Dihori
de presă
de Gheorghe
Păun
Îi numesc
astfel pe cei care au atacat, suburban şi tendenţios, Apelul din
februarie al academicienilor, Identitate,
suveranitate şi unitate naţională.
Recunosc lipsa de eleganţă, cer
iertare cititorului pentru acest text care nu ar fi trebuit să
existe (interpretaţi în toate sensurile această afirmaţie), dar
simt că nu se mai poate altfel.
Explicaţia
titlului, pentru cei care doar au văzut
dihori sau poate nici atât: e vorba despre nişte animăluţe extrem
de flexibile, la propriu, care, dacă sunt în pericol, îşi
activează nişte glande perianale ce produc un miros care-l face pe
gospodarul care-i prinde în coteţ, la ucis găini, să se ţină de
nas, uitând de agresor.
O strategie
similară este prezentă de-a lungul şi de-a latul mass-mediei
noastre, internetul fiind inclus. Paralizarea preopinentului prin
stupoare, prin emiterea de gogomănii agresive, aberaţii zgomotoase,
vocalize arogant-ultimative, cu alură şi intenţii vizibil
demolatoare. Pe toţi imitatorii animăluţului îi numesc aici
dihori de presă.
Unii sunt
simpli ilustratori ai constatării lui Umberto Eco cum că „reţelele
de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili
care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, fără să
facă vreun rău comunităţii”. E posibil ca alţii doar să facă
pe proştii, dar le reuşeşte. În fine, probabil că mai sunt şi
unii atât de frustraţi, că se simt bine când sparg farfurii.
Dumnezeu să-i ierte pe toţi – iar pe noi să ne apere de zelul
lor. Din păcate, o altă parte – vreo două duzini în total, dar
par mai mulţi pentru că sunt gălăgioşi, insistenţi, organizaţi,
se promovează reciproc, cu neruşinare şi pricepere – sunt
gazetari, „formatori de opinie”, filosofi, literaţi,
intelectuali, unii cu ştaif, adesea şi cu operă. Numai că între
operă şi morală nu e o legătură directă, de proporţionalitate,
s-a observat asta de multă vreme. Chiar cu operă în spate, se
poartă ca nişte dihori. De aici, o mare tristeţe.
Două
întrebări amplifică tristeţea: de ce fac asta şi de ce o fac la
modul lamentabil în care o fac?
Pentru a
răspunde la prima întrebare, trebuie căutat prin biografia lor.
Dacă ar fi să credem ce găsim pe internet sau ce se spune în
mass-media, câteva „cazuri” sunt tranşate: biete cozi de topor,
racolate mai de curând sau de pe vremea când erau doar „tineri de
mare viitor”, de „agenturi” interne sau externe. Chinuindu-se
acum să-şi jurtifice banii, privilegiile, numai ei şi comanditarii
ştiu ce. Vai de sufletul lor!
Răspunsul
la a doua întrebare sugerează o combinaţie între tehnicile de
manipulare, nevoia de a scrie aşa cum impune „fişa postului”,
aroganţă, superficialitate şi disperare. Rezultatul trimite la
metafora din titlu: nu contează cum şi ce, important e să pută
cât mai tare, pentru a-l paraliza pe paznicul coteţului...
Schema cea
mai frecventă este una simplă, rudimentară, cusută cu aţă albă,
jenantă ca nivel: selectarea unei sintagme, întoarcerea pe dos,
trăncăneală arogantă şi absurdă pe o jumătate de pagină şi
punerea aberaţiilor în seama, în cazul nostru, Apelului,
semnatarilor, Academiei. Un sofism de două parale, o mânărie
grosieră, de care s-ar ruşina orice om cu ceva ruşine. Băşcălie,
epitete, jonglerii de stil. Se poate face o listă lungă,
literalmente din toate textele puse în circulaţie, indiferent dacă
sunt semnate de gazetari, de filosofi (oho! ce colecţie de prostii
sunt în stare să scrie! recordul aparţine celui fără umor, care
susţinea undeva că Apelul propune... înfrăţirea hoţilor cu
păgubiţii... să râzi sau să te ţii cu mâna de nas?) sau mari
critici (idem). Şi totul la vedere, în scris, scripta
manent, mă minunez cum de nu au nici
cea mai mică grijă de numele lor. Mi-am tot pus în gând să fac
câteva analize de text, dar, pe de o parte, este un exerciţiu de
student începător în logică, pe de alta, concluzia este atât de
neplăcută, că mi-e jenă de jena îngâmfaţilor cei guralivi.
Se adaugă
mai multe automatisme comunistoide, recursul la dosar (comuniştii,
uteciştii, pe când şi pionierii?),
strigăte de „prindeţi hoţul!” (actualizare: securiştii!),
atacuri la persoană sau la instituţie (e plictisitor-scandalos cât
de tenace şi de netrebnic se ilustrează parabole gen şoarecele
şi elefantul, musca la arat, broasca şi leul)
şi, peste toate, dovada că parcă sunt cu toţii taraţi, au rămas
încremeniţi la nivelul credinţei că a vorbi despre ţară
(cabotinii rostesc hlizindu-se „ţărişoară”), patriotism,
popor este „limbaj de lemn, naţionalisto-comunist”.
După
„logica” asta, toată emisfera nordică este
naţionalist-comunistă...
Din aceeaşi
clasă de diversiuni – sau poate din imposibilitatea de a gândi
altfel (vezi spusa Simonei Weil, cu înlocuirea, în minţile
partizane, a Adevărului cu adevărul de partid) – face parte
politizarea aberantă, total neavenită, opunerea Apelului când
pieţii, când „bătrânelului” filantropo-democrat cu nume
palindromic (care-i obsedează pe mai toţi zgomotoşii din media
noastră, îl pomenesc când nici nu te aştepţi), când
globalizării, când multinaţionalelor. I-am absolvit de bănuiala
că sunt proşti, rămâne explicaţia că, totuşi, atâta pot
şi/sau atâta se întrebuinţează pentru amărâţii de bani pe
care-i primesc pe articole. (Ăsta de pe urmă trebuie să fie cazul
criticului literar, care, sub un titlu care promite să ne lumineze,
în sfârşit!, „ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara”, încearcă
să ne/se convingă că el chiar asta face, apoi comite următoarea
mărturisire – Freud, săracul: „Mă trezesc dimineaţa
întrebându-mă: E. Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura,
ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar în acest caz,
lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi
închipuiam.” Exact, maître!
Şi, din păcate, lucrurile nu stau,
evoluează...)*
Situaţia
este pur şi simplu suprarealistă, nu ne mai dăm seama de asta,
pentru că am fost atraşi în capcana zgomotelor, mizeriilor,
diversiunilor. De altfel, suntem victime din start, pentru că nu
avem nici priceperea şi nici motivarea bălăcărelii, hlizelii,
balivernelor ritoase şi gogomăniilor garantate de stil şi de
pretinsa sau reala anvergură a celui care semnează. În timp ce
toată emisfera nordică îşi vede, ceauşist,
de interesul naţional (noi am compromis şi sintagma asta), la noi e
o adevărată întrecere cine e mai cool-postmodern-
Adăugând
absurdului: cam aceeaşi „deconstructivişti”, o mână de
mizantropi cu buza de jos lăsată, atunci când apare undeva o
iniţiativă proromânească, cu gândul la prezentul şi viitorul
ţării, aşa cum a fost Apelul, sar ca arşi, ca la ordin, comiţând
toate enormităţile – unele sunt calomnii sadea, dar cine să-i
tragă de mânecă – pe care le-am văzut în ultimele două luni.
Urmuz este probabil invidios pe absurdul situaţiei.
Le propun
dihorilor de presă mai multe teme de reflecţie (plec de la premisa
că sunt oameni liberi şi raţionali – cei la care premisa nu se
aplică, să nu reflecteze). Ce-i califică pe ei să acţioneze
astfel? Există vreo minimă şansă de comparaţie între opera şi
activitatea lor şi opera şi activitatea membrilor Academiei, aflaţi
mereu în slujba naţiunii române,
pe care îi atacă? Întrebare retorică pentru orice om decent. Au
în familie morţi în ultimele războaie? Îşi mai amintesc numele
lor, povestea lor? Sărbătorim la anul Centenarul Marii Uniri – ce
le vor spune?
Au nepoţi? Ce ţară le lasă, în condiţiile în care pământul,
solul şi subsolul deopotrivă, pădurile, băncile, companiile care
ne furnizează apă, gaz, electricitate, telefonie, industria şi
comerţul şi câte altele sunt mai toate vândute unor companii
străine? Unele de stat (de ce statul lor
nu e un prost administrator, cum ni se spune nouă că ar fi al
nostru?!...), altele sunt private, aşa-numitele multinaţionale
(corect: transnaţionale). Puse în discuţie în toată lumea cât
de cât dezmeticită, pentru regula lor evidentă de funcţionare:
cumpără, foloseşte, fă profit (cu orice preţ, în termeni de
poluare, de exemplu), pleacă în altă parte sau vinde la fier vechi
dacă e mai rentabil. Amoral, cinic, eficient – contând de cele
mai multe ori pe imoralitatea unor decidenţi locali, politicieni,
miniştri. Şi cumpărând lobby, prin mass-media, printre
politicieni, prin ONG-uri. O banalitate, totul e la vedere. Parte din
sarcina „lobbiştilor” fiind, desigur, să-i anihileze pe
„naţionalişti”.
În fond,
este vorba despre suveranitate,
pusă între cele două paranteze care o protejează, identitatea
şi unitatea naţională. „Pentru a
ocupa o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi”,
zice Johan Galtung, formulând mai scurt o spusă veche chinezească.
Divide et impera,
cu adaptarea modernă nivelează
(spre global-mediocru) şi stăpâneşte.
Vi se pare cunoscut? Nu vi se pare...
Încă o
întrebare, pe un scenariu curent şi, iarăşi, suprarealist:
Ionescu vorbeşte negativ despre ţară, despre poporul român,
într-un ziar sau la TV; Popescu nu e de acord, aruncă ziarul sau
schimbă canalul. Invers, Popescu pronunţă termeni precum
patriotism, ţară, popor;
Ionescu se dezlănţuie public, încercând să facă praf subiectul,
pe Popescu şi pe ai lui. Cum se justifică asimetria asta cu totul
aberantă? Dacă Ionescu nu poate construi, de ce nu tace măcar,
atunci când Popescu încearcă să construiască? Dorinţa de
vizibilitate, de rating? „Mânerele” din biografie? Antiromânism
personal, sincer ca să zic aşa, sau cumpărat? Reflexul de copil
frustrat, care, dacă vede un coleg de grădiniţă punând două-trei
cuburi unul peste altul, simte nevoia să dea cu piciorul în ele?...
Şi, o
întrebare finală. Îşi asumă dihorii de presă eventualitatea în
care lucrurile, Doamne apără!, vor evolua într-o direcţie rea
pentru ţară, iar istoria îi va pune pe lista celor care au
contribuit la răul României, a trădătorilor de neam? Dacă
lucrurile vor merge bine, Apelul va fi, eventual, consemnat la „şi
altele”, detractorii lui nici măcar acolo; dacă va fi rău,
istoria va vorbi despre Apel ca despre o şansă neluată în seamă,
sabotată, şi va vorbi grav-acuzator despre sabotori. Orice
intelectual cât de cât lucid ar trebui să-şi cântărească bine
participarea la jocul acesta cu sumă
foarte nenulă, măcar dimineaţa când
se trezeşte, vorba criticului...
Am recitit
de mai multe ori Apelul, căutând în text ideile cu care se
războiesc detractorii, în sofismele sugerate mai devreme. Zero!
Care este atunci „secretul”, cu ce şi pe cine a surprins atât
de puternic şi neaşteptat Apelul, ce „nerv” a atins? Cine are
alergie la cuvintele identitate,
suveranitate, unitate naţională? Se
va afla cândva şi asta. Într-o cunoscută (şi, din păcate, cât
de actuală) comunicare cu titlul „Rolul Academiei Române în
combaterea campaniilor de ponegrire a poporului şi statului român”,
din aprilie 1940, Grigore Antipa („ceauşist”?, „utecist”?...)
localiza centrul de comandă al propagandei antiromâneşti la Viena
şi Budapesta. Unde o fi acum acest centru?
Poate a
deranjat jurământul-blestem din final: Aşa
să ne judece viitorul!
Dar, aşa
cum îmi asum fiecare rând din Apel, mi-l asum şi pe acesta...
Conştient că viitorul chiar judecă.
Fără milă. Fără a folosi „istorii alternative”,
tabloidizate. Şi nici dihori ca juraţi...
* Aluzie la un articol de N.Manolescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu