Dr. Afrodita Iorgulescu. Matematician, prof.univ. emerit . Imigrația și Constituția (I)

Imigrația și Constituția (I)

Acest articol  este  prilejuit de  Ziua Mondială a Refugiatului (20 iunie) și  se vrea  un strigăt de alarmă.  Este scris cu ajutorul IA.

A.    Imigrația

Nu analizez acum  sistematic cauzele emigrației românești de după 1990, dar în mare sunt mineriada din  iunie 1990 (și celelalte mineraide), apoi închiderea miilor de obiective economice care a dus la lipsa locurilor de muncă și, recent, anularea alegerilor prezidențiale din 2024.

 

Numărul românilor care au emigrat după 1990 variază semnificativ în funcție de definiția utilizată (migrație definitivă vs. temporară), însă estimările oficiale indică între 3,6 și 5,7 milioane de persoane care trăiesc în prezent în afara granițelor. Conform Institutului Național de Statistică, fenomenul "plecărilor cu adio" (schimbarea domiciliului stabil) este doar o fracțiune din totalul migrației. În perioada 1990 – 2024, peste 808.000 de persoane au emigrat definitiv din România. Anul record este  1990, cu aproape 100.000 de plecări definitive, însă anul 2024 a stabilit un nou record recent de plecări. România a fost raportată ca având una dintre cele mai mari rate de creștere a diasporei la nivel mondial, fiind la un moment dat a doua sursă de migrație după Siria (în contextul raportat la populația totală).

A regretat statul român acest adevărat exod al românilor? NU, chiar s-a bucurat de  banii trimiși de ei rudelor din țară, i-a încurajat să plece. Se face elogiul străinătății, globalizării și se condamnă suveranismul, naționalismul ca ceva nociv, ”extremist”, anti-european și anti-occidental.  S-a introdus și în Legile învățământului  internaționalizarea ca politică de stat. La televiziunea de stat sunt prezentate programatic succesele românilor din străinătate, dorințele elevilor de a-și continua studiile în străinătate etc.  Dar exodul este o ”hemoragie” pentru România și un aport de ”sânge proaspăt” pentru occident (Jean-Jacques ASKENASY - medic neurolog), pentru care  occidentul ar trebui să ne mulțumească. S-a ajuns acolo că nu mai există forță de muncă în România în unele domenii.

Și, exact ca fabricantul avar, care  dacă muncitorii sunt nemulțumiți de condițiile de muncă și fac grevă, în loc să-i mulțumească, aduce alți muncitori din altă parte, tot așa, statul român, în loc să fi împiedicat distrugerea întreprinderilor țării și să-i mulțumească pe români, ca să nu (mai) plece, sau ca să se întoarcă cei plecați, aduce oameni din alte țări, care să-i înlocuiască (parțial). Cu ce preț? Schimbarea la față ireversibilă a României.

Sunt două feluri de (cote de) imigranți – refugiații  relocați (prin cote impuse de UE) și  lucrătorii  străini nou-admiși pe piața forței de muncă (prin cote impuse de guvern). În plus, există  refugiații din Ucraina.  (Vezi Anexa)

1.Cotele obligatorii de relocare refugiați  (Criza din 2015)

Cotele la care se referă cel mai des dezbaterea publică au apărut în contextul crizei refugiaților din 2015.  În septembrie 2015, Consiliul UE a aprobat un sistem de cote obligatorii pentru distribuirea a 120.000 de solicitanți de azil între statele membre.  România a votat inițial împotrivă (alături de Cehia, Slovacia și Ungaria), susținând principiul voluntariatului, dar a trebuit să se supună deciziei majoritare.  României i-a fost alocată inițial o cotă de peste 6.000 de refugiați.

Deși există o percepție conform căreia majoritatea refugiaților vin în Europa, în fapt, 73% dintre refugiați sunt deja găzduiți de țări cu venituri mici și medii, de obicei chiar de vecinii lor africani sau asiatici. Există motive specifice, invocate de autorități, pentru care un număr restrâns (cum sunt cei 300 pentru România) sunt relocați în afara continentului african:

Țări precum Egipt, Kenya, Etiopia sau Sudan găzduiesc deja milioane de refugiați, ceea ce pune o presiune imensă pe resursele lor limitate (apă, hrană, locuri de muncă). Relocarea în Europa este un mecanism de solidaritate internațională pentru a ajuta aceste țări gazdă să nu intre în colaps. 

UNHCR (Agenția ONU pentru Refugiați) selectează pentru relocare doar persoanele care nu sunt în siguranță nici în prima țară în care au fugit (de exemplu, victime ale torturii, persoane cu nevoi medicale grave sau copii în risc) și care nu au nicio perspectivă de integrare acolo. 

În multe țări africane, refugiații sunt ținuți în tabere zeci de ani, fără dreptul de a munci sau de a se deplasa liber. Relocarea într-o țară precum România le oferă o soluție durabilă (cetățenie, drept de muncă), pe care țările vecine, aflate ele însele în crize, nu le-o pot oferi. 

Prin oferirea acestor 300 de locuri, România contribuie la crearea unor rute legale și sigure, descurajând refugiații să apeleze la traficanți de persoane pentru a traversa periculos Mediterana. 

Practic, pentru fiecare refugiat care ajunge în Europa, mii de alții rămân în Africa. Relocarea este doar un "colac de salvare" pentru cazurile cele mai grave care nu pot fi ajutate local. 

 

Cota de relocare în România,  în perioada 2026 - 2027,  este de 300 de refugiați sudanezi, eritreeni și/ sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota neîndeplinită aferentă perioadei 2024-2025. Refugiații relocați sunt inițial cazați în centrele administrate de stat (IGI) (cele mai importante se află în: București, Giurgiu (un centru modernizat recent pentru familii), Galați, Rădăuți (jud. Suceava), Șomcuta Mare (jud. Maramureș), Timișoara (unde există și Centrul de Tranzit în Regim de Urgență - primul de acest tip din lume)), unde intră în programul de integrare. După primele 6-12 luni (perioada de acomodare), obiectivul este ca aceștia să se mute în locuințe închiriate în orașe mari pentru a facilita accesul la piața muncii.

Țara	Număr total de refugiați (Iunie 2026)	Observații
Egipt	~1.100.000	Cei mai mulți sunt din Sudan (850.000+), urmați de sirieni.
Etiopia	~1.124.000	Găzduiește refugiați din Sudanul de Sud, Somalia și Eritreea.
România	~154.000 - 210.000	Majoritatea sunt ucraineni sub protecție temporară.
Relocare (Cota)	300 persoane	Efort voluntar de a prelua cazuri medicale sau vulnerabile din Africa.

Datele statistice publicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni ucraineni, cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita teritoriul spre alte destinații. (Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030, p. 24)

 

Persoanele care vin prin cotele de relocare primesc de obicei statutul de refugiat sau protecție subsidiară imediat după sosire.  Acesta le oferă dreptul de a locui, munci și studia în România pe o perioadă nedeterminată (permisul de ședere se reînnoiește periodic, dar statutul rămâne valid atâta timp cât condițiile de pericol din țara lor de origine persistă).  Dacă aleg să se integreze, aceștia pot deveni cetățeni români. După 5 ani de ședere continuă și legală în România de la momentul acordării protecției, refugiații pot depune cerere pentru obținerea cetățeniei române. Trebuie să demonstreze că cunosc limba română și noțiuni elementare de cultură și civilizație. Deși au libertatea de a călători ca turiști în spațiul Schengen (pe baza documentului de călătorie emis de statul român),  nu au drept de muncă automat în alte țări UE. Statutul lor este legat de România.  Dacă vor să se mute definitiv în altă țară europeană, trebuie să parcurgă procedurile de imigrare specifice acelei țări, ceea ce este foarte dificil fără cetățenie. De ce rămân unii și de ce pleacă alții?   Factori pentru a rămâne: Accesul la un loc de muncă, siguranța copiilor în școli și sprijinul comunităților religioase sau al ONG-urilor locale.  Motive de plecare: Mulți refugiați (în special cei din valurile anterioare) au încercat să plece spre Europa de Vest pentru salarii mai mari sau pentru a se reuni cu rude deja stabilite acolo. Totuși, legislația UE (Regulamentul Dublin) prevede că aceștia pot fi trimiși înapoi în România, deoarece este țara care le-a acordat protecția. În concluzie, statul român și UE investesc în acești 300 de oameni cu scopul ca ei să devină membri activi ai societății românești, completând deficitul de forță de muncă și stabilindu-și o nouă viață aici (deci cu scopul înlocuirii celor plecați).

2.Cotele pentru lucrători străini (Anuale) 

Procesul de aducere a migranților ca forță de muncă prin contingente anuale a început într-o formă restrânsă în 2007, imediat după aderarea României la UE, dar a explodat numeric în ultimul deceniu. Cotele  există încă de la adoptarea HG 572/2008 și a strategiilor ulterioare și se  referă strict la contingentul de lucrători nou-admiși pe piața forței de muncă.

 

Guvernul aprobă anual, prin Hotărâre, numărul maxim de avize de angajare ce pot fi eliberate străinilor. Cadrul legal care permite Guvernului să „invite” zeci de mii de străini este bazat pe Ordonanța Guvernului nr. 25/2014. Aceasta oferă Executivului puterea de a stabili prin Hotărâre de Guvern, în fiecare an, câți oameni aduce, în funcție de solicitările patronatelor.

 Evoluția istorică a contingentului de lucrători străini (non-UE) nou-admiși pe piața forței de muncă din România reflectă deficitul tot mai mare de personal cu care s-a confruntat economia națională.

Iată situația contingentelor stabilite prin Hotărâri de Guvern (HG) de la momentul adoptării HG 572/2008 până în prezent:

 

Anul	Contingent Aprobat	Observații / Evoluție
2026	90.000	Scădere ușoară față de anii precedenți.
2025	100.000	Epuizat oficial în decembrie 2025.
2024	100.000	Menținut la nivelul anului precedent.
2023	100.000	Pragul psihologic de 100.000 atins pentru prima dată.
2022	100.000	Creștere masivă (aproape 400%) față de 2021.
2021	50.000	Dublat de la 25.000 inițial prin rectificare în august.
2020	30.000	Stagnare cauzată de contextul pandemiei.
2019	30.000	Creștere de la 20.000 (inițial 13.500) în 2018.
2018	15.000	Suplimentat pe parcursul anului de la 7.000.
2017	5.500	Nivel scăzut, specific perioadei pre-criză forță de muncă.
2008-2016	~5.500 - 8.000	Perioadă cu contingente mici, axate pe specialiști.

Se observă  că din 2017 până în 2024, numărul lucrătorilor străini permiși a crescut de circa 18 ori, ca răspuns la migrația românilor către Occident și dezvoltarea sectoarelor precum construcțiile, HORECA, serviciile de curierat și manipulare mărfuri. Topul celor mai importante trei țări de origine pentru lucrătorii străini din România s-a menținut relativ constant în ultimii ani, cu Nepal pe prima poziție, detașat de restul statelor, urmat de Sri Lanka și India.

Care este interesul UE de a aduce refugiați  din Africa în Europa?

Această întrebare atinge esența politicii externe și de securitate a Uniunii Europene. În realitate, UE alocă sume uriașe și țărilor africane, dar interesul de a aduce un număr mic de refugiați în Europa (cum sunt cei 300 pentru România) este unul strategic.  Iată principalele motive:

UE este cel mai mare donator de asistență umanitară din lume. UE a trimis peste 5 miliarde de euro către țări precum Egipt, Etiopia sau Libia pentru a îmbunătăți condițiile din tabere, a crea locuri de muncă acolo și a descuraja migrația ilegală.  Se dorește ca refugiații să rămână cât mai aproape de casă, pentru a se putea întoarce când războiul se termină.  Deși pare contra-intuitiv să aduci oameni dintr-un continent în altul (relocarea), UE are trei interese majore:

(i)Dacă Europa nu oferă nicio cale legală de acces (precum aceste cote de 300 de persoane), refugiații disperați vor plăti mii de euro traficanților pentru a traversa Mediterana pe bărci nesigure (un loc pe o barcă de cauciuc: 1.500 - 3.000 euro, o rută mai „sigură” cu documente false: 5.000 - 10.000 euro). Relocarea prin aeroport, cu viză și control de securitate, subminează „afacerea” traficanților.

(ii) Prin relocare, serviciile de informații (cum este SRI în România) verifică persoana înainte ca aceasta să calce pe teritoriul european. În cazul migrației ilegale, oamenii ajung la graniță neidentificați, ceea ce reprezintă un risc de securitate mult mai mare.

(iii) Dacă țări precum Egiptul (partener strategic al UE) se prăbușesc sub presiunea a milioane de refugiați, întreaga regiune devine instabilă, ceea ce ar declanșa un val de migrație de neoprit către Europa. Preluarea unor cote simbolice de către statele UE este un gest politic prin care li se spune țărilor africane: "Nu sunteți singure, vă ajutăm să gestionați povara."

Pe termen lung, Europa (inclusiv România) se confruntă cu o populație îmbătrânită și un deficit masiv de forță de muncă. Refugiații relocați sunt tineri, iar copiii lor se integrează rapid.  Spre deosebire de migranții economici care vin și pleacă, refugiații relocați au tot interesul să muncească și să se stabilească definitiv, devenind plătitori de taxe în sistemul care i-a salvat.

Recent, UE a adoptat (2024)  un nou sistem (Pactul UE privind Migrația și Azilul, care a început să fie aplicat din 12 iunie 2026), care înlocuiește cotele rigide cu un mecanism de „solidaritate obligatorie”.

Mecanismul de „solidaritate obligatorie” oferă trei opțiuni la alegere: primești oameni (și bani), refuzi oameni (plătești contribuția financiară) sau oferi ajutor logistic (echipamente, personal):

-          Suma pentru acceptare: Pentru fiecare refugiat relocat pe teritoriul său, un stat membru precum România primește o sumă forfetară de 10.000 euro din fondurile europene. În cazul minorilor neînsoțiți, suma acordată statului poate crește la 12.000 euro.

-          Plata pentru refuz: Statele membre care decid să nu accepte refugiați prin sistemul de relocare trebuie să contribuie financiar cu 20.000 euro pentru fiecare persoană refuzată. Acești bani sunt direcționați către un fond comun destinat managementului migrației și proiectelor în țările de origine.

Sistemul vizează relocarea a cel puțin 30.000 de solicitanți de azil anual la nivelul întregii Uniuni, pentru a reduce presiunea asupra țărilor de frontieră (Italia, Grecia, Spania).  Statele aflate deja sub o presiune migrațională mare (cum a fost cazul Poloniei sau al țărilor de la granița cu Ucraina) pot solicita scutiri temporare de la aceste contribuții.

În concluzie, România poate alege să primească 10.000 euro per refugiat acceptat sau să plătească 20.000 euro per refugiat refuzat din cota alocată. Din punct de vedere economic și logic, este vorba despre un mecanism de descurajare. Deși ai opțiuni, nu poți alege să nu faci nimic. Solidaritatea este obligatorie, deci ori accepți oameni, ori plătești. Această lipsă de libertate totală de decizie fără costuri întărește ideea de sancțiune pentru opoziție.  Practic, este un sistem de tipul „morcov sau băț”: 10.000 euro sunt stimulentul, iar cei 20.000 euro sunt costul de neconformare. Iar săracii (cu duhul), vor alege morcovul. Banii europeni! Ce nu face omul pentru bani? Își vinde și părinții și țara și sufletul!?

De ce refugiații din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord nu se duc în țările bogate din Asia, Emiratele arabe etc.?

Este o întrebare logică, având în vedere că țări precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită sau Qatar sunt extrem de bogate, aproape geografic și împărtășesc, în multe cazuri, aceeași religie și limbă cu refugiații din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord.  Realitatea este însă complexă și ține de legile lor interne, care sunt foarte diferite de cele europene.

Spre deosebire de România și restul țărilor UE, majoritatea țărilor din Golf (EAU, Arabia Saudită, Qatar, Kuweit) nu au semnat Convenția din 1951 privind refugiații. În aceste țări, conceptul juridic de „refugiat” nu există. Oricine intră pe teritoriul lor trebuie să aibă o viză de muncă sau de turist. Dacă nu o au, sunt considerați imigranți ilegali și pot fi expulzați imediat.

În aceste țări bogate, dreptul de a sta acolo este strict legat de un contract de muncă activ (sistemul Kafala). Dacă un refugiat își pierde locul de muncă, își pierde automat și dreptul de ședere. Nu există ideea de „asistență socială” pentru străini. Statul nu le oferă casă, masă sau bani dacă nu muncesc.

În Europa, după 5-8 ani, un refugiat poate deveni cetățean. În țările din Golf, obținerea cetățeniei de către un străin este aproape imposibilă, indiferent de câți ani locuiește acolo. Refugiații caută stabilitate pentru copiii lor, iar în Asia sau Golf ar rămâne mereu „lucrători temporari” care pot fi trimiși acasă oricând.

Deși sunt bogate, aceste țări sunt extrem de scumpe. În plus, ele își protejează foarte strict frontierele: este aproape imposibil să treci granița ilegal (prin deșert sau pe mare) către Dubai sau Riad din cauza supravegherii tehnologice avansate. Vizele se acordă de obicei doar celor cu înaltă calificare (ingineri, medici, specialiști IT).

În loc să primească refugiați pe teritoriul lor (ceea ce ar putea schimba echilibrul demografic al populației lor mici de cetățeni), aceste țări preferă să fie principalii donatori de bani pentru taberele de refugiați din Iordania, Liban sau Egipt. Găzduiesc milioane de „lucrători străini” (nu îi numesc refugiați) din țări musulmane, dar aceștia sunt acolo strict pentru muncă, nu pentru protecție umanitară.

Deci, refugiații aleg Europa (inclusiv România) pentru că sistemul european le oferă drepturi legale, protecție socială și o cale către cetățenie, lucruri care nu există în țările bogate din Golf.

De ce  UE nu-și protejează frontierele strict? Ce interes are să nu le protejeze?

Diferența dintre modul în care UE și țările din Golf își protejează frontierele nu ține de „lipsă de interes”, ci de un conflict între legi, valori și geografia terenului. Iată de ce UE nu poate aplica aceleași metode „brutale” sau restrictive ca țările din Golf:

 

Spre deosebire de Emirate sau Arabia Saudită, statele UE au semnat tratate internaționale (Convenția de la Geneva) care le obligă să analizeze cererea de azil a oricărei persoane care calcă pe teritoriul lor sau ajunge în apele lor teritoriale. UE nu are voie, prin lege, să trimită pe cineva înapoi într-un loc unde viața îi este pusă în pericol (război, tortură).  Țările din Golf, nefiind semnatare, pot pur și simplu să închidă granița complet și să nu lase pe nimeni să intre, fără a da explicații.

UE este construită pe ideea respectării drepturilor omului.  O frontieră „sigilată ermetic” în stilul Coreei de Nord sau al unor dictaturi ar însemna folosirea forței letale împotriva civililor neînarmați (femei, copii).  Pentru o democrație europeană, imaginile cu soldați trăgând în refugiați la graniță sunt inacceptabile din punct de vedere politic și moral, ducând la sancțiuni interne și prăbușirea guvernelor. Este mult mai ușor să păzești un gard în deșert decât mii de kilometri de coastă maritimă. Conform Legii Mării, orice navă (inclusiv paza de coastă) este obligată să salveze persoanele aflate în pericol de înec. Odată ce refugiații sunt urcați pe o navă de salvare europeană, ei se află sub jurisdicția UE și au dreptul legal de a cere azil.

UE a înțeles că nu poate opri migrația la „zero”, așa că interesul său este să o gestioneze: Pactul privind Migrația (2024 - 12 iunie 2026) introduce reguli noi pentru a decide rapid la frontieră cine are șanse la azil și cine trebuie trimis înapoi imediat.  UE plătește Turcia, Libia sau Tunisia (miliarde de euro) pentru ca acestea să oprească migranții înainte ca ei să ajungă la granița UE. Practic, UE își „externalizează” protecția strictă către țări care nu au aceleași scrupule legate de drepturile omului.

Există (și) un interes economic pragmatic (sau mai degrabă acesta este motivul principal ?). Europa are o populație care îmbătrânește rapid. Multe state (ca Germania) au nevoie de sute de mii de noi locuitori anual pentru a menține economia funcțională. Provocarea este să îi selecteze pe cei care vin legal și să îi oprească pe cei care vin ilegal.

Deci,  UE își protejează frontierele, dar o face sub constrângerea unor legi care pun preț pe viața umană, ceea ce face procesul mult mai lent și mai complicat decât în țările autoritare.

UE a înțeles că nu poate opri migrația la „zero”! Dar alții de ce pot?

Legile sunt făcute de oameni, iar liderii europeni au ales să creeze și să mențină acest cadru juridic. Nu este o forță a naturii, ci o alegere politică asumată.

 

Există însă  țări precum Australia, Japonia sau statele din Golf, care au reușit să reducă migrația ilegală aproape de zero. Diferența nu este de capacitate tehnică, ci de voință politică și filosofie de stat.

Iată explicația din spatele acestei situații, dincolo de discursul oficial:

 

Statele UE au creat aceste legi (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Tratatele UE) după al  Doilea Război Mondial pentru a se asigura că niciun guvern nu mai poate abuza de oameni. Aceste legi, gândite să protejeze cetățenii de dictaturi, sunt acum folosite de rețelele de traficanți. Liderii UE se tem că, dacă modifică aceste legi fundamentale pentru a opri migrația, vor pierde controlul asupra propriei democrații sau vor fi sancționați de propriile instanțe judecătorești (care sunt independente de politic).

Unde  apare „minciuna” sau, mai bine zis, partea nespusă (minciuna prin omisiune)? Multe economii europene (Germania, Italia, Franța) se bazează pe muncă ieftină. Migrația, chiar și cea care începe ilegal, furnizează mână de lucru pentru agricultură, construcții și servicii, sectoare unde europenii nu mai vor să lucreze. Politicienii sunt prinși la mijloc: publicul cere „frontiere închise”, dar patronatele cer „forță de muncă”. Soluția lor este un sistem semi-permisiv, pe care îl critică oficial, dar îl tolerează practic.

