David Harvey . Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă

E foarte bine că EI se pregătesc. Nu am înțeles cum ne pregătim NOI. O luăm din nou de la început? Căutăm acum salvatori printre ideologii unei alte noi stângi. De ce credem că soluțiile pot fi universale? De ce nu am relua calm măcar liniile ideologice ale analiștilor care cunoșteau România.

 La nevoie, mi se par de recitit cu folos Dobrogeanu Gherea, Mihai Eminescu, ideologii țărăniști. Acești gânditori au avantajul că și-au bazat analizele pe material local, nu pe speranța unei alte revoluții mondiale, care trebuie nu doar teoretizată ci și exportată, adaptată, aplicată. Tot cu forța, bineînțeles.
Relectura lui Marx poate fi folositoare dar nu suficientă, mai ales pentru descrierea acțiunilor capitalului financiar. Dar cred cu tărie că soluțiile trebui să fie locale, chiar dacă fenomenele la care se fac referințe sunt mondiale.Se poate demonstra acest lucru foarte simplu. Distrugerea Amazoniei duce la o catastrofă ecologică previzibilă și mondială. Dar până vom putea bloca acest fenomen, ar fi nevoie să ne uităm în jur și să blocăm retrocedările abuzive de terenuri forestiere și să impunem o acțiune contra defprestării Carapaților, pentru e evita imensele inundații distrugătoare acre ne amineință aici, la noi, în România.
Eliminarea legislației globaliste care a fost impusă din exterior, eliminarea legislației care a fost produsă pentru a face posibilă devalizarea economiei României și transformare țării în piață de desfacere pentru produse străine, inducând o dependență totală mai ales la nivele alimentar și energetic, sunt fenomene contra cărora CRITICATAC în alianță cu alți critici ar trebui să acționeze. Vorba comuniștilor, ploconirea față de capitaliști nu e bună. Vorba mea, ploconirea nu e bună chiar dacă e față de comuniști.
Dan Culcer

Extras din CRITICATAC
20 decembrie 2011
Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă (I)

de David Harvey  

David Harvey este noul invitat special al CriticAtac, continuând astfel efortul de a indigeniza cele mai reprezentative voci ale criticii globale contemporane. Harvey, actualmente profesor de antropologie la City University of New York, este recunoscut pentru analizele sale privind legătura dintre urbanizare și acumularea de capital, o legătură centrală pentru înțelegerea dinamicii globale a capitalismului în ultimele două secole. În acest context Harvey a analizat procese precum acumularea prin disposesie [n.n.deposedare, poate!] precum și rolul pe care investițiile în procese de reconfigurare urbană îl au pentru depășirea crizelor de acumulare a capitalului. Însă, datorită structurii intrinseci a capitalismului care îl predispune la crize recurente, acestea sunt doar temporar depășite prin mutarea lor în spațiu, dintr-o parte în alta a globului, prin urmare niciodată cu adevărat reyolvate. În această paradigmă Harvey explică apariția neoliberalismului în anii 1970 ca un răspuns al clasei capitaliste la criza de acumulare survenită la finalul creșterii post-belice, precum și actuala criză financiară ale cărei origini le descoperă în speculațiile imobiliare începute în anii 70. Datorită acestui mod de interpretare a fost asociat de multe ori cu regulation school (un curent de gândire care își are originile într-o lectură particulară a lui Althusser și care se preocupă de modurile în care funcționarea capitalismului a fost reglementată/normalizată de-a lungul istoriei). Totodată, mai mulți observatori au notat faptul că lectura lui Marx pe care Harvey o practică  (Harvey a ținut un curs de lectură a Capitalului lui Marx în ultimele trei decenii) este una din perspectiva scrierilor lui Trotsky și Rosa Luxemburg, adică o abordare în care relațiile de clasă și de producție sunt trecute în planul secund (dacă nu chiar abandonate) în favoarea proceselor de acumulare la scară globală, și implicit, a forțelor imperaliste care fac posibilă această acumulare. În paralel cu activitatea academică și teoretică, Harvey a fost și este implicat în mișcări sociale și activiste. Cea mai importantă inspirată de acesta este The right to the city (Dreptul la oraș) prin care se cere ca dreptul la locuire să fie recunoscut printre drepturile fundamentale ale omului. Textul din care publicăm astăzi prima parte este unul dintre aceste texte, specifice lui Harvey, în care analizele teoretice, implicațiile practice și îndemnul la acțiune revoluționară sunt aduse la un loc.


Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă
(partea I-a)
de David Harvey
Conferinţă susţinută la World Social Forum 2010, Porto Alegre
Geografia istorică a dezvoltării capitaliste se află la un punct de cotitură, în care configuraţiile geografice ale puterii se schimbă cu repeziciune, iar dinamica temporală se confruntă cu serioase constrângeri. Trei la sută creștere compusă (considerată, în general, ca fiind cea mai mică rată de creștere satisfăcătoare pentru o economie capitalistă sănătoasă) devine din ce în ce mai greu de susţinut fără a recurge la tot soiul de ficţiuni (caracteristice pieţelor de bunuri și operaţiunilor financiare din ultimele două decenii). Sunt câteva motive întemeiate pentru a considera că nu există nicio alternativă la un nou tip de guvernare globală care va fi obligată, în cele din urmă, să administreze tranziţia la o economie cu zero creștere.  Iar dacă ne dorim ca aceasta să se desfășoare într-un mod echitabil, nu există nicio alternativă la socialism, sau comunism. De la sfârșitul anilor ’90, Forumul Social Mondial a devenit centrul articulării temei posibilităţii unei „alte lumi.” Acum, trebuie să își asume nu doar sarcina de a defini modalitatea prin care un alt socialism, sau comunism vor deveni posibile, ci și cea prin care poate fi realizată tranziţia către acestea. Criza cu care ne confruntăm ne oferă prilejul de a reflecta la ce ar putea însemna o astfel de tranziţie.
Actuala criză s-a născut din măsurile luate pentru a rezolva criza din anii ’70 ai secolului trecut, măsuri printre care se află:
a)    Un atac încununat de succes asupra organizaţiilor sindicale și a instituţiilor politice care le reprezentau, conjugat cu mobilizarea mondială a mâinii de lucru excedentare, implementarea unor modificări tehnologice de natură să reducă necesarul de forţă de muncă și exacerbarea concurenţei. Rezultatul a fost o reducere a salarizării la nivel mondial (scăderea procentului din PIB destinat salariilor aproape pretutindeni) și crearea unei rezerve substanţiale de forţă de muncă ușor de înlocuit, trăind în condiţii marginale.
b)    Subminarea precedentelor structuri ale puterii de monopol și înlocuirea stadiului anterior  al capitalismului monopolist (al statului-naţiune)  prin deschiderea capitalismului către o competiţie internaţională mult mai acerbă. Intensificarea concurenţei la nivel mondial s-a tradus în reducerea profiturilor entităţilor corporatiste non-financiare. Dezvoltarea geografică inegală și concurenţa inter-teritorială au devenit trăsături esenţiale ale dezvoltării capitaliste, deschizând calea către începutul unei tranziţii hegemonice de putere, îndeosebi, dar nu numai, către Asia de Est.
c)    Utilizarea și accentul pus pe cea mai fluidă și mai mobilă formă de capital – capitalul bănesc – în redistribuirea resurselor mondiale de capital, ce a declanșat un proces de dezindustrializare în regiunile-cheie tradiţionale și noi forme de industrializare (ultra-opresivă), de agricultură și extragere a resurselor naturale brute în cazul pieţelor emergente. Corolarul acestor măsuri a fost sporirea profitabilităţii corporaţiilor financiare și descoperirea unor noi căi de a globaliza și, în teorie, a amortiza riscurile, prin crearea unor pieţe de capital fictive.
d)    La celălalt capăt al spectrului social, asta a însemnat o dependenţă crescută de „acumularea prin deposedare” ca mijloc de sporire a puterii clasei capitaliste. Efectul noii runde de acumulări primitive de capital făcute pe spezele populaţiilor indigene de ţărani a fost amplificat de pierderile de bunuri suferite de clasele inferioare ale economiilor centrale (pentru care stă mărturie prăbușirea pieţei imobiliare „sub-prime”, din Statele Unite, ce a atras după sine uriașe pierderi de active, mai ales în rândul comunităţii afro-americane).
e)    Creșterea unei cereri efective stagnante prin împingerea până la limită a economiei bazate pe îndatorare (la toate nivelurile – guvernamental, corporatist și al gospodăriei – cu precădere în SUA și Marea Britanie, dar și în numeroase alte ţări, din Letonia, până în Dubai).
f)     Pentru a compensa rata scăzută de recuperare a investiţiilor în producţie a fost creată o întreagă serie de „bule” pe piaţa de bunuri, toate cu caracter de schemă Ponzi, culminând cu „bula” imobiliară care „s-a spart” în 2007-2008.
Forţele politice coalizate în vederea acestor tranziţii au avut un pronunţat caracter de clasă, înveșmântându-se în hainele unei ideologii aparte, numite neoliberalism. Această ideologie se baza pe ideea că pieţele libere, comerţul neîngrădit, iniţiativa și antreprenoriatul erau cele mai bune garanţii ale libertăţii individuale și pe credinţa că toată lumea ar avea de profitat dacă „statul dădacă” ar fi demontat cât mai repede cu putinţă. Practica, însă, necesita ca statul să garanteze integritatea instituţiilor financiare, ceea ce a introdus o doză serioasă de „risc moral” în sistemul financiar (începând de la criza datoriilor  din Mexic și ţările în curs de dezvoltare, din 1982). Totodată, pentru a atrage investiţiile într-un mediu, altfel, din ce în ce mai competitiv, statul (local și naţional) a început să se implice din ce în ce mai mult în asigurarea unui „bun climat de afaceri”. Interesele populaţiei au devenit secundare intereselor capitalului, iar în eventualitatea unui conflict între cele două, interesul populaţiei trebuia să fie sacrificat (practică devenită standard începând cu programele de ajustare structurală ale FMI-ului de la începutul anilor ’80). Pentru clasa capitalistă, sistemul astfel creat era echivalentul unei veritabile forme de comunism.
Bineînţeles că aceste condiţii au variat considerabil, în funcţie de partea de lume despre care discutăm, de relaţiile de clasă predominante acolo, de tradiţiile politice și culturale locale și direcţia în care se înclina balanţa puterii politico-economice.
Prin urmare, cum poate stânga să se raporteze la dinamica acestei crize? În vremuri de criză, iraţionalitatea capitalismului devine evidentă pentru toată lumea. Într-o mare de suferinţă și de nevoi nesatisfăcute, surplusul de capital și cel de forţă de muncă reușesc să coexiste fără nicio modalitate aparentă de-a le reuni. În 2009, în toiul verii, o treime din capitalul de echipamente din Statele Unite stătea degeaba, în vreme ce aproape 17 la sută din forţa de muncă șoma, era obligată să lucreze part-time, sau era alcătuită din lucrători „descurajaţi”. Ce poate fi mai iraţional decât asta?!
Poate capitalismul supravieţui traumei actuale? Da. Dar cu ce preţ? Această întrebare ascunde o alta. Confruntată cu noianul de dificultăţi economice, sociale, politice, geopolitice și ecologice, își mai poate clasa capitalistă reproduce puterea? Din nou, răspunsul este un „da” răsunător. Dar marea masă a populaţiei va fi obligată să-și cedeze roadele muncii celor aflaţi la putere, să le cedeze multe dintre drepturile și bunurile atât de greu câștigate (de la case, până la dreptul la pensie) și să suporte consecinţele unei avalanșe de probleme ecologice, ca să nu mai amintim de reduceri succesive ale standardului de viaţă, care, pentru cei deja ajunși la sapă de lemn, ce se zbat pentru supravieţuire, vor însemna moartea prin inaniţie. Inegalitatea de clasă va crește (fenomen ai cărui martori suntem deja). Iar toate acestea vor necesita o doză bună de represiune politică, violenţă poliţienească și militarizare a statului pentru înăbușirea oricărei rezistenţe.
Din moment ce multe dintre aceste lucruri sunt imprevizibile, iar spaţiile economiei mondiale sunt atât de variabile, în vremuri de criză, gradul de incertitudine al posibilelor consecinţe sporește. Apar tot soiul de posibilităţi localizate, fie ca niște capitaliști apăruţi recent, într-un nou spaţiu, să profite de șansa de a răsturna vechile hegemonii teritoriale și de clasă (cum s-a întâmplat la jumătatea anilor ’70, în Statele Unite, când Silicon Valley a înlocuit Detroitul), fie ca una sau alta dintre mișcările radicale să atenteze la reproducerea unei puteri de clasă deja destabilizate. A spune că clasa capitalistă, sau capitalismul pot supravieţui nu înseamnă a spune că e menit să o facă și nici că forma lor viitoare este una certă. Crizele sunt momente ale paradoxurilor și posibilităţilor.
Deci, ce se va întâmpla de această dată? Dacă ne propunem să revenim la o creștere de trei la sută, atunci va trebui să găsim noi oportunităţi de investire profitabilă a celor 1,6 bilioane de dolari din 2010, care, în 2030, se vor ridica la aproape 3 bilioane de dolari. Sume ce contrastează considerabil cu cele 0,15 bilioane necesare pentru noi investiţii în 1950 și cele 0,42 bilioane de care era nevoie în 1973 (cifre ajustate potrivit cu inflaţia). În ciuda deschiderii Chinei și a prăbușirii blocului sovietic, după 1980, au început să apară reale probleme în găsirea unor modalităţi potrivite de investire a excedentului de capital. Dificultăţile au fost parţial soluţionate prin crearea unor pieţe fictive, pe care valoarea bunurilor putea fi speculată fără opreliști. Dar acum, către ce se vor îndrepta toate aceste investiţii?
Lăsând la o parte indiscutabilele constrângeri privitoare la mediul înconjurător (dintre care încălzirea globală este de o importanţă capitală), și chiar dacă presupunem, ceea ce este puţin probabil, că nu se va concretiza nicio opoziţie demnă de luat în seamă împotriva acumulării continue de capital și a consolidării puterii de clasă, celelalte posibile bariere în calea sporirii cererii efective existente pe piaţă, a tehnologiilor și redistribuirii geografice/geopolitice vor fi, mai mult ca sigur, substanţiale. Ce alte spaţii rămân, în cadrul economiei globale, pentru găsirea unor noi soluţii spaţiale de absorbţie a surplusului de capital? China și fostul bloc sovietic au fost deja integrate. Asia de Sud și de Sud-Est se ocupă rapid. Africa nu este încă pe deplin integrată, dar nu mai există niciun alt loc capabil să absoarbă tot acest surplus de capital. Ce noi linii de producţie pot fi deschise pentru a absorbi această creștere? Pe termen lung, s-ar putea să nu existe nicio soluţie capitalistă eficientă (cu excepţia revenirii la manipulările fictive de capital)  la această criză a capitalismului. La un moment dat, schimbările cantitative duc la transformări calitative și trebuie să luăm în serios ideea că s-ar putea să ne aflăm exact într-un astfel de punct de cotitură din istoria capitalismului. Prin urmare, interogaţia asupra viitorului însuși al capitalismului ca sistem social ar trebui să se afle în primul plan al dezbaterilor actuale.
Cu toate acestea, nu pare să existe un apetit pentru o astfel de discuţie, nici măcar în cadrul stângii. Chiar dacă sună din ce în ce mai găunos, continuăm să auzim aceleași litanii convenţionale privitoare la progresul umanităţii prin intermediul pieţelor și comerţului liber, al proprietăţii private și responsabilitaţii individuale, taxelor mici și unui stat asistenţial redus la minim. O criză de legitimitate se conturează ameninţător la orizont. De regulă, însă, crizele de legitimitate se desfășoară într-un alt ritm decât cele de pe bursă. Crahului bursier din 1929 i-a luat, spre exemplu, trei sau patru ani până să producă masivele mișcări sociale din preajma anului 1932 (atât progresiste, cât și fasciste). Intensitatea cu care puterea politică actuală caută căi de a ieși din criză ar putea avea de-a face și cu teama de o eventuală pierdere a legitimităţii politice.
În ultimii treizeci de ani, am asistat, însă, la apariţia unor sisteme de guvernare ce par imune la problemele de legitimare și nu se preocupă nici măcar de crearea consensului. Melanjul de autoritarism, corupţie a democraţiei reprezentative, supraveghere, poliţie și militarizare (mai ales prin intermediul războiului împotriva terorii), control și manipulare media creează imaginea unei lumi în care predomină controlul nemulţumirii prin dezinformare, fragmentarea opoziţiei și influenţarea culturilor disidente prin intermediul promovării ONG-urilor, susţinute, la nevoie, de întreaga forţă coercitivă necesară.
Ideea potrivit căreia criza are origini sistemice de-abia dacă este enunţată în presa mainstream (chiar dacă o mână de economiști cunoscuţi, precum Stiglitz, Krugman și chiar și Jeffrey Sachs, pretextând că au avut o neașteptată revelaţie, prezintă argumente tradiţionale ale stângii ca aparţinându-le). Majoritatea măsurilor luate de guvernele din America de Nord și Europa pentru a stopa criza se reduc la perpetuarea manierei obișnuite de a face lucrurile, ceea ce se traduce într-un sprijin acordat clasei capitaliste. „Riscul moral” care a fost declanșatorul direct al colapsurilor financiare este împins până la noi limite de „salvarea” băncilor. Practica efectivă a neoliberalismului (în contrast cu teoria sa utopică) a însemnat întotdeauna sprijinirea pe faţă a capitalului financiar și elitelor capitaliste (de regulă, sub pretextul că instituţiile financiare trebuie protejate cu orice preţ și că este de datoria puterii statale să creeze climatul potrivit pentru obţinerea unor profituri cât mai substanţiale). Situaţia nu s-a schimbat în mod fundamental. Astfel de practici sunt justificate prin apelul la dubioasa presupoziţie potrivit căreia un „aflux” de eforturi capitaliste va „ridica toate bărcile”, sau că beneficiile creșterii compuse se vor „prelinge” către straturile inferioare (ceea ce nu se întâmplă niciodată decât sub forma câtorva firmituri căzute de la masa bogaţilor).
Așadar, cum va ieși clasa capitalistă din actuala criză și cât de repede o va face? În timp ce șomajul continuă să crească pretutindeni, din Shanghai până la Tokyo, și de la Frankfurt până la Londra și New York, ni se spune că revenirea la normal a cotaţiilor bursiere este un semn bun. Observaţi, însă, tendenţiozitatea de clasă a acestui criteriu. Ni se poruncește să ne bucurăm pentru capitaliști și revenirea la normal a valorilor acţiunilor pentru că se zice că aceasta ar preceda întotdeauna o reîntoarcere la normal a „economiei reale”, cea care aduce venituri și creează slujbe pentru muncitori. Faptul că ultima revenire a cotaţiilor bursiere din Statele Unite, după 2002, s-a dovedit a nu aduce nici o slujbă nouă pare să fi fost deja uitat. Publicul anglo-saxon pare să sufere de amnezie într-o mai mare măsură decât alţii. El uită și iartă prea ușor greșelile clasei capitaliste și dezastrele periodice pe care acţiunile acesteia le provoacă, iar media capitalistă este cât se poate de bucuroasă să întreţină și să promoveze această uitare.
China și India continuă să crească, cea dintâi, chiar în salturi. Însă, în cazul Chinei, preţul este o masivă expansiune a împrumuturilor bancare acordate unor proiecte riscante (băncile chineze nu au fost cuprinse de nebunia speculativă mondială, dar acum, o perpetuează). Supraacumularea capacităţilor productive continuă în ritm susţinut, iar investiţiile pe termen lung în infrastructură, a căror productivitate nu va putea fi cunoscută pentru alţi câţiva ani, au explodat (chiar și pe pieţele imobiliare urbane). Înflorirea cererii chineze pune în mișcare și acele  economii furnizoare de materii prime, precum Australia și Chile. Probabilitatea unei prăbușiri ulterioare a economiei chineze nu poate fi neglijată, dar ar mai putea trece un timp până să devină observabilă (o versiune de lungă durată a celor întâmplate în Dubai). Între timp, epicentrul global al capitalismului își accelerează transferul către Asia de Est.
În centrele financiare mai vechi, după ce-au pus mâna pe bonusurile grase de anul trecut, tinerii rechini s-au coalizat și au înfiinţat un soi de „buticuri” financiare care împresoară Wall Street-ul și City-ul, gata să scurme prin rămășiţele coloșilor prăbușiţi și să culeagă orice bucăţică bună ca s-o ia de la capăt. Graţie Rezervei Federale, chiar dacă s-au reîncarnat sub forma unor holdinguri bancare, băncile de investiţii rămase în SUA – Goldman Sachs și J.P. Morgan – au fost scoase de sub incidenţa noilor reglementări și fac profituri uriașe (și destui bani pentru prime uriașe) din speculaţii periculoase cu banii contribuabililor pe niște pieţe derivate nereglementate cât se poate de înfloritoare. Acel tip de speculă bazat pe îndatorare care ne-a adus în această situaţie s-a reluat în forţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Inovaţiile financiare iau din nou avânt, în același timp în care sunt inventate noi moduri de a ambala și vinde datoriile de capital fictiv, care sunt vândute apoi unor instituţii (cum ar fi fondurile de pensii) disperate să găsească noi debușeuri pentru surplus lor de capital. Ficţiunile (și primele) s-au întors!
Tot soiul de consorţii cumpără proprietăţile poprite, fie așteptând o revenire a pieţei pentru a da  marea lovitură, fie punând la păstrare terenuri valoroase pe care le vor exploata în viitor. Băncile obișnuite acumulează rezerve de numerar, obţinut, în mare parte, din visteria publică, în dorinţa de a relua până la urmă plata primelor, potrivit stilului de viaţă cu care s-au obișnuit, în vreme ce o sumedenie de antreprenori așteaptă în fundal să profite de acest moment de distrugere creatoare susţinută de o avalanșă de bani publici.
Între timp, puterea brută a banilor celor puţini subminează orice aparenţă de guvernare democratică. În primele trei luni ale lui 2009, spre exemplu, lobby-urile industriei farmaceutice, spitalelor și asigurărilor de sănătate au cheltuit peste 133 de milioane de dolari pentru a se asigura că reforma sistemului sanitar din Statele Unite se face în favoarea lor. Max Baucus, șeful comisiei de buget a Senatului responsabile cu evaluarea și amendarea legii sănătăţii, a primit 1,5 milioane de dolari pentru un act ce servește  un mare număr de noi clienţi pe tavă companiilor de asigurări, oferindu-le foarte puţină protecţie împotriva profitorilor și a exploatării nemiloase (cei de pe Wall Street sunt încântaţi). În curând, ne așteaptă un alt ciclu electoral, corupt în mod legal de uriașa putere a banilor. În Statele Unite, partidele de pe „K Street” și Wall Street vor fi realese regulamentar, în vreme ce americanii de rând se vor epuiza încercând să iasă din dezastrul în care i-au vârât cei care îi conduc. Ni se reamintește că am mai fost în astfel de situaţii imposibile și, de fiecare dată, muncitorii americani și-au suflecat mâinile, și-au strâns curelele și au salvat sistemul printr-un misterios mecanism al auto-distrugerii, pentru care clasa de la putere neagă orice responsabilitate. În fond, responsabilitatea individuală este făcută pentru cei care muncesc, nu pentru capitaliști.
Dacă așa arată strategia de ieșire din criză, în cinci ani de zile, ne vom afla, mai mult ca sigur, în pragul unui alt dezastru. Cu cât mai repede ieșim din această criză și cu cât mai puţin capital excedentar distrugem acum, cu-atât va exista mai puţin loc pentru renașterea unei creșteri active pe termen lung. În această conjunctură (jumătatea anului 2009), FMI-ul ne informează că pierderea de active  este de cel puţin 55 bilioane de dolari, echivalând cu producţia mondială de bunuri și servicii pe aproape un an de zile. Am revenit la nivelul producţiei din 1989. Până se termină totul, am putea ajunge la pierderi de peste 400 de bilioane. Probabilitatea ca toate aceste active să devină nocive e scăzută, dar gândul că multe dintre ele ar putea-o face e de natură să ne trezească la realitate. Să luăm un exemplu concret: Fannie Mae și Freddie Mac, preluate acum de guvernul SUA, deţin sau garantează peste 5 bilioane de dolari în împrumuturi pentru locuinţe, multe dintre ele cu probleme grave (numai în 2008, au fost înregistrate pierderi de peste 150 de miliarde). Prin urmare, ce alternative avem?
De-a lungul timpului, mulţi au visat ca, prin mobilizarea afectelor umane în căutarea colectivă a unei vieţi mai bune pentru toţi, să poată defini o alternativă raţională la (i)raţionalitatea capitalistă. Aceste alternative – cunoscute istoric drept socialism și comunism – au fost puse în practică în varii momente și locuri. Înainte vreme, cum ar fi deceniul patru al secolului trecut, erau privite ca un far al speranţei. În anii din urmă, însă, și-au pierdut strălucirea și au fost respinse ca necorespunzătoare, nu doar din pricina eșecului experimentelor comuniste de a-și respecta promisiunile și a înclinaţiei regimurilor comuniste de a-și camufla greșelile prin mijloace represive, ci și datorită presupusei deficienţe a ipotezelor lor privitoare la natura umană și la perfectibilitatea personalităţii și instituţiilor umane.
Diferenţa dintre socialism și comunism merită subliniată. Ţelul socialismului este de a administra și reglementa într-o manieră democratică capitalismul, astfel încât să-i poată tempera excesele și redistribui câștigurile în beneficiul tuturor. El se referă la diseminarea bogăţiei prin intermediul impozitării progresive și obligă statul să asigure nevoile de bază – cum ar fi educaţia, sănătatea și chiar și locuinţele – în afara jocului forţelor pieţei. Nu doar în Europa, ci și dincolo de hotarele ei, multe dintre realizările socialismului redistributiv de după 1945 au ajuns atât de profund integrate în ţesătura socială încât au devenit imune la atacurile neoliberale. Chiar și în Statele Unite, asigurările sociale și Medicare sunt programe extrem de populare, pe care forţele de dreapta nu reușesc aproape cu niciun chip să le elimine. Thatcheriștii din Marea Britanie nu s-au putut atinge decât tangenţial de sistemul naţional de sănătate. În ţările scandinave și în cea mai mare parte a Europei Occidentale, protecţia socială pare să fie unul dintre fundamentele de nezdruncinat ale ordinii sociale.
Comunismul, pe de altă parte, caută să înlocuiască capitalismul prin crearea unui cu totul alt mod de producţie și distribuire a bunurilor și serviciilor. În istoria comunismelor reale, controlul social al producţiei, schimbului și distribuţiei a însemnat un control de stat și o planificare sistematică centralizată. Pe termen lung, această abordare s-a dovedit a fi nereușită, deși, fapt interesant, din motive pe care nu le putem expune aici, aplicarea ei în China (și adoptarea ei iniţială în locuri precum Singapore) s-a dovedit mult mai productivă în a genera creștere capitalistă decât modelul neoliberal pur. Tentativele contemporane de resuscitare a ipotezei comuniste se dezic, de regulă, de controlul statal, căutând alte forme de organizare socială colectivă capabile să înlocuiască forţele pieţei și acumularea de capital ca bază a organizării producţiei și distribuţiei. Esenţa acestei noi forme de comunism nu va fi un sistem de coordonare ierarhizat, ci o reţea orizontală de colective autonome și autocefale, alcătuite din producători și consumatori. Tehnologiile contemporane de comunicare ar putea face viabil un astfel de sistem. În diverse colţuri ale lumii  se fac deja tot soiul de experimente de mici dimensiuni cu aceste forme politice și economice. În această privinţă, se conturează o convergenţă între tradiţia marxistă și cea anarhistă, ce amintește de perioada de parţială colaborare dintre ele, din Europa anilor 1860.
Nimic nu e încă sigur, dar e posibil ca 2009 să marcheze debutul unui seism prelungit, pe parcursul căruia, ideea unor alternative  sistemice solide la capitalism să se ridice încet-încet la suprafaţă într-un colţ sau altul al lumii. Cu cât suferinţele și incertitudinea se prelungesc, cu-atât legitimitatea manierei actuale de-a face afaceri va fi mai contestată și se vor înmulţi vocile care vor cere construirea unui sistem diferit. Reformarea radicală a sistemului financiar, și nu înjghebarea unor soluţii de moment, va părea mai necesară ca oricând.
În plus, dezvoltarea inegală a practicilor capitaliste a dat naștere pretutindeni la numeroase mișcări anti-capitaliste. Economiile etatiste ce domină o bună parte a Asiei de Est generează un alt soi de proteste (ca în Japonia și China) în comparaţie cu aprinsele lupte anti-neoliberale ce se desfășoară în aproape toată America Latină, în care puterea populară deţinută de mișcarea revoluţionară bolivariană întreţine o stranie relaţie cu interese de clasă capitaliste, încă necontestate. Divergenţele dintre statele Uniunii Europene cu privire la tacticile și politicile ce trebuie adoptate pentru ieșirea din criză continuă, chiar în timp ce o a doua tentativă de formulare a unei constituţii Europene unitare e în plină desfășurare. Deși nu toate sunt progresiste, în multe dintre zonele marginale ale capitalismului pot fi găsite mișcări revoluţionare făţiș anti-capitaliste. S-au deschis noi spaţii în cadrul cărora se poate naște ceva radical diferit în termeni de relaţii sociale, concepţii și moduri de viaţă, sau capacităţi productive. Și, chiar dacă diferă profund în ceea ce privește obiectivele, strategiile și tacticile, ideea li se aplică atât conducerilor comuniste și talibane din Nepal, cât și zapatiștilor din Chiapas, mișcărilor indigene din Bolivia, sau maoiștilor din zonele rurale ale Indiei.
  
