identificat, el trebuie arestat” (4).
Piteşti, oraşul natal al lui Parvulesco, se află pe malul râului Argeş, un râu ce constituie scenariul unei faimoase legende româneşti: legenda Meşterului Manole, constructorul Mănăstirii Curtea de Argeş, care a fost comandată de Negru Vodă, personaj din care mama lui Parvulesco ar descinde.
Piteştiul este situat aproape de regiunea istorică a Olteniei, a cărei capitală este Craiova. În această regiune se află localitatea Maglavit, unde, din 31 mai 1935, un cioban analfabet cu numele de Petrache Lupu (1908-1994) era destinatarul unor comunicări ale unei entităţi pe care el o numea Moşul, şi care era considerată un fel de teofanie.
“La Maglavit şi în împrejurimi – spune presa epocii – predomină o stare de spirit complet nouă. Oamenii au primit cuvântările lui Petrache Lupu căutând să-şi impună un tip diferit de viaţă” (5).
Ecourile acestor evenimente din România (se vorbeşte despre “psihoza Maglavit”) l-au condus pe Emil Cioran să-şi schimbe părerea despre scepticismul poporului român şi să spere într-un viitor mare fenomen spiritual şi politic. “Nu putem spune, scrie Cioran, ce va fi; dar putem spune că dacă nu se naşte, suntem o ţară condamnată” (6).
Mihai Vâlsan (1911-1974) primeşte de la clarvăzătorul de la Maglavit un fel de binecuvântare; şi cum mesajele Moşului păreau să-i anunţe pe români că pământul lor urma să devină sediul unui centru spiritual aşa cum fusese deja Dacia în antichitate, Vâlsan gândeşte că toate acestea au legătură cu Regele Lumii. Se ştie continuarea acestei istorii.
Ceea ce poate să intereseze aici este poziţia lui Parvulesco faţă de aceşti doi români de expresie franceză – Cioran şi Vâlsan.
În ceea ce-l priveşte pe Cioran, Parvulesco spunea într-o discuţie cu Michel d’Urance apărută în Éléments: “Port încă în mine doliul atroce pe care l-am simţit în faţa înspăimântătoarei automutilări pe care Cioran a aplicat-o geniului său profund, inspiraţiei sale cele mai adânci, pentru a se face relativ admis banchetului nunţii democratico-marxiste de după război – care era atunci la apogeu. Nihilismul lui Cioran, atât de departe cât putea fi el dus, nu reprezentase niciodată o alegere doctrinară, nefiind decât semnul exacerbat al unei constatări a dezastrului în care căzuse civilizaţia europeană aflată la capătul drumului ei” (7).
Cât priveşte pe Michel Vâlsan, Jean Parvulesco a trebuit să vadă în el, într-un fel anume, intermediarul secret între învăţătura lui René Guénon şi cea a generalului de Gaulle.
În Spirala profetică el se întreabă: “care sunt raporturile încă prezente şi raporturile viitoare între opera lui René Guénon şi cea a lui Michel Vâlsan? A existat, există, de la una la cealaltă continuarea aceluiaşi minister, exclusiv, sau opera lui Michel Vâlsan apare sau ar începe să apară ca propoziţia sau fructul ardent al unei specificări deja diferenţiate?” (Spirala profetică, p. 75). În orice caz, Parvulesco era convins de “existenţa unei convergenţe ascuse dar foarte profunde între învăţătura lui René Guénon şi dimensiunile confidenţiale, chiar oculte, ale acţiunii istorice şi transistorice întreprinse de Charles de Gaulle (…)” (8).

Dacă ar fi să credem cele spuse de Jean Robin, Michel Vâlsan ar fi jucat un rol ocult pe lângă „acest mare guénonian care a fost generalul de Gaulle” (9), considerat de către Vâlsan însuşi – tot în opinia lui Jean Robin – printre „prefigurările lui Mahdi” (10), care s-au manifestat în sec. XX. După o informaţie pe care declară că a primit-o de la „anumiţi discipoli ai lui Michel Vâlsan” (11), Jean Robin face aluzie la o corespondenţă epistolară între Vâlsan şi General, ca şi la o „misterioasă iniţiere” pe care primul i-ar fi transmis-o celui de-al doilea în grădinile de la Élysée; el adaugă că Vâlsan era în măsură să anunţe dinainte discipolilor săi deciziile lui Charles de Gaulle, chiar şi pe cele mai puţin previzibile.
Cu toate acestea, Michel Vâlsan nu figurează în lista de scriitori care, aşa cum spune Parvulesco în conversaţia ce a apărut în Éléments, „au contat cel mai mult pentru el, care au nutrit subteran opera sa”. Este vorba despre o listă de treizeci şi şase de autori, printre care se numără Virgiliu şi Dante, Rabelais şi Pound, Gobineau şi Saint-Yves d’Alvéydre; îi găsim, de asemenea, pe Haushofer, Hamsun, Drieu La Rochelle, Céline, Guénon, Corbin, Heidegger.
Singurul compatriot pe care Parvulesco l-a citat în această listă este „Basile Lovinesco”, adică Vasile Lovinescu (1905-1984), care ne-a lăsat exegeza ermetică a legendei Meşterului Manole.
De altfel, atunci când în Spirala profetică citim fraza despre „remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (12), ne vine în minte, evident, Vasile Lovinescu, cu eseul său despre Dacia hiperboreeană, scris sub pseudonimul de Geticus, care a apărut iniţial în franceză, în mai multe numere ale revistei Études traditionnelles, între anii 1936-1937.
În ceea ce-l priveşte pe Mircea Eliade, în convorbirea cu Michel d’Urance, Jean Parvulesco spune că, după o informaţie pe care a primit-o în redacţia de la Études traditionnelles, Jean Daniélou i-ar fi cerut lui Eliade, în numele Papei Pius al XII-lea, să se angajeze în demersul intelectual având ca scop expunerea unei noi viziuni a istoriei religiilor, pentru a combate în mediile universitare hegemonia culturală a marxismului şi a derivatelor sale. Angajarea lui Eliade în această întreprindere, observă Parvulesco în convorbirea citată mai sus, „nu i-a mai permis să se ocupe la fel de mult de literatură, în vreme ce romanele sale româneşti de dinainte de război, ca şi nuvelele mai recente, nu au încetat să dovedească clar extraordinara sa vocaţie de romancier”.
Parvulesco ne spune că două nuvele ale lui Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger (care au apărut în România în 1939 şi, respectiv, în Franţa, la editura Stock, în 1956 şi 1980) ascund o concepţie tantrică ocultă şi interzisă ce priveşte suspendarea şi schimbarea cursului şi substanţei înseşi a istoriei (13).
El ne spune, de asemenea, că toate marile romane româneşti scrise de Eliade înainte de război „dau seama, în mod patetic, de procesul acestei generaţii (adică a „noii generaţii” române dintre cele două războaie mondiale), de mari mistici sacrificaţi într-un plan providenţial foarte ocult şi care au suferit, într-un fel, încercarea une morţi sângeroase, până la a o atrage asupra lor în mod inexorabil” (14).
Printre romanele eliadeşti, Parvulesco a fost impresionat mai ales de Întoarcerea din Rai, şi aceasta din cauza unui citat poetic inserat în text. El scrie: „Citind, încă adolescent, Întoarcerea din Rai a lui Mircea Eliade, mi-am dat seama într-adevăr de puterile supraomeneşti ale unui imn orfic scris de Dan Botta, care era citat acolo (fără îndoială, conform cu un plan). Patruzeci de ani după aceea, fragmente din imnul orfic al lui Dan Botta încă mă bântuie. (…) În chiar secunda primei lecturi a imnului orfic al lui Dan Botta, Chidher cel verde a venit spre mine, adus de vârful unui imens val de lumină verde, supracosmică, primară (…) a Căii Deltaice, care priveşte umanitatea în ciclurile devenirii sale imperiale oculte de dinainte şi de după ciclul actual, Cale Deltaică condusă în abisuri de divina Una, tânăra femeie verde, fecioara supracosmică al cărei nume şi figură iradiantă se perpetuează iraţional în remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis” (15).
Românul Dan Botta (1907-1958), poet, dramaturg, eseist, filolog, traducător din Sofocle, Euripide, Shakespeare, Villon şi Poe, aparţinea „noii generaţii” şi era aderent la Mişcarea Legionară; el a fost membru al comitetului de conducere la Enciclopediei Române şi a fondat, în 1941, revista Dacia.
Ca poet, el a debutat în 1931 cu un volum de versuri intitulat Eulalii şi prefaţat de Ion Barbu (1895-1961), în care se găseşte cea mai celebră dintre creaţiile sale poetice, Cantilena, scrisă în formele şi ritmurile unei poezii populare. Ori, „imnul orfic al lui Dan Botta” este chiar Cantilena, iar pasajul citat de Eliade, care l-a bântuit atâta vreme pe Jean Parvulesco:
Pe vântiri ascult
Orficul tumult
(…)
Oh, mă cheamă-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Şi-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…

Parvulesco ne oferă o frumoasă traducere a acestei poezii, mai liberă, după toate aparenţele aparţinându-i chiar lui:
exposé sur les hauts vents
un orphique tumulte j’entends

quand elle dresse soudain sa lyre,
la fille verte de mon délire

Una, et qu’en moi se tend
la pierre rouge de son sang.

În acelaşi capitol din Întoarcerea din Rai unde sunt citate versurile Cantilenei, câteva personaje ale romanului lui Eliade încearcă să înţeleagă de ce femeia iubită de protagonist, Anicet, poartă numele de Una; unul dintre ei se gândeşte la Junona etruscilor, care se numea Uni, în vreme ce altul de gândeşte la Dialogul dintre Monos şi Una de Edgar Poe. Dar nu se ajunge la o explicaţie definitivă.
În 1960, după douăzeci şi şase de ani de la publicarea Întoarcerii din Rai, Mircea Eliade a revenit asupra versurilor din Cantilena, scriind într-o revistă a emigraţiei române: “Pentru Dan Botta, lumea devine reală atunci când începe să-şi reveleze structurile profunde, adică, atunci când ochiul spiritului începe să înţeleagă, dincolo de aparenţe, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrunzi în misterul unei nopţi de vară când ajungi să ţi-l revelezi ca în versurile din Cantilena: “’Pe vântiri ascult – Orficul tumult – Când şi ardică struna – Fata verde, Una, – Duce-i-aş cununa…’ Atunci cosmosul întreg îşi devoalează semnificaţiile profunde, căci vântul, luna erau semnul miturilor şi dramelor vechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai exact: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etno-geografic întreaga Europă de Est (…) Dan Botta avea o slăbiciune pentru acest teritoriu (…) Într-un anume fel era o geografie sacră, pentru că pe aceste câmpii şi în aceşti munţi oamenii îi întâlniseră pe Apolo şi Dionisos, Orfeu şi Zamolxis” (16)
Relaţia dintre divinitatea supremă a dacilor şi activitatea lui Eliade a fost subliniată de Jean Parvulesco, care, apropos de “remanenţele carpatice ale vechiului cult al zeului Zamolxis”, scrie: “De altfel, chiar înainte de ultimul război, Mircea Eliade nu începuse el oare editarea unei colecţii de caiete de istoria religiilor intitulate chiar Zamolxis?” (17)
Pentru a reveni la “fata verde Una”, trebuie să cităm un alt pasaj din Spirala profetică, anume următorul: “Reamintesc că, în anumite grupări spirituale actuale dintre cele mai speciale şi mai retrase, în data de 7 iulie (să reţinem această dată) se ţin întruniri în cel mai mare secret pentru a o celebra pe “zeiţa verde” Una, cea infinit de absentă, infinit de îndepărtată, infinit de silenţioasă, dar care, în curând, nu va mai fi aşa” (18).
În “fata verde Una” evocată de Dan Botta, Eugène Ionesco a văzut o epifanie a Dianei, ataşată de mitologia legionară, probabil pentru că verdele era culoarea simbolică a Gărzii de Fier.
Dar trebuie spus, de asemenea, că în Dacia s-au găsit numeroase inscripţii dedicate Dianei (Diana regina, adevărată şi bună, melifica), cu care a fost identificată o divinitate traco-getică.
Trebuie adăugat că numele latin de Diana a dat în româneşte numele “zână”, în vreme ce Sfânta Diana a dat forma de plural Sânziene. Sânzienele sunt sărbătorite în noaptea de 24 iunie, o sărbătoare solstiţială ce coincide cu naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Chiar această noapte este “noaptea de vară” pe care Eliade – în pasajul pe care vi l-am citit – a pus-o în relaţie cu versurile Cantilenei care îl bântuiau pe Jean Parvulesco.
Reamintesc de asemenea că Noaptea de sânziene este titlul unui roman al lui Mircea Eliade (publicat în 1955 la Gallimard cu titlul Forêt interdite) unde protagonistul, Ştefan Viziru, se află arestat cu legionarii la Miercurea Ciuc, exact aşa cum a fost Eliade.
Or, Jean Parvulesco a scris un text mistic care se cheamă Diana în faţa porţilor de la Memphis, publicat exact pe 7 iulie 1985 şi prezentat ca o liturghie a Dianei.
Cine este deci această Diana celebrată de Jean Parvulesco? După cum spune el, am putea s-o identificăm cu misterioasa “femeie acoperită de soare, cu luna la picioare şi încoronată de douăsprezece stele” (19) care se află în centrul viitoarei civilizaţii imperial eurasiatice.
Trebuie deci să subliniem o altă convergenţă esenţială între Mircea Eliade şi Jean Parvulesco. Este vorba despre recunoaşterea lor comună a destinului unitar al Continentului eurasiatic. În convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Eliade declara că a descoperit că în Europa “rădăcinile sunt mult mai profunde decât credeam (…) Aceste rădăcini ne relevă unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregii ekumene care se întinde din Portugalia în China şi din Scandinavia în Ceylon” (20)
Aproape simultan, Jean Parvulesco se angaja pe căile devenirii noii Europe mari-continentale, ale Imperiului Eurasiatic al Sfârşitului”.

* Am tradus prin „ţara ascunsă” expresia originală retroterra romena în italiană, respectiv, arrière-pays roumain în franceză. Este vorba despre „ţara din spate” (în germană, hinterland – termen cu valenţe geopolitice prea vădit economice pentru a fi potrivit aici) (n. trad.)

1. Fiasconaro e Alessandrini accusano. La requisitoria su la strage di Piazza Fontana e le bombe del ’69, Marsilio, Padova 1974, p. 231.
2. Fiasconaro e Alessandrini accusano, cit., p. 142.
3. André Paléologue, Le renouveau spirituel du “Buisson Ardent”, “Connaissance des Religions”, avril 1990, p. 132.
4. Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. [Direcţia de Informaţii Externe] 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucarest 1997, p. 42.
5. H. Sanielevici, Rasa lui Petrache Lupu din Maglavit, “Realitatea Ilustrată”, IXe année, n. 447, 14 août 1935.
6. E. Cioran, Maglavitul şi cealaltă Românie, “Vremea”, VIIIe année, n. 408, 6 octobre 1935, p. 3.
7. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, “Éléments”, 126, Automne 2007, pp. 54-57.
8. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, Guy Trédaniel, Paris 1986, p. 76.
9. Jean Robin, René Guénon. La dernière chance de l’Occident, Guy Trédaniel, Paris 1983, p. 9.
10. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, Guy Trédaniel, Paris 1985, p. 211.
11. Jean Robin, Les Sociétés secrètes au rendez-vous de l’Apocalypse, cit., p. 335.
12. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, cit., p. 325.
13. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 255-256.
14. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 324-325.
15. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, p. 325.
16. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, “Prodromos”, 7, juillet 1967, p. 21.
17. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 325-326.
18. Jean Parvulesco, La spirale prophétique, pp. 328.
19. Jean Parvulesco: “Une conscience d’au-delà de l’histoire”. Propos recueillis par Michel d’Urance, cit., p. 53.
20. Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70
Sursa: claudiomutti.com
Traducere de Cristi Pantelimon
la iunie 08, 2014 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

ROMÂNIA, ULTIMUL BAL de Adrian Păunescu

ROMÂNIA, ULTIMUL BAL
       de Adrian Păunescu

În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi "români de pretutindeni".

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!


O replică indirectă la această disperare de om bătrân.

Pieri-vor românii?

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 07.06.2014 | 9 comentarii

Simplu: geţii sunt nemuritori!

Dacă mi s-ar cere să definesc printr-un singur termen starea societăţii româneşti de azi aş spune fără să ezit: disperarea.
Dovada că diagnosticul e corect o constituie faptul că el se regăseşte la ambele nivele ale societăţii, atât la elită cât şi la omul de rând.
Când spun „elită” am în vedere, desigur, nu falsa elită, cea care s-a autoproclamat astfel, ci elita reală, oamenii de adevărată valoare, cei ce nu-şi consumă valoarea în interes propriu (deci meschin, situaţie care anulează din start valoarea), cei ce se simt legaţi organic de poporul lor pentru binele căruia sunt hotărâţi să dea tot ce pot – şi pot mult, fiind valori autentice. E drept că aceştia sunt aproape sau chiar total necunoscuţi, ei neapărând la televizor, lor neorganizându-li-se întâlniri cu publicul, cărţile lor, atunci când reuşesc, cu greu, cu sacrificii chiar, să apară, fiind marginalizate, ferite de ochii cititorului condamnat să citească doar ceea ce i s-a programat să afle.
Când spun „omul de rând” am în vedere funcţionarul mereu terorizat de teama că va fi „disponibilizat” (pseudonimul fardat al crudei dări afară, lăsării pe drumuri), părintele cu copii la şcoală, într-un învăţământ ale cărui nesfârşite „reforme” se fac vizibil în vederea destructurării lui, bolnavul (şi cine e perfect sănătos?) care nu poate ajunge, nu la Viena, unde unii îşi tratează guturaiul, ci în orăşelul în care, de altfel, nici nu mai are ce căuta pentru că, prin „reforma sănătăţii”, spitalul a fost desfiinţat.
Ceea ce domină azi cu autoritate şi elita şi mulţimea este disperarea. Nimeni, nici de jos, nici de sus (adică de pe margine, de acolo de unde elita reală a fost plasată), nu mai vede o cale de ieşire.
Şi cele mai corecte calcule acolo duc: descreşterea demografică, distrugerea planificată a economiei, acuta criză morală, corupţia generalizată (în curând poporul român va fi o minoritate, majoritatea lui aflându-se în puşcării), cedarea pe nimic (adică pe şpăgi uriaşe) a bogăţiilor subsolului, fracturarea scoarţei terestre şi otrăvirea mediului etc. etc.
Cum să nu fii disperat?
Trebuie să fii inconştient ca să mai ai o speranţă.
E clar ca lumina zilei că poporul român este condamnat pieirii.
Deşi…
Personal, şi garantez că nu sunt câtuşi de puţin inconştient, am nu o speranţă, ci o certitudine: poporul român nu are cum să piară.
Convingerea geţilor că sunt nemuritori este interpretată de toţi exegeţii drept credinţa lor, asemenea celei creştine, în nemurirea sufletului.
Eu sunt sigur că geţii prin aceasta înţelegeau şi altceva. Ei ştiau că, la nivelul individual, fizic sunt muritori ca toţi oamenii, dar ca etnie erau convinşi că sunt nemuritori. Iar istoria a dovedit-o cu vârf şi îndesat. Geţii nu au pierit sub ocupaţia romană. Nu au pierit nici în acel mileniu, pentru cercetători obscur, pentru ei infernal, al năvălirilor neîntrerupte. Nu au pierit nici în mileniul următor, sub jugul imperiilor, otoman, ţarist şi habsburgic, mai perfecţionate dar cu nimic mai blânde decât năvălirile barbare. Nu au pierit nici în cele două conflagraţii ale căror obiective îl cuprindeau şi pe acela al dispariţiei naţiei române.
Nici noua ofensivă împotriva românilor, oricât s-ar sofistica, nu poate ajunge până în acel punct mistic din care românii să piară.
De ce?
Simplu: geţii sunt nemuritori!

Nota redacției: Textul de mai sus, luat de pe site, aparține Anonimului Transilvan, unul dintre cei mai avizați susținători ai tezei clasice privind romanizarea Daciei, a dacilor, deloc sinonimă cu extincția geților! Domnia sa a afirmat de mai multe ori pe acest site că romanitatea limbii noastre merge pereche cu caracterul dominant geto-dacic al etnogenezei noastre, în sensul că dpdv bologic, genetic, componenta din substratul dacic este dominantă și definitorie! Suntem daci, daci romanizați! Ce înseamnă că suntem romanizați? La nivelul moștenirii biologice, genetice, rămâne de stabilit ponderea acestei componente romanice, latine, deloc neînsemnată. La nivel lingvistic ea este dominantă, limba română este o limbă romanică, probabil cea mai apropiată de latină, latina populară, se bine înțelege. Pentru detalii, a se citi intervențiile anterioare ale celor doi mari anonimi, transilvan și basarabean!
Dumnezeu să-i înzilească pe amândoi!
la iunie 08, 2014 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

vineri, 6 iunie 2014

Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF1

4 июня 2014 года, 22:20
Ключевые слова: внешняя политика, СМИ
Во время записи интервью французским СМИ. С Жилем Було, телеканал TF 1 (слева), и Жан-Пьером Элькабахом, радиостанция «Европа-1».
1/3 Фото пресс-службы Президента РоссииВся подпись
  • Фото пресс-службы Президента России
  • Фото пресс-службы Президента России
  • Фото пресс-службы Президента России
В преддверии визита во Францию Владимир Путин ответил на вопросы автора и ведущего новостных программ радиостанции «Европа-1» Жан-Пьера Элькабаха и ведущего вечернего выпуска новостей телеканала TF1 Жиля Було. Запись интервью состоялась 3 июня в Сочи.

Мультимедиа

  • Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF14 июня 2014 года 
  • Интервью Владимира Путина радио «Европа-1» и телеканалу TF14 июня 2014 года 
ВОПРОС (как переведено): Добрый вечер, господин Президент! Добрый вечер, Президент Путин! Большое спасибо, что принимаете радио «Европа-1» и канал TF1 в Вашей резиденции в Сочи для этой исключительной беседы.
В четверг вечером Вас будет принимать Президент Франсуа Олланд в Елисейском дворце, и на следующий день Вы будете участвовать в церемонии, посвящённой 70-летию высадки союзников, и отправитесь на пляжи Нормандии, Президент России будет участвовать в этих мероприятиях. Какие чувства у Вас это вызывает как у гражданина России, это приглашение?
В.ПУТИН: Это важное событие в жизни Европы, да и всего мира. Мы будем отдавать дань уважения тем, кто не позволил нацизму поработить европейские страны, и думается, что участие России в этом мероприятии является знаковым. Имея в виду, что Россия, страны антигитлеровской коалиции, Франция в том числе, были союзниками в этой борьбе за свободу, и наша страна сыграла важнейшую, если не решающую, роль в победе над фашизмом. Но мы никогда не забудем и бойцов французского Сопротивления, никогда не забудем тех, кто на советско-немецком фронте, на так называемом Восточном фронте, сражался вместе с нами – из числа граждан Франции. Мне кажется, что это то, что должно напоминать о прошлом, но способствовать выстраиванию отношений сегодня и помогать нам строить наши отношения в будущем.
ВОПРОС: Как раз вместе с Россией, естественно, у вас достойное место на пляжах Нормандии. До 40 лет Вы жили в Советском Союзе, Вы видели, как он распался, и Вы активно участвовали в возрождении России. Что Вы хотите, к чему Вы стремитесь? И Ваша стратегия российского пути – это стратегия диалога или экспансионизма и завоеваний?
В.ПУТИН: Не может быть в современном мире будущего у политики, которая основана на экспансионизме и каких-то завоеваниях. Разумеется, речь идёт о том, что Россия в современном мире и в будущем может быть и должна быть партнёром для наших традиционных стран – союзников в широком смысле этого слова. Мы этого хотим и к этому всегда будем стремиться, по-другому мы себе и не мыслим отношения с нашими соседями, да и со всеми странами мира.
ВОПРОС: Но Вы хотите быть защитником российской нации или символом российского национализма, Российской империи? Мы знаем, что Вы сказали, когда рухнул Советский Союз. Вы сказали, что это была самая страшная геополитическая катастрофа XX века. И Вы сказали, что тот, кто не сожалеет о распаде Советского Союза, у него нет души, но тот, кто хочет его восстановить, у него нет разума. У Вас есть разум. Что Вы предлагаете: российский национализм или империю Россию в прошлых границах?
В.ПУТИН: Ни российского национализма мы не будем поддерживать, ни империю не собираемся возрождать. Когда я говорил о том, что распад Советского Союза был одной из самых крупных гуманитарных катастроф, гуманитарных прежде всего, катастроф XX века, имел в виду что? Что в рамках Советского Союза все граждане вне зависимости от этнической принадлежности жили в одном едином государстве, а после распада СССР 25 миллионов русских людей неожиданно для себя вдруг оказались за границей. И вот это настоящая гуманитарная катастрофа. Это не политическая, не идеологическая катастрофа, это чисто гуманитарная проблема. Оказались разрезанными семьи, люди остались без работы, без средств к существованию, без возможности нормально общаться друг с другом. В этом проблема.
ВОПРОС: В том, что касается будущего. Вы хотите восстановить империю в прошлых границах или вы хотите продолжать развивать свою страну в своих границах?
В.ПУТИН: Мы хотим развивать свою страну, разумеется, в своих границах. Но, что очень важно, мы хотим, чтобы и мы, так же как и другие страны во многих регионах мира, использовали современные средства повышения своей конкурентоспособности, в том числе путём экономической интеграции. Что мы и делаем на постсоветском пространстве в рамках Таможенного союза и сейчас Евразийского союза.
ВОПРОС: Господин Путин, мы сейчас с Вами разговариваем, а соседняя страна, Украина, переживает настоящую войну. Это нельзя назвать по-другому. И сейчас прорусские силы хотят нарушить границы Украины. Кто их остановит и чего вы хотите?
В.ПУТИН: Я бы не называл их ни прорусскими, ни проукраинскими. Есть люди, которые имеют определённые права – политические права, гуманитарные права, и они должны иметь возможность эти права реализовать.
Вот на Украине до сих пор все, допустим, губернаторы назначались исключительно из столицы. После того как совершён был антиконституционный переворот в Киеве в феврале этого года, первое, что сделали новые власти, – заявили об отмене прав национальных меньшинств на использование родного языка. Всё это вызвало большую тревогу у людей, которые живут на востоке Украины.
ВОПРОС: Вы этого не допустили, но Вы хотите сказать, что мы сейчас вступаем в новую фазу «холодной войны»?
В.ПУТИН: Мы, надеюсь, не вступаем ни в какую новую фазу какой-то «холодной войны». Во-вторых, и я настаиваю на этом, люди, где бы они ни проживали, имеют определённые права и должны иметь возможность эти права отстаивать. Только в этом дело.
ВОПРОС: Есть ли опасность войны? Сейчас, в этот момент, мы видим танки, которые едут из Киева. Этот вопрос задают себе многие французы: появлялось ли у Вас искушение войти в Восточную Украину, ввести туда войска?
В.ПУТИН: У нас интервью, оно предполагает короткие вопросы и короткие ответы, но если вы наберётесь терпения и дадите мне одну минуту, я в течение минуты скажу, как мы это видим.
Видим мы это следующим образом. Что произошло? Был конфликт, возник конфликт на основе того, что бывший украинский президент отказался подписывать соглашение с Евросоюзом об ассоциации, и Россия занимала по этому вопросу определённую позицию. Мы считали, что в том виде, в котором предлагался этот документ, его подписывать действительно нецелесообразно и это нанесёт, в том числе России, определённый экономический ущерб. Имею в виду, что у нас с Украиной 390 различных экономических соглашений и Украина является членом зоны свободной торговли в рамках СНГ. И мы не могли в таком же режиме, как с членом зоны свободной торговли, дальше поддерживать с Украиной экономические отношения.
Мы об этом говорили и спорили с нашими европейскими партнёрами. Вместо того чтобы продолжать с нами этот спор легитимными, дипломатическими средствами, наши европейские друзья и друзья из Соединённых Штатов поддержали антиконституционный вооружённый захват власти. Вот что произошло. Мы не создавали этого кризиса, мы были противниками такого развития событий, но после того как произошёл антиконституционный переворот… Надо это признать, в конце концов…
ВОПРОС: Но сегодня, сегодня климат напряжённости. И на фоне этого Вы будете в Нормандии говорить о мире, а Барак Обама в то же время говорит о том, что нужно вооружаться в Европе.
В.ПУТИН: Замечательно. Надо всегда говорить о мире, но нужно понимать, в чём причина и суть кризиса. Так вот суть как раз в этом: нельзя нигде, а особенно на постсоветском пространстве, где не сложившиеся ещё государственные структуры, приводить к власти какие бы то ни было политические силы с помощью вооружённого переворота, антиконституционного.
Когда это произошло, то часть людей это признала и порадовалась, а часть людей, скажем, на востоке и юге Украины, с этим не хочет смириться. Нужно вести переговоры с теми людьми, которые не приняли этого переворота, а не посылать к ним танки, как Вы об этом сказали, и не расстреливать мирных граждан с самолёта, нанося ракетно-бомбовые удары по мирным объектам.
ВОПРОС: Но, господин Президент, США и Белый Дом говорят о том, что у них есть доказательства того, что Россия вмешалась в ситуацию на Украине, направляла туда свои  вооружённые формирования и поставляла оружие. У них есть доказательства. Вы верите в это?
В.ПУТИН: Если у них есть доказательства, то пусть они их представят. Мы видели, весь мир видел, как госсекретарь Соединённых Штатов демонстрировал в Совбезе ООН доказательства того, что в Ираке есть оружие массового уничтожения, помахивая пробиркой с каким-то стиральным порошком. В конце концов войска Соединённых Штатов вошли в Ирак, повесили Саддама Хуссейна, а потом выяснилось, что никаких средств массового уничтожения в Ираке не было и нет. Вы знаете, говорить – это одно, а иметь доказательства – это совершенно другое. Я вам ещё раз говорю: никаких Вооружённых Сил Российской Федерации…
ВОПРОС: То есть американцы врут сейчас?
В.ПУТИН: Они врут. Никаких Вооружённых Сил, никаких российских инструкторов даже на юго-востоке Украины нет. Не было и нет.
ВОПРОС: Вы не хотите присоединить к себе Украину и вы никогда не пытались дестабилизировать ситуацию там?
В.ПУТИН: Мы этим никогда не занимались и не занимаемся. Украинским властям сегодняшним нужно наладить диалог со своим собственным населением, и не с помощью оружия, танков, самолётов и вертолётов, а с помощью переговорного процесса.
ВОПРОС: Новый Президент Украины избран демократическим путём 25 мая, это господин Порошенко. Признаёте ли вы его легитимность?
В.ПУТИН: Я уже говорил об этом, хочу повторить: мы с уважением будем относиться и относимся к выбору украинского народа и будем работать с украинскими властями.
ВОПРОС: То есть если Вы с ним встретитесь 6 июня в Нормандии и если Президент Франсуа Олланд поможет тому, чтобы эта встреча состоялась, Вы пожмёте ему руку? Вы будете с ним говорить?
В.ПУТИН: Знаете, я не собираюсь ни от кого бегать. Президент Олланд был настолько любезен, что пригласил меня как представителя России на эти торжественные мероприятия – трагические, печальные и в то же время торжественные. Я с удовольствием принимаю это приглашение и благодарен Президенту за его жест. Но там есть и другие гости, я не собираюсь ни от кого бегать и буду, конечно, со всеми общаться.
ВОПРОС: Но Вы встретитесь с Порошенко? Вы сказали, что сможете работать с ним при условии, что он не будет под слишком сильным влиянием США.
В.ПУТИН: Я так не говорил, что он не должен быть под сильным влиянием США. Он может находиться под влиянием кого угодно. За него люди проголосовали, и это его выбор, как строить свою политику. Если он хочет находиться под сильным влиянием кого бы то ни было, пусть находится.
ВОПРОС: Но признаёте ли вы суверенитет Украины и её нейтральность в отношениях между Россией и Западом?
В.ПУТИН: Конечно. Мы признаём и суверенитет, и, более того, мы бы, наоборот, очень бы хотели, чтобы Украина и ощущала себя суверенным государством. Ведь вхождение в любые военные блоки, в любые жёсткие интеграционные объединения означает потерю известной степени суверенитета. Но если страна выбирает такой путь и хочет потерять часть своего суверенитета – её дело.
Но когда мы говорим об Украине и военных блоках, то, конечно, нас это не может не беспокоить, потому что в этом случае, если, скажем, Украина присоединяется к НАТО, военная инфраструктура  вплотную подходит к российским границам, и мы не можем быть к этому безразличны.
ВОПРОС: Господин Президент, российские войска аннексировали Крым несколько недель назад. Вернёте ли вы его?
В.ПУТИН: Это заблуждение, что российские войска аннексировали Крым, российские войска ничего не аннексировали. Не буду скрывать….
ВОПРОС: Но Крым сейчас рисуют на карте России, как рисовали раньше в школе, сейчас это часть России. Аннексия это или возвращение? Какое слово нужно использовать?
В.ПУТИН: Если Вы позволите мне закончить фразу, то, мне кажется, будет понятно, что я имею в виду.
Так вот, российские войска находились в Крыму в соответствии с международным договором о наличии там российской военной базы. И российские войска действительно помогли жителям Крыма провести референдум о своей независимости и желании присоединиться к Российской Федерации. И никто не имеет права отказать этим людям в том, чтобы они реализовали право, предусмотренное статьёй первой Устава Организации Объединённых Наций, – право наций на самоопределение. 
ВОПРОС: То есть Крым вы не вернёте? Крым ваш, это Вы хотите сказать?
В.ПУТИН: Крым в соответствии с волеизъявлением людей, которые живут на этой территории, является частью Российской Федерации, субъектом России.
Я хочу, чтобы было совсем понятно и совсем откровенно. Мы вели диалог с нашими партнёрами – и с европейцами, и с американцами, повторяю ещё раз, исключительно дипломатическими, мирными средствами.
Нам ответили на эти наши попытки вести диалог таким способом и договориться о приемлемых решениях поддержкой государственного антиконституционного переворота на Украине, и дальше у нас не было никаких гарантий в том, что Украина завтра не станет частью Североатлантического военного блока.
В этих условиях позволить, чтобы историческая российская территория с преимущественным этническим русским населением ушла вот туда, в какой-то международный военный альянс, притом что сами жители Крыма хотят быть частью России, – извините меня, по-другому мы просто поступить не могли.
ВОПРОС: Итак, Франсуа Олланд пригласил Вас во Францию, в Париж, в Нормандию. Вы с ним уже хорошо знакомы. Можно ли двигаться дальше и можно ли сказать, что между вами доверительные отношения?
В.ПУТИН: Думаю, да.
ВОПРОС: Вы думаете или Вы уверены?
В.ПУТИН: До сих пор я так считал. Я не вижу оснований думать иначе. У нас добрые, очень хорошие межгосударственные отношения, и нам ещё многое нужно сделать в плане расширения экономических связей. Но всегда были очень доверительные личные отношения, что помогает вести и служебные дела. Надеюсь, это и сохранится.
ВОПРОС: Вы говорите о доверительных отношениях – и о военных, и экономических. Вы уже заплатили больше миллиарда евро за два вертолётоносца «Мистраль», и российские моряки должны приехать в Сен-Назер через несколько дней. Вы дали им такое разрешение – поехать во Францию?
В.ПУТИН: Да. конечно. Я надеюсь, что мы в цивилизованном мире живём, и все будем исполнять свои обязательства, в том числе и контрактные обязательства. Но я слышал много разговоров по поводу того, что есть мнение не передавать России эти корабли. Вы знаете, у нас в России было много противников этого контракта, и их достаточно много. Но если Франция решит не передавать, значит, это её решение, тогда верните деньги, но это не даст нам возможности, конечно, развивать отношения в военно-технической сфере. А так, в целом мы готовы и к расширению нашего взаимодействия, и к новым заказам даже, может быть, если на то будет воля наших французских партнёров.
ВОПРОС: Несмотря на внешнее давление, вы просите Францию поставить эти вертолётоносцы, а если Франция это сделает, вы, возможно, разместите и другие заказы, так?
В.ПУТИН: Мы рассчитываем на то, что наши французские партнёры будут выполнять контрактные обязательства, и если это произойдёт так, как мы договаривались, то мы не исключаем каких-то новых заказов, и не обязательно в сфере военного судостроения – и в других сферах тоже.
В целом у нас очень неплохо развиваются эти отношения, и мы хотели бы и готовы их развивать дальше. В области авиации, судостроения, по другим направлениям. Мы очень хорошо сотрудничаем в космосе, в Куру.
ВОПРОС: Франция, по Вашему мнению, это суверенная и независимая держава, к которой прислушиваются? Каково Ваше отношение к Германии? По сравнению с Германией?
Вы говорите с Ангелой Меркель по-русски и по-немецки, а Франсуа Олланд не знает русского языка, Вы не знаете французского. Можно ли сказать, что вы говорите на одном языке?
В.ПУТИН: Это не мешает нам (незнание с моей стороны французского и русского со стороны Франсуа) говорить, по сути, на одном языке, даже через переводчиков, мы хорошо понимаем друг друга.
Что касается уровня суверенитета, повторяю, любая страна, вступающая в определённые военные союзы, добровольно передаёт часть своего суверенитета наднациональным органам. Для России это неприемлемо. Что касается других стран, это не наше дело, сами страны должны определять, как действовать и как поступать.
Но в этой связи мне вспоминаются и традиции голлизма, вспоминается и генерал де Голль, который защищал суверенитет Франции. Мне кажется, что это достойно уважения.
Есть и другой пример, пример Миттерана, который говорил о европейской конфедерации, кстати говоря, с участием России.
Мне представляется, что ничего ещё не потеряно, имею в виду будущее Европы.
ВОПРОС: Я хотел бы поговорить о США. Через несколько дней Вы встретитесь с Бараком Обамой, Вы будете за несколько метров от него. Но похоже, что он не хочет с Вами разговаривать. Как будет происходить эта встреча, как будут развиваться отношения между самой богатой страной мира и самой крупной страной мира? Как Вы можете не разговаривать, ведь есть потребность в этом, ведь война недалеко?
В.ПУТИН: Во-первых, Вы преувеличиваете насчёт того, что война недалеко. Вы какой-то такой агрессивный журналист. Откуда Вы взяли, что война недалеко, зачем Вы нас всех пугаете?
ВОПРОС: Потому что Украина рядом.
В.ПУТИН: Ну и что?
ВОПРОС: Именно там идёт война. И когда говорим, то об этой войне, она как раз рядом.
В.ПУТИН: Там идёт карательная операция центральных властей против своего народа. Это не война между государствами, это разные вещи.
ВОПРОС: Она должна быть прекращена? Вы считаете, что её необходимо быстро прекратить?
В.ПУТИН: Считаю, что у господина Порошенко есть уникальный шанс: у него пока руки не испачканы кровью, и он может приостановить эту карательную операцию и начать прямой диалог со своими гражданами на востоке и юге своей страны.
Что касается отношений с Обамой (я не забыл этот вопрос), у меня нет оснований полагать, что он совсем не хочет общаться с Президентом России, но, в конце концов, это его выбор. Я всегда готов к диалогу и думаю, что диалог – это лучший способ навести мосты. До сих пор мы с ним общались, созванивались, говорили по телефону.
ВОПРОС: Сейчас у вас проблемы в отношениях между Россией и США. Это проблемы в отношениях двух держав или проблемы в отношениях двух людей – Барака Обамы и Владимира Путина?
В.ПУТИН: Проблемы между странами всегда есть, тем более между такими крупными странами, как Россия и Соединённые Штаты. Они всегда были, но я не думаю, что их нужно доводить до какого-то крайнего предела. Во всяком случае, это не наш выбор. Я готов к общению со всеми своими партнёрами, в том числе и с Президентом Обамой.
ВОПРОС: Так Вы готовы разговаривать и Вы сожалеете о том, что это не происходит? Но у Вас нет ощущения, что Америка сейчас хочет окружить Россию, ослабить Вас лично, Владимира Путина, и, возможно, изолировать Вас на международной арене? Вы сегодня очень вежливо разговариваете, но Вы видите реальность.
В.ПУТИН: Я вижу реальность. Но Вы же сами сказали, что Россия – самая большая страна в мире по территории. Окружить её очень сложно. А потом, мир настолько быстро меняется, что даже виртуально это сделать практически невозможно.
Мы, конечно, видим попытки администрации США надавить на своих союзников, используя свои явные лидерские позиции в западном сообществе, для того чтобы повлиять на политику России.
Политика России будет проводиться исключительно исходя из наших национальных интересов. Мы, конечно, учитываем мнение наших партнёров, но будем руководствоваться интересами российского народа.
ВОПРОС: Господин Президент, это очень удобный случай, что Вы 6 июня встретитесь с Обамой. Если бы Вы встречались с Хиллари Клинтон, возможно, всё было бы хуже. Она несколько дней назад сказала, что то, что делает Россия в Восточной Европе, похоже на то, что делал Гитлер в 30-е годы.
В.ПУТИН: С женщинами лучше не спорить и лучше не вступать с ними в пререкания. Но госпожа Клинтон и раньше не отличалась особым изяществом в выражениях. Ничего, мы с ней встречались после этого и мило беседовали на различных международных мероприятиях. Думаю, что и в этом случае можно было бы найти общий язык. Когда люди переходят определённые границы приличия, это говорит не об их силе, а об их слабости. Но для женщины слабость – это не самое плохое качество.
ВОПРОС: Про женщин – нужно их уважать, конечно, я уверен, что Вы их уважаете. Вы считаете, что она зашла далеко, и во многих СМИ очень много карикатур появляется по этому вопросу, в том числе с Вашим участием. Какова Ваша первая реакция: гнев, желание наказать или посмеяться? Мы никогда не видели, как Вы смеётесь.
В.ПУТИН: Я как-нибудь доставлю себе и вам это удовольствие, мы вместе с вами посмеёмся ещё неоднократно над хорошей шуткой. Но когда я вижу какие-то крайние высказывания, повторяю, я вижу, что у людей просто больше нет аргументов, а это не самый лучший аргумент – крайние высказывания.
Что касается политики самих Соединённых Штатов, то не секрет, что самую агрессивную, самую жёсткую политику в защиту своих собственных интересов (так, как понимают это американские руководители) проводят именно Соединённые Штаты, причём из года в год.
Наших войск за границей нет практически, российских, – американские войска везде за границей, везде во всём мире американские военные базы, и они везде принимают участие в решении судеб других народов, находясь за тысячи километров от своей собственной границы. Поэтому упрекать нас в том, что мы что-то нарушаем, – это очень странно со стороны наших американских партнёров.
ВОПРОС: Но вы сделали какие-то усилия по поводу военного бюджета, и на данный момент Президент России, принимает ли он какие-то особые решения по безопасности и обороне? Поскольку общий климат опасен.
В.ПУТИН: Да, по поводу военного бюджета. Так, для справки (не все это знают, специалисты знают, но не все): военный бюджет Соединённых Штатов Америки, о которых мы только что говорили, превышает военные бюджеты всех стран мира, вместе взятых. Так кто проводит агрессивную политику?
Что касается нашего [военного] бюджета. Он у нас в процентном отношении к ВВП практически не увеличивается – небольшое [увеличение], на десятую долю процента. Но мы хотим перевооружать свою армию и флот на современной высокоинтеллектуальной базе, сокращать количество и улучшать качество. У нас есть целая программа, она не вчера возникла, эта программа перевооружения, не в связи ни с какими событиями на Украине. Это плановая работа, и мы будем это делать.
ВОПРОС: Господин Президент, Президент Сирии Башар Асад только что был переизбран вновь на пост Президента без каких-либо усилий. Вы можете на него повлиять? Почему Вы не попросите его прекратить те зверства, которые творит его армия, прекратить бороться с собственным народом?
В.ПУТИН: Зверства там творятся со всех сторон. И не в последнюю, а может быть, в первую очередь со стороны экстремистских организаций, которые в большом количестве расплодились в Сирии. Нас знаете что больше всего беспокоит?
ВОПРОС: Религиозные, исламистские…
В.ПУТИН: …организации, связанные напрямую с «Аль-Каидой». Их там полно. Это даже уже никто не отрицает. Это общеизвестный факт. Но нас больше всего беспокоит, что Сирия может превратиться, если мы будем действовать неаккуратно, в какое-то подобие Афганистана, в рассадник, в абсолютно неуправляемый рассадник террористической угрозы, кстати говоря, в том числе и для европейских государств. Потому что вот эти экстремисты, которые сегодня там сидят, рано или поздно переберутся в другие страны, в том числе и в Европу.
ВОПРОС: Мы не совсем понимаем, почему Вы, Владимир Путин, хотите модернизировать Россию, но Вы поддерживаете человека, который убивает своё население, который покрыт кровью. Как это может быть?
В.ПУТИН: Объясню очень просто и доходчиво и надеюсь, меня большинство французских зрителей и слушателей поймёт. Мы очень боимся распада Сирии, так же как это произошло, допустим, в Судане. Мы очень боимся ситуации, которая может там сложиться, такая же, как в Ираке, и очень боимся превращать Сирию в какое-то подобие Афганистана. Вот почему мы хотим сохранить легальную власть и потом постепенно вместе с сирийским народом, вместе с нашими партнёрами в Европе и Соединённых Штатах думать о том, как преображать это общество для того, чтобы делать его более современным, более жизнеспособным и более гуманистическим.
ВОПРОС: Я хотел бы поговорить о вашей стране, о России. Как бы Вы описали политический режим, который сейчас в России? Некоторые говорят, что это демократия, некоторые говорят, что это огромная территория, поэтому нужна жёсткая рука. Как Владимир Путин определяет то, что называют режимом Путина?
В.ПУТИН: У нас нет никакого режима, связанного с конкретным человеком, в том числе и с действующим Президентом. У нас совершенно стандартные демократические государственные институты, которые, конечно, имеют какую-то свою собственную специфику. В чём эта специфика заключается? Она заключается в том, что подавляющее большинство наших граждан склонны опираться на свои исторические традиции, на свою историю и, если можно так сказать, на традиционные ценности.
На мой взгляд, это является определённым фундаментом, элементом устойчивости российской государственности. Но в этом нет ничего особенного, в этом нет ничего такого, что связано персонифицированно с личностью Президента. И, кроме всего, надо не забывать, что совсем недавно у нас начали внедряться демократические стандарты и институты. Этот процесс находится в состоянии постоянного развития.
ВОПРОС: Можно ли быть оппозиционером в России и не рисковать своими связями, своей репутацией, избежать наказания российским правосудием?
В.ПУТИН: У нас полно оппозиционеров, у нас большое количество оппозиционных партий, мы совсем недавно либерализовали регистрацию политических партий, у нас уже десятки партий, которые принимают участие в муниципальных и региональных выборах.
ВОПРОС: Но можно быть оппозиционером, личным оппозиционером Владимиру Путину и избежать рисков?
В.ПУТИН: Если послушаете некоторые наши радиостанции, посмотрите некоторые телевизионные передачи, то, я Вас уверяю, Вы ещё вряд ли найдёте какой-то аналог подобной оппозиционной деятельности во Франции.
ВОПРОС: Да, конечно, в России всегда были такие периоды порядка и авторитарной власти, но в эпоху интернета может ли страна развиваться, ограничивая свободы?
В.ПУТИН: Это невозможно, мы и интернет не ограничиваем.
Вы знаете, что мы ни делаем, сразу кто-то пытается найти какой-то элемент, противоречащий принципам демократии, в том числе и в интернете. Есть у нас ограничения или нет? Я считаю, что нет. Некоторые наши оппоненты говорят: «Нет, это невозможные ограничения!» Какие у нас ограничения? У нас, например, есть ограничения, связанные с запретом пропаганды в интернете способов самоубийства, пропаганды наркотиков, педофилии – вот у нас какие запреты. Что здесь такого?
ВОПРОС: И гомосексуальности. Но это другое дело, это не педофилия.
В.ПУТИН: Это не так, у нас нет запрета на гомосексуальность. У нас есть запрет на пропаганду гомосексуализма среди несовершеннолетних. Это разные вещи, понимаете?
В Соединённых Штатах, о которых мы говорили, есть в некоторых штатах уголовная ответственность за гомосексуализм. У нас нет вообще никакой ответственности. Есть запрет на пропаганду гомосексуализма среди несовершеннолетних. Мы вправе защищать своих детей, и мы будем это делать.
ВОПРОС: Мы хотим поговорить об окончании Вашего президентского срока в 2018 году. Мы хотели бы поговорить о рабочих лагерях. Эти вещи нас на Западе удивляют. Допустим, Pussy Riot были проговорены к рабочим лагерям, это не была нормальная тюрьма. Закроете ли Вы эти лагеря к концу Вашего срока?
В.ПУТИН: Это не лагеря, это зоны, где люди ограничены в свободе, но они могут жить более или менее нормальной человеческой жизнью. Это не тюрьмы, в которых человек не может заниматься трудовой деятельностью.
Вообще тюрьма, где человеку запрещено заниматься трудовой деятельностью, – это самый худший способ наказания. И я не думаю, что мы должны всех людей переместить в такие учреждения, где человек лишается свободы. Я думаю, что это гораздо хуже, чем то, о чём Вы сказали.
ВОПРОС: Кто убедил Вас в том, что у Вас есть особая миссия для России?
В.ПУТИН: Откуда Вы взяли, что я считаю, что у меня есть какая-то особая миссия? У меня есть доверие моих избирателей – за меня проголосовало свыше 63% избирателей Российской Федерации. Я считаю, что у меня есть общенациональный мандат на проведение внутренней и внешней политики, и я в соответствии с этим мандатом буду исполнять свои обязанности.
ВОПРОС: Вы считаете, что у Вас есть какой-то пример в истории России? Вы ориентируетесь на советскую или российскую модель?
В.ПУТИН: Я с большим уважением и любовью отношусь к отечественной истории и культуре. Но мир развивается, и Россия развивается вместе с миром. Россия – часть современного мира, не вчерашнего, а современного, и я думаю, что у неё даже большее будущее, чем у некоторых других стран, которые не могут позаботиться о своих молодых людях, о поколениях своих нарождающихся, о своих детях, думают, что это всё можно пустить на самотёк.
ВОПРОС: Последний вопрос, господин Президент. Американский журнал Forbes назвал Вас в 2013 году самым влиятельным человеком мира. Вам это польстило?
В.ПУТИН: Вы знаете, я взрослый человек, я в состоянии понять и понимаю, что такое влияние в современном мире. В современном мире влияние прежде всего определяется такими факторами, как экономика, оборона и гуманитарные влияния.
Полагаю, что касается обороноспособности России, то в этом смысле наша страна является, безусловно, одним из лидеров в мире, потому что это ядерная держава, и по качеству нашего ядерного оружия мы, пожалуй, реально занимаем, может быть, даже первое место в мире – по качеству.
Что касается гуманитарного влияния, то это тоже предмет нашей гордости – имею в виду великую русскую культуру, литературу, живопись и так далее.
Что касается экономики, то мы реально отдаём себе отчёт в том, что нам ещё нужно очень многое сделать, чтобы занять какие-то лидирующие позиции, хотя за последнее время мы сделали большие шаги вперёд, мы превратились в пятую экономику мира. Это, в общем, для нас успех, но этого недостаточно.
ВОПРОС: Владимир Путин – история ещё не знает, что останется от этих лет, от эпохи Путина. Что бы Вы хотели, чтобы осталось? И хотели бы Вы, чтобы Вас считали потом демократом или человеком, который вышел из авторитарной системы?
В.ПУТИН: Я бы хотел, чтобы меня считали человеком, который сделал максимум, на что он был способен, для счастья и процветания своей собственной страны, для своего народа.
РЕПЛИКА: Большое спасибо. И прекрасной поездки во Францию, господин Президент. До свидания!
В.ПУТИН: Спасибо.
4 июня 2014 года, 22:20
Ключевые слова: внешняя политика, СМИ
la iunie 06, 2014 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la: Postări (Atom)

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...

  • Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE
    Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE PUBLICAŢII PERIODICE DIN ROMANIA 75 HP (1) ADAM (16) Adam - 1929 , Adam - 1931 , Adam - ...
  • (niciun titlu)
    Mariana Maxim, nemernica neamului Tag-uri: Ioan Alexa, Mariana Maxim, Simon Wiesenthal, Arthur Butz, Don Heddesheimer Colonel (r.) V...
  • Dan Culcer, „Document lămuritor pentru un apel. Cazul Alexandru Florian contra Vasile I. Zărnescu“ Urmare
     În România a fost reinstalată cenzura după o scurtă perioadă de libertate a opiniei. E mai puțin centralizată decât înainte de decembrie 19...

Arhivă blog

  • octombrie (4)
  • septembrie (7)
  • august (9)
  • iulie (2)
  • iunie (5)
  • mai (9)
  • aprilie (7)
  • martie (5)
  • februarie (5)
  • ianuarie (14)
  • decembrie (6)
  • noiembrie (24)
  • octombrie (15)
  • septembrie (17)
  • august (16)
  • iulie (23)
  • iunie (10)
  • mai (14)
  • aprilie (6)
  • martie (23)
  • februarie (31)
  • ianuarie (10)
  • decembrie (40)
  • noiembrie (1)
  • octombrie (9)
  • septembrie (10)
  • august (7)
  • iulie (4)
  • aprilie (3)
  • martie (5)
  • februarie (7)
  • ianuarie (8)
  • decembrie (6)
  • septembrie (4)
  • august (2)
  • iulie (2)
  • iunie (12)
  • mai (1)
  • aprilie (2)
  • martie (3)
  • ianuarie (3)
  • decembrie (3)
  • noiembrie (1)
  • octombrie (1)
  • iulie (4)
  • mai (1)
  • martie (2)
  • februarie (1)
  • ianuarie (1)
  • decembrie (1)
  • noiembrie (1)
  • octombrie (3)
  • septembrie (3)
  • august (1)
  • octombrie (3)
  • august (1)
  • aprilie (1)
  • martie (1)
  • februarie (2)
  • ianuarie (2)
  • decembrie (1)
  • noiembrie (1)
  • octombrie (1)
  • iulie (5)
  • iunie (6)
  • mai (5)
  • aprilie (5)
  • martie (6)
  • februarie (9)
  • ianuarie (3)
  • decembrie (3)
  • noiembrie (5)
  • octombrie (2)
  • septembrie (12)
  • august (2)
  • iulie (3)
  • iunie (8)
  • mai (13)
  • aprilie (9)
  • martie (11)
  • februarie (11)
  • ianuarie (18)
  • decembrie (16)
  • noiembrie (11)
  • octombrie (4)
  • septembrie (3)
  • iunie (6)
  • mai (22)
  • aprilie (19)
  • martie (35)
  • februarie (43)
  • ianuarie (12)
  • decembrie (22)
  • noiembrie (17)
  • octombrie (14)
  • septembrie (27)
  • august (17)
  • iulie (14)
  • iunie (29)
  • mai (25)
  • aprilie (19)
  • martie (32)
  • februarie (29)
  • decembrie (20)
  • noiembrie (14)
  • octombrie (40)
  • septembrie (34)
  • august (20)
  • iulie (6)
  • iunie (10)
  • mai (25)
  • aprilie (9)
  • martie (14)
  • februarie (16)
  • ianuarie (9)
  • decembrie (12)
  • noiembrie (6)
  • octombrie (4)
  • septembrie (28)
  • august (19)
  • iulie (19)
  • iunie (18)
  • mai (15)
  • aprilie (6)
  • martie (3)
  • februarie (1)
  • ianuarie (8)
  • decembrie (11)
  • noiembrie (10)
  • octombrie (24)
  • septembrie (1)
  • august (18)
  • iulie (38)
  • iunie (25)
  • mai (43)
  • aprilie (27)
  • martie (31)
  • februarie (14)
  • ianuarie (4)
  • decembrie (13)
  • noiembrie (7)
  • octombrie (9)
  • septembrie (4)
  • august (11)
  • iulie (8)
  • mai (2)
  • aprilie (3)
  • martie (6)
  • februarie (15)
  • ianuarie (27)
  • decembrie (6)
  • noiembrie (22)
  • octombrie (8)
  • septembrie (5)
  • august (6)
  • iulie (5)
  • iunie (2)
  • mai (1)

Faceți căutări pe acest blog

Despre mine

Fotografia mea
Dan Culcer
Vizualizați profilul meu complet

Arhivă blog

  • ▼  2026 (67)
    • ▼  octombrie (4)
      • Eliana POPA. Un pamflet muzical
      • Situația imigrației de muncă în România. Analiză b...
      • În amintirea sculptorului român Ion Vlad și a prie...
      • Trei etape pentru recucerirea României de către ce...
    • ►  septembrie (7)
    • ►  august (9)
    • ►  iulie (2)
    • ►  iunie (5)
    • ►  mai (9)
    • ►  aprilie (7)
    • ►  martie (5)
    • ►  februarie (5)
    • ►  ianuarie (14)
  • ►  2025 (195)
    • ►  decembrie (6)
    • ►  noiembrie (24)
    • ►  octombrie (15)
    • ►  septembrie (17)
    • ►  august (16)
    • ►  iulie (23)
    • ►  iunie (10)
    • ►  mai (14)
    • ►  aprilie (6)
    • ►  martie (23)
    • ►  februarie (31)
    • ►  ianuarie (10)
  • ►  2024 (94)
    • ►  decembrie (40)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (9)
    • ►  septembrie (10)
    • ►  august (7)
    • ►  iulie (4)
    • ►  aprilie (3)
    • ►  martie (5)
    • ►  februarie (7)
    • ►  ianuarie (8)
  • ►  2023 (35)
    • ►  decembrie (6)
    • ►  septembrie (4)
    • ►  august (2)
    • ►  iulie (2)
    • ►  iunie (12)
    • ►  mai (1)
    • ►  aprilie (2)
    • ►  martie (3)
    • ►  ianuarie (3)
  • ►  2022 (14)
    • ►  decembrie (3)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (1)
    • ►  iulie (4)
    • ►  mai (1)
    • ►  martie (2)
    • ►  februarie (1)
    • ►  ianuarie (1)
  • ►  2021 (9)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (3)
    • ►  septembrie (3)
    • ►  august (1)
  • ►  2020 (10)
    • ►  octombrie (3)
    • ►  august (1)
    • ►  aprilie (1)
    • ►  martie (1)
    • ►  februarie (2)
    • ►  ianuarie (2)
  • ►  2019 (42)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  noiembrie (1)
    • ►  octombrie (1)
    • ►  iulie (5)
    • ►  iunie (6)
    • ►  mai (5)
    • ►  aprilie (5)
    • ►  martie (6)
    • ►  februarie (9)
    • ►  ianuarie (3)
  • ►  2018 (97)
    • ►  decembrie (3)
    • ►  noiembrie (5)
    • ►  octombrie (2)
    • ►  septembrie (12)
    • ►  august (2)
    • ►  iulie (3)
    • ►  iunie (8)
    • ►  mai (13)
    • ►  aprilie (9)
    • ►  martie (11)
    • ►  februarie (11)
    • ►  ianuarie (18)
  • ►  2017 (171)
    • ►  decembrie (16)
    • ►  noiembrie (11)
    • ►  octombrie (4)
    • ►  septembrie (3)
    • ►  iunie (6)
    • ►  mai (22)
    • ►  aprilie (19)
    • ►  martie (35)
    • ►  februarie (43)
    • ►  ianuarie (12)
  • ►  2016 (245)
    • ►  decembrie (22)
    • ►  noiembrie (17)
    • ►  octombrie (14)
    • ►  septembrie (27)
    • ►  august (17)
    • ►  iulie (14)
    • ►  iunie (29)
    • ►  mai (25)
    • ►  aprilie (19)
    • ►  martie (32)
    • ►  februarie (29)
  • ►  2015 (217)
    • ►  decembrie (20)
    • ►  noiembrie (14)
    • ►  octombrie (40)
    • ►  septembrie (34)
    • ►  august (20)
    • ►  iulie (6)
    • ►  iunie (10)
    • ►  mai (25)
    • ►  aprilie (9)
    • ►  martie (14)
    • ►  februarie (16)
    • ►  ianuarie (9)
  • ►  2014 (139)
    • ►  decembrie (12)
    • ►  noiembrie (6)
    • ►  octombrie (4)
    • ►  septembrie (28)
    • ►  august (19)
    • ►  iulie (19)
    • ►  iunie (18)
    • ►  mai (15)
    • ►  aprilie (6)
    • ►  martie (3)
    • ►  februarie (1)
    • ►  ianuarie (8)
  • ►  2013 (246)
    • ►  decembrie (11)
    • ►  noiembrie (10)
    • ►  octombrie (24)
    • ►  septembrie (1)
    • ►  august (18)
    • ►  iulie (38)
    • ►  iunie (25)
    • ►  mai (43)
    • ►  aprilie (27)
    • ►  martie (31)
    • ►  februarie (14)
    • ►  ianuarie (4)
  • ►  2012 (105)
    • ►  decembrie (13)
    • ►  noiembrie (7)
    • ►  octombrie (9)
    • ►  septembrie (4)
    • ►  august (11)
    • ►  iulie (8)
    • ►  mai (2)
    • ►  aprilie (3)
    • ►  martie (6)
    • ►  februarie (15)
    • ►  ianuarie (27)
  • ►  2011 (55)
    • ►  decembrie (6)
    • ►  noiembrie (22)
    • ►  octombrie (8)
    • ►  septembrie (5)
    • ►  august (6)
    • ►  iulie (5)
    • ►  iunie (2)
    • ►  mai (1)

Etichete

  • despăgubiri
  • Document
  • Imagini de propagandă
  • Imagini din Basarabia. Război de eliberare
  • Jean Dragesco
  • Klarsfeld
  • Marele Stat Major român
  • Regele Mihai
  • România

Raportați un abuz

Motto

"Cât timp judec în istorie iar nu în absolut - nu pot gândi nimic fără să ţin seama de neamul meu".

(Mircea Eliade, Jurnalul portughez)


Lista Revues et blogs http://www.asymetria.org/ https://ardealul.blogspot.com/ httpsmea de bloguri

  • Halbjahresschrift - hjs-online
    Vergessene Nazis - Naziști uitați - *Vergessene Nazis - Naziști uitați* *Aus dem Inhalt dieser Seite - Din cuprinsul acestei pagini * Bruno (Hillebrandt) Skrehunetz (1898-1978) Fritz P...
    Acum 4 luni

Faceți căutări pe acest blog

Pagini

  • Pagina de pornire

Persoane interesate

@ Dan Culcer. Tema Simplu. Un produs Blogger.