„Si vis pacem, para bellum”

Stan Petrescu

Joi, 14 Martie 2013 14:32

Cu mai bine de zece ani în urmă, Transilvania Jurnal, o gazetă ce apărea la Braşov, mi-a solicitat un interviu. Gazetarul dorea un pachet de răspunsuri la o categorie de întrebări cu privire la unele ameninţări şi factori de risc cu care se confrunta România, la acea vreme, şi care, din nenorocire, s-au amplificat, astăzi, incredibil de mult. Atenţie la extremiştii unguri! Sub privirile incapabililor şi inconştienţilor lideri ai neamului, care pretind că-şi iubesc ţara şi o apără cu preţul vieţii, aceasta, în realitate, se înconvoaie sub loviturile de măciucă ale revizionismului maghiar, fenomen renăscut nu pentru că ungurii sunt mai buni ci pentru că noi suntem mai proşti. La conducerea ministerului apărării, pe atunci, se afla renumitul Victor Babiuc, dacă vi-l mai amintiţi, juristul din Răchiţii botoşanilor, care a folosit, deşi m-am opus aprig, filajul armatei pentru controlul unor oameni politici, dar şi pentru supravegherea unor militari cu funcţii înalte. Afacerile oneroase cu bunurile armatei nu le mai punem la socoteală pentru că sunt atât de cunoscute. Pentru domnia sa, patria şi armata au însemnat lăcomie, afaceri imobiliare şi de alcov. Comentariile şi răspunsurile mele le-am oferit gazetei cu pricina, în scris, după ce mai întâi acestea au fost văzute de un ins, un fel de cerber în uniformă, având funcţia importantă de şef al cabinetului „strălucitului ministru". A fost ultima cenzură înaintea publicării interviului. De comun acord cu „don şef de cabinet", ajuns, între timp, general pe puncte, am strecurat unele nuanţe uşor îngroşate şi acide, cu ţintă directă către vecinii noştri de la vest, neastâmpăraţi şi preocupaţi permanent de harta ţării noastre. În practica unor servicii secrete se poartă moda „scurgerii de informaţii", la presă, în scopul temperării zelului informativ al adversarului. Ceea ce am şi făcut. Pe baza răspunsurilor mele, Gazeta din Transilvania, şi-a avertizat cititorii astfel: „Comentând posibile scenarii de agresiune împotriva României, locţitorul şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară din M.Ap.N., colonelul Stan Petrescu, ne-a declarat: Pornind de la condiţiile interne şi externe ale ţării, s-ar putea lua în calcul următoarele scenarii posibile de agresiune, cu viză directă asupra intereselor fundamentale ale ţării: autonomizarea unor zone din Translvania şi Banat, iniţial-cultural- administrativă şi ulterior teritorială. Se poate exploata dorinţa legitimă a României de a-şi întregi fiinţa naţională, prin declanşarea unor acţiuni deschise împotriva ei, beneficiind de sprijinul politic şi militar al celor care doresc să menţină actuala divizare teritorială. Apropierea României faţă de Republica Moldova a provocat, deja, nemulţumiri Ucrainei şi Rusiei (cât de activă a devenit Vocea Rusiei în ultima vreme! n.a.), în timp ce Ungaria prinde curaj să emită pretenţii faţă de Transilvania. Pentru a preveni, limita, contracara şi combate aceşti factori de risc, rolul informaţiilor, diplomaţiei şi armatei trebuie să depăşească rapid faza de tranziţie. Nicio cheltuială în plus din partea bugetului nu este prea mare pentru a întări structurile de informaţii ale statului român. Cel puţin pe termen mediu, dacă harta Europei nu se va cicatriza, România trebuie să acorde o atenţie specială structurilor de informaţii, cu precădere celor militare, pentru că informaţiile fac parte dintr-un proces mult mai amplu, acela al dezvoltării unor instituţii de previzionare a riscului şi de culegere de informaţii. Securitatea ţării poate fi asigurată, în condiţii bune, dacă vom acorda toată atenţia tripticului despre care vorbeam: structuri informative civile şi militare puternice, o diplomaţie fără fisuri şi o armată extrem de bine echipată şi instruită. Diplomaţia şi acţiunea militară obţin succese numai susţinute de structuri informative bine puse la punct şi eficiente". Condamnabila tăcere Avertismentul meu a produs, atunci, zgomot şi nelinişte la ministerul lui Babiuc şi „proteste la scenă deschisă" din partea unor diplomaţi şi civili unguri (udemeriştii din guvern) din care au rezultat blablauri de adormit copii şi destituirea mea din funcţie. Analizele mele concentrate în interviul dat în Gazeta de Transilvania a avut la bază date şi informaţii culese din teren de către structurile militare de intellignce, date care reliefau acţiunile revizionist-separatiste maghiare, cu viză directă la siguranţa naţională, mai precis, consemnau ameninţări directe la adresa dislocării Transilvaniei din trupul ţării. Conflictul dintre ungurii de rasă mongolă şi urmaşii dacilor din ţările române, înstăpânite în Carpaţi, dăinuie încă de la năvălirea acestora în Europa secolului al IX-lea şi se încheie prin Pacea de la Trianon (1920). Această pace a însemnat un act de justiţie şi de reparaţie istorică, pentru români, un moment care stinge acest litigiu secular mai mult pentru români decât pentru unguri, deoarece aceştia din urmă contestă din toţi rărunchii Trianonul. Revizionismul maghiar ajunge, astăzi, din nefericire, la rang de politică de stat, unele capete ţuguiate hunice înfierbântate, uzitând, în demersurile lor, de punerea în operă a acestei politici prin fals, minciună, renegarea adevărului istoric şi că „Fărămiţarea Ungariei" înseamnă o mare pierdere pentru cultura Europei etc. Au contribuit ungurii, într-adevăr, la promovarea culturii crimei în Europa belică, fiind a doua ţară după Germania condamnată pentru holocaust. Extremiştii unguri de la Budapesta au repus pe tapet vechile teorii cu privire la formarea poporului român la sud de Dunăre, popor care, mai târziu, ar fi emigrat la nordul fluviului, ceea ce nu poate însemna decât o încălcare ticăloasă a evidenţelor istorice . Astăzi, din păcate, aceste teorii au renăscut şi constituie un nou pachet al neorevizionismului maghiar într-o Europă unită, oamenii politici români sunt stupizi şi confuzi, istoricii români au băgat capul în nisip precum struţul iar în şcoli s-a mutilat istoria românilor, rupându-se tânăra generaţie de trecutul nostru istoric adevărat, distrugându-se, cu bună ştiinţă, instinctul naţional românesc, clasa politică complăcându-se într-o condamnabilă tăcere şi uitare a istoriei. Opinca românească Agresivitatea neorevizionismului maghiar şi a politicii iredentiste are rădăcini adânci. Vom reaminti acel faimos plan criminal al guvernului de la Budapesta (1930) şi prezentat publicului maghiar de către ziaristul Pesti Hirlap: „Dacă noi ungurii, vom reocupa ţara, naţionalităţile vor trebui să se acomodeze, şi ele se vor acomoda chiar din primele 24 de ore. Nu vom mai repeta slăbiciunile Ungariei de odinioară. Daco-romanii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu". Să ne amintim de atrocităţile şi masacrele săvârşite de hortiştii maghiari împotriva românilor şi evreilor nevinovaţi de la Nuşfalău, Hida, Huedin, Aita Seacă, Sighet, Ip şi Trăznea (sept.1940), pentru a înţelege avertismentul criminal citat. Liderii politici de la Budapesta, în conivenţă cu cei ai minorităţii maghiare de la noi, profitând de situaţia internă a ţării, caracterizată de o permanentă instabilitate politică, de indiferenţă şi laşitate a celor ce conduc, îşi pun în practică obiectivele irredentei lor pas cu pas, adică de anexare teritorială a Translvaniei. Ungaria este conştientă că într-o confruntare directă cu opinca românească va pierde catastrofic şi atunci a trecut la acţiuni diversioniste de subminare a statului român, de izolare a ţării pe plan internaţional, de boicotare a oricărei acţiuni externe a României, de a declanşa o o intervenţie după modelul celor petrecute în fosta Jugoslavie. Planul strategic elaborat, în detaliu, de către Budapesta, cu concursul serviciilor lor de siguranţă a fost comunicat, în parte, liderilor comunităţii maghiare din România şi dezvăluie, în esenţă, intenţiile lor legate de încintarea minorităţii maghiare prin acţiuni continue şi tot mai agresive de susţinere a statutului de autonomie etnică, de obţinerea asentimentului unor puteri occidentale pentru realizarea efectivă a autonomiei şi ulterior a obţinerii statutului de independenţă a Transilvaniei (vezi Croaţia sau Slovenia) şi, de ce nu, al modelului kossovar, prin anularea Trianonului. Pentru realizarea obiectivelor lor ungurii şi-au fixat unele direcţii tactice, cum ar fi: crearea unor structuri suprastatale complementare care să poată înlocui, la ordin, pe cele româneşti, pregătirea viitorilor funcţionari ai administraţiei publice prin cursuri de specializare organizate la Budapesta, folosirea excesivă a limbii maghiare în administraţia oficială, arborarea steagului maghiar şi a celui secuiesc pe instituţiile publice şi în bisericile ungureşti, aservirea economică a Transilvaniei, rejectarea tuturor elementelor româneşti din funcţiile de decizie din administraţie şi economie în judeţele cu majoritate ungurească, epurare etnică în învăţământ şi ocuparea unor posturi cheie din structurile de telecomunicaţii, instituţii de cercetare şi proiectare româneşti, controlul unor obiective strategice în cele mai importante judeţe, achiziţionarea de terenuri aflate în zone de importanţă strategică (drumuri naţionale, trecători şi pasuri montane, aeroporturi, depozite militare, poligoane şi cîmpuri de instrucţie), precum şi recuperarea întregului patrimoniu deţinut de etnicii maghiari, după dictatul de la Viena din 1940. După cum am mai spus, în atingerea obiectivelor strategice în Transilvania, serviciile maghiare de informaţii sunt implicate total şi dau o mână de ajutor extremiştilor maghiari în acţiunile lor subversive şi separatist-diversioniste din perioada postdecembristă. După 1989 spionajul maghiar a trecut la reorganizarea reţelelor informative pe spaţiul transilvan şi a trecut la redistribuirea agenţilor pe zone şi obiective de interes strategic, utilizând acoperiri diplomatice, consulare, politice sau religioase. Spionajul maghiar a creat şi organizat pe teritoriul României o amplă rezidentură, care, la rându-i, se sprijină pe o puternică reţea informativă, alcătuită din agenţi, elemente informative şi de sprijin, cu toţii recrutaţi din rândul etnicilor unguri (ofiţeri în rezervă şi activi, cadre din învăţământul de toate gradele, preoţi reformaţi, ziarişti, oameni de afaceri, oameni de cultură etc.) Misiuni de spionaj maghiare în România Cazul grupării „Sörös" denumită destul de atractiv „Fundaţia pentru o societate deschisă" şi a organizaţiei „Hans Seidel", împreună constituie instrumente informative ale unor servicii secrete străine, care acţionează în teritoriul naţional, sub acoperire legală, de fapt sub o legendă beton de implementare şi consolidare a democraţiei, vezi Doamne, acest mijloc, constituind o haină bună la vreme rea ce le permite organizarea şi desfăşurarea mai multor operaţiuni conspirate. Serviciile de informaţii, altele decât cele româneşti, alături de bisericile minorităţii maghiare au acţionat simbiotic, lăcaşurile de cult şi slujitorii acestora devenind adevărate baze pentru pregătirea şi ducerea unor operaţiuni speciale, cu preponderenţă în domeniul războiului informaţional: manipulare şi dezinformare. Misiuni informative au primit, de asemenea, unele secte religioase, în rândul