Problema fundamentală este că, per ansamblu, nu există o mișcare anti-capitalistă suficient de hotărâtă și unită pentru a contesta cu succes reproducerea clasei capitaliste și perpetuarea puterii acesteia pe scena mondială. Și nici vreo cale evidentă de a ataca bastioanele privilegiilor elitei capitaliste, sau de-a le struni în vreun fel nemăsurata putere bănească și militară. Deși există suficiente deschideri către o ordine socială alternativă, nimeni nu știe exact unde s-ar putea ea înstăpâni, sau în ce consistă. Totuși, doar pentru că nu există nicio forţă politică capabilă măcar să articuleze, darămite să implementeze un astfel de program, nu înseamnă că trebuie să ne abţinem de la încerca să conturăm niște alternative.
Firește că faimoasa interogaţie a lui Lenin „ce-i de făcut?” nu poate primi vreun răspuns până nu ne dumirim cine ar putea să o facă și unde. Cu toate acestea, apariţia unei mișcări anti-capitaliste mondiale este foarte puţin probabilă în absenţa unei viziuni însufleţitoare despre ce ar trebui făcut și din ce motive. Ne aflăm într-un dublu impas: absenţa unei viziuni alternative împiedică formarea unei mișcări de opoziţie, iar inexistenţa unei astfel de mișcări face imposibilă articularea unei alternative. Prin urmare, cum poate fi depășit acest impas? Relaţia dintre întrevederea scopului și a motivelor realizării sale și formarea, de-a lungul mai multor zone geografice, a unei mișcări politice capabile să-l pună în practică trebuie să fie transformată într-o spirală. Dacă vrem să ajungem la un rezultat, cele două elemente trebuie să se susţină și să se potenţeze reciproc. Altfel, orice potenţială opoziţie va rămâne  închisă pentru vecie într-un cerc vicios ce va frustra orice perspectivă de schimbare constructivă, lăsându-ne vulnerabili în faţa perpetuelor crize capitaliste, ale căror consecinţe vor fi din ce în ce mai dezastruoase. Întrebarea lui Lenin trebuie să primească un răspuns.
Problema esenţială este cât se poate de clară. Creșterea compusă ad infinitum este imposibilă, iar necazurile ce s-au abătut asupra întregii lumi în ultimii treizeci de ani sunt un semnal al faptului că limita acumulării continue de capital este aproape și nu va putea fi depășită decât prin crearea unor ficţiuni precare. Adăugaţi și faptul că nenumăraţi oameni trăiesc în condiţii de sărăcie abjectă, că degradarea mediului înconjurător a scăpat de sub control, că, în vreme ce bogaţii adună din ce în  ce mai multe averi (doar anul trecut, numărul miliardarilor din India s-a dublat, ajungând de la 27, la 52), demnitatea umană este încălcată pretutindeni, că pârghiile puterii politice, instituţionale, judiciare, militare și ale comunicaţiilor sunt atât de strict și de dogmatic controlate politic încât sunt incapabile să facă altceva decât să perpetueze status quo-ul, frustrând orice opoziţie.
O politică revoluţionară capabilă să ia de coarne „taurul” acumulării compuse de capital și, în cele din urmă, chiar să îl închidă ca prim motor al istoriei umane, necesită o înţelegere  mai sofisticată a modului în care se produc schimbările sociale. Eșecurile tentativelor anterioare de a construi un socialism, sau un comunism durabil trebuie să fie evitate, iar din această istorie extrem de complicată trebuie trase toate învăţămintele cu putinţă. În același timp, trebuie admisă și necesitatea absolută a construirii unei mișcări revoluţionare anti-capitaliste coerente. Ţelul fundamental al unei astfel de mișcări ar fi acela de a prelua conducerea socială atât asupra producţiei, cât și asupra distribuirii profiturilor.
Traducere de Alexandru Macovei



6 ianuarie 2012
Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă (II)

de David Harvey  
(Partea I-a aici)
Avem nevoie urgentă de o teorie revoluţionară explicită adecvată epocii în care trăim. Propun o teorie „co-revoluţionară” derivată dintr-o înţelegere a perspectivei lui Marx asupra evoluţiei capitalismului din feudalism. În cadrul corpului politic al capitalismului văzut ca un ansamblu, sau un agregat de activităţi și practici, schimbarea socială se produce prin desfășurarea dialectică a relaţiilor dintre șapte momente:
a)    Formele tehnologice și organizaţionale de producţie, schimb și consum
b)    Relaţia cu natura
c)    Relaţiile sociale dintre indivizi
d)    Concepţii asupra lumii, de la tipuri de cunoaștere, până la perspective culturale și credinţe
e)    Procese de muncă și producţie a unor bunuri, geografii, servicii sau afecte specifice
f)     Configuraţii legale, instituţionale, guvernamentale
g)    Viaţa cotidiană care stă la baza reproducţiei sociale
Fiecare dintre aceste momente are o dinamică internă și e marcat de tensiuni și conflicte intestine (gândiţi-vă doar la concepţiile asupra lumii), dar toate sunt co-dependente și co-evoluează unul în raport cu celălalt. Tranziţia către capitalism a implicat o mișcare transversală și interdependentă de-a lungul tuturor celor șapte momente. Noile tehnologii și practici n-ar fi putut fi identificate în absenţa unor noi concepţii asupra lumii (inclusiv asupra relaţiei cu natura și a relaţiilor sociale). Teoreticienii obișnuiesc să se raporteze doar la unul dintre aceste momente, considerându-l cauza principală a tuturor schimbărilor. Avem determiniști tehnologici (Tom Friedman), determiniști ecologici (Jarad Diamond), determiniști ai vieţii cotidiene (Paul Hawkin), determiniști ai relaţiilor și proceselor de muncă (autonomiștii), instituţionaliști, ș.a.m.d. Și toţi greșesc. Mișcarea dialectică de-a lungul tuturor acestor momente este cea care contează cu adevărat, chiar dacă evoluţiile din cadrul ei sunt inegale.
Când capitalismul însuși trece printr-una dintre fazele sale de reînnoire, o face tocmai co-evoluând toate aceste momente, nu fără tensiuni, zbateri și contradicţii, desigur. Gândiţi-vă, însă, la cum erau configurate aceste șapte momente în preajma anului 1970, în momentul ascensiunii la putere a neoliberalilor, iar apoi, uitaţi-vă la structura lor prezentă și veţi constata că toate s-au schimbat în moduri ce redefinesc caracteristicile operative ale capitalismului văzut ca o totalitate non-hegeliană.
O mișcare politică anti-capitalistă poate începe de oriunde (de la procesele de muncă, de la mentalităţi și perspective asupra lumii, regândind raporturile noastre cu natura, sau relaţiile sociale, de la crearea unor tehnologii și structuri organizaţionale revoluţionare, de la viaţa cotidiană, sau prin încercarea de a reforma structurile administrative și instituţionale, inclusiv printr-o reconfigurare a puterilor statale). Secretul este să menţii curentul politic în mișcare, făcându-l să treacă de la un moment la celălalt, astfel încât acestea să se potenţeze reciproc. Așa a apărut capitalismul din feudalism și așa trebuie să apară și o mișcare radical diferită, numită comunism, socialism, sau oricum altcumva, din capitalismul actual. Precedentele încercări de a crea o alternativă comunistă sau socialistă au eșuat fatal în a menţine vie dialectica dintre diferitele momente, dovedindu-se incapabile să gestioneze imprevizibilul și incertitudinile relaţiilor dialectice dintre ele. Capitalismul a supravieţuit tocmai pentru că a știut să păstreze în mișcare relaţia dialectică dintre momente, îmbrăţișând într-o manieră constructivă inevitabilele tensiuni și crize apărute pe parcurs.
Firește că schimbarea se naște dintr-o stare de lucruri existentă și trebuie să valorifice posibilităţile imanente acesteia. Din moment ce starea de lucruri existentă variază considerabil din Nepal, până la coastele pacifice ale Boliviei, de la orașe dezindustrializate cum este Michiganul, la înfloritoare metropole ca Mumbai, sau Shanghai, sau la centre financiare serios afectate, dar în niciun caz distruse precum New York-ul, sau Londra, toate tipurile de experimente de schimbare socială, în diverse locuri și de diverse dimensiuni, sunt nu doar probabile ci și revelatoare ca modalităţi de a face posibilă (sau nu) o altă lume. Și, de fiecare dată, un alt aspect al situaţiei existente va părea să fie cheia unui viitor politic diferit. Cu toate acestea, prima regulă a unei mișcări anti-capitaliste mondiale trebuie să fie: nu te baza niciodată pe dinamica unui singur moment fără să ajustezi cu grijă modul în care aceasta le influenţează pe toate celelalte.
În actuala configuraţie a relaţiilor dintre diferitele momente se conturează deja un număr de posibilităţi  fezabile. Eventuale intervenţii politice strategice corelate în interiorul acestor sfere ar putea face ca ordinea socială să se dezvolte într-o cu totul altă direcţie.  La nivel local, cârmuitorii iscusiţi și instituţiile progresiste asta au și făcut dintotdeauna, așa că nu există niciun motiv pentru a crede că a acţiona în acest fel ar ţine de domeniul fantasticului, sau al utopiei. Stânga trebuie să încerce să construiască alianţe între cei care lucrează în aceste sfere distincte. O mișcare anti-capitalistă trebuie să fie mult mai cuprinzătoare decât niște simple grupuri care se mobilizează asupra unor chestiuni privitoare la relaţiile sociale, sau la viaţa cotidiană. Animozităţile tradiţionale dintre cei cu expertiză tehnică, știinţifică și administrativă, spre exemplu, și oamenii de pe teren, care animă mișcările sociale, trebuie să fie dezbătute și depășite. Astăzi, în mișcarea ce luptă împotriva schimbărilor climatice, avem la îndemână un exemplu  revelator al modului în care ar putea funcţiona astfel de alianţe.
În cazul de faţă, punctul de plecare este relaţia cu natura, dar toată lumea e conștientă de faptul că ceva trebuie să cedeze în toate celelalte momente și, chiar dacă o politică himerică vrea să vadă soluţia ca fiind una pur tehnologică, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai evident că structurile instituţionale,concepţiile mentale, procesele de producţie, relaţiile sociale și stilul de viaţă trebuie să fie la rândul lor implicate. Iar toate acestea înseamnă o mișcare capabilă să restructureze societatea capitalistă în întregul ei și să conteste legea de creștere ce stă, din capul locului, la baza problemei.
Cu toate acestea, în orice mișcare de tranziţie trebuie să existe câteva obiective comune, asupra cărora participanţii să fi ajuns, în prealabil, la un oarecare consens. Câteva principii directoare pot fi stabilite. Printre acestea, s-ar putea afla (și le enumăr tocmai pentru a le supune dezbaterii) respectul faţă de natură, egalitarismul radical în relaţiile sociale, aranjamente instituţionale bazate pe o formă sau alta de interes și proprietate comună, proceduri administrative democratice (spre deosebire de escrocheriile monetare existente), procese de muncă organizate de producătorii direcţi, viaţa cotidiană ca explorare a unor noi tipuri de relaţii sociale și maniere de a trăi, concepţii mentale axate pe împlinirea de sine și inovaţii tehnologice și organizaţionale orientate către urmărirea binelui comun și nu către sprijinirea puterii militare, a supravegherii și a lăcomiei corporatiste. Acestea ar putea fi punctele co-revoluţionare către care ar putea converge și de la care ar putea porni acţiunea socială. Firește că sunt utopice! Și ce dacă! Nu ne putem permite să nu fim astfel.
Permiteţi-mi să detaliez un aspect al problemei cu care mă confrunt la locul meu de muncă. Ideile au consecinţe, iar ideile false au consecinţe devastatoare. Politicile eșuate, bazate pe o gândire economică greșită, au jucat un rol crucial atât în perioada premergătoare dezastrului din anii ’30, cât și în aparenta incapacitate de găsire a unor soluţii salvatoare. Cu toate că nici acum nu există un acord între istorici și economiști asupra politicilor care au eșuat atunci, de multă vreme, se acceptă faptul că structura de cunoștere prin intermediul căreia a fost înţeleasă criza trebuia să fie revoluţionată. Keynes și colegii săi și-au asumat această sarcină. Pe la jumătatea anilor ’70, a devenit, însă, evident că politicile keynesiene nu mai funcţionau, cel puţin nu în felul în care erau aplicate, fapt ce a prilejuit înlocuirea gândirii macro-economice keynesiene cu monetarismul, economia ofertei și (minunatele) modele matematice micro-economice  ale comportamentelor de piaţă. Monetarismul și mai îngustul cadru teoretic neoliberal ce au prevalat după 1980 sunt acum puse sub semnul întrebării. De fapt, ele au eșuat lamentabil.
Avem nevoie de noi concepţii prin intermediul cărora să înţelegem lumea. Ţinând cont de suspiciunea sociologică și intelectuală cu care sunt privite atât producţia de cunoaștere, cât și, la un nivel mai general, dar la fel de important, diseminarea ei, care ar putea fi acestea și cine le-ar putea produce? Profund înrădăcinatele concepţii asociate teoriilor neoliberale, neoliberalizarea și corporativizarea universităţilor și a presei au jucat un rol deloc neglijabil în crearea actualei crize. Întreaga chestiune a găsirii unor soluţii pentru problemele sistemului financiar, sectorului bancar, a relaţiei dintre stat și finanţe și a puterii dreptului la proprietate privată nu poate fi abordată fără a ieși din limitele gândirii convenţionale. Iar asta va necesita o adevărată revoluţie în gândire, începând de la universităţi, până la guvern și media, dar și în cadrul instituţiilor financiare însele.
Deși n-avea nicio apetenţă pentru idealismul filozofic, Karl Marx susţinea că ideile reprezintă o forţă materială în istorie. În fond, concepţiile mentale constituie unul dintre cele șapte momente ale teoriei sale a schimbării co-revoluţionare. Prin urmare, evoluţiile autonome și conflictele interne care duc la preeminenţa uneia sau alteia dintre aceste concepţii au un important rol istoric de jucat. Acesta a și fost motivul pentru care Marx (alături de Engels) a scris Manifestul partidului comunist, Capitalul și nenumărate alte lucrări ce oferă o critică sistematică, chiar dacă incompletă, a capitalismului și a predispoziţiei sale pentru crize. Însă, după cum tot Marx a insistat, abia atunci când aceste idei critice vor fi transplantate în câmpul aranjamentelor instituţionale, formelor organizaţionale, sistemelor de producţie, vieţii cotidiene, relaţiilor sociale, tehnologiilor și relaţiilor cu natura vor reuși să schimbe cu adevărat lumea.
De vreme ce scopul lui Marx nu era doar acela de a înţelege lumea, ci de a o schimba, ideile sale trebuiau formulate cu o anume intenţie revoluţionară. Ceea ce le-a poziţionat, în mod inevitabil, într-un conflict cu moduri de gândire mai puţin contondente și mai utile clasei dominante. Faptul că ideile contestatare ale lui Marx au fost, mai ales în ultimii ani, ţinta unor excluderi și reprimări repetate (ca să nu mai vorbim de falsificări, sau de cenzură) ne fac să bănuim că ar fi prea periculoase pentru clasele dominante pentru a fi tolerate. Deși Keynes a recunoscut în repetate rânduri că nu-l citise niciodată pe Marx, pe parcursul anilor  ’30 a fost înconjurat și influenţat de nenumăraţi oameni (asemenea colegei sale, economistei Joan Robinson) care o făcuseră. Cu toate că mulţi dintre aceștia au obiectat viguros împotriva conceptelor sale fundamentale și a structurii dialectice a raţionamentelor sale, erau pe deplin conștienţi și profund afectaţi de unele dintre concluziile sale mai vizionare. Cred că putem afirma, fără a fi departe de adevăr, că revoluţia teoretică keynesiană nu s-ar fi putut realiza fără prezenţa subversivă a lui Marx în fundal.
Problema timpurilor noastre este că majoritatea oamenilor habar nu au cine a fost Keynes și ce a reprezentat el, iar despre Marx nu știu mai nimic. Reprimarea curentelor de gândire radicale și critice, sau mai exact, încorsetarea radicalismului în cadrul strict al multiculturalismului, politicilor identitare și alegerii culturale, creează o situaţie lamentabilă nu doar în mediul academic, ci și dincolo de graniţele acestuia, nu foarte diferită, în principiu, de cea în care suntem nevoiţi să le cerem bancherilor care au produs această catastrofă să o remedieze, folosind aceleași unelte care i-au dat naștere. Faptul că ideile postmoderne și poststructuraliste ce exaltă particularul în dauna unei perspective mai largi asupra lucrurilor se bucură de o largă adeziune nu e nici el de ajutor.  Firește că localul și particularul sunt de importanţă vitală, iar teoriile care nu pot ţine seama de diferenţele geografice, spre exemplu, sunt mai mult decât inutile. Dar când acest fapt este folosit pentru a exclude orice perspectivă mai largă decât cea a unei politici parohiale, trădarea intelectualilor și invalidarea rolului lor tradiţional sunt absolute.
Actualele colectivităţi de academicieni, intelectuali și experţi în știinţele sociale și umanioare sunt, în general, prost echipate pentru a-și asuma sarcina colectivă de a ne revoluţiona structurile de cunoaștere. De fapt, ele au fost profund implicate în construirea noilor sisteme neoliberale de guvernare, ce favorizează politicile tehnocratice și autoritare, eludând chestiunile legate de legitimitate și democraţie. Puţini sunt cei care par predispuși la o reflecţie auto-critică autentică. Universităţile continuă să promoveze aceleași cursuri futile de economie neoclasică sau teoria alegerii raţionale, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar mult-lăudatele școli de afaceri nu fac altceva decât să mai adauge unul-două cursuri de etica afacerilor, sau să ne înveţe cum să profităm de pe urma falimentului altora. În fond, criza e un rezultat al lăcomiei umane, iar în privinţa ei, nu putem face nimic!
Actuala structură de cunoaștere este în mod evident disfuncţională și ilegitimă. Singura noastră speranţă este ca o nouă generaţie de studenţi deschiși la minte(în cel mai larg sens cu putinţă, al tuturor celor preocupaţi să cunoască lumea) să o și perceapă ca atare, insistând să o schimbe. Asta s-a întâmplat în anii ’60. De-a lungul timpului, au existat și alte momente critice în care diverse mișcări studenţești, recunoscând discrepanţa dintre ceea ce se întâmpla în lume și ceea ce li se propovăduia la școală și în presă, s-au arătat dispuse să facă ceva în această privinţă. Din Teheran până la Atena și în multe dintre campusurile universitare ale Europei există deja semne ale apariţiei unor astfel de mișcări. Ce va face noua generaţie de studenţi chinezi trebuie să fie unul dintre subiectele de îngrijorare în culisele puterii de la Beijing.
În ciuda incertitudinilor și problemelor sale inerente, o mișcare revoluţionară tânără, condusă de studenţi, este o condiţie necesară, dar nu și suficientă, pentru o revoluţie conceptuală care ne-ar putea oferi o soluţie mai raţională la actuala problemă a creșterii continue.
La un nivel mai general, ce s-ar întâmpla dacă o cuprinzătoare alianţă a celor alienaţi, nemulţumiţi și lipsiţi de mijloace ar pune bazele unei mișcări anti-capitaliste? Imaginea tuturor acestor oameni ridicându-se pretutindeni și obţinându-și locul meritat în viaţa politică, socială și economică este cu-adevărat tulburătoare. Ea ne-ar ajuta, de asemenea, să ne concentrăm asupra eventualelor lor cereri și a modului în care am putea să le soluţionăm.
Transformările revoluţionare nu pot fi duse la îndeplinire fără să ne schimbăm măcar ideile, abandonând credinţe și prejudecăţi dragi nouă, renunţând la diverse plăceri și drepturi, supunându-ne unui nou regim de viaţă, adoptând alte roluri sociale și politice, redistribuindu-ne drepturile, datoriile și responsabilităţile, și modificându-ne comportamentul pentru a ne conforma mai bine voinţei și nevoilor colective. Lumea din jur – geografiile noastre – trebuie să fie radical remodelată, la fel și relaţiile sociale, raportul cu natura și toate celelalte momente din procesul co-revoluţionar.  Într-un fel, e de înţeles de ce unii preferă o politică a negării uneia în care s-ar confrunta activ cu toate aceste probleme.
Ar fi reconfortant să credem că toate acestea ar putea fi realizate pașnic și benevol, că am fi dispuși să ne deposedăm singuri, să ne lipsim de tot ceea ce stă în calea creării unei ordini sociale mai juste, mai echitabile. Dar dacă am face-o, dacă ne-am imagina că n-ar fi nevoie de luptă, chiar de violenţă, ne-am fura singuri căciula de pe cap. După cum a zis odată Marx, capitalismul a venit pe lume într-o baie de sânge și foc. Deși s-ar putea să ne dovedim mai pricepuţi în a scăpa din ghearele lui decât am fost în a ne lăsa vrăjiţi de el, sunt foarte puţine șanse să pășim fluierând în ţinutul făgăduinţei.
În cadrul stângii, există mai multe curente de gândire conflictuale cu privire la cum am putea soluţiona problemele care ne stau acum înainte. În primul rând, avem de-a face cu obișnuitul sectarism născut din istoria acţiunii radicale și diversele articulări ale teoriilor politice de stânga. În mod curios, stânga pare să fie singurul loc care să nu fi fost cuprins în totalitate de amnezie (rupturile din anii 1870, dintre anarhiști și marxisţi, cele dintre troţkiști, maoiști și comuniștii ortodocși, între adepţii centralizării, care doresc să ia frâiele statului în mâini și anti-etatiștii autonomiști și anarhiști). Uneori, însă, disputele sunt atât de aprige și înveninate, încât îţi vine să-ţi zici că puţină amnezie n-ar strica.  Dincolo de aceste secte revoluţionare și facţiuni politice tradiţionale, de la jumătatea anilor ’70 încoace, întregul câmp al acţiunii politice a suferit o transformare radicală. Terenul luptei, dar și al posibilităţilor politice, s-a schimbat atât din punct de vedere geografic, cât și organizaţional.
Acum există un mare număr de organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) al căror rol politic de-abia dacă era vizibil înainte de mijlocul anilor ’70. Finanţate atât de stat cât și de investitori privaţi, populate adesea de gânditori și activiști idealiști (ele constituie un vast program de angajare) și axate, în cea mai mare parte, pe câte o problemă specifică (mediu, sărăcie, drepturile femeii, lupta împotriva sclaviei și a traficului de fiinţe umane, etc.) ele se abţin de la o politică făţiș anti-capitalistă, chiar și atunci când îmbrăţișează cauze și idei dintre cele mai progresiste. În unele cazuri, însă, sunt asumat neoliberale, implicându-se în privatizarea funcţiilor asistenţiale ale statului, sau încurajând reforme instituţionale pentru integrarea pe piaţă a unor segmente marginalizate ale populaţiei (schemele de microcreditare pentru grupurile cu venituri reduse sunt un exemplu clasic al acestui tip de activităţi).
Deși există mulţi activiști radicali de bună credinţă în această lume a ONG-urilor, munca lor este cel mult una ameliorativă. Per ansamblu, palmaresul lor e destul de inegal, dar în anumite domenii, cum ar fi drepturile femeilor, sănătatea, sau conservarea  mediului, sunt pe deplin îndreptăţiţi să susţină că au adus contribuţii majore la progresul umanităţii. Cu toate acestea, o schimbare revoluţionară prin intermediul ONG-urilor este imposibilă, căci sunt mult prea limitate de vederile politice ale sponsorilor lor. Ca atare, chiar dacă, prin sprijinirea activităţilor și mișcărilor locale, ele contribuie la deschiderea unor spaţii în care alternativele anti-capitaliste devin posibile, înlesnind chiar experimentarea cu acestea, nu fac nimic pentru a împiedica resorbţia acestor alternative în practica capitalistă dominantă: ba chiar o încurajează. În prezent, puterea colectivă a ONG-urilor este cel mai bine reflectată de rolul dominant pe care îl joacă în cadrul Forumului Social Mondial, unde s-au concentrat, pe parcursul ultimilor zece ani, majoritatea încercărilor de articulare a unei mișcări pentru dreptate mondiale și a unei alternative globale la neoliberalism.
Ce-a de-a doua mare aripă opoziţională e constituită din organizaţiile anarhiste, autonomiste și comunitariste ce refuză finanţarea externă, în ciuda faptului că unele dintre ele dispun de o bază instituţională alternativă (cum este biserica catolică, cu iniţiativele sale „la baza comunităţii” din America Latină, sau susţinerea financiară acordată de către biserică mobilizării politice în inima orașelor nord-americane). Acest grup e departe de a fi omogen (și într-adevăr, disputele dintre facţiuni sunt acerbe, cum e cea care-i opune pe anarhiștii sociali celor pe care cu ironie îi numesc  anarhiști „ai stilului de viaţă”). Toate împărtășesc, însă, o antipatie faţă de negocierile cu puterea statală, punând același accent pe societatea civilă ca sferă a schimbării. Auto-organizarea puterii indivizilor în situaţiile lor de viaţă specifice trebuie să constituie baza oricărei alternative anti-capitaliste. Modelul de organizare preferat de ei este cel al reţelei orizontale. Ca formă de politică economică, sunt adepţii unor „economii ale solidarităţii” bazate pe troc, colective de muncă și sisteme de producţie locale. În general, se opun ideii necesităţii unei conduceri centrale și resping relaţiile sociale și structurile de putere politică ierarhice, cu tot cu partidele politice convenţionale care le sunt asociate. Organizaţiile de acest tip pot fi găsite pretutindeni, în unele spaţii, ajungând chiar să aibă o mare relevanţă politică. Unele dintre ele au o poziţie radical anti-capitalistă și obiective revoluţionare, în unele cazuri, fiind pregătite să promoveze sabotajul și alte forme de subversiune (de tipul Brigăzilor Roșii din Italia, al grupării Baader Meinhoff, din Germania, și al Weather Underground-ului care a activat în anii ’70, în Statele Unite). Eficienţa tuturor acestor mișcări (lăsând la o parte aripile lor mai violente) este limitată, însă, de refuzul și incapacitatea lor de a-și intensifica activismul până la dimensiunile unor forme organizaţionale de proporţii, capabile să răspundă unor probleme globale. Când vine vorba de marile  probleme, a presupune că acţiunea la nivel local este singura capabilă să producă schimbări semnificative și că orice formă  organizaţională care aduce chiar și vag cu una ierarhică este anti revoluţionară, este mai mult decât steril. Cu toate acestea, nu poate fi negat că aceste mișcări asigură o largă bază de experimentare pentru politicile anti-capitaliste.
Cea de-a treia mare tendinţă a apărut ca urmare a transformărilor produse în cadrul partidelor politice de stânga și al organizaţiilor sindicale tradiţionale, de la cele de sorginte social-democrată, până la cele mai radicale, de tip troţkist și comunist. Această ramură nu este ostilă cuceririi puterii statale și nici formelor de organizare ierarhice. De fapt, acest din urmă aspect este considerat necesar integrării organizaţiilor politice într-o cât mai mare varietate de medii. În epoca în care social-democraţia domina întreaga Europă, fiind influentă chiar și peste ocean, controlul statului asupra distribuirii surplusului de bunuri a devenit o unealtă esenţială în diminuarea inegalităţilor. Eșecul de a prelua controlul social asupra producţiei excedentare, prin care ar fi reușit să conteste cu adevărat puterea clasei capitaliste, a reprezentat călcâiul lui Ahile al acestui sistem politic, însă, chiar dacă acum ne este cât se poate de clar că, în ciuda statului „bunăstării” și a economiei keynesiene pe care se baza, revenirea la un astfel de model politic ar fi insuficientă, nu trebuie să uităm progresele pe care le-a făcut. Mișcarea bolivariană din America Latină și ascensiunea la putere a unor guverne social-democrate progresiste este unul dintre cele mai încurajatoare semne ale renașterii unei noi forme de etatism stângist.
În lumea avansată a capitalismului, sindicatele și partidele politice de stânga au primit câteva lovituri dure de-a lungul ultimilor treizeci de ani. Ambele au fost convinse, sau constrânse să acorde un sprijin masiv neoliberalizării, chiar dacă era vorba de una cu o faţă cât de cât umană. După cum remarcam mai devreme, neoliberalismul poate fi privit și ca o grandioasă mișcare (aproape) revoluţionară (condusă de auto-proclamatul lider revoluţionar, Margaret Thatcher) de privatizare a producţiei excedentare, sau, măcar, de stopare a redistribuirii sale sociale.
Deși, alături de semnele apariţiei unor partide politice mai radicale în diverse părţi ale lumii, există și unele semne de redresare a organizaţiilor sindicale și a politicilor de stânga (opuse celei de-a „treia căi” ridicate în slăvi de Noul Laburism britanic în timpul conducerii lui Tony Blair și copiate cu rezultate catastrofale de multe dintre partidele social-democrate europene), dependenţa lor exclusivă de o avangardă muncitorească este acum pusă în chestiune, la fel și capacitatea partidelor care le reprezintă de a accede, într-un fel sau altul, la puterea politică, pentru a avea o influenţă mai substanţială asupra dezvoltării capitaliste și a face faţă zbuciumatei dinamici a acestei acumulări predispuse la crize. Odată ajuns la putere, performanţele Partidului Ecologist german au fost dezamăgitoare în comparaţie cu atitudinea sa din opoziţie, iar partidele social-democrate par să-și fi pierdut calitatea de forţă politică autentică. Cu toate acestea, uniunile sindicale  și partidele politice de stânga continuă să fie relevante, iar preluarea de către acestea a anumitor aspecte ale puterii, ca în cazul partidului muncitoresc din Brazilia, sau al mișcării bolivariene din Venezuela, a avut un impact semnificativ asupra gândirii stângiste,  nu doar în America Latină. Dificila problemă a interpretării rolului Partidului Comunist Chinez, cu al său control exclusiv asupra puterii politice, și cea a intuirii viitoarelor sale politici nu pot fi lesne rezolvate nici ele.
Teoria co-revoluţionară expusă mai sus pare să sugereze imposibilitatea construirii unei ordini sociale anti-capitaliste fără cucerirea puterii de stat, transformarea ei radicală și refacerea cadrului constituţional și instituţional ce sprijină în prezent proprietatea privată, sistemul de piaţă și acumularea infinită de capital. Competiţia inter-statală, luptele geopolitice și geo-economice asupra unei multitudini de probleme, de la comerţ și finanţe, până la chestiuni legate de hegemonie, sunt, la rândul lor, mult prea importante pentru a fi lăsate în seama unor mișcări sociale locale, sau ocolite ca fiind prea dificile. În încercarea de a construi alternative la economia politică capitalistă, modul în care poate fi reconfigurată arhitectura complexului financiaro-statal și presanta chestiune a măsurii valorice comune reprezentate de bani nu pot fi ignorate. Prin urmare, a neglija statul și dinamica sistemului inter-statal este o idee ridicolă, ce nu poate fi acceptată de nicio mișcare revoluţionară anti-capitalistă.
Cel de-al patrulea curent cuprinde toate acele mișcări sociale care nu sunt ghidate de vreo filozofie politică, sau de vreo doctrină anume, ci de nevoia cât se poate de pragmatică de a se opune dizlocării, sau deposedărilor (prin gentrificare, dezvoltare industrială, construcţia de baraje, privatizarea reţelelor de alimentare cu apă, desfiinţarea serviciilor sociale și a celor de educaţie publică, ș.a.m.d.).În cazul acestora, accentul pus pe viaţa cotidiană din orașe, comune, sate, sau de aiurea, asigură o bază materială pentru organizarea politică împotriva ameninţărilor pe care interesele capitaliste și politicile statale le prezintă dintotdeauna la adresa populaţiilor vulnerabile. În general, aceste forme de protest politic capătă proporţii de masă.
Din nou, există o gamă largă de mișcări sociale de acest tip, dintre care unele se radicalizează în timp, pe măsură ce conștientizează că problemele lor nu sunt atât locale și particulare, ci sistemice. Faptul că astfel de mișcări sociale se reunesc în alianţe rurale (cum ar fi Via Campesina, mișcarea ţăranilor lipsiţi de pământ din Brazilia, sau cea a ţăranilor indieni, ce se mobilizează împotriva acaparării pământurilor și a resurselor de către corporaţiile capitaliste) sau urbane („dreptul la oraș” și mișcările de re-apropriere a terenurilor din Brazilia, iar acum, și din Statele Unite), sugerează posibilitatea creării unor coaliţii mai largi, în cadrul cărora s-ar putea discuta și critica forţele sistemice aflate la originea gentrificării, construcţiei de baraje, privatizării, ș.a.m.d. Mai degrabă pragmatice, decât ideologice, aceste mișcări sunt capabile, totuși, să formuleze concluzii sistemice pe baza propriilor experienţe. În măsura în care multe dintre ele coexistă în același spaţiu, în cadrul unei metropole, spre exemplu, ele pot face cauză comună (cum se presupune că s-a întâmplat cu muncitorii din fabrici, în primele faze ale revoluţiei industriale), începând să-și făurească, pe baza propriei experienţe, o înţelegere a modului de funcţionare a capitalismului și a mijloacelor colective de combatere a lui. Acesta este terenul pe care figura „intelectualului organic”, atât de lăudată în lucrările lui Antonio Gramsci, a autodidactului care capătă o înţelegere a lumii prin confruntarea dură cu realitatea, capabile să-i structureze viziunea generală asupra capitalismului, ar avea multe de spus. A-i asculta pe fruntașii MLFP-ului din Brazilia, sau pe liderii indieni ai mișcării anti-corporatiste pentru reaproprierea pământurilor ar constitui, fără îndoială, o formă privilegiată de educaţie. În cazul de faţă, sarcina celor mai educaţi dintre cei alienaţi și nemulţumiţi este să amplifice pe cât se poate vocile subalterne, pentru a putea acorda un maximum de atenţie circumstanţelor exploatării și represiunii, și acelor răspunsuri ce ar putea fi transformate într-un program anti-capitalist.
  
Cel de-al cincilea epicentru al schimbării sociale rezidă în mișcările de emancipare constituite în jurul problemelor identitare – femei, copii, homosexuali, minorităţi etnice și religioase, toţi își cer locul  sub soare – și în marea gamă de mișcări ecologiste, care nu sunt declarat anti-capitaliste. Mișcările ce luptă pentru emanciparea acestor categorii sunt inegal dispuse din punct de vedere geografic, fapt care face ca și nevoile și aspiraţiile lor să difere, adeseori, chiar substanţial. Dar conferinţele pentru drepturile femeilor (cea de la Nairobi, din 1985, care a dus la declaraţia de la Beijing, din 1995) și cele împotriva rasismului (mult mai controversata conferinţă de la Durban, din 2009) încearcă să găsească un teren comun de discuţie, același lucru putându-se spune și despre conferinţele pe probleme de mediu, și nu există nicio îndoială că relaţiile sociale se schimbă de-a lungul tuturor acestor dimensiuni sociale, cel puţin în unele părţi ale lumii. Privite dintr-o perspectivă îngustă, esenţialistă, aceste mișcări pot părea antagonice luptei de clasă. E cert că în mare parte a mediului academic ele au căpătat întâietate în faţa unor discipline precum analiza de clasă, sau economia politică. Dar feminizarea globală a forţei de muncă, feminizarea aproape ubicuă a sărăciei și utilizarea inegalităţilor de gen ca metodă de control al muncii fac ca emanciparea și eventuala eliberare a femeilor de represiune să fie o condiţie necesară a ascuţirii luptei de clasă. Aceeași observaţie este valabilă pentru toate celelalte forme identitare care se confruntă cu discriminarea, sau chiar cu represiunea făţișă. Rasismul și oprimarea femeilor și a copiilor au fost fundamentale în ascensiunea capitalismului. În principiu, însă, în forma sa actuală, capitalismul poate supravieţui și fără aceste tipuri de discriminare și opresiune, dar în lipsa acestora, capacitatea sa de supravieţuire politică ar fi grav afectată, poate chiar anulată, în faţa unei front de clasă unit. Gradul modest de adoptare al multiculturalismului și drepturilor femeii în lumea corporatistă, cu precădere cea din Statele Unite, aduce oarecare dovezi în favoarea acomodării capitalismului cu aceste dimensiuni ale schimbării sociale (inclusiv cea a mediului), accentuând, în același timp, preeminenţa diviziunilor de clasă ca principală dimensiune a acţiunii politice.
Aceste cinci mari direcţii nu se exclud reciproc și nici nu epuizează modelele organizaţionale posibile ale acţiunii politice. Unele organizaţii îmbină fericit aspecte ale tuturor acestor cinci tendinţe. Dar mai sunt multe de făcut pentru a coaliza aceste curente în jurul întrebării fundamentale: poate fi lumea schimbată din punct de vedere material, social, mental, politic de o așa manieră încât să pună capăt nu doar stării groaznice a relaţiilor sociale și naturale din atât de multe colţuri ale lumii, ci și perpetuării nesfârșitului ciclu al creșterii compuse? Aceasta este întrebarea pe care cei alienaţi și obidiţi trebuie să insiste a o pune de câte ori pot, învăţând, în același timp, de la cei care simt durerea pe pielea lor, cei mai în măsură să organizeze rezistenţa directă împotriva teribilelor consecinţe ale creșterii compuse.
Comuniștii, după cum susţineau iniţial Marx și Engels în Manifestul Partidului Comunist, nu au un partid politic. Ei sunt pur și simplu aceia care, indiferent în ce moment sau spaţiu s-ar afla, înţeleg  nu doar limitele, neajunsurile și tendinţele distructive ale ordinii capitaliste, ci și nenumăratele măști ideologice și false legitimări pe care capitaliștii și apologeţii lor (în special din presă) le produc pentru a perpetua puterea propriei lor clase. Comuniștii sunt toţi cei care lucrează fără răgaz pentru a crea un alt viitor decât cel vestit de capitalism. Interesantă definiţie. Deși comunismul clasic, instituţionalizat, e deja defunct, potrivit acestei definiţii, printre noi activează milioane de comuniști de facto, dispuși să-și pună în practică vederile, gata să urmărească prin cele mai inventive mijloace realizarea unui imperativ  anti-capitalist. Dacă, așa cum proclama mișcarea pentru globalizare alternativă de la sfârșitul anilor 1990, „o altă lume e posibilă”, de ce n-am crede că e posibil și „un alt comunism”? Iar dacă ne dorim să realizăm o schimbare fundamentală, actualul stadiu al dezvoltării capitaliste tocmai de așa ceva ar avea nevoie.
Sursa:  http://davidharvey.org/2009/12/organizing-for-the-anti-capitalist-transition
Traducere: Alexandru Macovei

