Adrian Papahagi: Eșecul Franței

Autorii masacrului de la Charlie Hebdo erau cunoscuți serviciilor secrete. De zece ani de zile practicau cu succes terorismul. Au expediat la moarte în Irak mai mulți tineri musulmani din zona pariziană. Unul a fost închis timp de trei ani, dar asta nu l-a împiedicat să ucidă câțiva ani mai târziu.

Imami autoproclamați, cartiere de blocuri HLM devenite zone de non-drept, o imigrație neasimilată, animată de resentimente antioccidentale enorme, un islam radical în miezul Europei, tineri musulmani prost educați, precari și violenți: asta e realitatea Franței de azi.

În acest timp, tot ce a reușit să facă de 50 de ani clasa politică a fost dovada impotenței sale. Discursul laxist, dreptomist, politic corect al stângii a ocultat problema și i-a înfierat pe cei care spuneau lucrurilor pe nume. Discursul autoritarist al lui Sarkozy n-a fost decât o șmecherie de câștigat voturi – în cele din urmă și-a găsit ca țintă ușoară țiganii români. Discursul naționalist al lui Le Pen este la fel de dubios și plin de ură precum realitatea pe care o înfierează și e mai util celor care vor să destabilizeze Franța decât celor care vor s-o întărească.

Eșecul Franței e total pe această linie. E eșecul decolonizării și proasta gestionare a Algeriei, departament francez până la independență. La aceasta s-a adăugat retorica marxistă, care și-a mutat obiectul dialecticii corozive asupra luptei de rase. Frantz Fanon și alții, care elogiau violența colonizatului și culpabilizau la greu Occidentul pentru trecutul său colonial au devenit stindarde ale revoluției culturale marxistoide care din mai 1968 până astăzi domină învățământul european. (Cf. Les damnés de la terre: “Au niveau des individus, la violence désintoxique. Elle débarrasse le colonisé de son complexe d’infériorité, de ses attitudes contemplatives ou désespérées. Elle le rend intrépide, le réhabilite à ses propres yeux.”)

Mai mulți factori au dus așadar la constituirea acestui islam violent în vestul Europei: proasta gestiune a decolonizării; ideologia dominantă, care a indus occidentalilor un sentiment continuu de culpă și, prin corectitudine politică, a interzis discursului public să mai numească realitatea pe numele ei; iresponsabilitatea și cupiditatea statelor care aveau nevoie de mână de lucru ieftină în perioada de creștere economică accelerată de după Război (les Trente glorieuses), și care au scăpat din mână imigrația (naturalizările masive în Franța au început sub Giscard-d’Estaing, președinte de dreapta); politicile asistențialiste, care au masat milioane de imigranți musulmani în cartiere dormitor, grupându-i astfel în reale zone de non-drept colcăind de șomaj și violență de tot soiul, în loc să-i lase să se descurce fiecare, în bună logică liberală; o școală ideologizată, al cărei discurs dominant este ura de sine a omului occidental, anticreștinismul și un relativism moral propice pentru înflorirea tuturor radicalismelor, per a contrario; autorități timorate de discursul dreptomist.

O otravă ideologică a distrus în timp sistemul imunitar al omului occidental. Vechea idee că la Roma faci ca romanii a dispărut, înfierată de predicatorii multiculturalismului relativist, pentru care orice manifestare subculturală e o formă de cultură și pentru care toate culturile sunt egale. Tinerii prost școliți în ZEP-uri progresiste, sortiți șomajului – fiindcă economia europeană nu mai duduie ca în anii 60-70 –, neasimilați cu adevărat, ba chiar îndrumați de pedagogia oficială să cultive diferența, își caută în manifestări extreme, în islamism, în crimă chiar o rațiune de a fi, un sens al vieții.

Pentru a putea măcar începe să găsești o soluție la problema violenței islamiste în Europa trebuie să începi prin a recunoaște problema, a o numi cu numele ei real, a termina cu dublul discurs autodeluziv al corectitudinii politice.

Câteva piste:

1. reînțelegerea faptului că simpla proclamare a laicității și excluderea religiei din spațiul public și din discursul cultural mainstream nu face ca religiile să dispară, cum vor progresiștii; creștinismul devitalizat s-a refugiat deja în catacombe și se roagă în liniște, timorat, în schimb islamul fabrică bombe și jihadiști în tot felul de moschee clandestine sau în cartierele unde poliția nu prea îndrăznește să intre. E greu de înțeles că anticreștinismul mainstream a fabricat, în mare, inclusiv antioccidentalismul islamist în Europa occidentală?

2. înțelegerea faptului că discursul post-marxist dominant a eliminat orice posibilitate de asimilare culturală reală. Tinerii musulmani din Franța nu vor deveni niciodată francezi, fiindcă în afară de limbă, statul nu le impune decât identități moi, pe care identitatea lor religios-culturală tare le va domina, impunându-se. Dispărând ideea însăși de de normă și canon, rămâne doar vidul. Cu ce să-și dea un sens tinerii musulmani: cu ura de sine a omului occidental, cu relativismul valoric, cu lipsa de orice credință în afară de bunăstare hic et nunc (“durer sans trop souffrir”, cum spunea Jean Raspail în romanul Sire)? Evident că nimic în cultura adoptivă nu le oferă un model identitar mai credibil decât islamul. Iar dezrădăcinații sunt adesea cei mai habotnici practicanți ale unor tradiții duse la extrem.

3. renunțarea la laxismul păgubos, fără a cădea în xenofobie isterică și autoritarism liberticid. Să nu uităm că două dintre victimele atentatului de ieri (un polițist și un corector) erau musulmani. Majoritatea musulmanilor sunt oameni de treabă, ca majoritatea oricărei populații. Dar naturalizarea semi-automată fără o reală aculturare, imigrația masivă, timorarea poliției și a justiției sunt vini ale administrației. În fond, dacă autoritatea funcționa, unul dintre Kouachi, capul răutăților, sau tot felul de imami auto-proclamați nu ar fi putut acționa.

Totul începe cu un declic mental, cu înțelegerea realistă a factorului identitar, și continuă cu politici de asimilare reală. Franța a asimilat până la anihilare identitară bretoni, provensali, basci, alsacieni, flamanzi – etnii creștine, similare, cu o lungă istorie comună, până la urmă. E bine, e rău? Asta a fost, fără asta nu exista Franța, sau cel puțin nu în toată grandoarea ei. Când însă a trebuit să asimileze oameni dintr-o cultură radical diferită și istoric ostilă, a depus armele, mai ocupată să-și distrugă propria identitate și să practice relativismul cultural multi-kulti.

Soluția e în primul rând la nivelul mentalității, abia apoi la cel al autorității.

Adrian Papahagi

pt. conf.: http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi-esecul-frantei/

Doi asasini economici ai Romaniei de care s-a vorbit prea puțin: Petre Mihai Băcanu și Emil Constantinescu

Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă, Textele altora pe 12.01.2015 | 6 comentarii

Analiză de caz: SOLVENTUL Timisoara

A treia intreprindere din Timişoara, ca valoare a producţiei industriale, după Comtim şi UMT, C.P.Solventul avea cele mai complexe instalaţii din sud –estul Europei. Nici una din vecinele noastre, Ungaria, Iugoslavia sau Bulgaria nu deţineau instalaţii de complexitatea celor din Timisoara. Combinatul primea două din materiile prime, etilena si propilena, de la H.I.P. Pancevo, Iugoslavia, prin două conducte.
Despre faptul că va urma un embargou împotriva Iugoslaviei, nimeni, nici de la minister nici de la FPS, nu ne-a avertizat. Am aflat însă de la japonezi. Firma Mitsui, care ne vânduse licenţa de fabricare a polietilenei, ne-a invitat în mai 1992, pe mine şi pe şeful secţiei de polietilenă Ioan Tincul, să facem o vizită la instalaţia lor de lângă Tokio, pentru a ne prezenta un catalizator superactiv care ne-ar fi permis să fabricăm sorturi suplimentare, în instalaţia noastră. La unlunch cu unul din vicepreşedinţi, noi am făcut propunerea ( pentru care n-aveam nici un mandat ) ca în contul tehnologiei şi primei şarje de catalizator să oferim acţiuni la Solventul pentru Mitsui. Replica vicepreşedintelui a fost că vor fi probleme cu materiile primă din cauza embargoului care se va institui împotriva Iugoslaviei. Noi habar nu aveam.
Când s-a instituit embargoul împotriva Iugoslaviei, în 1992, au fost exceptate de la embargou trei intreprinderi : Hidrocentrala Porţile de Fier, Comtimul şi Solventul, astfel că vameşii n-au închis robinetele de la graniţă. Sârbii au oprit însă livrarea etilenei, pentru care aveau şi ei instalaţii de prelucrare, dar au continuat să livreze propilena, pe care n-o puteau prelucra. Conform contractului, pentru cele două materii prime primite, România livra Iugoslaviei, în contrapartidă, sare, polistiren şi nafta ( materia primă pentru fabricarea propilenei şi etilenei ). Dacă fără sare şi polistiren cooperarea putea funcţiona , fară nafta nu se putea, iar barjele cu nafta au fost secrestate în portul Giurgiu, desigur de către vameşii români, care n-au vrut să înţeleagă că acest produs face parte din cooperare, astfel că-n scurt timp sârbii n-au mai putut fabrica nici ei propilena .
După o scurtă perioadă de derută, când se prefigura închiderea completă a Combinatului şi trimiterea în şomaj a peste 1 500 de oameni, H.I.Pancevo a propus şi Solventul a acceptat, ca una din conducte să fie utilizată în sens invers pentru livrarea naftei ( ulterior şi motorină ) din România în Iugoslavia. Pentru această operaţie s-a stabilit să se respecte condiţiile de transport din contractul de cooperare, dar, de data aceasta cheltuielile respective urma să le platească partea sârbă sub formă de propilenă .
În aceste condiţii în care una din materiile prime lipsea cu desăvârşire iar cealaltă se primea cu ţârâita, cu cisternele pe calea ferată, situaţia economică a Solventului s-a degradat serios, totuşi s-a reuşit performanţa supravieţuirii embargoului, fără să reducă personalul, altfel decât pe cale naturală
Fondul Proprietaţii de Stat (FPS ), acţionarul majoritar, a organizat un concurs internaţional pentru angajarea unui manager de criză, care urma să fie plătit din fonduri europene. Poziţia a fost câştigată de un manager francez cu experienţă, care conducea o firmă franceză din România, Patrick de Valois , care urma să-l ajute pe directorul general . Pe banii europeni s-a făcut un audit financiar de către o firmă engleză şi un studiu de piaţă de către o firmă italiană, toate angajate de FPS. Rezultatul auditului financiar a fost bun, iar produsele Solventului aveau piaţă de desfacere. Patrick de Valois, după ce a studiat situaţia, a tras concluzia că ceea ce lipsea Solventului, pentru a se redresa, era lipsa capitalului circulant, adică era nevoie de un credit bancar. Între timp Solventul acumulase datorii la furnizorul de gaz metan şi de energie electrică. Datorii la stat nu avea, pentru că banca nu elibera banii de salarii până nu se achitau obligaţiile catre stat, inclusiv CAS –ul. Era însă pericolul ca odată obtinut creditul bancar, banii să fie luaţi de cei la care aveam datorii, aşa că s-a întocmit un plan de achitare a datoriilor, treptat, lunar, pe timp de un an, care a fost acceptat şi semnat de directorii generali de la Romgaz şi Renel. Cu documentele respective, plan de restructurare, audit financiar, studiu de piaţă şi aranjamentele cu Romgaz şi Renel, directorul general al Solventului Petre Marin împreună cu managerul de criză s-au prezentat la o bancă străină, de unde se spera să se obţină creditul. Totul a fost în regulă, doar că banca a cerut ca protocoalele semnate cu Romgaz şi Renel să fie vizate de Ministrul industriilor, care era Călin Popescu- Tăriceanu. Era iunie 1997. Directorul general n-a reuşit să fie primit de ministru, aşa că a obţinut semnătura unui ministru adjunct, dar banca n-a acceptat decât semnătura ministrului.
În acest timp, într-o zi din iunie 1997, soseşte un telex de la minister, cam pe la ora 10.00, în care se cerea ca până la ora 13.00 să comunicăm la minister trei poziţii din bilanţul contabil. Directorul general Petre Marin era la Bucureşti, aşa că telexul a ajuns la mine ( eram director producţie ), iar IO l-am trimis la directorul economic ca să scoată datele respective din bilanţ. Când am primit rezultatul am observat că datele respective nu sunt semnificative și nu ne avantajează aşa că nu am trimis răspunsul la minister. A doua zi în presă a apărut lista celor douăzeci de intreprinderi pe care se angajase premierul Victor Ciorbea, în faţa delegaţiei FMI, să le lichideze, ca fiind “ găuri negre “ ale economiei. Solventul nu era printre ele. Lista a fost subiectivă, cele trei pozitii din bilanţ nefiind relevante, dovadă că au fost incluse pe listă intreprinderi cu potenţial, cel mai evident fiind al Şantierului naval Drobeta Turnu-Severin care avea contracte de construire a unor nave, pentru firme străine, pentru următorii doi ani.( ulterior a fost scoasă de pe listă). Tot “găuri negre “au fost considerate de guvernul Ciorbea şi douăzeci de complexe avicole şi de creştere a porcilor, pe care cu “ mândrie “ le-au lichidat. Imaginile prezentate de televiziune cu porci numai piele si oase, înfometaţi, erau de groază. Rezultatul l-am simţit personal, aproape imediat , pentru că dacă până atunci aveam piaţă de desfacere pentru porumbul sau grâul pe care-l obţineam de pe pământul moştenit, livrându-l direct din câmp la gară sau bazele de colectare, începând cu 1998 nu mai aveam cui vinde produsele. Aşa am ajuns să importăm 80 % din produsele alimentare de care avem nevoie.
Managerul nostru de criză, Patrick de Valois, era şi expert al Ministerului de Externe al Franţei în probleme ale economiei româneşti. În iunie 1997 este invitat să ţină o conferinţă la Sorbona, după care la Ambasada României are loc un coctail, la care participă, printre alţii şi vicepreşedintele FPS Bogdan Baltazar şi Călin Popescu – Tăriceanu, ministrul industriilor. Patrick de Valois se gândeşte să profite de ocazie pentru a aborda problema Solventului, aşa că se apropie cu un pahar de coniac în mână de cei doi demnitari români şi începe să spună ce problemă îl frământă. La scurt timp după ce începe însă Bogdan Baltazar îl întrerupe zicând : “ Lăsaţi-l să moară, nu vă mai zbaţeţi pentru el, n-are nici –o şansă . “ Francezul rămâne perplex . Încearcă să le explice că vor obţine un preţ mai bun pentru el dacă este în funcţiune decât dacă este oprit, că oricine încearcă să vândă ceva pregăteşte obiectul respectiv. Văzând după feţele lor că nu i-a convins, le dă exemplul maşinii care urmează să fie vândută, este spălată curăţită, eventual vopsită, reparată ca să funcţioneze. Faptul că, de exemplu, consumă mai multă benzină sau ulei decât normal se poate rezolva ulterior, dar cumpărătorul are totuşi un bun util, şi nu o gramadă de fier vechi ( francezul nu ştia că încă din 1990, de când Petre Roman a declarat că “ industria românească este o grămadă de fier vechi “, demnitarii români făceau eforturi disperate ca să transforme “ ideea “ în realitate ). Tăriceanu, sesizând gafa lui Baltazar, intervine, încercând să mai dreagă busuiocul, zicându-i să vină la minister, la el, cu un plan de restructurare, cu reducere de personal , etc. De fapt Patrick de Valois dorea doar o semnătură a ministrului pe cele două acorduri de plată eşalonată a datoriilor la gaz şi energie electrică. După întoarcerea în România, Patrick de Valois ia legatura cu şeful de cabinet al ministrului , obţine o audienţă pentru ora 8.00, într-una din zilele următoare, dar când se prezintă este anunţat că domnul ministru Călin Popescu -Tăriceanu a trebuit să plece urgent la guvern, fixându-se o altă întâlnire. Lucrurile s-au repetat încă de două ori, aproape la fel, fiind evident că Tăriceanu nu vrea să-l primească. Abia după aproape trei luni s-a reuşit obţinerea semnăturii lui Tăriceanu, cam la mijlocul lui septembrie. În sfârşit se predă documentaţia la bancă ,urmând să se astepte doar întrunirea consiliului de administraţie pentru aprobarea creditului.
In 26 sept.1997 are loc declaratia presedintelui Emil Constantinescu, sub forma unui discurs dramatic prezentat la televiziune, despre cum va lupta el cu coruptia si jaful din economie, anunţă că Solventul a încălcat embargoul cu Iugoslavia, cere destituirea conducerii intreprinderilor nominalizate şi anchetarea lor penală. Pentru Solventul anunţă un prejudiciu adus statului de 7 miliarde de lei .
Mult timp am crezut că ieşirea presedintelui a fost spontană, nepremeditată, din propria iniţiativă. Apoi am corelat anumite fapte petrecute anterior. Cu circa două săptămâni înainte, a venit la mine la birou o tânără ingineră stagiară, ţărănistă , care mi-a spus: “Domnule inginer, vi se pregăteşte ceva foarte urât. Mai mult nu pot să spun “ . N-am luat în serios avertismentul şi nu l-am discutat cu nimeni. Astăzi sunt convins că şi semnarea eşalonării datoriilor de către ministrul Tăriceanu s-a facut după ce deja ştia că urma să primim o lovitură de la cel mai înalt nivel şi că semnătura sa nu ne va mai folosi la nimic.
După ce embargoul cu Iugoslavia a fost ridicat, prin septembrie 1996, doi funcţionari de la Curtea de conturi a judeţului Timiş, au efectuat un control la Solventul. Controlul s-a finalizat cu un raport care analiza în special operaţiunea de livrare nafta şi motorina către Iugoslavia, în perioada embargoului, rezultând, după părerea lor că trebuia plătit TVA-ul, propunând şi sancţiuni pentru conducere. Noi am contestat aceasta pe motiv că la o prestare de servicii către o firmă externă, conform legii, nu se plăteşte TVA. Prin decembrie, acelaşi an, folosind date din raportul respectiv, în cotidianul local Renaşterea bănăţeană apare un articol care acuza Solventul de încălcarea embargoului. În martie 1997, ziarul România Liberă începe o campanie de presă având ca subiect ipoteza încălcarii embargoului de către Solventul, în care timp de câteva săptămâni, pe pagini intregi, se fabulează, îmbinând date reale cu insinuări şi presupuneri, folosind ca bază raportul Curţii de conturi. Campania se termină cu publicarea unei scrisori a Generalului Costică Voicu, Şeful Inspectoratului General de Poliţie, în care acesta răspunde somaţiei lui Băcanu (a somat poliţia să ia măsuri împotriva noastră, dar propria lui reclamaţie împotriva noastră nu şi-a publicat-o), că în urma analizei Raportului Curţii de conturi nu există elemente care să justifice sesizarea parchetului în vedere începerii urmăririi penale a conducerii Solventului.
În urma directivelor date de preşedinte, instituţiile statului se pun pe treabă, aşa că a doua zi, AGA ( Adunarea Generală a Acţionarilor), destituie din funcţie pe directorul general şi pe directorul producţiei, numeşte un ţărănist administrator şi un liberal director producţie, iar directorii destituiţi sunt luaţi de poliţie, cu maşinile poliţiei, în prezenţa televiziunii, pentru declaraţii şi anchete. AGA era formată din doi reprezentanţi de la FPS şi unul de la FPP ( Fondul proprietăţii private ). Doamna Iovan se eschivează să participe la această mascaradă şi anunţă că nu poate veni la şedinţă, dar şeful local al FPS-ului emite urgent o împuternicire pentru ţărănistul Viorel Sasca, cel de-al doilea reprezentant FPS, ca nu cumva şedinţa să se amâne, astfel că decizia a fost luată practic de o singură persoană.
Dacă preşedintele Emil Constantinescu ar avea scuza, să zicem, că a fost dezinformat referitor la Solventul, nu acelaşi lucru se poate spune despre Viorel Sasca. El era inginer chimist, lucra într-un institut de cercetare, cunoştea bine problemele de la Solventul, inclusive povestea cu embargoul. Cunoştea inclusiv planul de restructurare, care cuprindea printre altele si înlocuirea Cold –boxului , care crease probleme, cu o instalaţie modernă de site moleculare ( PSA ), pentru obţinerea hidrogenului de înaltă puritate. Anexele tehnice ale contractului respective erau deja semnate, se astepta intrarea creditului pentru semnarea părţii comerciale a contractului. Cu toate acestea a pus umărul cu entuziasm la dărâmarea Solventului . Doar pentru o bursă de 6 luni   în străinătate şi un post de consilier judetean ?
Preşedintele sindicatului, Mircea Ţigan, în ziua în care se ţinea AGA, a venit la mine şi m-a intrebat ce părere am dacă sindicatul să organizeze sau nu o demonstraţie de protest împotriva destituirii noastre. I-am spus să nu agite spiritele, în speranţa că noua conducere, având sprijin guvernamental va face treabă.
Banca a aflat ce s-a întâmplat la Solventul şi când noua conducere s-a dus după creditul promis, a răspuns că nu este nici o problemă, doar că doresc o scrisoare de la FPS , în care să se arate că deşi au schimbat conducerea, politica lor faţă de Solventul a rămas aceeaşi, anume că doresc continuarea producţiei.
Noul administrator, însoţit de fostul director general s-au dus la FPS după scrisoarea cerută de bancă. FPS-ul întocmeşte scrisoarea respectivă, dar ea nu este semnata de preşedintele Sorin Dimitri, ,nu este semnată nici de vicepreşedintele Bogdan Baltazar, nu este semnată nici măcar de directorul general Mihuţ, ci doar de un funcţionar de nivelul patru, directorul direcţiei petrochimie. Pentru bancă pozitia reală a FPS –ului era clară , aşa că a amânat acordarea creditului sine-die.
Noua conducere, care nu avea însă intenţia de a continua producţia, în luna următoare disponibilizează 1 000 de salariaţi, cărora guvernul le oferea o compensaţie de 12 salarii ,promiţând că peste un an se va relua producţia , iar ei fiind specialişti vor fi reangajaţi. N-au mai fost reangajaţi nici după un an, nici după zece ani, practic odată cu intervenţia preşedintelui Emil Constantinescu, Solventul şi-a oprit producţia. Restul personalului a fost o obligat să se pensioneze ( cei care indeplineau condiţiile ), foarte puţini au mai lucrat o perioadă în micile instalaţii de plastifianţi şi ca paznici. Pentru Timisoara impactul n-a fost mare, oamenii şi-au gasit de lucru, dar mult sub nivelul lor de calificare , majoritatea ca paznici sau la banda de montaj a unor sucursale straine.
Conducerea compexului H.I. Pancevo, la un moment dat a oferit acţiuni în valoare de un million de dolari în schimbul a unui număr echivalent de acţiuni de la Solventul, dar FPS –ul a respins oferta .După un timp, FPS-ul a vândut Solventul unei firme pe care o interesa valorificarea terenului ( 35 ha ), iar din 2008 s-a început taierea instalaţiilor şi vinderea lor ca fier vechi.
În Delaware rafinăria Valero este închisă de câţiva ani, dar nimeni nu aprobă tăierea ei pentru fier vechi. Dimpotrivă pe agenda unor candidaţi la alegerile locale sau pentru Congresul SUA, apare preocuparea pentru repornirea rafinariei, ceea ce ar insemna multe joburi de înaltă calificare. De câte ori circul pe autostrada Interstate 95 şi trec pe lângă un complex petrochimic aflat în Philadelphia, mi-a aduc aminte de Solventul, care nu arăta cu nimic mai rău şi se afla, la fel, înconjurat de locuinţe.
Sfârşitul Solventului m-a durut, pentru că ani de zile mi-am pus întreaga capacitate şi energie ca lucrurile să meargă mai bine, acolo unde lucram. Am simţit o anumită mândrie că am reuşit să-mi aduc contribuţia pentru ca Solventul să supravieţuiască celor patru ani de embargo. Aceasta ne-a costat, pe mine şi alţi patru colegi :Petre Marin -director general, Nicolae Bodeanu –director comercial, Domiţian Misăilă-director economic şi Gheorghe Giurgiulescu-şef instalaţie, terfelirea în presă, şase ani de hărţuire din partea justiţiei, pe traseul poliţie, parchet, judecătorie, tribunal, curtea de apel, din nou judecatorie, tribunal, curtea de apel, parchet, poliţie, parchet, ca-n final parchetul să ia decizia de încetarea urmăririi penale. Dosarul a atins o jumătate de metru înălţime .
Totuşi, nu demult, un articol al venerabilului şi neobositului luptător pentru drepturile românilor din Valea Timocului, Domnul Cristea Sandu- Timoc, m-a făcut să simt un regret că nu am făcut ceva ce se putea face în perioada embargoului. Domnia sa spunea că nu s-a profitat de poziţia noastră favorabilă pentru a cere sârbilor drepturi pentru românii de pe Valea Timocului. Aşa este şi regret. Mai mult decât atât , unul din oamenii de bază în operaţiunea respectivă a fost un român din Iugoslavia, Ion Bălan, care avea acces la nivele foarte înalte. Prin el se putea cere multe şi sunt convins că s-ar fi obţinut. Eram dezinformat şi intoxicat de faptul că românii din Banatul sârbesc aveau biserici româneşti şi şcoli primare în limba română, nu ştiam ce urât se poartă sârbii cu fraţii noştrii din Valea Timocului. Atunci puteam să acţionez cu fapta, azi, din păcate ,numai cu vorba.
Toate intreprinderile din Timişoara care s-au privatizat, Dermatina, Extraceram, Optica, Industria lânii, Electromotor, Electrotimiş, Tehnometal, 6 Martie, Fabrica de zahăr, Fabrica de ulei, Guban, Modern, Begapam, Fructus, UMT, Comtim ,ş.a , au fost distruse, cumpărate pe nimic pentru speculaţii imobiliare cu terenul lor. Sunt două excepţii notabile Azur, preluat de o firmă americană şi Detergenţii ( o parte ) , preluat de Procter & Gamble, care şi-au păstrat profilul.
Distrugerea economiei naţionale nu poate fi explicată decât prin trădarea poporului român de către cei care au ajuns să-l conducă în ultimii douăzeci de ani . Faptul că am fost trădaţi, iar trădarea are un preţ, rezultă şi din îmbuibarea în care trăiesc cei care au fost sau sunt la putere. Paralel cu economia s-a distrus cercetarea ştiinţifică, s-a desfiinţat armata ( nu mai avem demult soldaţi, în schimb avem o grămadă de generali ), iar acum este la ordinea zilei distrugerea sănătăţii , învăţământului şi sistemului de pensii. A mai rămas ceva ? Da, biserica, din care nu s-a reuşit, deocamdată, decât scoaterea semnului de carte tricolor din Evanghelie. Materialiştii atei care sunt la putere un singur lucru nu pot să ne ia, atâta timp cât rămânem creştini : speranţa .

Delaware , Sept.2010                                                                          Ioan Ispas

Radu GOLBAN,.Fundamentalismul islamic și cultul bocitulului în UE

Fundamentalismul islamic și cultul bocitulului în UE

Postat la: 11.01.2015 16:18 | Scris de: ZIUA NEWS

SURSA http://m.ziuanews.ro/editorial/fundamentalismul-islamic-i-cultul-bocitulului-in-ue-140988

Un serial de caricaturi blasfemiatoare şi o replică atroce și condamnabilă cutremură Europa. Cu acest act terorist, însă, ipocrizia lumii occidentale şi-a descoperit numitorul comun: apărarea dreptului la opinie. De la bocitul arhaic pe malul Dâmboviţei până la solidaritatea selectivă faţă de victime politice, sub forma de slalom uriaş printre cadavrele din Orientul Mijlociu până în Ucraina, Europa ne indică în ciuda altor probleme mult mai persistente, nucleul dur al unităţii. O adevărată solidaritate a pixului în numele dreptului la exprimare încearcă să cucerească inimile europenilor, sugerându-le că adevărata provocare nu este coaja de pâine uscată din farfuria lor, ci dreptul de a visa la un curcan umplut, alias valori europene.

Îngrămădeala persoanelor publice din ţară la bocit cu tot arsenalul de batiste şi lumânări s-ar înscrie perfect în seria spectacolului „Români au talent". În sfârșit putem, cot la cot cu Europa, înjura un adversar comun, simțindu-ne prin analizele de risc terorist și pe la noi o platoșă a libertății. Supralicitarea lacrimilor merge mână în mână cu supraestimarea rolului de moluscă al Bucureștiului în acest conflict și vine pe un val al făţărniciei care este de natură să instrumentalizeze politic victimele umane ale atacurilor islamiste. Ce ar fi Parisul duminică, 11 ianuarie, dacă nu ar participa și Domnul Președinte Klaus Iohannis. Dacă spiritul de fraternizare electorală al diasporei exprimat recent la alegeri a rămas în viață, atunci în mod sigur comunitatea românească din Franța va fi portdrapelul manifestației pentru libertatea pixului. Putem fi mândri că am dovedit faţă de atacurile de la Paris cel mai mare grad de afecţiune și batiste pe cap de locuitor din Europa.

Sperăm ca sub aspectul de redistribuire socială pe care îl asigură jelitul profesional al babelor, pentru aşi completa pensia printr-o normă plină la cimitir, să ne cadă şi nouă o mărgică de Europa în poală, semnându-ne în toate cărţile de condoleanţe? Dorim, cu pixul în mână să ne transformăm în nişte conchistadori pentru apărarea libertăţii de opinie? Jalnic când nu ai după ce bea apă, să aperi ceva de care oricum, nu ai pe deplin parte. Cred că apărarea dreptului la opinie în România este un lucru necesar chiar fără un pericol fundamentalist musulman. Şi mai tragic ar fi schimbul de paradigmă care s-ar petrece stilizându-l pe Domnul George Maior în primul caricaturist sau lector al ţării.

Duplicitatea bătrânului continent faţă de victimele unor agresiuni armate, în funcţie de oportunităţile sau preferințele politice este de natură să atragă dispreţ şi să decimeze credibilitatea Europei în lume. Până a ajunge să apărăm valori sau să oferim din oficiu deja carne de tun pentru a ne face plăcuți, trebuie să lămurim niște aspecte. Sângele din Donetsk sau Fâșia Gaza are acelaşi miros dulceag şi pătează hainele şi suflete doar la fel ca şi cel vărsat la Paris. Chiar dacă nu se pune problema să pierdem din grandoarea nației, precum riscă să-o piardă Franța ca națiune dezbinată, noi traducem liber „Grande Nation" cu a ne da grande. Șansa României în lume este fie de a renunța la poalele de bocitoare, fie de a le fâlfâi pentru orice cauză umanitară ca să se vadă și lenjeria roșie.

Indiferent cât de violent sau eficient va răspunde Europa la actele teroriste islamiste, noi trebuie să ne păstrăm calmul și să clădim pe vechile relații cordiale cu lumea islamică. A ne înrola în alianța ipocriților, ne va transforma într-o țintă vie a unui conflict care nu ne aparține. Riscul pentru noi este ca pe un val de militarism să mai pierdem o generație și să triem pentru achiziția costisitoare de tunuri mai eficient bolnavii săpând gropi și tineretul îmbrăcându-l în uniforme spoliate. Mai întâi să depășim duplicitatea la noi acasă, decât să ne asigurăm simpatia cuvenită unui Patrocle pentru lătratul la Înalta Poartă a vestului.

Radu Golban

O poziție pragmatică și morală. Dan Culcer

Interviu cu Mircea Malița, primul român membru în Clubul de la Roma: UE, ameninţată să se rupă în bucăţi

Interviu cu Mircea Malița, primul român membru în Clubul de la Roma: UE, ameninţată să se rupă în bucăţi

de Laurentiu Mihu , 25 octombrie 2012

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-primul-roman-membru-in-clubul-de-la-roma--ue--amenintata-sa-se-rupa-in-bucati-282035

Diplomatul şi matematicianul Mircea Maliţa a fost primul român care a intrat în Clubul de la Roma. Episodul s-a consumat în 1972, la scurt timp după ce Clubul a dat publicităţii un raport care a zguduit la vremea respectivă lumea, cu privire la evoluţia omenirii în următoarele patru decenii. La 40 de ani distanţă, în toamna lui 2012, o nouă coincidenţă: după câteva luni de la lansarea următorului raport (cel pe 2012-2052), Adunarea Generală a Clubului de la Roma se ţine la Bucureşti.

Academicianul Mircea Maliţa s-a numărat printre vorbitorii de la evenimentul care a avut loc la începutul acestei luni, insistând, alături de Richard Ernst, laureat al Premiului Nobel, şi Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, asupra rolului fundamental al învăţării şi educaţiei în conturarea viitorului.

Într-un interviu acordat României libere, Mircea Maliţa descifrează mesajele cuprinse în analizele futurologice ale Clubului de la Roma, prevesteşte o reabilitare în forţă a statului şi povesteşte cum a ajuns el însuşi să facă parte din acest club exclusivist, cu aproape două decenii înainte de căderea comunismului şi după ce ocupase mai multe poziţii de prim rang în acel regim.

România liberă: Cum a ajuns România să găzduiască reuniunea anuală a Clubului de la Roma?

Mircea Maliţa: Nu este un lucru simplu să ai ca invitat Clubul de la Roma pentru Adunarea Generală, care se ţine în fiecare an în altă ţară a lumii. De exemplu, după noi va urma Canada. Am fost incluşi şi graţie unei circumstanţe regionale, în condiţiile în care centrul european al Clubului de la Roma, aflat la Viena, a devenit foarte activ şi a întreţinut legături bune cu Bucureştiul. Asociaţia noastră se bucura şi de un nume bun şi avea în frunte o personalitate recunoscută pe plan internaţional, pe guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, care s-a ocupat de asociaţie şi a luptat şi pentru aducerea acestei întâlniri aici. În plus, Clubul dorea ca locul de desfăşurare a acestei reuniuni să fie în Europa, dar într-un loc în care nu a mai fost. Apoi îşi aminteau de o adunare de vârf care s-a ţinut la Bucureşti în 1999 şi de la care au rămas cu amintiri bune. Clubul de la Roma nu este amestecat cu vreo altă organizaţie internaţională. Este independent, are stilul său, programul său şi aşa a fost creat.

Cum aţi ajuns dumneavoastră în acest Club?

M.M.: În 1972 se ţine la Bucureşti o reuniune a marilor specialişti în prognoză, în prospectivă. În acest mănunchi de personalităţi care au venit, cuprinzând reprezentanţi ai şcolilor americane şi franceze, a fost şi şeful Clubului de la Roma,  Aurelio Peccei, un om remarcabil. Atunci l-am cunoscut, în '72. L-a interesat foarte mult România, văzând-o capabilă de a organiza reuniuni internaţionale de prospectivă, în care Clubul de la Roma de fapt se lansa. A mai venit şi ulterior, răspunzând la invitaţia Academiei de Ştiinţe Economice, ne-am revăzut şi am terminat discuţia la un restaurant din apropiere. Atunci m-a tatonat în legătură cu interesul meu pentru activităţile grupului, ca unul care se ocupa de educaţie. Fusesem ministrul Învăţământului până în 1972. În acel an, ideile de reformă şi modernizare au tăcut, pentru că ne măturase curentul adus din Orient de către Ceauşescu, de la China şi Coreea de Nord, acela al revoluţiei culturale, repetată pe o scară mică la noi sub formă de recâştigare sau reanimare a doctrinei, a vigorii combative. Asta atinsese tot ce ţinea de cultură, educaţie, iar eu am fost scos din scenă, din jocuri pentru un anumit timp. În acest context m-a întrebat Peccei dacă eram interesat de activităţile Clubului, iar eu am răspuns afirmativ şi asta a fost tot. 

Apoi, într-o zi, am aflat că sunt membru al Clubului de la Roma. Am făcut cunoştinţă prin el cu o organizaţie cum nu mai văzusem şi cum nu crezusem că ar putea exista. Era de fapt o non-organizaţie. Nu avea sediu, nu avea structuri, nu avea bani, nu se vota. Clubul era rezervat pentru aproape 100 de persoane din toată lumea. Cerinţa era aceea de a fi interesaţi de problemele globale ale omenirii şi să aibă idei cu privire la soluţii. Asta era tot, nu titluri, nu CV-uri circulate şi alte chestiuni de felul acesta. Era însă organizat în aşa fel ca toate activităţile de bază ale omului să fie reprezentate: economia, politica, diplomaţia, ştiinţele. S-a dorit să fie mai ales o platformă de contact între politicieni şi profesioniştii altor medii. Adică aici politicienii să afle părerile lumii acesteia. Lipsa de formalitate împinsă la exces m-a impresionat şi am rămas cu o simpatie care m-a făcut să-mi schimb şi propriile priorităţi: în loc de structură, drept concept de bază, am pus funcţiunea, deci în loc de structuralism, funcţionalismul. Că doar funcţia creează organul şi, deci, structurile şi instituţiile sunt inventate pentru că există anumite necesităţi. Ei (membrii Clubului de la Roma - n.r.) fugeau de structuri, de forme şi se ocupau de fond şi de acţiune.

Cum a privit regimul afilierea dumneavoastră la Clubul de la Roma?

M.M.: Acuma, eu fusesem diplomat ani de zile, stătusem în străinătate, mergeam curent la Naţiunile Unite, aveam contacte cu universităţi şi alte organisme. Era un lucru normal, care nu era rău privit pentru că se zicea că, uite, mai vorbim şi despre ţara noastră în diferite cercuri. Mai ales că multe din preocupările astea erau legate de interesele de a pune economia română în mişcare şi comerţul ei, deci aveau unele utilităţi. În concluzie, niciodată nu a apărut ca o activitate străină de funcţia mea de bază, aceea de diplomat. Nu am avut, pe această linie, nici un fel de supărare sau întrebări. Clubul de la Roma era un contact cu o lume pe care nu puteai să o neglijezi şi o şansă de a o cunoaşte şi a vedea ce se face, iar pentru mine a fost o şcoală minunată. Reuniunile se ţineau de la Kuala Lumpur până la Montevideo sau Porto Rico. Vedeam locuri cu totul şi cu totul interesante.

Sunteţi primul român care a interferat cu Clubul de la Roma, iar modul de lucru şi previziunile vă sunt suficient de familiare. Spre deosebire de precedentul raport, care viza perioada 1972-2012, concluziile documentului care se referă la următorii 40 de ani trag noi semnale de alarmă cu privire la evoluţia omenirii. Rămâne, totuşi, loc şi pentru optimism sau timpul pentru aşa ceva a expirat?

M.M.: Raportul vechi a zguduit lumea. Noul raport este unul cuminte, aşezat, plin de documentaţie utilă. Îmi place că sesizează câteva lucruri pe care le anunţă însă cu multă reţinere şi prudenţă. De exemplu, conţine două idei sau tendinţe care se regăsesc acum în toate rapoartele asupra viitorului. Una este aceea că statele trebuie să-şi recapete autoritatea şi că trebuie să iasă din zona asta de interdicţie şi degradare care le-a urmărit cam de 30 de ani încoace. Se afirma că statul e prost, că abuzează, că e birocrat, că e împotriva individului şi alte chestii de felul ăsta. Ca efect, statele au fost turtite, sărăcite, slăbite, li s-au luat atribuţii până la punctul de a nu putea aplica răspunderea lor primordială, adică promovarea interesului public.

Este criza economică un factor care influenţează începutul schimbării de paradigmă?

M.M.: Absolut. Dacă ceva a scuturat o mentalitate care se aşezase şi care prinsese coajă, începând să umble la rădăcină, aceasta a fost criza. Puneţi statul şi lăsaţi-l să-şi facă treaba! El răspunde de interesul public! Privatul e foarte important, lasă-l acolo, dar el nu construieşte şcoli, nu face grădiniţe, nu face spitale, nu rezolvă medicina şi educaţia omului, nu face şosele. Astea, toate, ţin de interesul public şi fiecare cetăţean depinde, în fond, de funcţionarea acestui stat.

Pare un reviriment al stângii?

Statul s-a compromis în mod sinistru în timpul fiecărei dictaturi, când statul nu mai e stat, ci un captiv, e furat de la populaţie şi e jucat după dorinţele şi toanele unui tiran sau ale unei clici. Ăla nu e stat veritabil, e ceva ce pare odios. Dar e odios cel care l-a furat şi care l-a degradat. Prin urmare, el (Raportul Clubului de la Roma pe 2012-2052 - n.r.) spune că statele trebuie să fie altfel, să fie mai puternice, mai active. E vorba de revenirea la autoritate. A doua idee a Raportului face referire la capitalism. Dacă critici unele lucruri din economia capitalistă ţi se zice că negi sistemul, aşa că toată lumea este atentă să nu vorbească împotriva capitalismului. Ei bine, Raportul nu vorbeşte contra capitalismului, dar imaginea pe care o prezintă este aceea a unei grădini înecate în buruieni şi care trebuie plivită pe margine. Se susţine că acolo unde se fac excese, jafuri, acolo unde se introduc principii greşite în ceea ce priveşte circuitul bănesc, acolo este nevoie de un anumit control.

Şcoala de la Chicago chiar nu mai are şanse în paradigma asta nouă.

M.M.: Şcoala de la Chicago a vrut să elimine total statul şi a evoluat concomitent cu degradarea lui. Dar dacă accepţi statul înseamnă să accepţi un stat responsabil ca lucrurile să meargă cinstit. Nu e vorba atât de distincţia privat-public, e vorba să nu fie încălcate interesele fundamentale ale oamenilor, să nu se ajungă la crize. Dar numai pentru că s-a intrat în criză şi-a dat lumea seama că, lăsată singură, piaţa face boacăne. Ideea asta e prinsă în Raport, dar cu prudenţa necesară. Eu cred că, cu vremea, aceste chestiuni vor deveni explozive şi se vor spune cu gura plină, în aşa fel încât statul să fie stat, interesul public servit, iar fanteziile şi excesele fantastice şi fraudate să fie puse la punct. Aş mai spune că Clubul de la Roma este suficient de înţelept să înţeleagă faptul că ideile astea au început să prindă şi în literatură, în cea americană de exemplu, şi să fie spuse din ce în ce mai bine şi mai clar. Noi trebuie să ne aşteptăm ca aceste idei să aibă un curs ascendent în lume.

Alegerile din SUA sunt aproape. La jumătatea mandatului lui Obama, aţi dat un interviu în care îl portretizaţi ca pe unul dintre oamenii care vor marca istoria Americii şi a lumii. Însă tot cu acea ocazie spuneaţi, textual, că „noi numai după 2012 vom şti care e tonusul vieţii internaţionale". La ce fel de „revoluţie" vă aşteptaţi într-un posibil ultim mandat al preşedintelui SUA?

M.M.: Toată omenirea aşteaptă "the big shift", marea schimbare. Asta ar fi echivalent cu renunţarea la prejudecăţi şi la abordările ficţionale, bazate pe mituri şi, deci, revenirea la realism şi raţionalitate, în acelaşi timp la modestie şi cinste. Problema are un fond etic. De când e lumea se ştie că prin lăcomie şi prin aroganţă pierzi.

Depinde, unii câştigă chiar foarte mult.

M.M.: Da, dar pentru moment. A la longue nu se poate. Lumea are nevoie de stabilitate, nu de iarmaroc. Or, pentru asta tebuie să fie cineva de veghe.

Aţi fost ambasador în Statele Unite într-o perioadă extrem de interesantă, perioada Reagan. La momentul la care vorbim mai depind de America la fel de multe, pe plan global, comparativ cu situaţia de acum trei decenii? Pe termen lung, Clubul de la Roma face trimitere la avântul câtorva state emergente şi la un anumit tip de stagnare a SUA.

M.M.: Ca indici, America este foarte afectată de criză. Din acest motiv, poziţia ei se clatină şi mereu se vorbeşte de o mutare a supremaţiei în lumea marilor puteri spre China. După câte ştiu eu - şi cunosc mentalitatea americană pentru că am stat acolo cinci ani la Naţiunile Unite şi trei ani ca ambasador - adevărata lor filosofie este pragmatismul. Ei sunt oameni practici. Când au văzut că au greşit ceva, se reorientează fără a crâcni. Am văzut cum un neoliberal, cunoscut ca autoritate a curentului, a devenit brusc apărător al ideii de stat, de control, de piaţă reglementată. El, aproape disperat, spunea că dacă nu restauraţi statul se duce naibii supremaţia americană în anumite domenii. Americanul, ca nici o altă naţie, dacă vede că a greşit, nu începe să plângă, ci înţelege şi acţionează în consecinţă. Nu ar fi de mirare ca tocmai acest lucru să se întâmple de acum încolo, dar nu cu oricine, nu cu conservatorii. De la ei nici o speranţă. Sigur că acord în continuare credit potenţialului extraordinar al acestei ţări şi oamenilor ei.  

Pe lângă criza economică, diminuarea resurselor rămâne o ameninţare de prim rang la adresa securităţii mondiale. Există riscul ca statele să ajungă, pe fondul acestei tendinţe, la conflicte majore?

M.M.: Limita resurselor şi poluarea - asta este una dintre discuţiile care se poartă merituos în Clubul de la Roma. Problema securităţii a fost pusă în centrul atenţiei de foarte multă vreme, dar a fost, din păcate, militarizată. Însă problema unui război mare nu prea se pune şi pentru un motiv ridicol, că e foarte scump şi statele nu au bani ca să facă războaie. Pe urmă, dacă şi câştigi un război îţi asumi nişte sarcini de o mie de ori mai complicate decât cele cu care erai obişnuit în mod curent. Chestiunea asta cu războaiele nu mai este prea apetisantă. Se trece însă foarte mult pe latura soft. În fond, ce înseamnă a câştiga ceva pe plan internaţional decât a-ţi asigura prieteni sau aliaţi? Adică să găseşti parteneri care să facă ce spui tu. Da, dacă se poate. Păi, atunci, problema se pune să-i determin să facă asta prin diverse mijloace de convingere, de cointeresare sau de fraudă. Asta înseamnă soft. În politică au pătruns foarte mult ideile astea de manevrare, de câştigare a celor mici prin diferite căi, inclusiv ideile astea de globalizare sau integrare regională, care prin definiţie sunt antistat, căci vor să absoarbă statele respective în sânul lor. Formula integrativă este anti-stat din pornire. Trebuie privită cu suspiciunea cu care te raportezi şi la chestiunile economice. Nu-mi plac structuralismul şi formalismul, iar Europa este un monument de formalism şi de birocraţie.

Spuneţi asta într-un moment în care Uniunea Europeană accelerează procesul de integrare. Consideraţi proiectul UE unul ratat sau, cel puţin, unul cu o viaţă care nu poate fi prea lungă?

M.M.: Una este să concepi cooperarea mai strânsă între state, legăturile dintre ele, respectul reciproc sau urmărirea unui câştig mai bun prin coaliţie. Da, toate sunt bune, minus un singur lucru: există un prag, de care UE s-a lovit deja, cel cultural. Cultura nu se integrează. Are limbă, tradiţii, obiceiuri, folclor propriu. Până şi meniul este unul cu specific cultural. Oamenii mănâncă diferit, îşi concep viaţa diferit. Astea nu se integrează. Păi, dacă te apuci să integrezi ceea ce nu se poate integra devine o aventură perdantă.

Deci pronosticul dumneavoastră pentru Uniunea Europeană este...

M.M.: Nu-l fac, pentru că şi-l scrie singură în zilele noastre. Uitaţi-vă la ea, că e ameninţată de a se rupe în bucăţi. „Soluţiile", în schimb, curg una pe săptămână.

Şi atunci România cum ar trebui să-şi joace viitorul în relaţia sa cu UE?

M.M.: Dacă nu ai viitor propriu, nu ai pentru ce să lupţi.

Cum vi se pare cursul pe care se angajează România?

M.M.: Dar nu se angajează nicăieri. Este membră acolo şi aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Şi ce se întâmplă este criza Europei. S-a terminat criza în Europa? Ce ştim despre criza din Italia şi Spania? Ori dacă Germania va trece la marcă sau dacă îşi păstrează marca sub numele de euro, împreună cu câteva ţări care vor accepta acest lucru? Sunt atâtea întrebări care cer soluţii pe care nu le facem noi, dar la care suntem spectatori. Nu putem să facem nimic, deşi consecinţele ne vor afecta.

Care este soluţia pentru o ţară mică?

M.M.: Ţările mici se strecoară cu viteza şopârlelor. Sunt capabile de o inteligenţă extraordinară tocmai pentru a se salva în situaţiile în care cei mari se lovesc cap în cap sau când vor să le înghită.

Acum aproape doi ani spuneaţi, cu referire la România, că „în chestiuni de viitor noi stăm foarte bine". În general însă, mare parte a temerilor sunt legate tocmai de faptul că România nu are o viziune închegată pe termen lung şi că dă cu piciorul la oportunităţi care ar pune-o în avantaj pe viitor.

M.M.: Dacă ai vrea să ai parte de o ţară frumoasă şi armonioasă, eu cred că altceva decât România nu ai putea să desenezi. Carpaţii sunt aici, marea e alături, Dunărea e aproape. Este o ţară, cum se zicea mai demult, binecuvântată de Dumnezeu din punct de vedere natural. Are resurse, cam din toate câte puţin. Apoi, e aşezată în locul cel mai bun. Nu se putea mai bine, pentru că este la frontiera a două continente, Asia şi Europa. O ţară care înţelege că este situată astfel, îşi construieşte o personalitate şi o politică adecvată ca să fie şi, şi. Nu mai spui sunt occidental sau oriental. Eşti la mijloc.

Şi Putin încearcă acum să reanimeze un fel de uniune euroasiatică. Să mergem spre el?

M.M.: Ruşii sunt de foarte mult timp în dilema dacă sunt asiatici sau sunt europeni, iar asta nu le-a trecut. Se întind de la un ocean la altul, dar încă nu s-au definit. Să ştiţi că nici japonezii, în continuare, nu ştiu dacă vor să fie putere regională sau putere globală. În presa din Japonia încă se balansează între cele două opţiuni. Dar să lăsăm asta. Când eşti la frontiera dintre două continente, trăieşti din faptul că drumurile trec pe aici. Între aceste două continente este obligatorie o comunicare din ce în ce mai mare. Din ce s-a născut Elveţia? Din faptul că din Europa se trecea pe la ei pentru Italia, iar ei luau vama. Au fost cei mai mari beneficiari ai faptului că Estul mergea spre Vest prin ei şi Nordul la Sud, tot prin ei. Şi la noi, locaţia este, într-un fel, analoagă. Avem şi o calitate specială, aceea că există atâta Est în noi. Din Vest ne vin limba şi civilizaţia, din Est ne vin religia, marile tradiţii politice şi culturale.

Ne-au venit şi mari probleme.

M.M.: Da, dar nici Vestul nu ne-a cruţat. O ţară care este plasată la frontiera dintre două continente, unul vest şi unul est, are din ce să trăiască, dacă vrea, dacă o duce mintea, dacă o ţin puterile, dacă oamenii cred în asta. Eu nu spun nimic de România, vorbesc de o soluţie pentru acest tip de ţări.

Prin urmare vedeţi în poziţia geografică a României o rezervă, un potenţial bun pentru viitor.

M.M.: Sare în ochi. O ştie toată lumea. Şi unui copil din Patagonia care se uită în atlasul geografic îi poate veni ideea.

Turcia îşi joacă acest tip de carte?

M.M.: E o plăcere pentru mine să văd în istoria diplomatică cât rol a avut, înainte de al doilea război mondial, marele nostru diplomat Titulescu, să-i convingă pe turci să-şi aleagă acest drum. Şi pleda cu o pasiune! Pentru că asta era reţeta pe care ar fi vrut să o vadă urmată şi de România. Ei au fost receptivi şi au aplicat-o. De aceea, când spui Titulescu în Turcia lumea se scoală în picioare. Eram la înmormântarea lui Kennedy şi stăteam mai la coadă, în faţă mergeau şefii de state. Mai în spate, venea un domn care nu putea merge repede că era mai dus de spate. Întreb şi eu pe cineva cine e personajul. Mi se răspunde: İnönü, ajutorul şi urmaşul lui Ataturk (Mustafa İsmet İnönü, al doilea preşedinte al Turciei - n.r.).  M-am dus la el să-l salut şi i-am zis: "Sunt fericit că vă văd! România vă iubeşte de când v-a iubit Titulescu!". Bătrânul se opreşte şi zice atât: "Titulescu, Titulescu!". Şi mi-a zâmbit. Asta a fost întâlnirea mea cu urmaşul lui Ataturk. Nu trebuia să-i spun "România, stat prieten, bla, bla, bla". I-am spus un singur cuvânt, care l-a mişcat. Eu ştiu ce a făcut Titulescu. Tot ce n-a putut să facă pentru România, cu tot zelul a făcut pentru turci.

Alegerile pe care le face o ţară au legătură şi cu educaţia. Exemplul mult promovat de dumneavoastră este cel al reformelor lui Spiru Haret. Ce face neperformant sistemul actual?

Un sistem de învăţământ se poate prăbuşi cumplit.

În ce condiţii?

M.M.: Evident, dacă n-are stat! Care e statul care îl conduce? Cum să aibă instituţiile statului funcţiune, dacă statul e lovit în cap? Aţi văzut guvern sau ministru care să conducă învăţământul, când statul e lipsit de autoritate?

Raportul Clubului de la Roma pentru perioada 2012-2052 prognozează înflorirea unor economii emergente precum India, China, Africa de Sud şi Rusia. În cazul primelor trei, intrarea pe pantă ascendentă se produce şi pe fondul unei restructurări evidente a modelului economic. Cum credeţi că va evolua Rusia, al cărei model are în centru două elemente-cheie: exportul de armament şi exportul de petrol şi gaze.  Date fiind până acum beneficiile financiare şi strategice, sunt în următoarele patru decenii şanse ca aceste două sectoare să nu mai prevaleze?

M.M.: Rusia nu a ajuns la transformările de structură necesare. A fost într-o tranziţie fără formă, fără fond şi a mers aşa, orbeşte, sărăcind până n-a mai avut o rublă. Nu există jaf de tipul celui făcut în Rusia în perioada lui Elţin, dar există bulevarde ruseşti în Londra. După aceasta a trebuit să vină o corecţie, care s-a făcut de către un personaj îndrăzneţ (Vladimir Putin - n.r.). A început să facă curăţenia, a oprit sângerarea. Nu vrea să se despartă de putere, vrea să facă ceva bun, dar nu e clar. Deocamdată îl interesează foarte mult poziţia Rusiei în lume şi e foarte sensibil la prietenie şi duşmănie.

Este fezabil, într-un orizont de o generaţie, proiectul unei Rusii cu adevărat democratice?

M.M.: Rusia e un stat totalitar, asta vreţi să spuneţi. Din punct de vedere economic, ruşii ar vrea să fie şi ei un fel de chinezi. E foarte greu să guvernezi o ţară. Atunci, când ai o masă aşa de mare, dacă nu este ţinută strâns şi unitar, ea se rupe. Fă puţină democraţie în China şi poţi avea vreo 14-15 Chine. Statele mari sunt obsedate de acest risc şi îşi ţin populaţiile strâns cu metodele lor.

 Are România o relaţie corectă cu Rusia?

M.M.: Regula micii puteri bine plasate este să aibă relaţii bune şi să le întreţină ca atare cu mare grijă, cu toate marile puteri în mod egal. Asta-i regula. Cu toate.   

CV Mircea Maliţa, 85 de ani

1950-1956: Director al Bibliotecii Academiei

1956-1960: Consilier la misiunea permanentă a României la ONU

1961-1962: Director în Ministerul de Externe

1962-1970: Ministru adjunct pe probleme ONU şi organisme internaţionale

1970-1972: Ministrul Învăţământului

1980-1982: Ambasador în Elveţia

1982-1984: Ambasador în SUA

Începuturile şi previziunile Clubului de la Roma

România a găzduit în premieră, între 30 septembrie şi 2 octombrie, Adunarea Generală a Clubului de la Roma, reuniune prezidată de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, şi la care a luat parte, printre alţii, inclusiv Roberto Peccei, fiul fondatorului acestei organizaţii. Reuniunea la Bucureşti a Clubului de la Roma vine la doi ani după un alt eveniment de o anvergură similară, reuniunea Comisiei Trilaterale, ţinută în toamna lui 2010 tot la Bucureşti şi tot sub patronajul lui Mugur Isărescu.

 Clubul de la Roma a fost fondat în 1968 de către fostul administrator al FIAT, Aurelio Peccei, şi fostul directorul general pentru probleme ştiinţifice al OCDE, Alexander King, la un an după prima şi întâmplătoarea întâlnire dintre cei doi. Ideea o avusese Peccei, care încă din 1967 formulase o întrebare fundamentală ce trăda un orizont deloc confortabil: "Oare nu avem cu toţii nevoie de ceva foarte diferit de ceea ce ne este propus astăzi de diverse personalităţi sau instituţii, fie şi de Naţiunile Unite, în cadrul a ceea ce a devenit o partidă de şah globală?". Pornind de aici, Clubul de la Roma urma să dezvolte o întreagă filosofie cu privire la modul în care va trebui privită şi înţeleasă de restul lumii.  

Alcătuirea unui proiect al noii organizaţii a fost dată în grija unui grup de cercetători de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), toată lumea angajându-se să respecte cele patru direcţii generale: organizaia să fie redusă numeric (până în 100 de personalităţi); să nu necesite finanţări mari, pentru a rămâne independentă; să fie apolitică şi transculturală; în fine, să fie neoficială şi nesusţinută de un stat sau organism internaţional.

Rezultatul: proiectul MIT pentru Clubul de la Roma a culminat cu redactarea de către David Meadows a unui raport, "Limitele creşterii", care oferea o predicţie cu privire la evoluţia omenirii în următorii ani (1972-2012) şi care a făcut Clubul cunoscut pe plan mondial, documentul fiind tradus în 30 de limbi şi vândut în 10 milioane de exemplare. În următoarele decenii, analizele futurologice ale Clubului de la Roma nu au încetat să apară, iar în primăvara acestui an a fost lansat al doilea raport - "2052 - o profeţie globală pentru următorii 40 de ani", de Jorgen Randers.

"Mesajele Clubului de la Roma au fost, în esenţa lor, pozitive. Fără a spune NU globalizării, acţiunea era îndreptată în direcţia unei economii globale care să nu pună în pericol nici prezentul şi nici viitorul omenirii (...) Ţinta Clubului de la Roma a fost, încă de la început, suita de tare ce puteau distruge tot ceea ce însuşi capitalismul făurise: lăcomia, risipa, nesăbuinţa. Aceste ţinte erau reale. Dar nu dominau nici pe departe lumea", scrie Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, în cartea sa, "Biletul de ieşire din criză". 

Geroge Damian. Atacul terorist din Paris – motiv pentru invadarea Siriei (şi România nu intră în Schengen)

Atacul terorist din Paris – motiv pentru invadarea Siriei (şi România nu intră în Schengen)
2 Răspunsuri
http://www.george-damian.ro/atacul-terorist-din-paris-motiv-pentru-invadarea-siriei-si-romania-nu-intra-schengen-6012.html
Hai să ne imaginăm următorul scenariu: teroriştii care au atacat redacţia Charlie Hebdo din Paris reuşesc să scape. Este extrem de probabilă această evoluţie: la 48 de ore de la producerea atacului cei doi terorişti nu au fost capturaţi şi mie unuia mi se pare că francezii vânează nişte fantome. În plus atacurile cu grenade, bombe artizanale, împuşcăturile din Paris împrăştie atenţia serviciilor speciale care trebuie să urmărească mai multe ţinte în acelaşi timp.

Să presupunem deci că teroriştii reuşesc să fugă din Franţa şi să ajungă la una din bazele Statului Islamic din Siria sau Irak. Şi de acolo difuzează un clip pe Youtube în care povestesc cum au fost ei viteji şi au ucis nişte ziarişti neînarmaţi şi aşa mai departe. Reuniune Consiliul de Securitate ONU, raport oficial şi dezvăluiri de presă privind legăturile teroriştilor de la Paris cu Statul Islamic, toată lumea este de acord că trebuie eliminat pericolul terorist reprezentat de această mişcare din Siria, rezoluţie ONU cu „all necessary means” pentru eliminarea duşmanului, crearea unei coaliţii şi invadarea Siriei. Rusia nu cred că va vota pentru, dar nici nu îşi va folosi dreptul de veto. Cu NATO sau fără NATO, occidentalii vor intra în Siria.

Scenariul mi se pare la fel de valabil şi în cazul în care cei doi terorişti vor fi împuşcaţi de forţele speciale franceze, mai ales dacă în confruntarea finală vor exista victime colaterale (am aşa, o impresie că nu prea vrea nimeni să-i captureze vii pe cei doi fraţi şi nici ei nu par genul care să se predea). Ultima ştire este că teroriştii sunt totuşi în Franţa şi au luat ostatici (victimele colaterale). Rămân la părerea că va exista o intervenţie militară occidentală în Siria. Iar România nu va fi acceptată în Schengen anul acesta, pentru că nu are frontierele sigure.

"Statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!"

Spectator
Sursa http://www.formula-as.ro/2013/1069/spectator-38/prof-dr-ioan-sabau-pop-statul-roman-a-restituit-paduri-terenuri-agricole-si-cladiri-in-valoare-de-aproximativ-60-de-miliarde-de-euro-16406

Prof. dr. IOAN SABĂU POP - "Statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!"
Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş, avocat, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial

Recent, Guvernul Ponta şi-a asumat răspun­de­rea pentru Legea Retrocedărilor. Asumată din dorinţa de a grăbi rezolvarea cazurilor de abuzuri săvârşite de toate guvernările postdecembriste, Guvernul, susţinut de Parlament, doreşte readucerea în fondul public a peste 120.000 de imobile retrocedate ilegal, în ultimii 20 de ani. Acţiunea este binevenită, mai cu seamă că în fostele ţări comuniste nu s-au făcut retrocedări decât în mică măsură şi în mod selectiv. Restitutio in integrum, principiul promovat în România de ţărănişti, prin nefericita "Lege Lupu", s-a dovedit catastrofal pentru avuţia publică şi pentru români, în general. Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş, membru al Curţii Interna­ţio­nale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Industrie şi Comerţ a României, ne oferă un tablou terifiant al actualităţii.

"Legea nr. 247 este o lege de trădare naţională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu"

- Aţi vorbit recent despre "complicităţi şi trădări", cu referire la retrocedările de proprietăţi din Transil­vania şi nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovăţii şi cui le datorăm de fapt?

- Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că sun­tem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lu­mea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se în­tâmplă cu participarea noastră efectivă şi angelic de incon­şti­entă. Ce facem acum nu mai putem schimba. Sunt o per­soană cu predispoziţie spre ordinea legală, în care autorităţile să intervină cu reacţii limpezi şi de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacţie a celor pe care-i plă­tim ca să ne reprezinte; ele, autorităţile, la toate ni­ve­­lele şi rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depăşite de evenimente, într-o tranziţie nesfârşită. Este şi instituţia proprietăţii sub aceste nereguli. Pri­vind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, auto­ri­tăţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpre­tare şi aplicare ab­solut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprie­tari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute inge­nios, în labo­ratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprie­tăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a în­chis, în acei ani, contenciosul cu aceşti grofi şi conţi, plă­tind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle - Fran­ţa. Au trecut deceniile şi, în anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare na­ţională, asu­mată de Guvernul condus de Călin Popescu Tări­ceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat "liber la peşte", a dezăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Ho­rea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi! Fruntaşii noştri, în special parla­mentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori şi ig­no­ranţi, precum şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că "nu avem legislaţie"... Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate şi descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.

- Ce s-a întâmplat, concret, în privinţa retro­ce­dărilor, în România ultimilor 23 de ani?

- În România post-revoluţionară s-a pornit in­ten­ţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Ro­man. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită "Legea Lupu". Aplicarea aces­tei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechi­libre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imo­bilele din România, vorbesc de cele repre­zen­tative. Pen­tru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stă­pân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de ri­goare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lec­ţii de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Cas­te­lu­lui Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt conti­nent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Cul­turii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au să­ru­tat-o) acestui nou proprietar, care nu înţelegea bine ce i se întâmplă... Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui... Ca să rezum, atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări, în mintea "gân­ditorilor" erau avute în vedere situaţii particulare, adi­că ce anume concret va rezolva legea, pe cine va fa­vo­riza. O inepţie, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi.

"În Ungaria vecină şi prietenă sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat"

- Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureştiul a invocat me­reu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiţie a aderării.

- În Ungaria vecină şi prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catoli­ce), depozite bancare îngheţate în ambele războaie mon­diale, persoanelor fizice şi familiilor, şcolilor con­fesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imen­să, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chi­riile şi uzufructele), care a aparţinut şi aparţine Fun­daţiei "Emanoil Gojdu". S-a întreprins ceva? Ni­mic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pă­trat! Ar trebui să se implice efectiv şi să facă ceva gu­vernul României şi cultele religioase, în special pentru Fun­da­ţia "Gojdu". Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip "su­veică", cum spunem noi, juriştii. Anume, fai­mo­sul mi­nistru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Un­gureanu (MRU), a emis o ordonanţă de creare a unei noi fun­daţii maghiaro-române "Emanoil Gojdu", în­căl­când flagrant dispoziţiile de ultimă voinţă ale gene­rosului fondator, în privinţa averii sale private. Dom­nul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. No­roc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceas­ta ar fi însemnat pierderea patrimo­niu­lui fun­daţiei, printr-o schemă de funcţionare ridicolă. A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii ca­re au respins ordonanţa. Alături de personalităţi eru­dite, am avut şi eu o modestă şi discre­tă contribuţie. Si­tua­ţia retrocedărilor este la fel şi în alte ţări; bu­nă­oară, Cehoslovacia avea problema sude­ţilor (ger­mani), Po­lo­nia, problema germanilor alungaţi din Sile­zia Su­pe­rioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunităţii un­gurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava). Toa­te aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit su­pra­feţe de pă­mânt şi de pădure puse sub regim juridic exi­gent, s-au plătit despăgubiri parţiale, s-au oferit opţiuni pentru ale­gerea unui imo­bil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost con­di­ţii restric­tive şi foarte raţional organizate; chiar şi Re­publica Moldova are o legislaţie mai bună ca a noas­tră. Ni­ciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat trecutul în mod ni­hilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.

"Se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile"

- Ce suprafeţe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita şi Covasna şi de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?

- În Harghita, Covasna şi Mureş, dar şi în nordul Mol­dovei şi în alte judeţe transilvane, se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorităţi administrative şi ins­tanţe sunt tratate ca fapte banale, ca şi cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de "revendicatori". Este cazul fos­te­lor familii de grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce şi-a pomenit morţii ucişi de aceşti criminali şi şi-a şters lacrimile. După datele pe care le am de la prefec­turi, sunt în jur de 200.000 - 230.000 ha de pă­du­re care se revendică, numai din judeţele Mureş şi Har­ghi­ta. As­ta, fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apu­seni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul şi restitui­rile ave­­rilor bisericeşti, statul român a restituit păduri, te­renuri agricole şi clădiri de importanţă majoră, cu o va­loare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este re­vol­tător că documentaţiile sunt discutabile şi con­tra­fă­cute. Se inventează moştenitori şi cesionari, se întoc­mesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaţionale, unde statul ro­mân a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urma­şii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933. Din nefericire, arhivele Transil­vaniei, cu cărţile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-şi propriile an­ga­ja­men­te, sunt la discreţia lor, fiind în Ungaria şi la Tribu­nalul de mare instanţă din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.

"Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700?"

- Care este pericolul real al acestor retrocedări?

- Acţiunea de retrocedare este nedreaptă şi ipote­chează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi is­torice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă şi ho­tărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700, ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în pre­zent devenite aşezări umane?! În Retezat se urmăreşte restituirea unei suprafeţe de peste 10.000 de hec­tare care, din anul 1926, aparţine Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureş, Arad, Oradea, im­por­tante clădiri publice, care au fost ale statului şi sunt spitale, şcoli cu tradiţie, instituţii administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exem­plu, Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu Mureş, pre­luat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Refor­mate, care nu l-a avut niciodată în posesie! În plus, sta­tul român plă­teşte chirie pentru elevii din liceu, ex­clusiv ma­ghiari, aşa cum s-a cerut, suma de 20.000 eu­ro lunar! Aşadar, în timp ce elevii maghiari sunt ţinuţi cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Re­for­mate ma­ghiare, elevii din şcolile româneşti restituite sunt mutaţi în zone marginale, în construcţii din PFL. Pentru ei, statul nu-şi permite să achite chiria aferentă...

- Un adevărat coşmar! Din vina cui plăteşte statul chirie pentru o clădire preluată legal, de acelaşi stat, în 1918?

- După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanţe guvernamentale prin care: ? Anulează împroprietăririle şi efectele Reformei Statului Român din 1921. ? Anulează tranzacţiile şi convenţiile de pro­prie­tate care au avut loc pentru proprietăţile ce au apar­ţinut foştilor mari latifundiari. După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor şi arhivelor şi îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza ruşilor şi, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Aşadar, în mod para­do­xal, statul român de azi restituie pro­prie­tăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineîn­ţe­les, Statului Ro­mân! Nimeni, după 1990, nu s-a gân­dit să le anu­leze...
Ion Longin Popescu

Flori Bălănescu. PAUL GOMA, scriitorul, opozantul anticomunist, azilantul politic

duminică, 4 ianuarie 2015

PAUL GOMA, scriitorul, opozantul anticomunist, azilantul politic



PAUL GOMA, scriitorul, opozantul anticomunist, azilantul politic
─ azi, 4 ianuarie 2015 ─


În textul de față, am actualizat texte mai vechi, am adus la zi lucruri pe care le-am mai scris. Pe care le-am constatat din propriile mele lecturi, documentări, demersuri, experiențe directe cu și pentru Paul Goma. Este un text în nume propriu, adresat tuturor celor care sunt interesați de soarta scriitorului Paul Goma, inclusiv Președintelui României, Domnului Klaus Iohannis.

„Né(e) le 02-10-35 à: MANA
Pays: ROUMANIE
Nationalité: REFUGIE ROUMAIN
Sexe: M
Date d’entrée en France: 00-11-77
Ce document est délivré pour les pays suivants:
Tous pays sauf ROUMANIE”

În toamna anului 1977, scriitorul Paul Goma, soția, fiul lor de numai 2 ani au fost nevoiți de presiunile regimului de la București, exercitate prin Securitate, să accepte invitația PEN Clubului Internațional de a face o călătorie în Occident. Pe 19 noiembrie scriitorul fusese amenințat/ avertizat de generalul de Securitate Nicolae Pleșiță că „Revoluția are mână lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primești un semn din partea noastră”. Ajunși la Paris pe 20 noiembrie 1977, soții Goma află că pe 18 noiembrie Monica Lovinescu fusese bătută în plină stradă, în fața casei sale din Paris, de doi teroriști (dovediți ulterior mercenari în slujba Securității). Scopul fusese de a-i închide gura, la propriu, ca să nu se mai poată adresa niciodată românilor de la microfonul Europei Libere. Paul Goma cere imediat azil politic. De atunci, cei trei membri ai familiei Goma nu mai au niciun act românesc doveditor al identităţii române, deoarece în momentul în care au cerut azil politic statului francez şi-au depus, conform protocolului, toate actele la OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi. Tot de atunci sunt apatrizi, pentru că Paul Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara lui, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către statul francez. Faptul că din 2013 Paul Goma (dar nu și ceilalți doi membri ai familiei sale) a primit cetățenia moldoveană, prin eforturile cu multe obstacole, din toate părțile, ale literatului Andrei Țurcanu, nu rezolvă cu nimic situația familiei de români, refugiați politici, Goma.
1. Paul Goma a presupus că încă înainte de a cere azil politic, regimul Ceaușescu îi retrăsese cetățenia. Motiv pentru care și noi am crezut multă vreme că este așa. Dl Valerian Stan a căutat cu ani în urmă Decretul de retragere, care se pare că nu există în Monitorul Oficial. Dar regimurile totalitare practică mai ales falsa legalitate și secretul. Paul Goma avea toată legitimitatea să presupună că i-a fost furată cetățenia română, poate chiar i s-a vânturat ciorna de Decret prin fața ochilor, în anchetă, la Rahova, în perioada 1 aprilie-6 mai 1977. Draftul de Decret l-am găsit în dosarul de urmărire informativă, pregătit de Securitate pentru a-i fi trimis preşedintelui RSR, redactat cu litere de-o şchioapă, fără semnătura olografă; ofiţerii de Securitate au făcut de mai multe ori propunerea de retragere a cetăţeniei.

„MAI Nr. 00389919 din 19 ianuarie 1978
STRICT SECRET
Exemplar 1
RAPORT
La 20 noiembrie 1977 fostul scriitor[1] PAUL GOMA...
(...)
a) În ultimii ani, manifestările sale duşmănoase au cunoscut o continuă evoluţie, încercând să incite la acţiuni ostile şi pe unii scriitori din ţară;
b) Activitatea lui PAUL GOMA, cetăţean român cu paşaport legal emis de autorităţile româneşti, de ponegrire şi denigrare a ţării prin intermediul posturilor de radio străine, în care un loc de frunte îl ocupă «Europa Liberă», cât şi a revistelor şi ziarelor care prin orientarea şi programul lor acţionează împotriva unor ţări socialiste din Europa, ar putea crea nedumerire şi chiar unele implicaţii pe planul relaţiilor noastre externe cu ţările în cauză.
Faţă de cele de mai sus propunem:
Să i se ridice cetăţenia română lui PAUL GOMA în conformitate cu legea 24/1971, art. 19, litera a.
MINISTRU
Teodor Coman”

„PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

D E C R E T
P R E Z I D E N Ţ I A L
PRIVIND RETRAGEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
UNEI PERSOANE
PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
decretează:
ARTICOL UNIC. Se retrage cetăţenia română în baza articolului 19, alineatul 2 litera a din legea nr. 24/1971 numitului PAUL GOMA, născut la 2 octombrie 1935 în comuna Mana-R.S.S.Moldovenească fiul lui Eufimie şi Maria.


NICOLAE CEAUŞESCU
PREŞEDINTELE
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA”
/ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 2217, vol. 14, ff. 24-27 r-v/

2. Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe artizanii represiunii de la Bucureşti de plăcerea de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de „trădare”, căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean, un apatrid. În ciuda unei satisfacţii de moment, pe care ar fi stimulat-o o atare decizie, după cum dovedesc numeroasele note şi rapoarte interne. Un raport detaliat din 24 ianuarie 1978, asupra versiunilor care circulau despre Paul Goma şi despre efectele măsurilor luate de Securitate, se încheie cu: „Măsura cea mai potrivită pentru discreditarea şi neutralizarea lui PAUL GOMA ar fi retragerea cetăţeniei române, acţiune care l-ar proiecta în masa anonimilor neputincioşi, de genul celor ce s-au perindat pe la tribuna infamiei”. (ibidem, ff. 36-40)

3. Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent critic şi opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului; în schimb, Securitatea nu a încetat să construiască planuri secrete pentru compromiterea şi anihilarea acestei voci care nu a putut fi cenzurată, sperând că Goma va putea fi eliminat (sau măcar transformat în legumă, aşa cum s-a încercat pe 18 nov. 1977 chiar cu Monica Lovinescu), la un moment dat, prin „moarte naturală” – provocată fie cu colet-bombă, a se vedea povestea anului 1981, salvată de Paul Goma în Soldatul câinelui, fie prin otrăvirea cu aconitină, a se vedea anul 1982, „afacerea Tănase-Goma”, cunoscută opiniei publice internaţionale din chiar anul punerii ei în scenă şi foarte documentată recent de Liviu Tofan în A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj; speranţele regimului Ceauşescu de a face manevre teroriste în Europa (vezi şi episodul atentatului asupra postului de radio Europa Liberă, de asemenea, cu o amplă documentare în Liviu Tofan, Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc) erau îndreptăţite de ascendentul politico-diplomatic pe care reuşise să-l stabilească datorită minciunii numite independenţa faţă de Moscova.
4. Pe termen mediu şi lung, cacialmaua „retragerea cetăţeniei” (din motive similare nu i-a fost retrasă nici lui Vasile Paraschiv! A se vedea aici numitorul comun: greutatea/ pericolul real reprezentat de cei doi pentru stabilitatea regimului comunist) şi-a atins scopul; ofiţerii politici şi anchetatorii din puşcării aveau o vorbă: O să povestiţi afară ce vă facem noi aici şi n-o să vă creadă nimeni! Cu acelaşi tip de logică avem de a face şi în problema cetăţeniei: dacă i-a fost sau nu retrasă oficial nu mai contează, azi, 2015, când România – fostul stat totalitar, actual de drept, din care s-a refugiat politic Paul Goma, şi Franţa – statul de drept de atunci şi de azi în care scriitorul a primit azil politic, sunt membre ale Uniunii Europene; România, stat de drept, membru al UE, are în Franţa la ora actuală (a mai fost şi fostul deţinut politic Remus Radina, dar a decedat între timp, sigur au mai fost şi alţii) cel puţin trei „cetăţeni” cu statut de azilanţi politici, fără niciun act românesc doveditor al identităţii române; scriitorul liber Paul Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara lui, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către instituţiile franceze. Retragerea cetăţeniei nu s-a dovedit a fi fost o pedeapsă prea aspră pentru aceia care au considerat că şi-au încheiat socotelile cu regimul de la Bucureşti, deoarece majoritatea „retraşilor” au acţionat imediat pentru obţinerea altei cetăţenii. După 1989, mulţi au făcut cerere de redobândire a cetăţeniei române. Unii, cunosc cazuri (chiar aderenţi ai Mişcării pentru drepturile omului din 1977 - Mişcarea Goma!), au întâmpinat piedici din partea instituţiilor române de resort şi, în cele din urmă, au renunţat.
În septembrie 2006, Valerian Stan, publicist – Bucureşti, Dan Culcer, publicist şi scriitor – Franţa, O. Nimigean, scriitor – Iaşi, Flori Stănescu (Bălănescu), istoric – Bucureşti, Mircea Stănescu, istoric – Bucureşti au avut inițiativa redactării și popularizării unui Apel pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. S-au strâns peste 600 de semnături, din cele mai diverse zone ale societății românești și ale românilor din afara țării. Apelul a fost trimis sub formă de petiție instituțiilor reprezentative ale statului.Ministerul Justiţiei, sub semnătura dnei Monica Macovei, a răspuns că Paul Goma este cetăţean român în scriptele Evidenţei populaţiei, conform informării Ministerului de Interne. Am aflat aseară, 3 ianuarie 2015, stând de vorbă cu un avocat, că şi apatrizii pot beneficia de pensie din partea statului în raport cu care au devenit azilanţi politici! Ceea ce nu am ştiut în momentul (2012) în care am reuşit, cu împuternicire, să îi fac dosarele de pensionare şi pentru indemnizaţie de fost deţinut politic lui Paul Goma, dar m-am bazat pe informaţia oficială că scriitorul este cetăţean român; l-am bătut la cap, pe româneşte, să îmi dea voie să mă ocup de acest aspect atât de prozaic al existenţei, dar nu sunt sigură că am reuşit să îl conving că pensia de vechime, pensia de la USR – pe care o primeşte orice membru când se pensionează din „câmpul muncii” – şi indemnizaţia de fost deţinut politic sunt drepturi, nu privilegii, drepturi de care a fost furat atâta vreme, pentru că ele nu acţionează retroactiv, ci doar din momentul înregistrării dosarelor!
Dl Varujan Vosganian şi-a pus în joc întreaga capacitate empatică şi persuasivă pentru a convinge Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România să voteze acordarea indemnizaţiei de merit şi lui Paul Goma. Chiar dacă prin acest gest, USR nu îşi spală păcatele faţă de scriitorul pe care l-a exclus când era otrăvit în condiţii de claustrare la Securitatea din Rahova (1 aprilie-6 mai 1977), pe care l-a umilit zeci de ani, care a colportat etichetele şi batjocurile Securităţii pe seama scriitorului marginalizat şi minimalizat de ai lui, unii cobreslaşi conlucrând productiv cu instituţia Răului Absolut, cum a numit-o Paul Goma. Mulţi se întreabă: De ce se crede domnule Goma superior altora, de ce aşteaptă el tratament preferenţial şi nu se supune regulilor şi legilor ca toţi cetăţenii simpli şi normali? Un răspuns neretoric: a. Goma este reperul normalităţii, nu turma noastră de conformişti şi uniformizaţi mental; b. Goma nu poate veni în România, chiar dacă doreşte, din motivul exact şi clar menţionat în original, în şapoul acestui text; c. Goma nu are toate drepturile constituţionale de care beneficiază cetăţenii români; d. Goma a luptat pentru drepturile şi libertăţile românilor, pe vremea când aceştia tremurau de frică; e. nu în ultimul rând, în „cazul Goma”, instituțiile statului aveau obligația morală să se autosesizeze în urmă cu 25 de ani!
5. Concluzie: Paul, Ana Maria şi Filip Ieronim Goma trebuie repuşi în toate drepturile lor de cetăţeni români, prin anularea şi repararea de către instituţiile democratice ale statului de drept actual a abuzurilor şi fărădelegilor statului totalitar comunist, stat guvernat de un regim ideologic condamnat oficial în 2006 (anul în care noi făceam demersuri în sprijinul familiei Goma), „drept ilegitim și criminal”. Fără stingerea acestor efecte, nu putem considera că s-a făcut dreptate. Ceea ce scriu azi nu se contrazice cu ce scriam în urmă cu două zile, ca un fel de concluzie a unui text dedicat decorării Preşedintelui AFDPR de către Preşedintele României:
„Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.”, text ce poate fi citit integral aici: http://flori-balanescu.blogspot.ro/2015/01/my-account-login-remote-rescue-service.html
Nu făceam decât să-mi exprim, în textul meu, pe blogul meu, în numele meu, îndoiala. Și dacă urmărim reacțiile negative față de decorarea dlui Bjoza, cred că îndoiala mea este legitimă în privința tratamentului de care vor avea parte atât Președintele României, cât și Paul Goma (care este obișnuit să fie pus la zid de „ai lui”, de peste 38 de ani), dacă Președintele Iohannis va interveni pentru repararea unei nedreptăți cât secolul criminal din care s-a ivit.

[1] Sublinierea mea, F.B. Un act ratat mai mult decât relevant!