cărora au fost identificaţi experţi de înaltă calificare, în domeniul ocult, având ca preocupare principală prelucrarea şi manipularea parapsihologică a unor mase largi de oameni. Aşadar, din păcate, serviciile de spionaj maghiare, nu şi-au temperat intruziunea agenţilor lor pe teritoriul României nici măcar după unele progrese înregistrate în relaţiile dintre cele două state, finalizate, după cum este îndeobşte cunoscut, prin semnarea mai multor acorduri şi convenţii şi, mai ales, după ce, ambele ţări au devenit membre N.A.T.O. şi ale U.E.. Misiunile de spionaj maghiare din România s-au intensificat prin activarea agenturii sale în rândul etnicilor maghiari dar şi a întregii lor diaspore în scopul pregătirii şi desfăşurării unor acţiuni, bine dozate, de propagandă antiromânească, prin blamarea şi denigrarea ţării, a instituţiilor statului, a valorilor şi simbolurilor naţionale, a promovării unei false istorii maghiare, a propagării ideilor cum că drepturile omului sunt încălcate abuziv în toate judeţele cu populaţie preponderent ungurească, că le sunt îngrădite drepturile la învăţământ şi cultură, că sunt deosedaţi de bunuri materiale, că au acces limitat la unele funcţii din armată şi servicii secrete precum şi în alte sectoare economice şi sociale, că se interzic cultele religioase. Puţini români ştiu că într-o localitate din Covasna, altădată românească, acum cu populaţie complet maghiarizată, Ioan Selejean, episcopul Harghitei şi Covasnei, un adevărat apostol al neamului, era pe punctul de a fi linşat pentru că a luat măsuri creştineşti de reparare a unei foste biserici româneşti ruinate, lăcaş de cult care, între timp, ajunsese groapa de gunoi a localităţii maghiarizate. Puţini români cunosc faptul că sunt sate în Ardeal, unde, odinioară, erau majoritari românii şi că în cimitirele lor vechile cruci de pe morminte sunt rescrise în limba maghiară, sau că un sătuc, Făgeţel, aflat la intrare în comuna Frumoasa - Harghita, alcătuit din circa 150 de suflete româneşti, este supus, azi, unui amplu proces de maghiarizare, deoarece autorităţile administrative din comună le interzic a vorbi româneşte şi nu au niciun reprezentant în Consiliul local al comunei. Unde sunt autorităţile române? Nicăeri. Pentru românii din Făgeţel se bate un simplu preot de ţară, pe nume Bucur, un adevărat martir în viaţă. Formaţiuni paramilitare maghiare pe teritoriul României Contraspionajul românesc a fost şi este la curent cu faptul că tineretul de etnie maghiară este antrenat în formaţiuni paramilitare, instruit după reguli cazone prin diverse tabere organizate în locuri ferite şi bine supravegheate. Unii dintre tinerii transfugi au fost instruiţi prin tabere specializate (vezi lagărul de la Bicske), după modelul organizaţiilor de Levenţi (premilitari -1939). S-a revigorat ideea creării unei adevărate Gărzi naţionale de tipul „Gărzii zdrenţăroşilor" din perioada anului 1940 (vezi şi Garda Magiară, interzisă în Ungaria - n.r.). De asemenea, există suficiente dovezi privind introducerea ilegală şi depozitarea pe teritoriul unor judeţe din Transilvania (subsolurile unor lăcaşuri de cult, spitale, case conspirative etc.) de armament, muniţie, explozivi şi echipament militar. Merită citată acţiunea unei societăţi de „ajutor umanitar" din Budapesta care a introdus şi distribuit, via Basel-Elveţia, etnicilor „săraci" maghiari din Harghita şi Covasna aproape 5000 de uniforme noi ale armatei maghiare, cabluri de transmisiuni, paturi şi sobe de campanie, ceea ce reprezintă însemnate cantităţi de piese de echipament militar. Toţi liderii udemerişti şi ai altor partide de umplutură au o retorică bine cunoscută, generând falsuri nepereche în discursul public referitor la „simbolurile lor naţionale", acreditând ideea că ungurii din România nu sunt o minoritate, ci o naţiune, un popor şi, pe cale de consecinţă, au dreptul ca naţiune la autodeterminare, la autoguvernare, la autonomie teritorială cu tot ce implică construirea unei entităţi statale, cu instituţii proprii şi monedă proprie. În această acerbă luptă pe frontul propagandistic, un rol aparte şi l-au asumat extremiştii religioşi, în frunte cu episcopul divorţat şi reformat Tökes, care apelând la practicile ungureşti interbelice (vezi acţiunile de spionaj ale episcopului romano-catolic din Timişoara, ungurul Pacha Augustin, contributorul Dictatului de la Viena), el şi alţi capi ai bisericii reformate maghiare îşi instruiesc oamenii în sutane să acţioneze în zonele cu „tradiţii istorice" în lupta împotriva românilor din Ardeal iar de la tribuna Parlamentului U.E., europarlamentarul bolnav de hungarism minte o Europă întreagă, clamând că Imnul nostru naţional proclamă ura. Păi să prezentăm „marfa urii" promovate de clientul nostru episcop prin bisericile ungureşti din Ardeal şi nu numai. Au fost reluate şi răspândite idei din lucrarea scriitorului maghiar fascist Dücso Csaba, intitulată „Nincs Kegyelem" („Nicio milă"), publicată în 1939 şi din care extragem câteva pasaje cutremurătoare: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Atilla, al lui Arpad şi al lui Ghenghis Han". Capitolul intitulat „Mărturia Levantului" (pag. 155-156) face dovada însuşirii criminale a tuturor extremiştilor maghiari, indivizi care trăiesc într-o altă realitate, cea a urii deşănţate. Citez, din lucrare, un pasaj armaghedonic, fătat în iadul minţii lui Casaba: „Voi trece prin sabie toată populaţia, voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn. În germene voi distruge acest neam ticăkos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nicio îndurare. Nici pentru copii din leagăn, nici pentru mama care va naşte