David Harvey a scris o introducere la The Communist Manifesto

Karl Marx, Friedrich Engels, David Harvey

309 Recenzii

Pluto Press, 2008 - 115 pagini

"The greatest charter of our movement."
---Rosa Luxemburg
"An integral and systematic exposition of [Marx's] doctrine . . . the best to this day."
---Lenin
"Laid the foundation for modern socialism."
---Karl Kautsky
"[A] model philosophy of history . . . cannot be corrected."
---Arturo Labriola
Over 150 years after its publication, Marx and Engels' Communist Manifesto continues to inspire and provoke students, activists and citizens.
The principles embodied within in it lie at the heart of thousands of academic and literary works. It is the starting point for millions of people who refuse to accept that capitalism represents the final and optimum stage of human development. After reading this book, it is impossible to remain convinced that There Is no alternative to unrestrained neoliberalism and difficult to claim that there is anything more crucial than finding one.
In an introductory call to arms, renowned social theorist David Harvey asks us to look upon the Manifesto not as a historical document, but as an invaluable tool for changing the contemporary world.
David Harvey is Distinguished Professor of Anthropology at the Graduate Center of the City University of New York. He formerly held professorial positions at Oxford University and Johns Hopkins University and has written extensively on the political economy of globalization, urbanization, and cultural change. His recent books include The New Imperialism and A Brief History of Neoliberalism.