De ce alții „pot”? (Modelul Australian)  Australia a spus: „Niciun om care vine cu barca nu va pune piciorul în Australia”. I-au dus în insule izolate (Nauru, Papua Noua Guinee). UE ar putea face asta? Tehnic, da. Politic, ar însemna ca UE să suspende tratatele pe care s-a construit. Unele țări, precum Ungaria sau Polonia, au încercat să sfideze aceste reguli, dar au fost amendate de restul Uniunii.

În ultimii ani (2024-2026), discursul s-a schimbat radical deoarece liderii europeni simt că pierd voturi în fața partidelor naționaliste. Acum se discută despre „centre de detenție în afara UE” (modelul Italia-Albania), ceea ce arată că, sub presiunea poporului, încep să caute portițe pentru a ocoli propriile legi.

În concluzie,  este o contradicție voită. Legile sunt paravanul, dar  în spate există un amestec de interese economice și frica de a nu dărâma întreg sistemul juridic pe care se bazează Uniunea. (Va urma)

 

Dr. Afrodita Iorgulescu

Matematician, prof.univ. emerit

19.06.2026

 

Anexa

HG 572 din 2008 este actul normativ al Guvernului României privind constituirea Grupului de coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația. Prin acest grup s-a urmărit creșterea gradului de interoperabilitate între instituții, facilitând schimbul de date necesar pentru decizii rapide și corecte în gestionarea fluxurilor de străini.

În contextul statutului de stat membru UE (aderare în 2007), România trebuia să își armonizeze legislația și practicile cu standardele comunitare și internaționale. HG 572/2008 a oferit cadrul pentru monitorizarea aplicării acestor practici europene în plan local: Sistemul Comun European de Azil (CEAS), Acordul Schengen, Strategiile și Pactele Europene, Decizia 2006/688/CE.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 este documentul strategic prin care România își definește politicile de gestionare a migrației legale, controlul migrației ilegale și azilul în următorii cinci ani, fiind aliniată la noul   Pact European privind Migrația și Azilul, aprobat în 2024 și  intrat în vigoare la 12 iunie 2026.  Se va realiza printr-un Plan de acțiune dedicat, care include modernizarea sistemelor informatice (precum platforma WorkinRomania.gov.ro, estimată pentru august 2026). România gestionează în prezent aproximativ 238.000 de străini, iar strategia vizează eficientizarea procesării cererilor de muncă și azil. Strategia  nu a fost încă aprobată oficial printr-o Hotărâre de Guvern definitivă, aflându-se în etapa de avizare interministerială.

Proiectul de act normativ a fost  inițiat de   Ministerul Afacerilor Interne (MAI) prin Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI).  Proiectul a fost publicat pe site-ul MAI la jumătatea lunii martie 2026. Organizațiile și cetățenii au avut la dispoziție intervalul legal obligatoriu din martie 2026 pentru a trimite recomandări în scris. Faza actuală: documentul finalizat se află în circuitul de avizare interministerială premergător adoptării în ședință de Guvern.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 (documentul finalizat) (extrase):

“Pentru o gestionare integrată a migrației, care să implice toți actorii relevanți, la nivelul Guvernului României funcționează Consiliul Interministerial pentru Afaceri Interne și Justiție înființat în baza Hotărârii Guvernului nr. 750/2005..., în coordonarea căruia se află Comisia pentru Managementul Imigrației, denumită în continuare Comisia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 572/2008 ... . Principalele atribuții ale Comisiei sunt elaborarea Strategiei Naționale privind Imigrația și monitorizarea implementării acesteia. (p. 3)

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2021-2024, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 884/2021..., a Planului de acțiune pe perioada 2021-2022 pentru implementarea Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2021-2024, precum și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 572/2008 privind constituirea Grupului de coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația, a avut drept obiectiv gestionarea eficientă a fenomenului migraționist și consolidarea sistemului național de azil în conformitate cu standardele europene și internaționale. Documentul strategic în cauză a înregistrat un nivel ridicat de performanță în atingerea obiectivelor stabilite, cu o rată de conformare ce depășește 96%. (p. 3)

 

Noile prevederi europene, stipulate în Regulamentul (UE) 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind gestionarea azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE) 2021/1147 și (UE) 2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 604/2013, impun statelor membre obligaţia de a adopta strategii care să reflecte capacitatea de a pune în aplicare sistemul de gestionare a azilului și migrației, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene, dreptul internațional şi ținând cont de contextul național.

Pentru a sprijini îndeplinirea acestei obligaţii, Comisia Europeană a stabilit un model standard care să fie utilizat de statele membre ale UE pentru a se asigura că strategiile naționale sunt comparabile din perspectiva unor elemente esenţiale comune. Strategiile naţionale au fost transmise Comisiei Europene, iar ulterior, în baza strategiilor prezentate de statele membre ale UE, a fost elaborată Strategia Europeană privind Managementul Azilului și Migrației, pentru o perioadă de cinci ani, care stabilește o abordare integrată privind gestionarea migrației la nivelul UE.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 stabilește principiile și liniile directoare pentru reglementarea politicilor naționale privind admisia, șederea, imigraţia forţei de muncă, combaterea migrației ilegale, părăsirea teritoriului de către străini, acordarea unor forme de protecţie persoanelor aflate în nevoie și integrarea acestora în societatea românească. (p. 3)

 

Viziunea, obiectivele și direcțiile de acțiune propuse în Strategie au avut la bază o analiză riguroasă a contextului actual al migrației, bunele practici internaționale în domeniu, cât și recomandările Comisiei Europene pentru asigurarea comparabilității strategiilor în domeniu și elaborarea Strategiei europene în domeniul migrației și azilului. (p. 5)

 

Uniunea Europeană şi statele membre îşi definesc politicile pe termen scurt şi mediu în contextul unor schimbări structurale, cum sunt evoluția demografică pe termen lung, deficitul de forţă de muncă în anumite domenii, creşterea competiţiei pentru atragerea de lucrători înalt calificaţi, precum şi creșterea capacității de răspuns pentru gestionarea unui flux semnificativ de migranţi proveniți din afara Uniunii Europene, generat de instabilitate militară/politică /socio-economică. (p.5)

 

În ultimii ani, statul român s-a confruntat cu o criză a forței de muncă, înregistrând, de la an la an, un deficit tot mai mare de lucrători. Astfel, angajarea cetățenilor străini a reprezentat o acțiune prin care s-a încercat acoperirea parţială a necesarului de personal. În fiecare an a fost stabilit un contingent de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă care, în anumite situaţii, în urma solicitărilor şi informărilor primite din partea patronatelor, a fost suplimentat. Pe fondul unor indicatori macroeconomici favorabili, precum și a regimului juridic permisiv și orientat spre acoperirea deficitului, numărul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă din România a crescut semnificativ, înregistrând în anul 2024 o creştere de 360, 5% faţă de anul 2020 (p. 7)

Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1596/2008 privind relocarea refugiaților în România cu modificările și completările ulterioare, România și-a asumat, în perioada 2024-2025, relocarea unui număr de 200 refugiați din Turcia, Iordania și Liban. Pe parcursul anului 2024, UNHCR a referit IGI un număr de 51 de cazuri (9 – Liban, 42 – Turcia), totalizând 223 de persoane, cu privire la care a fost inițiată procedura de preselecție. Ca urmare a schimbărilor politice intervenite în Siria în decembrie 2024, demersurile privind îndeplinirea cotei aferente perioadei 2024 – 2025 au fost suspendate. În data de 09.05.2025 a avut loc întrunirea Comitetului pentru relocarea refugiaților în România, în cadrul căreia a fost constatată imposibilitatea îndeplinirii cotei și a fost adoptată în unanimitate decizia de a reloca în România, în perioada 2026 - 2027, 300 de refugiați sudanezi, eritreeni și/ sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota neîndeplinită aferentă perioadei 2024-2025. (p. 15)

Unul din principalii factori care influențează migrația este situația economică precară din țările de origine, coroborat cu dorința/necesitatea de a avea un trai mai bun. Creșterea ratei de îmbătrânire a populației în țările dezvoltate și existența unei balanțe negative între oferta și cererea de locuri de muncă determină un efort susținut pentru atragerea forței de muncă din țări care oferă oportunități reduse de angajare și resurse limitate pentru un trai decent. În acest context, o gestionare eficientă a migrației forței de muncă poate contribui atât la reducerea utilizării rutelor ilegale, cât şi la atragerea de talente și competențe în raport cu nevoile pieței forței de muncă.

Aceste realități au avut impact și la nivel național, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă aflându-se într-o creștere progresivă, de la 5.500 în 2014 la 30.000 în anul 2019. Din anul 2019 și până în prezent, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă a cunoscut o creștere accelerată, culminând cu o cotă anuală de 100.000 în perioada 2022-2025. (p.16-17)

Regulamentul Dublin și Regulamentul 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind gestionarea azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE) 2021/1147 și (UE) 2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 reprezintă instrumente esențiale în gestionarea fenomenului migrației, cu accent pe aspectele socio-demografice. (p. 19)

În continuarea eforturilor de a crea o politică cuprinzătoare şi durabilă, cu un răspuns pe termen lung la provocările generate de migraţia ilegală, Comisia Europeană a iniţiat o reformă amplă a legislației europene în domeniul migrației și azilului, prin Pactul privind Migraţia şi Azilul, prezentat în septembrie 2020 şi adoptat în anul 2024. În urma negocierilor, au fost aprobate zece acte legislative care vizează reformarea domeniul migrației şi azilului. Implementarea efectivă a acestor măsuri va începe în termen de doi ani de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, respectiv în 2026.

(p.22-23)

 

Datele statistice publicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni ucraineni, cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita teritoriul spre alte destinații. (p. 24)

 

Creșterea numărului de străini încadrați pe piața forței de muncă a generat creșteri semnificative ale numărului de persoane cu ședere ilegală luate în custodie publică, a celor returnate, precum și a celor care solicită o formă de protecție în România. (p. 29)

 

Obiectivele generale și specifice (p. 32-35) (selecție)

OS 1.2 Facilitarea și simplificarea accesului legal pe teritoriul României a cetățenilor proveniți din state terțe

OS 1.3 Consolidarea cooperării în domeniul reglementării admisiei și șederii străinilor pe teritoriul României

OS 1.6 Adoptarea și implementarea măsurilor de solidaritate în gestionarea migrației și azilului

OS 1.7 Participarea activă a României la eforturile de relocare intra-UE

 

OS 3.3 Participarea activă a României la eforturile de relocare extra-UE, precum şi promovarea altor căi legale de admisie pe teritoriul național

 

Programe (p. 35-39) (selecție)

Direcțiile de acțiune care vor sprijini atingerea obiectivelor și implementarea Strategiei sunt prezentate după cum urmează:

1.2.2. Promovarea condițiilor generale și speciale de admisie și reglementare a dreptului de ședere în favoarea străinilor, cetățeni terți, inclusiv prin intermediul rețelelor social-media

1.3.2 Colaborare cu autorități din ţări terţe care coordonează activitatea agențiilor specializate de recrutare a lucrătorilor din respectivele țări

1.6.1. Actualizarea legislației naționale primare și subsecvente în vederea armonizării cu legislația europeană

1.6.2. Adaptarea cadrului legislativ necesar pentru stabilirea contribuției României la mecanismul de solidaritate

 1.7.1. Continuarea implicării în procesul de relocare intra-UE a refugiaților din statele membre ale UE supuse unui flux masiv de migranți și participarea la programele comune ale UE de relocare intra-UE

în cadrul Forumului la nivel înalt al UE privind solidaritatea, dar și în cadrul Forumului la nivel tehnic

 

3.3.1. Continuarea programului de relocare a refugiaților în România și participarea la Planul de relocare și admisie umanitară al Uniunii Europene

3.3.2. Implicarea activă în dezvoltarea și implementarea de programe pe linia căilor complementare de admisie pe teritoriul României

 

Rezultatele așteptate (p. 39-40) (selecție)

-          asigurarea unui control al numărului străinilor care intră pe teritoriul României, asigurând în același timp atragerea imigranților care pot contribui la acoperirea unor domenii deficitare şi la dezvoltarea economică

-          respectarea angajamentelor asumate de către România și participarea activă la eforturile comunității internaționale privind procesul de relocare extra-UE a cetățenilor statelor terțe

 

Implicațiile bugetare și surse de finanțare

În ceea ce privește implicațiile de ordin financiar, resursele financiare necesare implementării Strategiei provin, în principal, din:

- fonduri de la bugetul național, alocate fiecărui minister şi fiecărei instituții cu competență în implementarea Strategiei, cu încadrarea în bugetele anuale aprobate;

- fonduri nerambursabile dedicate gestionării migrației, azilului şi integrării aferente instrumentelor financiare ale Uniunii Europene din domeniul Afaceri Interne pentru perioada 2021 – 2027;

- fonduri nerambursabile aprobate la nivelul Uniunii Europene în cadrul politicii de coeziune pentru activitățile de integrare cu impact pe termen lung;

- alte surse externe de finanțare relevante, donații şi sponsorizări oferite/acceptate în condițiile legii, precum şi alte surse.”