Ce se întâmplă cu cinstirea memoriei eroilor luptelor de rezistență anticomunistă

Difuzând mai vechiul comunicat de presă de mai jos vrem să atragem atentia asupra tergiversării continue a recunoaşterii oficiale a sacrificiilor pe care prea puțini români au înţeles sa le facă în lupta anticomunistă. 

Ne referim în primul rând la CEI CARE AU LUPTAT EFECTIV ÎN MUNŢI, dar si la numeroşii INTELECTUALI (inclusiv CLERICI) care au umplut temniţele comuniste, pentru că ei gândeau altfel şi au fost consideraţi ca fiind potenţial, dacă nu chiar pe față, anticomunişti.

Iar recunoaşterea oficială echivalează cu (re)integrarea lor în memoria colectivă, prin operarea de modificări în tramele stradale (redenumirea unor străzi) şi acordarea de titluri simbolice de „Cetățean de Onoare Post-Mortem”. 

E adevărat că nimic nu îi mai încălzeşte pe cei morţi în urma unor execuţii sumare, a unor execuţii prin judecăţi cu condamnări impuse din timp, sau pur si simplu omorâţi în închisori sau lagăre de muncă forțată. Dar prin aplicarea acestor măsuri de cinstire națională, aceste sacrificii nu vor fi uitate de generaţiile care vin din urmă.

La 25 de ani după lovilutie (adică după lovitura de palat și de stat mascată ca Revoluție) nu avem recunoscut nici un sfânt printre numeroşii martiri ai bisericii românilor si doar trei clerici au devenit „Cetăţeni de Onoare" (Nicolae Steinhardt, Justin Pârvu si Gheorghe Cotenescu).

Un exemplu, printre altele. Iar în capitalele de judeţ, în municipii și în orașele judeţelor vecine Argeş și Dâmboviţa, unde au acţionat cele două grupuri de rezistență anticomunistă identificate, de regulă generic, sub numele de „Haiducii Muscelului” NU EXISTĂ STRĂZI CARE SĂ POARTE NUMELE CONDUCĂTORILOR EXECUTAŢI: LT. COL. GHEORGHE ARSENESCU, LT. TOMA ARNĂUTOIU si TRAIAN MARINESCU GEAGU.

Doar la Câmpulung-Muscel există străduţa „Haiducii Muscelului” (între timp au dispărut ambele tăbliţe de pe stradă!), iar într-o carte cu istoria tuturor străzilor din localitate autorul precizează că ar fi legată doar de fratii ARNĂUTOIU (în realitate, fără legătură cu Câmpulung, acţionând în zona Nucşoara) şi nimic despre Lt. col. TOMA ARSENESCU, cel care s-a născut, a învăţat, a locuit, a muncit ca ofiţer și a fost arestat la Câmpulung, înfiinţând şi conducând ambele grupuri, atât pe cel din zona Muntele Roșu- Câmpulung, cât şi cel de la Nucşoara.

Radu Petrescu-Muscel a publicat mai multe articole legate de Lt. col. GH. ARSENESCU şi a lansat către  cele mai înalte instituţii ale statului o scrisoare deschisă, solicitând REINTRODUCEREA LOR ÎN MEMORIA COLECTIVĂ prin redenumire de străzi în capitalele de judeţ, în municipii şi în localitățti din judeţele Argeș si Dâmboviţa; prin acordarea titlurilor onorifice de „Cetăţeni de Onoare Post-Mortem”.

Nici o reacţie nu a parvenit autorului acestei inițiative lăudabile și necesare din partea autorităţilor României : Camera Deputaţilor, Senat, Guvern, Secretariatul de Stat condus de dl. Octavian Bjoza, Prefecturile judeţelor Arges si Dâmboviţa.

Iar dacă unele răspund, ele refuză fiindcă se prevalează de prevederile legii care spun că respectivele autorităţi ar fi obligate să suporte cheltuielile generate de schimbarea ÎN BLOC a actelor de identitate. Sunt motive de tergiversare inventate și invocate de către oameni înfricoșați, inculți sau cu strâmte vederi de stânga, ce se afla la putere de 25 de ani în cele două judeţe „roşii”, Argeş si Dâmboviţa.

Toată lumea îşi schimba actele de identitate doar la expirare, așa că pretextul invocat este stupid. Se simte în aceste rezerve nemărturisita frică funcționarilor de partid și de stat, generată de Ordonanța de urgență produsă de un fost prim-ministru tembel, fricos și escroc, ca și temerea că diversele organizații străine de monitorizare ar putea interveni și păta imaginea activiştilor și funcționarilor cu acuzaţia că ar fi pro-legionari militanți, antisemiți larvari sau mai știu eu ce altă struțo-cămilă, rusofobi sau vânduți naziștilor. Reamintesc intervențiile în cazul decernării titlului de cetățean de onoare a municipiului Timișoara lui Paul Goma, chiar valurile de comentarii neavenite produse de numirea lui Octavian Bjoza în funcția sa actuală. Toate acestea imixtiuni vor avea până la urmă un efect invers, pervers, și vor orienta opinia publică, saturată de încercările de a ni se dirija sau scopi memoria, spre găsirea țapilor ispășitori. Lucru pe care nu-l dorim și nici intervenționiștii de multiple origini nu au vreun interes politic să-l dorească.

De fapt este vorba, pur și simplu, de dreptul nostru, al românilor, de a ne alege și cinsti modelele. Imixtiunea în acest domeniu nu are niciun temei legal, nici nu poate fi tolerată la nesfârșit.

Ieronim Laur

N. Steinhardt. Gheorghe Cotenescu. Justin Pârvu

Comunicat de presă 
Publicistul Radu Petrescu-Muscel a lansat la 25 octombrie 2014 în lumea virtuală un apel emoţionant, spre neuitare, adresat societăţii civile, Secretariatului de Stat pentru pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, Parlamentului şi autorităţilor din judeţele Dâmboviţa şi Argeş (Prefecturi şi Primării) pentru acordarea respectului necesar jertfirii dezinteresate a liderilor rezistenţei anticomuniste muscelene executaţi de călăi răsplătiţi cu câte 500 de lei.

Acesta semnalează faptul că la 25 de ani – aproape o generaţie - de la căderea comunismului în România, în oraşele şi localităţile din judeţele menţionate încă nu există străzi care să poarte numele unor oameni precum Traian Marinescu Geagu , Lt. col. Gheorghe Arsenescu, Lt. Toma Arnăuţoiu şi Preotul profesor Gheorghe Cotenescu, oameni cu un rol marcant în existenţa uneia dintre cele mai longevive organizaţii de rezistenţă armată anticomunistă din ţară, cunoscută cu numele de “Haiducii Muscelului”.

Înfiinţată de Lt. col. Gheorghe Arsenescu în februarie 1948, în perimetrul Dragoslavele-Muntele Roşu-Stoeneşti, deşi destructurată aproape în întregime de Securitate prin arestările în lanţ declanşate în cursul lunii martie 1949, organizaţia reînvie imediat în zona Nucşoara, într-o altă componenţă, sub conducerea aceluiaşi lider fondator. În toamna anului 1949, câmpulungeanul Gheorge Arsenescu se autoizolează în locurile sale natale, predând ştafeta fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu din Nucşoara. După mulţi ani de zile, organele Securităţii caputrează, prin trădare, pe ultimii membri ai grupării. Mai întâi pe fraţii Arnăuţoiu, în 1958 (executaţi în 1959), apoi pe Gheorghe Arsenescu, în 1960 (executat în 1962).

Din vara anului 2014, anul în care se împlinesc 65 de ani de la distrugerea aproape totală a primei organizaţii „Haiducii Muscelului”, cea din nordul fostului judeţ Muscel, dl. Radu Petrescu-Muscel a înaintat memorii documentate autorităţilor din judeţele Dâmboviţa (Prefectură, Primăriile din Târgovişte şi comuna Voineşti) şi Argeş (Prefectură, Primăriile din Piteşti şi Câmpulung-Muscel), memorii la care nu a primit răspuns nici până azi.

În apelul său, autorul accentuează faptul că viaţa şi faptelor celor menţionaţi sunt preţuite în cadrul Memorialului Victimelor şi Rezistenţei Anticomuniste de la Sighet, dar şi în paginile “Encicloplediei Argeşului şi Muscelului”.

Dl. Radu Petrescu-Muscel consideră că introducerea acestor nume în nomenclatorul stradal al unor localităţi precum Târgovişte, Voineşti-Dâmboviţa, Piteşti, Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş şi Mioveni reprezintă o rupere reală de trecutul comunist, “un gest de normalitate, onorant atât pentru autorităţi, cât şi pentru cetăţenii celor două judeţe vecine, având un scop educativ şi identitar, de omagiere a contribuţiei celor menţionaţi, ajutând la o mai bună cunoaştere la nivel naţional a realităţilor şi a realizărilor pozitive din judeţele Dâmboviţa şi Argeş”.

De asemenea, autorul apelului solicită lansarea de urgenţă a iniţiativei legislative care să consfinţească modificarea numelui judeţului Argeş în Argeş-Muscel, pentru a reintroduce în memoria colectivă numele judeţului desfiinţat şi din cauza rezistenţei acerbe a muscelenilor împotriva regimului totalitar de tip comunist. Menţionează şi existenţa precedentelor în acest sens cum sunt judeţele Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului.

În finalul apelului se arată necesitatea ca astfel de oameni să fie evocaţi aşa cum se cuvine “în primul rând la ei acasă, în judeţul Argeş, în judeţul Dâmboviţa”, pentru că ei reprezintă “valori reale, certe, pozitive, cu rol determinant în influenţarea în bine a educaţiei generaţiilor prezente şi viitoare”.

Textul integral al apelului spre neuitare intitulat „Unde sunt străzile celor ce nu mai sunt? Unde sunt străzile martirilor anticomunişti?” poate fi consultat pe site-ul „Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România” cu ajutorul link-ului HYPERLINK "http://uzp.org.ro/unde-sunt-strazile-celor-ce-nu-mai-sunt/" http://uzp.org.ro/unde-sunt-strazile-celor-ce-nu-mai-sunt/

Dl. Radu Petrescu-Muscel este autorul a peste150 de comunicări ştiinţifice, eseuri şi articole publicate în anuare de specialitate, reviste şi periodice din ţară din străinătate. Participă constant, printre altele, şi la lucrările Simpozionului internaţional intitulat “Experimentul Piteşti – Reeducarea prin Tortură”, organizat anual de către Fundaţia Memoria la Piteşti. În 2013 a prezentat lucrarea “Demnitate şi curaj. Clericii colonelului Arsenescu”, iar în 2014 lucrarea „65 de ani de la anihilarea mişcării de rezistenţă anticomunistă de sorginte tătărăsciană «Haiducii Muscelului» (1949-2014)”.

Bucureşti, 27 octombrie 2014

Mircea Stănescu. AMBASADORII ȘI LIBERTATEA DE OPINIE

Ca pe vremea Păcii westfalice (1648), a Congresului de la Viena sau a celui de la Berlin unele mari puteri, sau mici puteri protejate de mari puteri, se dedau la intervenții mai mult sau mai puțin directe și brutale în viața politică sau economică a țărilor mici și mijlocii de pe toate continentele. Aproape nimic nou sub soare de vreo cinci secole. Demonstrația, pe exemple recente, o face articolul istoricului Mircea Stănescu, reprodus mai jos.

Dan Culcer

Paul Goma este laureat al Premiului Academiei de Științe din Moldova

Comentariul pronunțat de scriitorul Andrei Țurcanu

„Azi, 27 martie 2015, s-a anunțat oficial că Paul Goma este laureat al Premiului Academiei de Științe din Moldova. Cu această ocazie am spus și eu câteva cuvinte în cadrul Adunării Generale a AȘM.

Onorată asistență!

Premiul Academiei de Științe pentru diaspora spală întrucâtva rușinea națională de a-l mai avea pe unul din fiii cei mai vrednici ai acestui pământ printre exilanți, departe de ceea ce el numește cu tandrețe „Basarabia rainică”.
Știm cu toții cine este Paul Goma, așa că n-am să stărui aici asupra calificativelor. Mai puțin știm cine suntem noi, cei din Basarabia, unde se boncăie „legiunea” și unde prezența lui Paul Goma ar fi avut un efect de exorcizare purificatoare. Din această cauză, cred, nu se vrea reîntoarcerea sa acasă! Pentru ca să nu avem pe cine întreba precum Isaia: „Străjerule, cât a mai trecut din noapte? Străjerule, cât mai este până trece noaptea?”.
Acest premiu rupe consemnul fatidic. Felicit Academia pentru îndrăzneală. Vă felicit și pe Dvs, domnilor academicieni, pentru onoarea de a fi azi alături de însinguratul nostru pământean. Vreau să sper că la 2 octombrie, ziua când Paul Goma va împlini 80 de ani, ne vom regăsi cu toții împreună tot aici, avându-l lângă noi și pe scriitorul nostru reîntors dintr-un exil de peste șapte decenii.
Vă mulțumesc.”

Andrei Țurcanu

Biblioteca Metropolitană din Bucureşti oferă acces gratuit la o bogată colecţie de carte vech

Mergi la conţinutul principal



arhivă | Sâmbătă, 14 martie 2015




Formular de căutare
Căutare


Ediţia Naţională
Ediţia de Moldova
Ediţia de Transilvania
Ediţia de Oltenia
Ediţia de Banat

Home


Biblioteca Metropolitană din Bucureşti oferă acces gratuit la o bogată colecţie de carte veche
Călătorie printre pagini de altădată

Reportaj
Irina Munteanu
Sâmbătă, 14 martie 2015

Fotografii: Mircea Popa / Mariana Gavrilă

Citisem pe internet câteva pagini din „The Anatomy of Melancholy“ a lui Robert Burton; am căutat-o pe catalogul online al Bibliotecii Metropolitane. Surprinzător, am găsit-o, cu următoarele precizări: „Sala de lectură cu aprobare; Biblioteca Nicolae Iorga; ME II 84; Fondul Mircea Eliade“. A fost punctul de plecare într-o expediţie printre cărţi vechi şi ziare, cărţi poştale şi afişe dintr-un alt secol, adăpostite în rafturile clădirilor de pe strada Gura Lotrului, numărul 9.

„Unu diariu! Sciţi ore bine, ce este unu diariu? Unu diariu! Este uă foiă mare şi urîtă ce o citesce tata tocmai cându copii suntu inferbentaţi la jocu“, poate citi un pasionat de istoria presei în numărul 1 al revistei „Mama şi copilul“, apărut în 1865, unicat aflat în Colecţia de publicaţii periodice „Ion Heliade Rădulescu“ a Bibliotecii Metropolitane. Colecţia acestei reviste aflate la Biblioteca Academiei începe cu numărul doi.

În colecţia de periodice poţi găsi presă românească şi străină de la 1800 până astăzi; unele ediţii sunt digitalizate şi pot fi consultate online, pe Biblioteca virtuală a Bucureştiului. Gabriela Ţerbea, gestionara colecţiilor, îmi arată „Tribuna economică“, „Munca de partid“, „La nouvelle revue française“ (1939), „Lettres sovietiques“ (1981), „Sburătorul“ (1919-1921), „Vie ŕ la campagne“, „Familia“ lui Iosif Vulcan (1884), „Viaţa capitalei“ (1953). Aici se găsesc şi reviste noi, precum „Paris Match“ şi „Unica“.

Prin sediul din Gura Lotrului au trecut studenţi la ASE, Litere, Comunicare, SNSPA, care s-au documentat pentru diverse lucrări, dar şi pasionaţi de ziare şi reviste, care au grup pe facebook. Vin persoane care au colecţii acasă, din care lipsesc anumite numere. Cineva care aduna prima pagină a ziarelor, când a văzut ce există în aceste rafturi, a devenit cititor fidel. Alex Ciubotariu, cunoscut sub numele de „Pisica Pătrată“, s-a documentat aici o vară întreagă pentru lucrarea sa „Istoria benzii desenate“. A vizitat colecţiile şi Cornel Nistorescu, pentru a-şi aduna articolele în „Români, vi se pregăteşte ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995)“. Jurnalistul nu a uitat să le mulţumească pe prima pagină „doamnelor Mariana Gavrilă, Gabriela Ţerbea, Roxana Popescu şi domnului Cornel Lovin de la Biblioteca Metropolitană“. Pasionaţii pot urmări Colecţia de publicaţii periodice „Ion Heliade Rădulescu“ pe facebook.

Biblioteca „Nicolae Iorga“, aflată într-o clădire alăturată, conţine colecţii speciale şi de patrimoniu. Aici se află şi o colecţie de memorie culturală a Bucureştiului, ce conţine cărţi, documente, casete video, atlase.

Biblioteca „Nicolae Iorga“ a fost constituită în 1997. Din fondurile Bibliotecii Metropolitane au fost adunate cărţile rare, ediţiile bibliofile, cărţi poştale ilustrate, litografii, fotografii. Printre vedete se află un incunabul de la 1490, „Opera varia: Sermoniarum de poenitentia per adventum“, de Robertus Caracciolus, „Opere complete“, de Voltaire, în 70 de volume, operele lui Vitruvius, editate în 1912, Biblia tipărită la Buzău în 1834, Biblia tipărită la Sibiu în 1856, „Rudimenta cosmographica“, scrisă de Johannes Honterus şi tipărită la 1541. În fondul dedicat Bucureştiului, ce are 800 de cărţi, găsim „Planul reţelei liniilor de tramvai“, „Bucureştii ce se duc“ (1910), a lui Henri Stahl, „Arcul de Triumf“ (1929), a lui Tzigara-Samurcaş, „Bucureşti, dezgheţul“, de Mirel Bran, „Suflet candriu de papugiu“, de Radu Anton Roman, „Străzi vechi din Bucureştiul de azi“, de Alexandru Ofrim.

Mariana Gavrilă, absolventă a unei facultăţi de română-franceză, dar şi a Şcolii postliceale de biblioteconomie, acum şef serviciu cu delegaţie al „Colecţiilor speciale şi de patrimoniu. Depozit legal local“, povesteşte despre modul în care a participat şi ea la realizarea colecţiei de CARTE veche: „M-am angajat, în 1992, la Biblioteca Metropolitană, în serviciul «Completare, evidenţă, prelucrare». Una dintre misiunile mele era să merg prin anticariate; vânzătorii aveau pregătite cărţile care aveau ca subiect Bucureştiul şi care erau tipărite pe teritoriul Bucureştiului, însă mă mai uitam şi eu prin rafturi. Şefa mea prezenta lista de cărţi directorului, apoi stabileau ce se cumpără.“

Am făcut cerere să răsfoiesc „The Anatomy of Melancoly“ şi, întrebând ce înseamnă codul de pe cotor - ME II 84, am aflat o poveste interesantă. Mihaela Dragoş, gestionara Bibliotecii «Nicolae Iorga», mi-a explicat modul în care se cotează cărţile: „În funcţie de lungimea cotorului, se stabilesc formatele. Până la 20 de centimetri este formatul I, între 20 cm şi 25 cm - II, între 25 cm şi 30 cm - III, între 30 cm şi 38 cm - formatul IV, iar peste 38 de centimetri - V. În cadrul fiecărui format se numerotează cărţile în ordine. Aici avem şi câteva colecţii, precum «Eugen Barbu», «Ion Brad», «Gheorghe Zbughea», «Romulus Vulpescu», «Mircea Eliade». Deci, ME II 84 înseamnă că este vorba despre a 84-a carte de format II din colecţia «Mircea Eliade», alcătuită în întregime din biblioteca de la Paris a autorului, donată bibliotecii de soţia sa.“

După ce Mariana şi Mihaela învârt volanele rafturilor MOBILE, mă strecor printre cărţile ce odată au fost atinse de Mircea Eliade: Rilke, Pio Baroja, Cervantes, „Mimesis“, Faulkner în franceză, „Le Guepard“, Jung, „The tantric tradition“, „The Keys of Power“, „Primitive culture in Greece“ şi multe altele.

Biblioteca Nicolae Iorga este frecventată de studenţi la teologie şi filologie, dar şi de doctoranzi. Documentele de aici au fost folosite pentru scrierea unor lucrări ca „Medici şi medicină în trecutul românesc“, un studiu despre medicii evrei care au rezidat în Ţările Române, „Memoria vechilor cărţi româneşti“, „Metafizica lui Cantemir“ (o cumunicare pentru un congres ţinut la Graz), „Pronumele şi locuţiunile pronominale în textele religioase bisericeşti“. Cineva a vrut să vadă „Cartea Dunării“ a lui Jean Bart, pe care n-o mai găsise în altă parte.

Am stat doar trei ore în cele două clădiri unde se află Colecţia de publicaţii periodice „Ion Heliade Rădulescu“ şi Biblioteca Nicolae Iorga. Prea puţin timp aproape de atâtea comori. Am ieşit cu gândul că altădată se citea mult. Citeau ziare şi reviste oamenii de rând, seara, după o zi de muncă, le citeau şi copiilor lor. Erau curioşi să înţeleagă lumea în care trăiesc. Nu doar să o comenteze, ca astăzi.

Radu Albu-Comănescu. Marthe Bibesco, diplomate culturel : une grande européenne

Une conférence organisé par la Maison Roumaine a eu lieu le samedi, 14 mars à 16h30, aux Apprentis d'Auteuil, salle Rainbaux/Darboy, 40, rue Jean de la Fontaine,  75016 Paris. M° Jasmin

Intitulée: "Marthe Bibesco, diplomate culturel: une grande européenne" elle q été présentée par M. Radu Albu-Comănescu, universitaire, Faculté d'Etudes Européennes, Université Babes-Bolyai de Cluj-Napoca. Voici le resumé.

Marthe Bibesco, diplomate culturel : une grande européenne

Connue pour ses ouvrages littéraires et pour une vie sociale d'exceptionnelle brillance, Marthe princesse Bibesco (1886-1973) n'est pas seulement un écrivain français d'origine roumaine ; à travers ses ouvrages, elle fait aussi preuve d'une véritable pensée historique et diplomatique qui lui donne les traits de ce qu'on appelle aujourd'hui « un diplomate culturel ».

En Marthe Bibesco se mêlent un esprit politique, un esprit poétique interprétatif et une passion historique assidument cultivée. Nourrie d'une érudition remarquable, sa pensée européenne commencera par des convictions politiques acquises dans la famille : son père, francophile, président du Parti Conservateur, fut ministre des affaires étrangères et ministre de Roumanie en France. Sa mère appartenait à une dynastie anciennement souveraine en Moldavie et Valachie connue pour son attachement aux valeurs de la culture classique et de la bonne gouvernance. La conscience des origines ne sera pas pour Marthe Bibesco une question de préséance nobiliaire ("pourquoi tirer vanité de la chose la plus naturelle au monde ?", disait-elle), mais de responsabilité historique. A Paris, Londres, Bruxelles et Rome, à Berlin ou Istanbul, aux monarques, aux chefs d'Etat et de gouvernement, aux ministres et aux diplomates qu'elle connaît si bien, Marthe Bibesco entendra parler de son pays, promouvoir la Roumanie dont l'histoire fort riche était comparable à celle des nations plus grandes que la sienne.

Car dans cette Europe qui est une entité géographique, culturelle et spirituelle, reposant sur l'héritage gréco-romain et chrétien, avec des nuances régionales, la Roumanie trouvait naturellement sa place. Et c'est une place complexe, dont les identités multiples et les dialogies identitaires devaient être expliquées, comparées, adaptées à la compréhension des diplomates et des politiciens occidentaux (un Churchill, un Asquith, Mac Donald, ou Blum, Briand et De Gaulle, etc.). Dans cette démarche de diplomatie culturelle, deux choses sont particulièrement inédites et astucieuses : la manière dont Marthe Bibesco explique et intègre la culture et la civilisation roumaine dans son contexte européen, et la façon dont elle se sert de la généalogie – celle de sa famille et de sa belle-famille – pour démontrer que la Roumanie était un pays qui avait toujours participé aux affaires européennes.

CV. Radu Albu-Comănescu (n.1979), assistant universitaire, Faculté d’Etudes Européennes, Université ‘Babes-Bolyai’ de Cluj-Napoca.

Institutionnaliste. Spécialisé dans les institutions européennes, la gouvernance, le processus décisionnel de l’Union européenne, la diplomatie culturelle et les négociations européennes.

Diplôme d’Etudes européennes (Université de Cluj). Master en Etudes Européennes Comparées (Cluj) et DEA ‘Intelligence de l’Europe’ (Paris-Est/Marne-la-Vallée, « Géopolitique, Culture, Identités »).

Docteur en histoire avec une thèse soutenue en 2012 sur l’Evolution du Libéralisme et du Conservatisme en Pays roumain.

Intérêts : histoire de l’Europe ; histoire des institutions ; histoire de la pensée politique et religieuse ; intégration européenne ; diplomatie européenne ; gouvernance ; leadership et milieux d’affaires. Co-fondateur du « Cluj Business Forum », et co-organisateur des conférences Bloomberg Romania.

Membre de l’Institut Roumain de Généalogie et d’Héraldique.

Cetățeni ai României cer să poată călători în Republica Moldova fără vize și pașapoarte

Platforma Unionistă Acțiunea 2012 vă invită la protestul organizat în fața Ambasadei Republicii Moldova și a Ministerului Afacerilor Externe,pentru a ne manifesta dezacordul față de necesitatea ca cetățenii români să dețină pașaport dacă doresc să călătorească în Republica Moldova.
În contextul actual, tot mai puțini români au pașaport,dupa aderarea României în 2007 la U.E. De asemenea, putem călători pe baza buletinului și în state precum Serbia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Albania şi Georgia - state care,asemenea Republicii Moldova nu se află în U.E.
Această situație este cu atât mai nefirească, cu câtconștientizăm că în Basarabia sunt români, cu care împărțim același trecut istoric, aceeași civilizație și aceeași limbă. Există şi un aspect practic al problemei: la ora actuală, principalul partener comercial al Republicii Moldova este România. De asemenea, principalul aflux de turişti în Republica Moldova provine din România, lucru firesc dacă ne gândim că pe teritoriul Republicii Moldova se află obiective de mare interes pentru aceştia, precum cetăţile lui Ştefan cel Mare.
În concluzie, solicităm demararea de negocieri cu Guvernul Republicii Moldova ca în cel mai scurt timp acesta să adopte o Hotărâre de  Guvern prin care să legifereze accesul cetăţenilor României în Republica Moldova doar cu obligaţia de a prezenta cartea de identitate.

O manifestație pe această temă a avut loc duminica, 15 martie 2015, ora 14:00, în faţa
Ministerului Afacerilor Externe, Aleea Alexandru, nr. 31, București

NU mai vrem formalităţi pentru a ne vizita fraţii!
NU mai vrem formalităţi pentru a vedea cetăţile lui Ştefan cel Mare!
NU mai vrem paşaport!
NU mai vrem graniţii între două state româneşti!
Echipa de coordonare Actiunea 2012

UNIREA FACE PUTEREA!

Marin IFRIM. Patria poeților români este limba română. Ion Gheorghe și Nichita Stănescu

A tras sau nu Nichita Stănescu, cu coada ochiului, la maestrul buzoian Ion Gheorghe?

Este incredibil cât de asemănătoare poate fi uneori „linia directoare“ a conștiinței artistice a unor mari poeți români, atunci când e vorba despre patriotism! Asupra acestui fapt mi-a atras atenția poetul Nistor Tănăsescu, oferindu-mi, drept dovadă, un text scanat dintr-o revistă de acum 44 de ani.
            Prin cele ce urmează nu vreau să știrbesc cu nimic prestigiul literar de care se bucură marele poet Nichita Stănescu, însă nici nu pot trece sub tăcere faptul că celebra sintagmă „Patria mea este limba română” îi aparține, de fapt,  poetului de origine buzoiană Ion Gheorghe, drept pentru care citez: „PATRIA CARE ESTE, plus cea în care nu voi mai fi, ci numai cărțile mele. Este aceea în care eu am pretins; în care încerc să învăț și pe alții pentru că m-au învățat; și mai este patria numită LIMBA ROMÂNĂ unde muncesc…“ („Viața studenţească“, 16 august 1971). 
           Abia după 11 ani, în 1982, în volumul „Respirări“ apare  pentru prima dată și „varianta“ lui Nichita Stănescu: „Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește“. Nu am subliniat nimic, ambele citate fiind  originale. Cu toate că nici prin gând nu-mi trece să-l învinuiesc de plagiat pe Nichita Stănescu, nu pot să nu remarc și să nu fac cunoscută prioritatea terminologică a maestrului Ion Gheorghe. Quot erat demonstrandum.

Sugestie : Nu cred că este vorba de influență ci mai degrabă de confluență, așa cum se întâmplă în cultură.

Dan Culcer

Isabela Vasiliu-Scraba, SCRISOARE DESCHISĂ către dl Aurelien Demars

Stimate domnule Aurelien Demars,

Argumentarea respingerii participării mele la Colocviul Cioran din 7-9 mai 2015 este atat de șubredă, încât v-as ruga sa faceți efortul să gasiti temeiuri mai convingătoare. Dacă rațional nu v-ați putut susține poziția defavorabilă mie (asa cum voi arăta în cele ce urmează) înseamnă fie că irațional (după vizionarea pe youtube a comunicării mele, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran- prophète de la vraie sainteté, URL http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete la Colocviul Cioran 2011, inregistrată în două părți https://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-nU9U si partea doua https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg sau după citirea textului https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ) v-au copleșit porniri negative de discriminare (din cauza sexului, a vârstei și a originii) fie că a fost vorba de un refuz a priori, iar dumneavoatră v-a revenit doar misiunea de a-i da o formă acceptabilă, lucru care nu v-a reușit la prima încercare. Poate o să vă reușească la a doua tentativă de argumentare pe care v-o solicit acum.


Îmi scrieți că v-a părut cu atât mai rău că n-ați reținut propunerea mea (Cioran prin singurătăți asceto-mistice) cu cât ați avut ocazia DE A MĂ FI ASCULTAT în 2014. Oare cum v-a reușit performanța să mă vedeți și să mă ascultați în 2014 când am fost practic impiedicată să ajung la acel Colocviu Cioran printr-un atac mitocănesc din ziarul „Tribuna Sibiului” declanșat puțin înainte de începerea lucrărilor Colocviului ?


Pentru respingere invocați si data limită pe care n-aș fi respectat-o întocmai, prin trimiterea rezumatului „cu câteva minute înainte de miezul nopții”. Dacă ați fi făcut o cât de onestă socoteală a timpului, ați fi observat că între ora 22h 49PM și ora 24 care încheie ziua de 15 martie (data limită a predării rezumatelor) sint mai mult de „câteva minute”.


La semnătura nu v-ați pus numele, ați preferat să treceți „La coordination scientifique du Colloque international Emil Cioran de Sibiu”, uitând că în text scriseseți următoarele: „notamment sur la philocalie, le rapport à Staniloae… nous avons déjà accueilli des communications de D. Kraus, de E. van Itterbeek, de moi-même, etc). Ce altceva să însemne „moi-meme” decât Aurelien Demars? V-as ruga să-mi precizați din comunicările citate de Dvs. în legătură cu Filocalia, pagina unde ați trecut Dvs., domnule A. Demars, ori unde a scris Kraus, sau Itterbeek numele stilizatorilor traducerii Filocaliei, stilizatori de care eu menționasem că intenționez să vorbesc la Colocviu (a se vedea punctul de vedere pe care urma sa-l dezvolt https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).

In legătură cu textul respingerii pe care mi l-ați trimis rapid pe 16martie 2h53 ar fi multe de observat. In argumentarea dumneavoastră gândirea șablonardă m-a impresionat cel mai neplăcut. Văzând în textele mele pentru Colocviile Cioran cuvântul „mistic” (https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu ), gândirea dumneavoastră pe șablon a adăugat automat „domeniul istorico-politic”, scoțând din burtă „la dimension « théologico-politique » de Cioran au tournant des années 1940”. Or, „singurătățile asceto-mistice” sunt în afara istoriei. Din nefericire acest lucru elementar scapă celor obișnuiți să asocieze automat cuvinte. De pildă, lângă „misticism” să pună neapărat cuvântul „mesianism” cum am remarcat și în conversația Dvs cu Mihaela Gențiana Stănișor care m-a lămurit nu numai asupra șabloanelor dumneavoastră de gândire, dar si asupra lucrurilor nesemnificative pe care le-ați reținut în legătură cu relația dintre studentul Cioran si profesorul Nae Ionescu despre care am scris și în lucrarea pentru Colocviu Cioran 2014 (http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm ) precum si în volumul meu din 2000 In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă (despre scrierile mele a se vedea textul memorialistic http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html ).

Căderea în timp este un titlu cioranian care se explică mult mai puțin complicat decât v-a dus pe dumneavoastră fantezia, pe calea lui „penseur d’occasion”, în latină occidere=tomber si de aici : La chute dans le temps.

CADEREA DIN TIMP este o expresie a lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica. ), preocupat de păcatul originar si de mântuire așa cum a fost toată viața și Cioran. Wolfgang Kraus observase că lui Cioran „îi pare foarte importantă cunoașterea păcatului originar”. Vienezul mai notase în jurnalul său că „trăirea mistică e capitalul lui Cioran... si că, în opinia lui Cioran, CEI CARE NEGLIJEAZĂ RELIGIA SUNT TOTAL NEINTERESANTI”.

În textul referatului meu din 2014 reținusem din Cioran că mântuirea nu-i este indiferentă și că numai un om cu coardă religioasă îl poate înțelege. Dumneavoastră sunteți atât de opac la religie încât nici ascetica n-ați sesizat-o ca moarte pentru evenimentele timpului istoric, considerându-mi comunicarea în afara tematicii MORTII. Tinând seama de idiosincraziile pe care vi le trezește religia, v-as propune o altă temă a mea pentru Colocviu din 7-9 mai 2015 :
CIORAN DEVENIT UN NOU MARX

Cu cele mai bune gânduri,
Isabela Vasiliu-Scraba
18 martie 2015

Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin singurătăți asceto-mistice

(Rezumatul comunicării refuzate de Aurelien Demars la Colocviul Cioran din 7-9 mai 2015)

Oare singurătatea lui Dumnezeu este mai mare decât a omului ? Cioran constatase că teologia nu a răspuns la această întrebare (Amurgul gândurilor). De aceea a crezut că poezia e cea care a dat răspunsul, accentuând pe singurătatea omului. Dar fără Dumnezeu, singurătatea omului „s-ar transforma în urlet sau disperare împietrită”. Pentru Eminescu însă, singurătatea lui Dumnezeu este mai mare decât a omului, căci „de plânge Demiurgos, doar el aude-și plânsul”. 

După Cioran, poezia apare avantajată față de filozofie, prin plusul ei de intensitate și de suferință, nu doar de singurătate. În suferință, ca și în mistică, inima ar reprezenta un loc aparte, ca simbol al întregului univers. Revenit în România după trei ani, Cioran publică Amurgul gândurilor (1940) scris la Paris între 1938-1940 sub imperiul acelorași preocupări spirituale din care a ieșit  volumul din 1937,Lacrimi si sfinți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,  Cioran- prophète de la vraie sainteté, URL http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ). Cum momentul apariției cărții din 1940 n-a fost propice receptării care i s-ar fi cuvenit, Cioran a păstrat în memorie doar discuțiile din jurul volumului Lacrimi și sfinți, carte redactată într-un moment când a trăit „o adevărată luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran -un mistic în lumea filozofiei http://fr.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran ), fiind un volum „de adnotări pentru și împotriva religiei”, un fel de „auto-biografie mascată” (Cioran), căci „o autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, și nu oamenilor” (Amurgul gândurilor).

La vremea celui de-al doilea război mondial și încă vreo câțiva ani după Cioran s-ar fi stăduit să-și îmbunătățească stilistica scrierilor românești citind cu atenție limbajul scrierilor religioase, al Bibliei (tradusă de Gala Galaction) în mod special. Foarte probabil, la Biblioteca Bisericii ortodoxe române din Paris citise și primele volume ale Filocaliei românești apărută la Sibiu (1945-1948). De la  profesorul Nae Ionescu pe care Cioran îl admira atât de mult încât îl însoțea la curs fără să-i fie asistent, el reținuse că „religia merge mult mai în adâncime” decât orice altă cale de cunoaștere. Drept comentariu la cursurile de fenomenologia actului religios ținute de Nae Ionescu, Cioran notează că spre deosebire de filozof care meditează asupra Divinității, o esență abstractă, un aspect indirect al lui Dumnezeu, credinciosul se gândește la Persoana lui Dumnezeu. Credința este „un transcendent nemijlocit”. Vitalitatea ei și-ar trage seva chiar din „ruinele esenței impersonale”.  În anul școlar 1936-1937, pe când era profesor de filozofie la Liceul ortodox din  Brașov, Cioran avusese o adevărată criză religioasă. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze si manuscrisul românesc al Filocaliei,  cu scrieri mistico-ascetice pregătite la Muntele Athos pentru tipar, manuscris copiat de Părintele Arsenie Boca și adus de la Sfântul Munte în vara anului 1939.

      „Cufundat în lectura misticilor, credeam că-i înțeleg”, va spune Cioran amintindu-și perioada tinereții: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine extraordinară...Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. Oricum, din Paradis... nu te mai întorci niciodată același care ai fost” (Cioran,http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ). Ecoul „întoarcerii din Paradis”  - păstrat neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său obișnuit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in Cioran’s Writings, URLhttp://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html ) -, transpare într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui au suportat fără de vină  regimul de exterminare din temnițele comuniste (fratele 7 ani iar sora 4 ani). „Nu trebuie să vă lăsați copleșiți” –le-a scris atunci Cioran părinților săi. „Din moment ce aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”, mai scrie Cioran.

            Un indiciu al lecturilor sale postbelice din  Filocalia românească am găsit în ultimul volum scris în românește la Paris. Misticul Evagrie Ponticul descrie dracul întristării care - spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul iubitor de plăceri.. -, nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin întristare orice plăcere a sufletului...Simbolul acestui drac este năpârca al cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie înFilocalia, vol. I, Sibiu, 1945).  

In volumul Razne, Cioran transpune fragmentul din Evagrie în felul urmăror: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în tine, este Tristețea” (Cioran,Razne, 2012, p. 25).

In continuare voi arăta că admirația lui Cioran față de frumoasa limbă românească în care a fost tradusă Filocaliafusese mult mai întemeiată decât și-ar fi închipuit el vreodată. Fiindcă stilizarea traducerii au făcut-o la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus doi dintre cei mai mari poeți mistici din literatura românească: Zorica Lațcu (Maica Teodosia) si Nichifor Crainic.

 

 

Cuvinte cheie: Cioran, Filocalia românească, dracul întristării, închisori comuniste, Părintele Arsenie Boca, Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Viorel Boldiş— „Ar trebui să vă cuprindă teama”

Viorel Boldiş
„Ar trebui să vă cuprindă teama”

Ar trebui să vă cuprindă teama
Burtoşi cu cefe groase, parveniţi,
Până la urma poporu-şi va da seama
De unde pizda mamii voastre proveniţi. 

Aţi terfelit o-ntreagă naţiune,Orgoliul unui întreg poporS-a prăpădit, de nu ne mai rămâneDecât să punem iarăşi mâna pe topor.

Aţi cumpărat şi aţi vândut de toate, Până şi sufletul ni l-aţi vândut pe bani,E timpul să strigăm: nu se mai poate,Noi nu suntem o ţară de ţigani! 

V-aţi bătut joc de lege şi de datini,De şcoli s-a ales praful, vai de noi!Popor român, periculos te clatini,Declară parveniţilor război!

Nu mai avem nici fabrici, nici uzine,De cât ne-aţi mai privatizat minţind,A voastre buzunare gem de pline,Românii gem de foame, suferind.

Pământurile toate-s de ocară,Acum vreţi să le vindeţi la străini,S-ajungem naţiune fără ţară?Blestem pe capul vostru de haini! 

Ascultaţi bine, vă spun pe româneşte:Ar trebui să vă cuprindă teama!Nu mai e mult, poporul se trezeşte,Voi l-aţi belit, el vă va face seama.

( sursa:gazetaromaneasca.info)

Când poeții exprimă sentimente violente în numele comunității, nu se știe cine sunt purtătorii violenței, opresorii, poeții sau comunitate. Cred că violența are un început, nu poeții sunt violenți ci opresorii. Ei au început să oprime în numele libertății. Libertatea de a cârti (libertatea opiniei) și de a muri de foame. Modelul este jocul Caritas, unii -proștii - muncesc și bagă banii ca alții - deștepții, învârtiții, să câștige înzecit.
Dan Culcer

Bruno Ștefan. Părintele Vichentie (o po-vestire)

Gerul năpraznic şi zilele mohorâte de la jumătatea lunii ianuarie îi ţineau pe cei mai mulţi oameni în casele lor. Gheaţa de pe trotuare nu fusese îndepărtată de angajaţii primăriei şi devenise periculoasă din cauza mormanelor de zăpadă aruncate de pe străzi, care îngustau circulaţia pietonilor. Părintele Vichentie înainta cu greu printre ele şi îşi dădu seama că nu va ajunge prea repede la mitropolie. Se opri lângă statuia lui Eminescu din faţa Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Privind-o îşi dădu seama că multe din evenimentele importante ale vieţii lui au fost legate de Mihai Eminescu şi de ziua de 15 ianuarie.

– Cât de mult m-ai influenţat Eminescule! – murmură el în barbă.

Îşi aduse aminte că a fost făcut pionier în urmă cu aproape jumătate de veac în faţa statuii lui Eminescu din Ipoteşti. Drumul din Coşula lui natală la Ipoteşti a fost făcut într-un autobuz vechi, neîncălzit, pe o şosea plină de gropi şi necurăţată de zăpadă, iar pe dealul de la Cătămăreşti un cauciuc a explodat, maşina s-a oprit în şanţ şi copiii au mers până în Ipoteşti pe jos, ajungând îngheţaţi la serbare. Picioarele i s-au udat şi apoi i-au îngheţat, iar învăţătoarea, secretarul de partid şi medicul comunei s-au străduit să-i încălzească pe el şi pe ceilalţi copii, întârziind festivităţile. 

Tot pe 15 ianuarie, 14 ani mai târziu, a fost făcut membru al partidului comunist în aceiaşi comună natală a marelui poet. Atunci pancarta de deasupra consiliului popular a fost smulsă de vânt şi în cădere i-a julit urechea şi umărul stâng. A revenit în acelaşi consiliu popular din Ipoteşti după 5 ani la o şedinţă a biroului judeţean de partid pentru a fi numit oficial viceprimar al comunei Copălău, ca să părăsească funcţia tot într-o zi de 15 ianuarie, la scurt timp după evenimentele tulburi din decembrie 1989. Atunci s-a angajat la Judecătoria din Botoşani în speranţa că va intra într-o lume nouă pe care să o slujească, dar şi-a dat seama curând că în Judecătorie avea loc mai curând o batjocorire a ideii de dreptate, o siluire a ei. Sentinţele erau date la ordin şi favorizau fără nici o jenă pe foştii lui colegi din partidul comunist şi pe susţinătorii acestora. De multe ori a încercat să-şi convingă şefii măcar să mimeze mai mult respectul legilor şi al dreptăţii, dar sâcâielile lui începeau să fie privite ca o îndepărtare de vechii aliaţi.

– Te-a virusat şi pe tine propaganda capitalistă anglo-americană! – îi spuneau vechii secretari de partid, iar el roşea ruşinat.

– E de-al nostru, măi! – spunea câte unul privindu-l cum se fâstâcea jenat. Încă nu e pierdut, dar nu înţelege prea bine că justiţia trebuie să slujească puterea patriotică, nu prostimea şi duşmanii ţării.

Iar el a continuat să execute cuminte ordinele primite până când, tot într-o zi de 15 ianuarie, maşina în care se afla a deraiat pe dealurile de lângă Târgu Neamţ şi s-a rostogolit câţiva zeci de metri, prinzându-i corpul între scaun şi volan. Atunci a văzut o femeie apărând din senin lângă el, care l-a scos din maşină cu uşurinţă, ca pe un bagaj şi i-a pansat rana de la picior. Lui i se părea că rana de la gât era mai gravă căci îl umpluse de sânge, dar ea l-a liniştit spunându-i:


– O să porţi barbă şi nu o să se mai vadă, dar o să ai multe drumuri de făcut în viaţă şi trebuie să poţi merge.


A terminat repede, l-a sărutat pe frunte, i-a făcut o cruce mare binecuvântându-l şi a dispărut tocmai când sirena ambulanţei se auzea foarte aproape. La spitalul de urgenţă doctorii au constatat că rănile erau superficiale, dar foarte bine curăţate şi pansate şi l-au întrebat cine l-a îngrijit. El nu apucase nici măcar să mulţumească femeii care-l ajutase şi nu ştia cine este şi cum o cheamă dar, ridicându-şi privirea pe pereţii camerei de gardă, a văzut icoana Maicii Domnului şi a fost sigur că ea l-a vindecat. A fost atât de zguduit de această descoperire, că s-a ridicat de pe patul de spital ca un creştin convins. Atunci a îngenunchiat pentru prima oară în faţa unei icoane şi i-a promis Maicii Domnului că o va sluji până la sfârşitul zilelor lui şi va merge oriunde-l va trimite ea. 

S-a întors la Judecătorie total schimbat şi colegii i-au spus că avea un fel ciudat de a privi, o exaltare care-i lumina tot corpul şi-l făcea să nu mai aibă frică de nimeni, intrând în birourile şefilor şi cerându-le în mod expres să înceteze să mai facă rău oamenilor judecând strâmb. Enervat, unul din superiori i-a înscenat rapid o sustragere a unei sume mici de bani (1.000 lei, echivalentul a 10 ouă) şi l-a arestat preventiv, în ideea că se va trezi la realitate şi va reveni cel dinaintea accidentului. Dar credinţa în inima lui creştea cu asemenea intensitate că nu mai putea fi stăpânită, transformând închisoarea într-un loc de prozelitism, vorbindu-le celorlalţi arestaţi de minunea petrecută cu el, devorând cărţile religioase aduse de preotul penitenciarului. Nu avea ochi pentru mizeriile şi nedreptăţile din celule, nu îl deranja aglomeraţia din camere şi intra cu ajutorul rugăciunii inimii într-o stare de transă, în care vedea aievea întâmplările vieţii lui şi ale altora într-o altă perspectivă, în care toate se legau şi o forţă a binelui se lupta să răzbată şi să pună bună rânduială.

Experienţa juridică l-a ajutat să iasă din închisoare şi să câştige procesul după aproape un an de judecată ajunsă până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dar nu s-a mai întors la Judecătorie pentru a-şi relua funcţia, ci s-a dus direct la mânăstirea Secu şi a cerut să fie primit în rândul călugărilor. Stareţul l-a luat sub aripa lui, i-a devenit duhovnic, iar el a devenit juristul mânăstirii. Acolo a început să scrie primele poezii creştine. Publicase şi înainte două volume de poezii, dar i se păreau acum total lipsite de har deşi încercase şi atunci să-l imite pe Eminescu. În micuţa lui chilie, marele poet i se revela ca un mistic profund pe care n-a reuşit să-l înţeleagă deşi l-a citit de nenumărate ori. În starea de exaltare, de nebunie pentru Hristos, prin care trec mulţi în perioada de noviciat, a simţit că în sufletul lui se revarsă ceva din talentul lui Mihai Eminescu şi a ştiut că nu trebuie să piardă acel dar. Scria cu o pasiune pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Volumul lui de versuri ”Lacrima lui Hristos” a cunoscut rapid gloria literară, obţinând premiul Festivalului Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” tot într-o zi de 15 ianuarie, iar vestea că un călugăr a primit cel mai mare premiu de poezie din ţară a ajuns curând la urechile stareţului Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă, care l-a luat pe lângă el şi l-a îndemnat să scrie la revistele pe care le edita. Sub influenţa acelui cunoscut duhovnic, a ajuns să înţeleagă cu mare claritate în ce rătăcire anticreştină a trăit cât timp a fost activist comunist, cât de mult rău le-a făcut creştinilor prin funcţiile pe care le-a deţinut şi, mai presus de toate, a înţeles că are o datorie să repare nu doar răul făcut de el lumii, ci şi răul făcut de ceilalţi comunişti. A început o muncă uriaşă de punere în valoare a celor prigoniţi de socialismul ateist, de santificare a celor morţi în închisorile comuniste, de scoatere la lumină a producţiilor literare creştine, ascunse de autorii lor şi de urmaşii acestora prin diverse sertare de teama represaliilor. În fruntea unei echipe de călugări de la Petru Vodă a început la Aiud să cerceteze gropile în care au fost aruncaţi deţinuţii morţi în închisoare, descoperind sute de moaşte, de trupuri neputrezite şi schelete frumos mirositoare. Pentru că prima lui facultate absolvită era în domeniul construcţiilor, a fost pus de părintele Iustin Pârvu să construiască la Aiud Memorialul Martirilor Anticomunişti, iar apoi mânăstirea de la Cergăul Mic. Curând, faima celor două construcţii ridicate de el a devenit naţională, locuri de pelerinaj pentru mulţi credincioşi şi subiecte de dezbateri aprinse în presă.

Toată această muncă făcută cu conştiinciozitate nu părea să-l împlinească, iar părintele Iustin Pârvu şi-a dat seama că sufletul lui tânjeşte după altceva, mai înalt şi mai profund. Aşa că l-a trimis pe Athos la vechiul lui prieten Petroniu Tănase, stareţul schitului Prodromu care, văzându-i înclinaţiile literare, l-a pus să scrie despre vieţile celor mai importanţi călugări care s-au nevoit pe Muntele Sfânt. Munca de documentare, lungile interviuri cu cei care i-au cunoscut pe acei mari duhovnici, l-au scos pe părintele Vichentie din schit, mai întâi dormind câteva zile în câte-o chilie ridicată în vârf de munte, apoi în câte-o grotă scobită în stâncă, pe urmă rătăcind săptămâni îndelungate în căutarea unui pustnic cu har despre care auzea că are darul înainte-vederii, până când a ajuns să revină la schit doar în marile posturi pentru a se spovedi şi împărtăşi. Primind de la un pelerin un cort, o saltea gonflabilă şi o pătură, se pornea prin pustia athonită atent la urmele de pe pietre, pentru a găsi ascunse printre stânci căsuţele unor pustnici, lângă care se aciua muncind alături de ei, participând la slujbe împreună şi învăţându-le încet-încet limba, mai întâi greaca, apoi rusa, bulgara, engleza şi sârba. 

Vreme de câţiva ani a trăit ca un pustnic, muncind la bucătărie sau în atelierele unor chilii pentru a primi cele două mese zilnice. Iar atunci când sărăcia era prea mare şi hrana era greu de obţinut, picta câteva icoane şi cobora în portul Daphne pentru a le vinde pelerinilor sau a le da la schimb pentru câteva pâini şi portocale. 

Tot într-o zi de 15 ianuarie, pe când se afla în port, a văzut un bărbat cu 2-3 ani mai tânăr decât el, care privea neajutorat în jur şi s-a dus spre el dăruindu-i una din icoane şi întrebându-l unde vrea să meargă. I-a spus în rusă că-l cheamă Saşa şi că a venit să-şi găsească un duhovnic să se spovedească. Părintele Vichentie i-a popus să-i fie ghid şi să meargă împreună să vadă câteva mânăstiri şi schituri, să-i prezinte câţiva părinţi despre care ştia că sunt văzători în duh şi căutaţi pentru vorbele pline de har pe care le spuneau. Saşa era tăcut şi-i privea cu suspiciune pe mulţi dintre călugării ce-i erau prezentaţi. Tot mergând pe la mânăstirea Pantelimon, la Vechiul Russikon şi la Sfântul Ilie, părintele Vichentie îi vorbea cu însufleţire despre minunile petrecute în acele locuri, îi spunea întâmplările legate de fiecare icoană, de fiecare chilie, de fiecare altar şi de marii sfinţi ruşi care au trecut pe-acolo. Nici Vichentie nu era de fel un om vorbăreţ, ba chiar i se părea că pustnicindu-se atât de mult a uitat să vorbească, dar vedea că tăcerea lui Saşa se datorează unor grele taine care-i apăsau sufletul şi vorbea neîncetat pentru a-l face să uite de sine, pentru a-l rupe de gândurile lui şi a-i abate atenţia spre minuni şi lucruri mai înălţătoare. La schitul Sfânta Ana, unde el slujea împreună cu alţi călugări români, basarabeni şi greci, a trebuit să spovedească un pelerin venit special pentru el, iar Saşa l-a privit pe acesta din urmă cum se ridică tulburat, dar luminat şi eliberat de povara păcatelor ţinute-n suflet multă vreme, încât un imbold l-a împins să-i ceară părintelui Vichentie să-l spovedească şi pe el, dar punându-l în gardă că va fi o spovedanie lungă şi periculoasă, ce-i va schimba viaţa definitiv. 


A aflat astfel că îl cheamă Aleksandr Litvinenko şi că a fost ofiţer al serviciilor secrete ruse. Vreme de 8 ore i-a spus despre toate misiunile pe care le-a avut în KGB şi FSB, despre grupurile de crimă organizată pe care aceste servicii le-au controlat şi coordonat în Rusia şi în multe alte ţări, despre oligarhii, politicienii, jurnaliştii, oamenii de ştiinţă şi activiştii civici pe care i-a promovat şi protejat în toate statele lumii. Un puhoi de nume, de cifre, de date şi de informaţii se revărsa parcă în capul călugărului într-o formă mai tulburătoare decât în orice roman de spionaj citit până atunci. Se chinuia să reţină cât mai multe şi să facă legătura între întâmplările povestite, căci Saşa îl introdusese prin spovedania lui în epicentrul celor mai mari şi mai ascunse jocuri ale geopoliticii mondiale. Îşi uitase atribuţiile de duhovnic şi vedea parcă aievea toate maşinaţiunile serviciilor secrete, înţelegea sensurile ascunse ale celor mai mari acţiuni politice de pe planetă şi mai ales din Estul Europei. Evenimentele din ultimele decenii din România căpătau pentru el alt sens, iar Saşa i-a spus sute de nume ale personalităţilor române aflate în solda Rusiei. Parcă toată istoria ţării lui a fost scrisă de nişte păpuşari cinici, iar el, asemeni tuturor celorlalţi locuitori, a trăit cu pasiune un rol stupid, din care nu a putut ieşi nici după ce s-a călugărit, căci toată renaşterea creştină a fost programată la Kremlin de oameni care îl urau pe Hristos dar voiau să-l folosească în planurile lor de cucerire a lumii. Şi i-a vorbit de noul păpuşar-şef Vladimir Putin, de jafurile şi crimele pe care le-a ordonat şi despre pericolul pe care-l reprezintă pentru omenire acest individ. 

– Nu te întreb părinte dacă mă mai pot mântui după relele pe care le-am făcut. Mai degrabă te-am ales să mă ajuţi să le repar, căci de ele oricât voi fugi nu voi putea scăpa. Am fugit în Londra, dar spionii ruşi au venit după mine şi chiar şi aici pe Muntele Sfânt au trimis destui agenţi. Soluţia este să-i neutralizăm fără să-şi dea seama, să le anulăm puterea de a face rău. Dacă le scoatem ruşilor de sub control Athosul, România, Polonia şi ţările baltice, le-am scos toată Europa de Est din subordine. Pentru ideologii ruşi cine controlează Europa de Est controlează întreaga lume şi bătălia pe acest colţ de lume se va accentua în perioada următoare. 

– Ce pot face eu, un călugăr sărac, fără bani şi fără relaţii? 

– Îi poţi deconspira ca agenţi străini unul câte unul pe toţi călugării spioni de aici. Apoi pe cei din ţara ta şi din ţările din jur. Totul e să începi cu primii 3-4 oameni, că pe urmă lucrurile vor merge de la sine. 

Părintele nu i-a dat nici un canon, căci şi-a dat seama că şi-a luat singur unul mai mare decât putea duce un om obişnuit, dar nu l-a împărtăşit decât după încă 3 zile de spovedit şi de povestit, ca să poată înţelege mai bine cum poate opri pericolul rus ce se ivea ameninţător la orizont. 

După ce Litvinenko a plecat spre Londra, Vichentie i-a cerut părintelui Petroniu Tănase de la schitul românesc Prodromu să-l spovedească şi i-a spus cele relatate de spionul rus, ştiind că stareţul era un anticomunist convins, un duhovnic respectat în tot muntele şi cu putere de influenţă în rândul autorităţilor. Cu discreţie şi cu tact, acesta i-a alungat din Athos pe toţi agenţii ruşi din mânăstirea Marea Lavră, trimiţându-i sub porunca ascultării în diverse ţări din Asia, America de Sud sau Africa pentru a propaga acolo credinţa ortodoxă. Cu sprijinul câtorva stareţi din Sfânta Chinotită, a reuşit să-i îndepărteze şi pe alţi călugări şi pe falşii lor discipoli, iar pe unii să-i izoleze în chilii aflate departe de centrele de putere ale Athosului. Nu a fost o acţiune uşoară şi chiar patriarhul Moscovei s-a plâns de hărţuirea la care sunt supuşi călugării ruşi, dar Vichentie a adus în locul lor tot ruşi de la mânăstirea Solovetsky din arhipelagul aflat în nordul Rusiei, de la Sfântul Chiril din Belozersky de pe malul lacului Siverskoye, de la Lavra Sfântului Serghie de Radonej din Posad, de la Lavra Pecerska din Kiev, de la mânăstirea Sergheev de lângă Sankt Petersburg şi de la alte mânăstiri ruseşti de mare faimă. 

La un an de la acea întâlnire a fost chemat la Londra să spovedească şi alţi ruşi aflaţi acolo în exil. Pe 15 ianuarie 2006 l-a cunoscut pe Boris Berezovski, un miliardar rus, fost oficial guvernamental apropiat al preşedintelui Boris Elţin, deputat, matematician, inginer şi academician, evreu botezat ortodox după ce a scăpat în mod miraculos dintr-un atentat pus la cale de cineva din serviciile secrete ruseşti subordonat vechiului lui adversar Vladimir Putin. Spovedania lui a fost mai scurtă, dar mai riguros organizată, despre generalii care l-au lovit şi pe care i-a distrus sau cu care încă se confruntă, despre complicatele afaceri cu petrol, gaze, ciment, automobile, media şi calculatoare. Faptul că unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii l-a ales pe el, unul dintre cei mai săraci oameni de pe faţa pământului, să-i fie duhovnic, îl umplea de mirare dar şi de bucurie, căci vedea că renunţarea la lumea lui i-a deschis alte lumi mai complicate, mai dificil de înţeles, dar în care vedea că este util, oferind înţelegere şi iertarea de păcate.

Ruşii şi ucrainienii care gravitau în jurul miliardarului s-au spovedit şi ei la părintele Vichentie, iar faima călugărului athonit anticomunist s-a răspândit cu repeziciune în lumea londoneză, mai ales după ce Boris Berezovski i-a publicat în limba engleză o antologie de poezii. Vreme de două luni a fost asaltat continuu de curioşi veniţi să vadă cum arată un pustnic din Sfântul Munte, de oameni dornici să se spovedească pentru prima oară în viaţă. După ce tabloidul britanic The Sun i-a făcut o scurtă prezentare, iar BBC Two a prezentat un reportaj despre ascetul athonit poliglot, poet, jurist, inginer constructor şi teolog, care trăieşte de mulţi ani fără bani împărtăşind deopotrivă miliardari şi sărăntoci, ce a convertit la ortodoxie sute de creştini anglicani şi adună la slujbe atât de mulţi de credincioşi încât nu au loc nu doar în biserică, dar nici măcar pe străduţele din jurul ei, călugărul Vichentie a fost nevoit să părăsească Londra în faţa avalanşei de curioşi. A revenit însă la câteva luni, când Aleksandr Litvinenko l-a anunţat că a fost iradiat şi că nu crede că va scăpa cu viaţă din acel atentat. Moartea celebrului spion a înrăutăţit relaţiile dintre Regatul Unit şi Rusia, iar Vichentie a fost anchetat de serviciile secrete engleze şi filat o vreme datorită refuzului de a spune informaţii aflate sub pecetea tainei spovedaniei. 

S-a retras din nou în pustia athonită de la Sfânta Ana, dar sufletul îi era tulburat de evenimentele prin care trecuse şi de lucrurile pe care le aflase. Oamenii lui Berezovski l-au mai căutat de câteva ori şi l-au rugat să-i sprijine, devenind duhovnicul lui Victor Iuşcenko şi Ruslana Lijiciko în Kiev, Anatoli Ciubais şi Boris Nemţov în Moscova. Călătorea dintr-un loc în altul, ascultând secretele unor mari oameni ai lumii. Simţea că Estul Europei a început să fiarbă, că centrele de putere se întăresc pentru a ataca şi a cuceri noi spaţii şi resurse, că formaţiuni atee, islamice, mafiote, se adună pentru a da un asalt valorilor creştine ale bătrânului continent şi că el are o misiune grea: să ţină piept acestui asalt. De multe ori îşi reproşa că a devenit un călugăr vagabond, folosit de serviciile secrete în bătălii murdare şi îşi dorea să se oprească, să se retragă la schitul lui din Sfântul Munte, dar de fiecare dată îşi aducea aminte de miracolul salvării lui de către Maica Domnului şi de vorbele spuse atunci, că va călători mult. 


– Poate ăsta este destinul meu – îşi zicea adeseori – să colind lumea şi să-i fac pe mai marii ţărilor să nu uite de Hristos. Nu mai sunt un călugăr de mânăstire, ci un călugăr al palatelor puterii. 


De multe ori le spunea românilor pe care-i întâlnea că preşedintele Traian Băsescu este un fals democrat, că s-a înconjurat de o mafie securistă de sorginte rusească, că în România nu există partide creştine ci doar ramuri ale aceluiaşi partid comunist. Dar puţini îl luau în serios căci unii voiau să creadă că există formaţiuni anticomuniste, iar alţii nu voiau ca oamenii Bisericii să abordeze chestiuni politice. Nu mică le-a fost mirarea celor care-l cunoşteau când au văzut că se implică în bătălia politică din vara anului 2012 de partea preşedintelui Băsescu.

– E un asalt împotriva lui Hristos, nu al unui preşedinte, le spunea el tuturor. Priviţi cu atenţie cine se află în spatele celor care vor să-l dărâme pe Băsescu. E un asalt al Rusiei împotriva României, sprijinită de forţe islamice, care vor să distrugă Europa creştină. Aici nu e doar o bătălie între două forţe româneşti. Profitând de acest război s-a pornit un alt război nevăzut. Nu doar că statele s-au pus în mişcare interesate în slăbirea României, dar şi sus în cer au început să se mişte duhurile necurate pentru a-l alunga pe Hristos din Europa. 

Văzând că nici măcar cei din partidul prezidenţial nu se mobilizează şi-şi acceptă înfrângerea fără să fi făcut măcar o rezistenţă formală, părintele Vichentie a pornit spre Berlin hotărât s-o convingă pe cancelara Angela Merkel să se opună asaltului antihristic de la Bucureşti. Cu sprijinul oamenilor importanţi pe care ajunsese să-i cunoască, uşile Cancelariei Germaniei i s-au deschis, doamna Merkel l-a ascultat cu interes şi nu doar că l-a crezut dar, ca adevărată fiică de preot, a simţit că este datoare să oprească lovitura de stat socialistă. De faţă cu el l-a sunat pe preşedintele SUA Barack Obama şi i-a cerut să-şi asume public sprijinirea lui Traian Băsescu şi apoi a ieşit în conferinţă de presă alături de părintele Vichentie denunţând atacul asupra statului de drept de la Bucureşti. I-a cerut telefonic preşedintelui român să saboteze referendumul de suspendare şi să organizeze rezistenţa prin boicotarea participării la vot. Victoria împotriva comuniştilor români era fragilă, preşedintele şi cei din anturajul lui erau corupţi şi urâţi de populaţie şi un lider creştin încă nu se făcuse remarcat. Cu ajutorul unui sociolog, Vichentie l-a identificat pe primarul oraşului Sibiu, neamţul Klaus Iohannis, ca un potenţial preşedinte puternic şi a început să vorbească despre promovarea lui în toate mediile internaţionale.

Asasinarea lui Boris Berezovski în martie 2013 l-a făcut pe Vichentie să se retragă în chilia lui athonită. Frica începuse să pună stăpânire pe el. Doi din fii lui duhovniceşti au murit în condiţii suspecte şi se temea că vor urma şi alţii în acest război al lumilor. Moartea stareţului Petroniu Tănase cu doi ani înainte îl răvăşise mai mult decât voia să recunoască. Nu reuşea să găsească un alt preot la care să se spovedească şi care să-l înţeleagă, să-l îndrume, să-l sprijine. Mulţi călugări priveau cu suspiciune lungile lui ieşiri în afara muntelui. Pentru ei un călugăr este însurat cu mânăstirea şi prin tunderea în monahism a făcut legământul despărţirii de lume. Agăţarea lui Vichentie de lume li se părea o îndepărtare de canoanele ortodoxe, iar sprijinul pe care i-l arătau făţiş unii stareţi şi mari pustnici fără nici o explicaţie, li se părea unora ceva ocult. Pentru mulţi călugări el era cel care le-a cerut să boicoteze vizita pe Athos a patriarhului Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii, lucru care nu li se părea în ordine, căci unii visau la o armonie a tuturor ortodocşilor şi nu agreau facţiuni naţionaliste printre creştinii de rit oriental. 

Ar fi vrut să se ascundă, să se topească în masa călugărilor anonimi ai Muntelui şi de multe ori încerca acest lucru, dar diverşi oameni veneau să-l caute şi trebuia să iasă la lumină şi să pornească din nou la drum. Acea vânzoleală crescândă de pelerini pe Athos din ultimul deceniu îi era atribuită lui Vichentie în mare măsură şi mulţi se plângeau că Muntelui Sfânt i-a dispărut liniştea tradiţională, atât de necesară pentru a ajunge la trăiri mistice înalte.

La sfârşitul lunii decembrie 2013 părintele se porni spre Kiev pentru a petrece sărbătoarea Crăciunului alături de fii lui duhovniceşti de acolo, sperând să se întoarcă repede la chilia lui athonită de la Sfânta Ana. Ajuns în capitala Ucrainei a văzut mulţimi de tineri scandând împotriva preşedintelui filorus în piaţa Maidan. Mitingul prelungit i-a adus aminte de Piaţa Universităţii din Bucureşti, de modul în care a fost distrusă acea mişcare, de umilinţele la care au fost supuşi liderii ei şi de refuzul Bisericii Ortodoxe de a se implica în susţinerea revendicărilor lor democratice. Şi în Kiev – la fel ca aproape un sfert de veac în urmă în Bucureşti – ierarhii bisericilor ortodoxe susţineau făţiş politica preşedintelui, acuzându-i pe manifestanţi că sunt manipulaţi de duşmanii occidentali sau spunând că se ţin departe de jocurile politice. Doar greco-catolicii hotărâse să fie alături de popor, lăsând deschise bisericile 24 de ore din 24, oferind adăpost şi mese calde şi celebrând Sfânta Liturghie în mijlocul protestanţilor aflaţi în piaţa Maidan. Părintele Vichentie a ridicat şi el într-un cort o capelă ortodoxă cu altar, crucifix şi icoane, spunându-le manifestanţilor că slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să asculte cu atenţie vocile oamenilor aflaţi în grija lor duhovnicească.

– Dacă preoţii ortodocşi refuză să fie alături de voi, înseamnă că nu înţeleg esenţa creştinismului – spunea el la microfon, iar vocea lui puternică se auzea în toată piaţa. Dumnezeu este întotdeauna alături de cei care luptă pentru dreptate. Prin acţiunea voastră recreştinaţi Ucraina şi arătaţi lumii că valorile europene care au fundamente creştine nu au pălit în inima voastră oricât s-au luptat pentru acest lucru ateii aflaţi la putere în ultimul secol. 

Vestea că în mijlocul protestanţilor din Maidan a venit un călugăr tocmai de la Athos s-a răspândit cu iuţeală şi mai mulţi preoţi şi călugări s-au alăturat lui. În jurul lui s-au strâns şi catolici, greco-catolici, ortodocşi de rit vechi sau nou, aparţinând patriarhiei de la Moscova sau Kiev. Solidarizarea unor reprezentaţi din toate bisericile creştine şi slujbele ţinute împreună într-o armonie nemaiîntâlnită până atunci au dat un nou suflu mişcărilor protestatare din piaţă. Oameni din diverse localităţi din Ucraina, dar şi din alte ţări veneau să participe la manifestaţiile antiprezidenţiale, iar în multe oraşe pieţele centrale au început să fie ocupate de demonstranţi. 

Trei ofiţeri din forţele speciale Berkut l-au atacat într-o noapte pe Vichentie în cortul în care dormea în piaţă, dar ţipetele lui i-au trezit pe manifestanţi, care au reuşit să-l salveze. A doua zi cortul lui a fost ţinta unor rafale cu gloanţe de pe clădirile învecinate, rănind doi călugări de la mânăstirea Sfântul Iona care slujeau alături de el. Înţelegând că asaltul asupra manifestanţilor este iminent, primarul Kievului Vitali Kliciko – fiul lui duhovnicesc, un cunoscut boxer devenit lider al manifestanţilor – l-a scos în secret din piaţă, iar un om de-al lui de încredere l-a condus sute de kilometri până la graniţa cu România. 

Participând mai bine de două săptămâni la manifestaţiile anticomuniste şi antiruseşti din Kiev, Vichentie a înţeles cu mai multă claritate că Vladimir Putin are un plan de recucerire a ţărilor din Estul Europei şi că se bazează foarte mult pe sprijinul bisericilor ortodoxe. Trebuia să-i convingă pe mitropoliţii români să oprească sprijinul electoral acordat comuniştilor şi ştia că era ceva foarte greu de făcut, căci comuniştii se arătaseră foarte prietenoşi faţă de Biserică în ultimii ani finanţându-i toate proiectele.


Se opri mai întâi la Festivalul de poezie ”Mihai Eminescu” din Botoşani pentru a-şi saluta vechii prieteni scriitori şi pentru a-i anunţa despre iminenta lansare a cărţii ”Ctitorii şi aşezăminte româneşti la Sfântul Munte Athos”. Manuscrisul ei a fost citit şi primit cu bucurie de mulţi scriitori prezenţi. Unii au vrut să ciocnească un pahar de vin pentru această carte ce urma să aibă un succes garantat. Cele trei zile ale Festivalului l-au deconectat şi a trăit într-o petrecere cum n-a mai cunoscut de multă vreme. Timp de un sfert de veac n-a băut niciodată mai mult de jumătate de pahar de vin, dar acum băuse în fiecare seară câte 3-4 pahare. Tot povestind despre minunile athonite, despre întâmplările din Ucraina, despre oamenii lângă care a stat, a uitat măsura băuturii, iar gerul de afară parcă-l îndemna să mai bea. Pentru prima dată de când s-a călugărit a lipsit de la Sfânta Liturghie de duminică. Dimineaţă s-a trezit cu capul greu, mahmur şi cu un puternic sentiment de vinovăţie. 


A plecat din Botoşani spre Iaşi pentru a ajunge la mitropolie. Căra cu el câteva sticle de vin athonit de împărtăşanie şi icoane pictate de prietenii lui care reproduceau marile icoane făcătoare de minuni ale Muntelui. La statuia lui Eminescu s-a oprit să-şi tragă sufletul. Gerul de-afară îl trezise definitiv şi-i alungase mahmureala, dar parcă nu-şi găsea cuvintele pentru discuţiile pe care urma să le aibă cu superiorii Bisericii. Ceva în interiorul lui îi spunea să se-ntoarcă din drum şi să meargă mai târziu, când se va simţi pregătit, dar niciodată nu a dat înapoi chiar şi când s-a dus la întâlniri mai grele, aşa că s-a ridicat de pe soclul statuii marelui poet şi s-a pornit la drum. Traversând strada în fugă a alunecat pe gheaţă, bagajul din mână i-a căzut peste picior lovindu-l şi pierzându-şi echilibrul s-a prăvălit cu toată greutatea peste piciorul accidentat. A auzit osul cum s-a rupt şi nu s-a mai putut ridica de jos. S-a târât până pe trotuar, trăgând după el sacoşa cu vin şi icoane. Un trecător s-a grăbit să-l ajute să se ridice şi înţelegând că nu poate, a sunat la Salvare. Observând cu câtă grijă îşi verifică sticlele de vin, a bănuit că e un călugăr beat şi asta le-a spus medicilor de pe ambulanţă. Mirosind a vin de la băutura din seara precedentă, dar şi de la sticla ce i s-a vărsat pe haină în cădere, medicii s-au convins că au de-a face cu un călugăr beat şi au anunţat prin staţie că vin cu un individ care a batjocorit haina monahală. Doctorul de gardă a chemat un jurnalist de la presa locală să vadă ciudatul personaj. Asistenta s-a grăbit să-i smulgă sticlele de vin din sacosă să le verse la chiuvetă.

– Nu faceţi asta, o ruga el insistent. E vin de împărtăşanie.

– Eşti beat tataie, ce vin de împărtăşanie – l-a luat femeia la rost, trăgând şi mai vârtos să-i smulgă sacoşa din mâini. 

Părintele Vichentie a început să se agite, să ţipe, iar strigătele lui erau însoţite de strigătele personalului medical la adresa lui, iar de la strigăte au trecut la agresiuni, încercând să-l imobilizeze cu forţa. În camera de gardă era o vânzoleală şi un asurzitor cor de înjurături şi vulgarităţi, iar ziaristul aflat acolo a scris ulterior că toate îi aparţin călugărului beat. Adormit imediat în urma unei injecţii, a fost dus în sala de operaţii, unde piciorul i-a fost pus rapid în ghips.

Când s-a trezit, infirmiera i-a pus în braţe un teanc de ziare care relatau păţania lui. Televiziunile şi posturile de radio transmiteau cazul călugărului beat la fiecare jurnal de ştiri într-un mod eronat. ”Bărbatul care se recomandă drept călugărul Vichentie”, ”beţivul îmbrăcat în veşminte de călugăr”, ”un călugăr mort de beat s-a dat în spectacol la Urgenţe”, ”un pseudo-călugăr beat turtă a pus pe jar cadrele medicale de la Urgenţe”, ”a început să se certe cu asistenta care încerca să-i ia sticla de vin din mână”, ”în ciuda durerii bărbatul a ţinut aproape sticla de vin, pe care a «salvat-o» atunci când a căzut pe gheaţă”, ”ispita a fost mai puternică decât rugăciunile”, ”băutura l-a făcut să uite de Dumnezeu”, ”a uitat de credinţă şi, preţ de câteva ore, s-a desfătat cu licori bahice în cantităţi care l-au făcut să nu mai ştie cine e”, ”a înjurat pe toată lumea”, ”a început să-i înjure pe asistenţi şi pe medici ca la uşa cortului neţinând cont de straiele duhovniceşti sau de legământul de mânăstire”, ”în timp ce încerca să se schimbe în pijamale pentru a putea fi internat, călugărul a lăsat sticla pe podea. În acel moment o asistentă i-a luat sticla şi a vărsat-o, moment în care bărbatul a început să înjure din nou”.

Ca om care lucrase o vreme în presă, atent mânuitor al cuvintelor, Vichentie a înţeles imediat că eticheta ”călugărul beat” s-a lipit puternic de el şi nu va putea să o dea jos cu uşurinţă. I-a chemat pe jurnalişti la spital să le explice varianta lui, dar nici unul nu a vrut să vină, căci ştirea lor făcuse rating şi nu doreau să o dezmintă. Mai târziu, când s-a externat, s-a dus personal la redacţiile ziarelor şi posturilor de tadio şi tv pentru a obţine un drept la replică, dar nici un jurnalist nu i l-a acordat, deşi unii au recunoscut că au scris ceea ce le-a spus asistenta, fără să verifice personal şi fără să-i ceară şi opinia lui. 

Operaţia de la picior – făcută fără aprobarea lui – a fost realizată în bătaie de joc, osul fiind sudat prost, producându-i dureri la fiecare pas aşezat pe podea. Ar fi necesitat câteva săptămâni de spitalizare, dar a fost externat rapid pentru că nu avea asigurarea medicală plătită în România, ci în Grecia. Târându-şi cu greu piciorul în ghips, Vichentie s-a dus la mitropolie pentru a explica accidentul şi a cere sprijin pentru repararea prejudiciului de imagine adus Bisericii. Discuţiile despre implicarea în politică alături de comunişti a vrut să le lase pentru altă dată, dar cei de-acolo l-au luat în primire cu o vehemenţă neaşteptată.

– Ai făcut de ruşine Biserica! – i-a reproşat unul.

– Ai batjocorit rasa monahală! – i-a spus altul cu dispreţ.

– Aşa v-a învăţat Iustin Pârvu: să fiţi legionari şi să vă îmbătaţi ca porcii. Rămâne să mai faceţi şi crime ca să fie completă spălarea pe creier!

A înţeles cu amărăciune că scandalul iscat de el în presă a fost pretextul pentru destructurarea ”cuiburilor de legionari” de la cele 20 de mânăstiri ctitorite de Iustin Pârvu în toată ţara. Şi-a dat seama nu doar că nu va găsi sprijin în Biserica pe care o slujise cu toată fiinţa lui, ci şi că numele lui a fost dat în consemn la mânăstiri să fie refuzat în cazul în care va bate la uşa lor pentru sprijin. 

La ieşirea de la mitropolie picioarele au început să-i tremure; i se părea că toate lumile se întorc împotriva lui cu ură şi dispreţ. Se aşeză pe o bancă din apropiere. Ar fi vrut să-şi sune cunoscuţii, dar pierduse telefonul mobil în căderea pe gheaţă şi nu mai avea datele de contact salvate altundeva. Editura ce urma să-i tipărească noua carte a anulat contractul de editare în urma scandalului din presă. Prietenii scriitori îi întorceau spatele jenaţi. Rămăsese fără nici un ban, fără adăpost, fără haine de schimb, fără prieteni, fără nici un sprijin. Dormea la un azil de bătrâni, iar ziua căuta pe internet la biblioteca publică să dea de urma unor oameni binevoitori la care apelase în trecut. A început să cerşească pentru a strânge bani să ajungă pe Athos, dar sunându-şi vechii colegi de la Sfânta Ana a aflat că i s-a interzis accesul pe Sfântul Munte, iar chilia i-a fost dată altui călugăr. A plecat în Bucureşti dar norocul nu i-a surâs nici acolo. Ar fi vrut să se angajeze într-un post cât de mic, dar care să-i permită să-şi plătească o cazare, mesele zilnice şi tratamentele medicale, dar nimeni nu îl angaja: fie era prea calificat cu trei facultăţi şi un master absolvite, fie îl respingeau când îl vedeau în haina monahală, fie citeau pe internet despre scandalul în care fusese implicat. În fiecare zi bătea la uşa a 4-5 instituţii care anunţau că fac angajări, dar mereu era refuzat sub un pretext oarecare. Se culca de multe ori flămând, căci cantinele pentru săraci erau închise seara. 


A găsit într-un târziu de lucru ca profesor suplinitor de limba engleză într-un sat din judeţul Constanţa, dar renumele de ”călugărul beat” l-a ajuns curând din urmă şi acolo. La ieşirea din biserică unii copii aruncau după el cu pietre, îl întrebau dacă merge şchiopătând pentru că e beat. Gura lumii în sat era mai puternică decât la oraş, iar directorului şcolii începuse să-i pară rău că l-a angajat, din cauza reacţiilor pe care le stârnea. 

Încet-încet, prin rugăciune, şocul căderii a început să fie atenuat. Oamenii au văzut că nu este beţiv şi au au fost dispuşi să-i asculte explicaţiile. Când încrederea a început să se consolideze, le-a vorbit despre răul pe care îl pregăteşte Rusia pentru România şi despre obligaţia pe care o are de a-l opri. Văzuse la televizor masacrul din piaţa Maidan, ocuparea Crimeei, luptele din vestul Ucrainei, iar aceste fapte produceau îngrijorare tuturor locuitorilor comunei. Au început să strângă bani pentru a-i plăti deplasările pe la diverse episcopii pentru a-i convinge pe înalţii ierarhi să se desolidarizeze public de comunişti. 

Alegerile pentru preşedinţia României se apropiau şi Vichentie era conştient de miza lor pentru estul Europei. Vedea sondajele în care candidatul comuniştilor era favorit, dar ştia că ele sunt false, publicate pentru a induce o altă opinie şi a face posibilă fraudarea alegerilor, aşa cum se întâmplase în trecut la noi şi în multe ţări din jur. I-a convins pe liderii partidelor care-l susţineau pe Klaus Iohannis să facă eforturi pentru securizarea voturilor. La propunerea lui a fost elaborat un soft care identifica voturile multiple şi toţi delegaţii au fost obligaţi să trimită codul numeric personal al celor care votau pe liste suplimentare. Cu ajutorul acestui soft au fost identificate mii de voturi multiple, iar multe alte zeci sau sute de mii de persoane au fost împiedicate să voteze de mai multe ori. 

Călătorind mult în toată Europa a înţeles că democraţia presupune participarea masivă la alegeri şi s-a hotărât să-i aducă la urne pe cât mai mulţi români. Reuşise să ia legătura cu mulţi din discipolii lui Iustin Pârvu ce erau risipiţi prin toate judeţele ţării. I-a rugat să îi trimită datele de contact – telefoane, adrese de email – ale românilor plecaţi la muncă în Occident ce aveau domiciliul în localităţile din jurul mânăstirilor lor. În câteva săptămâni a strâns informaţii despre aproape jumătate de milion de oameni. Toţi au fost sunaţi de respectivii călugări şi rugaţi să facă efortul să se ducă la vot pentru a salva democraţia în România, să nu lase toată puterea în mâinile unui singur om şi să sune în ţară doi cunoscuţi care nu vor să voteze, cerându-le să meargă la urne. Au fost rugaţi să le dea datele de contact ale celor doi cunoscuţi, care au fost apoi şi ei sunaţi de călugări, ce le-a spus că sunt responsabili în faţa lui Dumnezeu dacă lasă ţara pe mâna comuniştilor. Vichentie centraliza răspunsurile în cămăruţa lui din comuna constănţeană şi căuta noi persoane care să se implice benevol în campanie. În săptămâna dinaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale sute de călugări şi mireni au sunat la telefon mai mult de două milioane de persoane din ţară şi din străinătate. În ziua alegerilor i-a rugat pe toţi preoţii cunoscuţi să accentueze în pilda bunului samaritean din pericopa evanghelică duminicală modul în care Dumnezeu ne salvează cu ajutorul unor străini de neam şi religie, cum ne-a ridicat pe noi ca neam cu ajutorul regilor germani şi a altor cărturari străini. 

Sunând un sociolog pentru a afla rezultatele exit-poll-urilor la ora 12 şi aflând că balanţa înclină în favoarea lui Iohannis, nu s-a putut abţine şi le-a spus vestea enoriaşilor aflaţi la Sfânta Liturghie.

– Ai fost învins Putine! – tuna el din amvon. Ai crezut că poţi păcăli neamul românesc cu aparatul tău propagandistic. Cu toată forţa pe care o ai nu poţi învinge credinţa adevărată în Dumnezeu cel Viu.

Vestea că Vichentie s-a implicat în câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis a ajuns pe muntele Athos la mulţi stareţi şi călugări. Sfânta Chinotită a hotărât să-i ridice interdicţia de intrare pe munte şi să-i redea chilia spre folosinţă. 

– E nevoie de sprijinul tuturor călugărilor şi preoţilor noştri pentru a pune stavilă războiului ce stă să vină peste Europa – le-a spus el stareţilor adunaţi în Parlamentul athonit din Kareia. Războiul este un eşec al evanghelizării. Gândiţi-vă că ortodocşii sunt atacaţi de alţi ortodocşi, de oameni care împărtăşesc acelaşi botez! E vina noastră că nu i-am făcut să-l trăiască pe Hristos în inima lor. Toată suflarea ortodoxă priveşte spre Athos ca spre cel mai înalt reper al credinţei. Trebuie să spuneţi tuturor bisericilor că stă în puterea lor să oprească războiul; să arunce anatema asupra lui Putin şi a celor care atacă alte state şi popoare ortodoxe; să-i acuze de război fratricid; să iasă cu icoana lui Hristos în faţa atacatorilor aşa cum au făcut în piaţa Maidan, căci în faţa acestui gest şi preşedintele Ianukovici s-a declarat învins. Nu mai puteţi să lăsaţi bisericile să se ascundă sub masca neutralităţii politice – aici Hristos e atacat şi vor răspunde în faţa Lui pentru laşitate şi abandonarea fiilor lor duhovniceşti. 

Bruno Ștefan
13 martie 2015