copilul! Voi suprima pe orice valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, naţia mea, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horia şi Cloşca. Nu va fi milă!". Albert Wass repus în drepturi - Mareşalul Antonescu, jos de pe soclu Aceste materiale circulă, azi, prin Ardealul unguresc, ca un fel de otravă spirituală pentru tineretul maghiar. Scena cu spânzurarea simbolică a lui Avram Iancu de către descreieratul Csibi Barna, la Miercurea Ciuc, a apărut sub efectul lecturii unor astfel de materiale de propagandă. Cazul contelui şi poetului maghiar Albert Wass (1908-1998) este provocator pentru toţi românii, indiferent cum ai privi situaţia. Declarat criminal de război, Wass este repus în drepturi, pe şest, de secuii din Ardeal, care i-au ridicat statui, este pomenit la fiecare sărbătoare de-a lor, în ciuda faptului că acest lucru este pedepsit prin lege în România. Autorităţile româneşti, laşe, se fac fie că că nu văd, fie sunt complici la actul trădării. În timp ce statuia Mareşalului Ion Antonescu, cel care a salvat sute de mii de evrei de la moarte, a fost dat jos de pe soclu, la ordinul unui preşedinte donchihotist şi al unui deţinut de frunte depus la Jilava. Antal Arpad, primarul de la Sf. Gheorghe, care ameninţa românii cu soarta sârbilor din Kosovo, afirmă, în dispreţul oricărei legi morale şi cu aroganţă hortistă, despre comunitatea maghiară, că ar fi „supusă unui linşaj mediatic românesc, inducând ideea de victimizare a minorităţii maghiare, din cauza „bolilor" închipuite de care suferă" (vezi panoplia propagandei mincinoase). Aroganţa cu care preşedintele U.D.M.R., Kelemen Hunor, i-a înmânat, preşedintelui P.N.L., Crin Antonescu, la recentul congres al liberalilor un steag secuiesc, aşa ca un „dar simbolic", parcă întrece orice măsură, şi aceste provocări subtile nu sunt altceva decât reflexul tăcerii sau neputinţei noastre. Parte din politicienii FIDESZ, frăţiorii de ură ai lui Tökes, s-au şcolit la noi, au făcut politică în România, ocupând fotolii de parlamentari şi funcţii în administraţie, pentru ca apoi, cu bagajul românesc de cunoştinte, să se mute la Budapesta, de unde să dea frâu liber vocalizelor antiromâneşti şi planurilor iredentiste către ţara care i-a născut, educat şi pregătit pentru viaţă. Este dramatic şi dureros că păpuşarii şi reşapaţii politic, cameleonii şi agenţii de influenţă, oportuniştii, înguştii la minte, ticăloşii şi canaliile acestui neam, aciuaţi la Bucureştii noştri istorici, în ipostaza de lideri butaforici, par depăşiţi de toate aceste provocări iredentist-şovine, că televiziunile năimite, fie de stat, fie private, găzduiesc farfuze şi matracuci pe post de moderatori şi analişti politici atât de ridicoli, iar omusculi abonaţi seară de seară pe post de guru la „teveuri" de nişă, defeacă ore în şir baliverne şi aiureli fără să aibă ştiinţa sau înţelegerea profundă a subiectului legat de Transilvania, de actele provocatoare şi belicoase ale ungurilor, dând astfel, indirect, o tovărăşească mână de ajutor la demolarea României. Domnul Babiuc m-a destituit pentru că l-am avertizat, în mod profesionist, cu şi despre ce va să se întâmple în Transilvania într-o zi, el rămânând şi orb şi surd atunci, ca şi acum. Bietul afacerist, astăzi, îşi târâie obsesiile şi boala pe culoarele confuziei din mintea sa abulică, o minte atât de străină de patimile acestui popor, căruia i-a făcut atâta rău. Nu numai el. Ci toţi miniştri clonaţi de la apărare care i-au urmat, pentru că bugetul apărării a ajuns la un procent de sub 1% din PIB. Mai puteţi dormi liniştiţi domnilor? Eu, prin destituire am ieşit din minister pe uşa din faţă, m-am prezentat la un alt post şi am trecut treabă, conştient că mi-am făcut datoria, în timp ce el, ministru compromis, a ieşit din viaţa publică pe uşa din dos, precum slugile. Atrăgeam atenţia, în interviul meu, despre sfânta treime a conducerii unui stat cu pretenţii: diplomaţie fără fisuri, armată puternică şi informaţii eficiente. Circarii noştrii „dâmboviţei" nu au de unde să cunoască acest lucru şi anume că o bună diplomaţie nu se face decât dacă ai în spate o armată puternică, precum şi servicii de informaţii de cea mai înaltă calitate pentru a furniza cunoaştere. Ce vedem acum? Inexistenţa unei diplomaţii active şi proactive, adică una de tip corlăţenist, diminuarea până la cota de avarie a capacităţii de reacţie a armatei şi servicii de informaţii plăpânde, politizate, puse la dispoziţia păpuşarilor politici, servicii de intelligence incapabile să opereze cu arta posibilului şi a imposibilului, necum să discearnă între o ameninţare reală şi virusul „Octombrie Roşu". Dragi politicieni ai momentului, eu nu vă socotesc decât nişte impotenţi politici, aflaţi în incapacitatea de a vedea că România poate ajunge din moment în moment pe marginea prăpastiei, iar dacă trupul ţării va fi cutremurat prin omisiunea voastră de a nu vedea că jurămintele Albei Iulii sunt încălcate, vă acuz de cea mai înaltă trădare de ţară şi nu meritaţi glonţul patriei destinat eroilor ci ştreangul trădătorilor de ţară. Băgaţi-vă domnilor ameţiţi, în cap, foarte adânc, zicerea sovejeanului Simion Mehedinţi, cenzurat mulţi ani, care cu mai bine de un secol în urmă avertiza: „...lozinca cea mai cuminte pentru un om de stat este aceasta: pregăteşte-te zi şi noapte, ca şi cum mîine ar trebui să intri în război, căci dacă mâine sună alarma, iar oştirea nu va fi pregătită, zadarnice sunt toate. Degeaba am trăit şi am suferit pe acest pământ, dacă nu vom avea o armată la înălţimea duşmanilor ce ne urmăresc şi a idealurilor pe care le trăim."[1] Notă: Subtitlurile aparţin redacţiei

Gherman Pântea, primarul Odesei (1941-1944)

Ioan Ispas

Duminică, 11 Noiembrie 2012 15:58

Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odesa", editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria oraşului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administraţie românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicţionarele enciclopedice româneşti, deşi l-am căutat şi sub forma de Pantea sau Pântea. Pe internet există însă informaţii biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit şi realitate", editura Biblioteca Bucureştilor, 2010. Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraş care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziţia sa faţă de represaliile dure luate de autorităţile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român. Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil prestaţia lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului în trei mandate a contat în această numire. Ruşii, când părăseau un oraş, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni abandonaţi fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia N.K.D.V.-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm.[1] Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii ordonate de autorităţile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a şi întâmplat.[2] În aceeaşi zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odeskaya Gazeta o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei. Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic, dacă mareşalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate. Repune în funcţiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă şi electricitate. Restaurantele şi pieţele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-şi desfacă produsele. Iniţiativa particulară a fost încurajată, obţinându-se foarte lesne licenţă pentru diverse activităţi. Deşi primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-şi pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci[3] din acest impozit voluntar. Această iniţiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am ştiinţă să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupaţie. Cât de mulţumiţi trebuie să fi fost odesanii de administraţia oraşului dacă au considerat, din proprie iniţiativă că trebuie să contribuie şi ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor. Iată un occupant care nu jefuieşte teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui. Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată şi reparată cu 58 de reprezentaţii diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentaţii erau din clasicii europeni şi un sfert din cei ruşi. A păstrat funcţionarii vechi din primărie. A folosit în administraţie şi în documentele emise limba română şi ucrainiană. El însuşi cunoştea pe lângă limba română şi limbile rusă şi ucrainiană. Multe publicaţii din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis şcolile şi Universitatea. El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit. A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenţi şi profesori de la Universitatea din Bucureşti, de la Asociaţia Profesorilor din România, delegaţi ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare şi jurnalişti. Secţia de tennis de câmp a Asociaţiei Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitaţi. Un grup de elevi premianţi au fost răsplătiţi cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulţi vizitatori încât a trebuit să fie înfiinţate cantine turistice pentru deservirea artiştilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor şi demnitarilor sosiţi săptămânal din ţara mamă. „Oraşul exalta de prospeţime şi vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile şi pieţele goale din alte părţi din Europa de est ocupată" [4]. Deşi Pântea s-a opus deportării evreilor din oraş, Charles King îi reproşează că n-a făcut suficient în această direcţie. A reuşit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul oraşului, profesorii de origine evreiască, evreii creştinaţi şi pe cei care au reuşit să obţină declaraţii scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.[5]Pentru copiii evrei rămaşi orfani a construit orfelinate în oraş. Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administraţiei româneşti ci şi întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deşi nu-l priveşte cu aceeaşi simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaşte meritele acestuia, amintind câteva din iniţiativele sale şi faptul că a fost decorat de Papa.[6] „Pântea a fost un om popular în Odesa" îşi amintea actriţa Tania Arnăutu în 1956.[7]Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Puşkin[8[ care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.[9] Cine a fost Gherman Pântea S-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulţi copii, părinţii fiind Vasile şi Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început şcoala a avut dificultăţi cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar româneşte. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe Primul Război Mondial, este recrutat, trimis la Şcoala de Ofiţeri din Kiev apoi numit ofiţer translator pe lângă comandamentul Armatei a 9-a aflată pe frontul românesc. Declanşarea revoluţiei din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor ruseşti, îl propulsează în poziţia de preşedinte al Sovietului Armatei a 9-a cantonată la Odesa. Împreună cu alţi ofiţeri basarabeni îi ajută pe soldaţii basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forţei basarabene, care va constitui la Chişinău baza viitorului Sfat al Ţării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obţine iniţial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg. Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obţine de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională a basarabenilor.[10] Când deputaţii basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forţelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeţ. La 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a votat unirea cu România, Pântea a votat şi el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut şi este numit maior în rezervă. În septembrie 1919 îşi termină studiile universitare la Iaşi şi obţine licenţa în drept. Este primit în baroul din Chişinău şi în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Naţional Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I. G. Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Ruşii nu recunoşteau însă unirea Basarabiei cu România. Îşi publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul „Unirea Basarabiei". Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul „Unirea Basarabiei - Două decenii de la autonomia Basarabiei". După declanşarea, la 22 iunie 1941, a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a 4-a. După eliberarea Chişinăului, Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuţi din greşeală şi buni români. Cu această ocazie salvează viaţa lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) şi a lui Alexandru Mâţă. Trădarea regelui Mihai şi a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găseşte la Bucureşti. Guvernul Sănătescu întocmeşte în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război". Ministrul de finanţe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă şi cere arestarea lui. Această obedienţă nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat şi el de ruşi. Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăţie pe care le deţinea. Elena Rudenko trimite şi ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuşi se hotăreşte să părăsească Bucureştiul, îşi schimbă numele şi se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în Bucureşti cu intenţia de a contacta prietenii ca să găsească o soluţie de a părăsi ţara. Comisarul Alimănescu îl arestează şi-l dă pe mâna Securităţii. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunţurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere şi Alexandru Mâţu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, drept criminal de război şi inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964. După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de Securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntaşi basarabeni ai unirii să ţină cuvântări curajoase. A murit în 1968 în condiţii suspecte. Deşi era sănătos, după două zile de dispariţie de acasă familia a fost anunţată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu. Înflorirea Transnistriei în general şi a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub administraţia românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupaţie, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ţinută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareşalul Ion Antonescu. ---------------------------------------------------------------------------- [1] Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin's secret police decided to block up their own headquarters" (p.201). [2] Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenţia autorităţilor militare despre pericolul potenţial al instalării comandamentului în sediul N.K.D.V.-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al N.K.D.V.-ului. Ca şi la Kiev au urmat represalii, dorite de N.K.D.V., pentru a aţâţa populaţia împotriva noilor autorităţi. Deşi a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executaţi, lansată de propaganda sovietică şi folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obţinută prin înmulţirea numărului (aproape 100) al ofiţerilor ucişi în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executaţi pentru fiecare ofiţer asasinat conform ordinului dat de mareşalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust" ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuţiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri şi un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldaţi români. La intersecţia cu strada sa au mai fost spânzuraţi trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împuşcat. Fiecăruia i se citea sentinţa de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în „Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust", editori Anita Brostoff şi Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă şi la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: „32 643 evrei au fost evacuaţi, 847 au murit în ghettou şi 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui" (pag.217). Dacă pe Charles King şi pe ceilalţi autori evrei îi înţelegem că nu pot să-şi publice lucrările dacă nu sunt menţionate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înţeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiţi cu petrol şi arşi de vii din ordinul mareşalului Antonescu, la Odesa". Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înţeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informaţia" fără să clipească. [3] Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâşte grase. [4] Vladimir Petrov: „Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian", Ed . Indiana University Press, 1973. [5] Respectivul prieten trebuia să semneze o declaraţie că-l cunoaşte pe d-nul... din anul..., că ştie că nu este evreu, dar este de origine..., că n-a fost în paridul comunist şi că a locuit la adresa... înainte de...Werth în „Rusia at War", 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King. [6] Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Şerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvenţa şi verticalitatea Vaticanului, neînfluienţat nici de sentinţa Tribunalului Poporului şi nici de denigrarea practicată de anumiţi istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piaţa Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piaţa, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrăţişa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simţit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la Bucureşti, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiţiei, făcând reclamă agenţiei de turism a Patriarhiei, îndemnând creştinii să viziteze Ţara Sfântă. [7] Fred Şaraga, „În Transnistria. Primii paşi: Odesa", Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King. [8] Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareşalului Antonescu, povesteşte o întâmplare legată de un bust al lui Puşkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea „Istorie interzisă". După eliberarea Chişinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraş vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie şi citeşte numele de pe soclu, Puşkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia şi află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii". [9] În anul 2010 la iniţiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chişinău iar o stradă din acelaşi oraş a primit numele Primar Gherman Pântea. [10] Unii sceptici privesc faptul că Pântea ar fi obţinut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare naţională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.

Cernobâl. Răspândirea poluării cu Cesium radioactiv.

http://www.irsn.fr/FR/popup/Pages/tchernobyl_animation_nuage2.aspx

Greierele și Furnica. *VERSIUNEA ROMANEASCA*

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine...

Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.

Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.

Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.

Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească "cât se cuvine".

Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.

Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.

Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.

Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.

Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.

Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.

Furnica pleacă din România şi se instalează în SUA unde contribuie la bogăţia economică.

Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.

Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.

Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul "Furnică, opreşte-te!"

Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.

Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.

Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.

Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.

Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.

Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.

Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.

Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

 

 

 

 

Contra defăimării României

Col. (r) Vasile Zărnescu

Joi, 07 Martie 2013 18:02

Luptând contra defăimării, pentru triumful adevărului Iosif Toma Popescu denunţă campania holocaustică contra României [1] În teritoriile controlate de guvernul român nu a fost holocaust! O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l'Holocauste" [2], apărut în Le Monde Juif [3], No. 105, Janvier-Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris. Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea. Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc. Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu. Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român. Din primele zile am anunţat evenimentul prietenilor mei români, emigraţi mai demult în Occident. Am primit, fără întârziere, o bogată corespondenţă trimisă nu numai de aceştia, dar şi de la persoane necunoscute, care fuseseră informate de primii, despre mine. Toţi îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe: - Charta intitulată The Record. The Holocaust in History, 1939-1945[4], publicată de B'nai B'rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300.000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340.000 de evrei masacraţi; - în cartea Eichmann's Trial a Lordului Russell of Liverpool[5], este scris că românii masacraseră 200.000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, Lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României; - un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400.000 de evrei asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia; - în „A History of the Modern World from 1917 to 1980", apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie, la pagina 415[6], că în România fuseseră masacraţi 750.000 de evrei, deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare; - o menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea Eichmann à Jerusalem acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani" (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5.000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti.[7]. De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele Lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care în mod firesc nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră. Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc. Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine. Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau - din pricina conjuncturii internaţionale - să se angajeze într-o astfel de acţiune. Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de O.N.U., prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la O.N.U., cât şi în administraţia americană. Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea. El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut. Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru U.S.A. întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi alte localităţi mai mici, şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă. A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public. Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l'Holocauste", apărut în Le Monde Juif, la Paris. De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust. În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului. Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării. În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României. Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi. În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta - totuşi - majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii. Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români. Nu a existat nici o măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a organizat distrugerea nici unei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el. Toţi evreii oneşti şi de bună credinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonescu, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani. Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial. Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee[8], când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul lui Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi. Mareşalul Antonescu a explicat lui Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940. La rugămintea insistentă a lui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa izraelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea. A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940. Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea personală a lui Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia. Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care, încă din vremea studenţiei, îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe Iuliu Maniu. Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României". Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600.000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un „pohod na Sibir" fără întoarcere. După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul, din 1989, la pag. 115-162, se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu. Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l'Holocauste". Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară. Tot la cererea lui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei. Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop. Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei. Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecţiuni; el a fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din România, şi trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins. Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea şi că unii evrei au obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; Iuliu Maniu şi Ion Mihalache muriseră în închisorile comuniste, primul - la Sighet, în 1953, al doilea - la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca spre exemplu, prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori. Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America. În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam şanse să obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a venit şi de data aceasta în ajutor. Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în 1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, şi care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică. La puţine zile de la sosirea mea la Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la prima întâlnire. Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă. I-am spus că în greaca veche, pentru noţiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota - în poloneză, idiot - în română, franceză, engleză etc. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică sunt un idiotes şi sunt tratat potrivit înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte... particular". Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilităţile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste şi la Holocaust se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea. Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: Panstwowe Muzeum Oswiecim Brezezinka Ld 2 I- 8523/79/5681/79 Destinatar Pan Iosif Popescu ul MiedzynarodowaI 03-922 Warszawa 58M35 Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: „Chestiunea deportării de cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată până acum şi nu există nici o elaborare de o manieră completă sau fragmentară. O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă şi profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum şi alte surse". Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă atomică, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi, pentru care nu există dovezi. La observaţia mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare document îmi punea viaţa în primejdie şi m-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii. Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia, în seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizaţii teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea. Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile. După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la New York, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia şi cu multe relaţii în Statele Unite. El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern", la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei era „de uz extern". Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp. Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia. El îmi propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuşi în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania federală. Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el îşi manifesta scepticismul. Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia. De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele. Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l'Holocauste" şi să recunoască în nota introductivă a comitetului redacţional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia. La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România, şi prin urmare se recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri. „Centrul" posedase numeroase dovezi despre intervenţiile făcute de ambasada României în Franţa pentru eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români, arestaţi pe teritoriul Franţei; am obţinut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările - el le numea „deplacements" - de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică. La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunţat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie". Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Le Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l'École de Hautes Études en Sciences Sociales: l'Allemagne nazie et le genocide juif. Unele comunicări poartă încă tarele fabulaţiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta două referate: Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat „Reacţii la politica antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani", din care citez de la pagina 349: „Un ofiţer S.S.-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se ocupa de chestiunea evreiască şi în cursul verii şi toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români; trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud. Dar rezistenţa ieşită din comun şi neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încăpăţânat, cu spirit independent şi, cu întreg sprijinul autorităţilor civile şi militare, el s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi exterminare". Al doilea referat, intitulat „Condiţiile evreieşti, expunere sumară", aparţine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: „În România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi Transilvania Sudică supravieţuiseră aproape toţi războiului. Ei nu au fost adunaţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua". Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varşovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts in Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste. Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită şi România. Am scris Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului. La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker. Ce le păsa acestor ticăloşi că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire? Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walensa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor. La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris preşedintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României. În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp [9], editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut deportări. Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca ţară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941. În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi evrei, din unele cartiere bucureştene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei. Curţile marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost condamnaţi şi executaţi. Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti; s-a vorbit în România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie 1980, pe un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari. Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraş. Au fost victime evrei şi români. Toţi cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile referitoare la aşa-zisul „tren al morţii". Represaliile săvârşite de germani au pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane, zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci. Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel confirmat indirect, chiar de rabinul şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România se ocupase de evreii evacuaţi. Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de afabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti. Calomniatorii mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război, s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni şi nici nu pomenesc de numeroşii evrei basarabeni, emigraţi în Statele Unite, în Canada, în Israel, în Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc. Reaua lor credinţă este învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, şi anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice. În această privinţă, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit, de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia Centrală între 2.000.000 şi 2.200.000 evrei baltici, polonezi şi români. În conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: „Sute de mii de evrei care se refugiaseră în U.R.S.S., în 1939-1940, sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice". La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean din Chişinău, Anatol Petrencu, vorbind despre cetăţeni români deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie evreiască de 8.600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute. La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o administraţie civilă română, dar, din punct de vedere militar, depindeau de Comandamentul german. Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au rugat pe Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din regiunile susmenţionate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc), care era în bune relaţii cu generalul şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când Armata Română a ajuns la hotarele din 1939. Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, dintre evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30.000 fuseseră înrolaţi în Armata Roşie şi alţi 13.000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941. Cei rămaşi, dacă aveau cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască. Prin tratatul de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial, guvernul român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile reunite la România. Bineînţeles că cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, chiar cu doi martori. Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât cetăţenia română, n-au făcut formalităţile necesare. Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia derivând din afirmaţia ausländische Untertan, adică cetăţean străin. Calitatea de cetăţean român a devenit valoroasă şi pentru această categorie de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în 1938, fiindcă foarte mulţi aveau paşapoarte germane şi austriece. Atunci administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte române, deoarece calitatea de cetăţean român apăra de incidenţa legilor segregaţioniste ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte sigură. Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte centre de trier, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România. Intervenţia domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator pentru aceşti evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre ţara de provenienţă. Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara, via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior (?) al Turciei, şi cererii făcute şefului agranianilor bulgari, de domnul I. Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi. Evreii străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile, precum şi ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini au fost consideraţi că proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, aflat cu o administraţie civilă românească. Nimeni nu poate pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din teritoriul Transnistriei, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia. Edificatoare asupra condiţiilor de viaţă a evreilor trecuţi în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se pomeneşte de masacre, aşa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase. În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta „evreilor străini" a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randoph Braham, publicat în Colloque, din care citez, de la pagina 434: «În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini" din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii străini" din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evrei străini" în Belgia, aproape toţi deportaţii erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă; în Ungaria, cei 18.000 de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941, erau consideraţi ca străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi alţi „evrei străini". Tot în Colloque, la pagina 425, Randoph L. Braham menţionează că cei 18.000 de „evrei străini" deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi. Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini" deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc., aşa-numitele Judenrat, întocmeau, la cererea naziştilor, listele cu consângenii lor care trebuiau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste. În Colloque, la pag. 349, Bela Vago recunoaşte că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareşal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în Transnistria. În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre - precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste ş.a. - să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini" aflaţi în România şi Transnistria. Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi avariţia multimiliardarilor explică pentru ce această acţiune n-a avut amploarea cuvenită. Mai mult încă, delegaţii organizaţiilor evreieşti din America erau uneori indivizi corupţi, care pentru a realiza profituri personale angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale, pentru sute de emigranţi evrei, şi de aceea autorităţile maritime române au trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor. Fostul diplomat român Brutus Coste mi-a mai spus că, din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranţi. Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal" cu care Raoul Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nici o dovadă a realităţii, ajunge să facă afirmaţii despre imense cantităţi de victime evreieşti. Pentru mine şi o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o jignire condamnabilă pentru victimele reale. Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945. Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roşu a dezolat România vreme de decenii. Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internaţional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara, între altele, că armata germană asasinase circa 25.000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea unor arhive sovietice, s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate şi cu răspunderea procurorului general. A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit „vânătorul de nazişti", în cartea Wiesenthal's File [10], la pag. 80, de unde citez: „Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare greşeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit material, mai degrabă decât pentru o compensare morală". Tot la aceeaşi pagină se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti, de la sine înţeles că nu victimelor (observaţia îmi aparţine), mai mult de 37 de miliarde de dolari U.S.A. În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful adevărului rămâne neclintită. Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte că, în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost holocaust. În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis „Tribunal al poporului". În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din 1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată, Partidul Naţional Ţărănesc care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6 martie 1945, declarase publică că nu participa în nici un mod la activităţile aşa-zisului „Tribunal al poporului". Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi. Prima scrisoare a fost dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată şefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu. Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în lotul acuzaţilor. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele lui Maniu putea să înfurie acea instanţă politică de judecată. Totuşi, mareşalul a propus ca martor în apărare pe Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări: - dacă domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti; - dacă preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României. Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din Bucureşti şi sublinia că niciun om de bună credinţă nu-l putea considera pe domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale. Am fost prezent în sală la audierea lui Iuliu Maniu. Individul care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă lui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea Armatei Române la răsărit de Prut. Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi rămâne românească. În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, preşedintele Maniu a repetat: „Basarabia a fost românească şi rămâne românească". Au urmat clipe de tăcere desăvârşită. [...] 27 martie 1996, Varşovia Iosif Toma Popescu, Polonia, Varşovia, 03-922 ul Miedzynarodowa 58 M 35 tel. 6176791[11] Prima ediţie, 7 august 2007: Addenda Centrul de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris, la care face referire d-l Iosif Toma Popescu, este filiala centrului omonim din Viena, care fusese înfiinţat şi condus, la acea vreme, de către odiosul Simon Wiesenthal (despre care am publicat studiul „Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2)[12], republicat în mai multe reviste on line. Acest studiu - asupra căruia voi reveni, comentînd răspunsurile autorităţilor cărora l-am adresat – are ca argument de bază şi suplimentar studiul „Simon Wiesenthal: Fraudulent „Nazi Hunter"[13], al lui Marc Weber, publicat în iarna 1989-1990, studiu pe care, fără îndoială, d-l Iosif Toma Popescu nu l-a cunoscut, altfel l-ar fi menţionat. Despre cartea Eichmann's Trial a Lordului Russell of Liverpool, d-l Iosif Toma Popescu face două menţiuni asupra cărora trebuie să atrag atenţia: „textul care-i purta numele fusese" şi „publicată sub numele Lordului Russell". Chiar dacă admitem că, la 90 de ani, Lordul Russell nu era senil, putem accepta că, prin această exprimare prudentă, autorul are serioase rezerve ştiinţifice că lucrarea respectivă ar fi fost scrisă chiar de Lordul Russell şi nu de altcineva, care s-a folosit de numele său prestigios. Cît despre „reputatul" Paul Johnson şi balivernele sale din O istorie a lumii moderne 1920-2000, cum că „în România fuseseră masacraţi 750.000 de evrei", este cu atât mai mult de condamnat cu cât, între timp, apăruseră multe studii riguros documentate în literatura zisă „revizionistă", literatură în care se contestă fabulaţiile propagandei holocaustice: anume, contestă existenţa „Holocaustului" - fie el unic şi cu H mare - şi pretinsa exterminare a 6 milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial. De altfel, chiar mincinoasa Hannah Arendt, incriminată în mod întemeiat de Iosif Toma Popescu, afirmă cu nonşalanţă şi contrazicându-şi, ca „tâmpita" (Băsescu dixit) - deşi e lăudată că ar fi „filosof" -, întreaga pledoarie pro domo din cartea sa mizerabilă [14], des citată de detractorii jidani şi/sau jidăniţi ai României: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere - între patru milioane şi jumătate şi şase milioane - şi nu a fost niciodată confirmat, la fel şi numărul total al victimelor din fiecare dintre ţările implicate (sic)" [15]. În mod îndreptăţit, prof. dr. Gică Manole relevă: „Când scrie despre soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu, Hannah Arendt minte cu neruşinare şi dezinformează" [16]. Mai trebuie să fac precizarea suplimentară şi necesară că însuşi conceptul „holocaust" şi cifra de „şase milioane" nu sunt „simple presupuneri", ci veritabile escrocherii intens propagate de către unii evrei: laconic zis, constituie, cum demonstrează imbatabil inclusiv Arthur Butz, The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry: „Minciuna Secolului XX" [17]! Escrocheria cu „holocaustul" şi cu cifra de „şase milioane de evrei ucişi" nu datează din 1945-1946, cum se ştie îndeobşte de opinia publică dezinformată abil, ci începuse cel puţin din 1900 [18], de când, până în 1945, se vocifera în toată presa controlată de ashkenazi că „vor fi maltrataţi, prigoniţi, înfometaţi, degradaţi şi, în final, vor fi ucişi şase milioane de evrei" - motiv pentru care organizaţiile sioniste colectau bani [19] ca să îi ajute pe „amărâţii" de evrei să se salveze, dar sumele uriaşe adunate nu aveau să ajungă niciodată la acei „evrei maltrataţi"! Profitorii trebuie să restituie banii încasaţi pentru holocash [20], iar cei care mai continuă propaganda pro-holocaust (denunţată de Norman Finkelstein în „Industria Holocaustului", [21], de Benjamin Freedman [22], de Noam Chomsky [23] şi de mulţi alţi evrei cinstiţi), precum Elie Wiesel, Radu Ioanid, Lya Benjamin, Marco K. Katz şi ciracii lor din Institutul Antinaţional Wiesel, trebuie judecaţi şi condamnaţi pentru difuzare de informaţii false şi însuşire de bani necuveniţi. Este un pas înainte, în problema contestării holocaustului, faptul că prof. Vladimir Iliescu a avut curajul să nege existenţa holocaustului în România [24]. Dar, printre altele, a spus şi că „Holocaustul este o minciună cosmică" - ceea ce revine la a spune, împreună cu Arthur R. Butz [25], Germar Rudolf, Robert Faurisson [26], Paul Rassinier [27], Jürgen Graf [28], Don Heddesheimer [29], Ernst Zündel [30] şi mulţi alţii, că nu a existat holocaust nici în alte părţi! Evenimentul are o şi mai mare semnificaţie morală, intelectuală şi civică întrucît a avut loc sub cupola Academiei Române [31]. Fireşte că denigratorii de serviciu nu puteau să nu guiţe contra atitudinii profesorului Vladimir Iliescu[32]: Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" - al cărui director este g-ralul (r.) Mihail E. Ionescu [33], care ar trebui degradat la gradul de soldat -, MCA România-Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului, condus de delapidatorul [34] Marco K. Katz [35] şi acoliţii lor ţigani de la „Romani CRISS-Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii". Adică organizaţiile antiromâneşti pentru care am cerut instituţiilor abilitate să le interzică, iar liderii acestora să fie declaraţi persona non grata, deoarece activitatea lor constituie un atentat la siguranţa naţională! Grafica - Ion Măldărescu --------------------------------------------------------- [1]http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_Iosif_Popescu_in_Romania_nu_a_fost_holocaust.pdf Cf. [2] http://robertfaurisson.blogspot.ro/2004/11/la-roumanie-cede-au-chantage-des.html [3] http://www.lemondejuif.info/ [4]http://www.worldcat.org/title/record-the-holocaust-in-history-1933 1945/oclc/17794866?referer=di&ht=edition [5] http://www.amazon.com/Trial-Adolf-Eichmann-Russell-Liverpool/dp/0712645926 [6] Cf. ediţia română: Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a 2-a, 2005, pag. 405. [7] Cf. ediţia română: Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 231. [8] http://en.wikipedia.org/wiki/Wannsee_Conference [9] http://www.amazon.com/Anatomy-Auschwitz-Death-Yisrael-Gutman/dp/025320884X [10] http://www.amazon.com/Wiesenthal-File-The-Alan-Levy/dp/0802837727 [11]http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/iosif-toma-popescu/; http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_Iosif_Popescu_in_Romania_nu_a_fost_holocaust.pdf; republicat, la 22 februarie 2013, aici: http://www.ioncoja.ro/amestecate/iosif-toma-popescu-un-apropiat-al-lui-iuliu-maniu-despre-holocaust/ [12] http://www.art-emis.ro/analize/1385-simon-wiesenthal-impostorul-numarul-doi.html [13] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml [14]http://www.manolemesterul.ro/index.php/editorial/25941-eichmann-la-ierusalim-raport-asupra-banalitatii-raului-sau-despre-minciuna-si-dezinformare-ca-profesie-de-hannah-arendt-ii.html [15] Cf. infra, nota 7, pag. 5 [16] Prof. dr. Gică Manole, „Eichmann la Ierusalim" – Minciuna ca profesie, pe http://www.art-emis.ro/analize/845-eichman-la-ierusalim-minciuna-ca-profesie.html [17] http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=7 [18]http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php [19] http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035 [20] http://www.youtube.com/watch?v=a7H3wgfjXFw [21] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/industria-holocaustului_1731.html [22] http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm [23] http://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky [24]http://www.dailymotion.com/video/xxk9pl_prof-vladimir-iliescu-despre-holocaustul-inexistent-din-romania-la-academia-romana_news [25] http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Butz [26] http://en.wikipedia.org/wiki/Germar_Rudolf [27] http://en.wikipedia.org/wiki/Faurisson_affair [28] http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier [29] http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%BCrgen_Graf [30] http://www.zioncrimefactory.com/wp-content/uploads/2011/09/The-First-Holocaust.pdf [31] http://en.wikipedia.org/wiki/Ernst_Z%C3%BCndel [32]http://www.ziaristionline.ro/2013/02/22/scandalul-holocaustului-de-la-academie-se-intoarce-ionel-haiduc-regreta-si-se-disociaza-de-afirmatiile-istoricului-vladimir-iliescu-video/ [33] http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/vivat-academia/ [34] http://ro.altermedia.info/politica/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe-arcul-de-triumf_23316.html [35] http://www.ziaristionline.ro/2011/02/21/cine-este-acuzatorul-parintelui-justin-parvu-marco-maximilian-katz-implicat-intr-o-spaga-de-25-milioane-euro-pentru-guvernul-nastase/ [35]http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/

2013. O nouă prezentarea a propunerilor de reformă economică și politică a președintelui Partidului Poporului, economistul Constantin Cojocaru: