Treceți la conținutul principal

Adrian Papahagi: Eșecul Franței

Autorii masacrului de la Charlie Hebdo erau cunoscuți serviciilor secrete. De zece ani de zile practicau cu succes terorismul. Au expediat la moarte în Irak mai mulți tineri musulmani din zona pariziană. Unul a fost închis timp de trei ani, dar asta nu l-a împiedicat să ucidă câțiva ani mai târziu.
Imami autoproclamați, cartiere de blocuri HLM devenite zone de non-drept, o imigrație neasimilată, animată de resentimente antioccidentale enorme, un islam radical în miezul Europei, tineri musulmani prost educați, precari și violenți: asta e realitatea Franței de azi.
În acest timp, tot ce a reușit să facă de 50 de ani clasa politică a fost dovada impotenței sale. Discursul laxist, dreptomist, politic corect al stângii a ocultat problema și i-a înfierat pe cei care spuneau lucrurilor pe nume. Discursul autoritarist al lui Sarkozy n-a fost decât o șmecherie de câștigat voturi – în cele din urmă și-a găsit ca țintă ușoară țiganii români. Discursul naționalist al lui Le Pen este la fel de dubios și plin de ură precum realitatea pe care o înfierează și e mai util celor care vor să destabilizeze Franța decât celor care vor s-o întărească.
Eșecul Franței e total pe această linie. E eșecul decolonizării și proasta gestionare a Algeriei, departament francez până la independență. La aceasta s-a adăugat retorica marxistă, care și-a mutat obiectul dialecticii corozive asupra luptei de rase. Frantz Fanon și alții, care elogiau violența colonizatului și culpabilizau la greu Occidentul pentru trecutul său colonial au devenit stindarde ale revoluției culturale marxistoide care din mai 1968 până astăzi domină învățământul european. (Cf. Les damnés de la terre: “Au niveau des individus, la violence désintoxique. Elle débarrasse le colonisé de son complexe d’infériorité, de ses attitudes contemplatives ou désespérées. Elle le rend intrépide, le réhabilite à ses propres yeux.”)
Mai mulți factori au dus așadar la constituirea acestui islam violent în vestul Europei: proasta gestiune a decolonizării; ideologia dominantă, care a indus occidentalilor un sentiment continuu de culpă și, prin corectitudine politică, a interzis discursului public să mai numească realitatea pe numele ei; iresponsabilitatea și cupiditatea statelor care aveau nevoie de mână de lucru ieftină în perioada de creștere economică accelerată de după Război (les Trente glorieuses), și care au scăpat din mână imigrația (naturalizările masive în Franța au început sub Giscard-d’Estaing, președinte de dreapta); politicile asistențialiste, care au masat milioane de imigranți musulmani în cartiere dormitor, grupându-i astfel în reale zone de non-drept colcăind de șomaj și violență de tot soiul, în loc să-i lase să se descurce fiecare, în bună logică liberală; o școală ideologizată, al cărei discurs dominant este ura de sine a omului occidental, anticreștinismul și un relativism moral propice pentru înflorirea tuturor radicalismelor, per a contrario; autorități timorate de discursul dreptomist.
O otravă ideologică a distrus în timp sistemul imunitar al omului occidental. Vechea idee că la Roma faci ca romanii a dispărut, înfierată de predicatorii multiculturalismului relativist, pentru care orice manifestare subculturală e o formă de cultură și pentru care toate culturile sunt egale. Tinerii prost școliți în ZEP-uri progresiste, sortiți șomajului – fiindcă economia europeană nu mai duduie ca în anii 60-70 –, neasimilați cu adevărat, ba chiar îndrumați de pedagogia oficială să cultive diferența, își caută în manifestări extreme, în islamism, în crimă chiar o rațiune de a fi, un sens al vieții.
Pentru a putea măcar începe să găsești o soluție la problema violenței islamiste în Europa trebuie să începi prin a recunoaște problema, a o numi cu numele ei real, a termina cu dublul discurs autodeluziv al corectitudinii politice.
Câteva piste:
1. reînțelegerea faptului că simpla proclamare a laicității și excluderea religiei din spațiul public și din discursul cultural mainstream nu face ca religiile să dispară, cum vor progresiștii; creștinismul devitalizat s-a refugiat deja în catacombe și se roagă în liniște, timorat, în schimb islamul fabrică bombe și jihadiști în tot felul de moschee clandestine sau în cartierele unde poliția nu prea îndrăznește să intre. E greu de înțeles că anticreștinismul mainstream a fabricat, în mare, inclusiv antioccidentalismul islamist în Europa occidentală?
2. înțelegerea faptului că discursul post-marxist dominant a eliminat orice posibilitate de asimilare culturală reală. Tinerii musulmani din Franța nu vor deveni niciodată francezi, fiindcă în afară de limbă, statul nu le impune decât identități moi, pe care identitatea lor religios-culturală tare le va domina, impunându-se. Dispărând ideea însăși de de normă și canon, rămâne doar vidul. Cu ce să-și dea un sens tinerii musulmani: cu ura de sine a omului occidental, cu relativismul valoric, cu lipsa de orice credință în afară de bunăstare hic et nunc (“durer sans trop souffrir”, cum spunea Jean Raspail în romanul Sire)? Evident că nimic în cultura adoptivă nu le oferă un model identitar mai credibil decât islamul. Iar dezrădăcinații sunt adesea cei mai habotnici practicanți ale unor tradiții duse la extrem.
3. renunțarea la laxismul păgubos, fără a cădea în xenofobie isterică și autoritarism liberticid. Să nu uităm că două dintre victimele atentatului de ieri (un polițist și un corector) erau musulmani. Majoritatea musulmanilor sunt oameni de treabă, ca majoritatea oricărei populații. Dar naturalizarea semi-automată fără o reală aculturare, imigrația masivă, timorarea poliției și a justiției sunt vini ale administrației. În fond, dacă autoritatea funcționa, unul dintre Kouachi, capul răutăților, sau tot felul de imami auto-proclamați nu ar fi putut acționa.
Totul începe cu un declic mental, cu înțelegerea realistă a factorului identitar, și continuă cu politici de asimilare reală. Franța a asimilat până la anihilare identitară bretoni, provensali, basci, alsacieni, flamanzi – etnii creștine, similare, cu o lungă istorie comună, până la urmă. E bine, e rău? Asta a fost, fără asta nu exista Franța, sau cel puțin nu în toată grandoarea ei. Când însă a trebuit să asimileze oameni dintr-o cultură radical diferită și istoric ostilă, a depus armele, mai ocupată să-și distrugă propria identitate și să practice relativismul cultural multi-kulti.
Soluția e în primul rând la nivelul mentalității, abia apoi la cel al autorității.
Adrian Papahagi



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE