Prima abdicare a lui Sigismund Bathory Comentarii pe baza unei note informative, de Dragoș Ungureanu

Sursa https://cimec.ro/id-03-istorie/prima-abdicare-a-lui-sigismund-bathory/

Prima abdicare a lui Sigismund Bathory    Comentarii pe baza unei note informative, de Dragoș Ungureanu 

Unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor Române este Sigismund Bathory, de patru ori principe al Transilvaniei şi anume: mai 1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599; februarie – august 1601 (până la bătălia de la Guruslău); şi ultima dată în 1602 când în urma convenţiei de la Cluj din 29 iunie va ceda definitiv Principatul în favoarea împăratului Rudolf, în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unui venit de 50.000 ducaţi anual, propunere a habsburgilor încă din 1597.

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi [1] ; marea majoritate a membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, schimbăcios şi uşuratic [2] (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii).

În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era – desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului – în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor, lucru atestat nu numai de către izvoarele istorice ale timpului dar şi de către nota studiată în articolul de faţă.

Prima abdicare a principelui este subiectul unei note publicate la Roma, în anul 1598 de către Domenico Amici. Nu cunoaştem amănunte despre autorul notei decât că era originar din Ancona şi că a scris o operetă în perioada pontificatului lui Clement VIII [3] . Putem deduce după stilul telegrafic în care scrie că este vorba mai degrabă de un mirean şi nu de un cleric.

Nota tratează evenimentele petrecute în luna aprilie a anului 1598, la aproape un an după vizita pe care Sigismund a făcut-o la Praga la curtea lui Rudolf de Habsburg, prilej cu care principele Transilvaniei a oferit principatul, Imperiului habsburgic în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unei pensii de 50000 de ducaţi. Nu reiese din notă motivul acestei stranii renunţări aşa cum de altfel acest motiv nu reiese clar nici din alte izvoare narative sau diplomatice. Un motiv ar putea fi înfrângerea armatei habsburgo-transilvane de la Keresztes de la 26 octombrie 1596, unde Sigismund a participat personal alături de arhiducele Maximilian de Habsburg şi unde pierderile au fost puse pe seama prea marii sale grabe şi a urmăririi dezordonate a turcilor tocmai puşi pe fugă [4] .

Este posibil ca după această înfrângere, poziţia lui Sigismund să fi fost destul de şifonată în ochii principalilor săi susţinători externi, familia imperială de Habsburg, însă ca această poziţie, oricât de şifonată ar fi fost în urma unei înfrângeri militare care, oricum, nu a schimbat radical soarta războiului cel lung, să constituie motiv de abdicare pentru un principe suveran, este prea puţin. În al doilea rând, victoria otomanilor nu a fost urmată de vreo agresiune majoră asupra Transilvaniei, de genul aceleia contra Ţării Româneşti din august 1595, aşa cum se va vedea ulterior şi nici nu fusese descoperită vreo astfel de intenţie a otomanilor de către factorii de decizie ai Ligii Creştine. Din contră, otomanii au fost aceia care au solicitat alianţa Transilvaniei şi colaborarea cu Sigismund aşa cum rezultă din scrisoarea din 7 ianuarie 1597 adresată din Belgrad de Hassan-paşa prin care principale Transilvaniei era îndemnat să încheie pace cu Înalta Poartă, garantându-i-se recunoaşterea domniei din partea sultanului: „Pe când mă aflam la Razgrad mi-ai scris Măria Ta mie, cu ştirea lui Mihai Voievod că Măria Ta nu ai vrut să greşeşti faţă de puternicul împărat ci că la acest lucru ar fi dat Sinan-paşa prilej. Murind el acuma, cu credinţa şi cu îngăduinţa cu care aţi fost faţă de Poarta Sublimă, plecându-vă capul şi de acum înainte puternicului împărat, să fiţi cu aceiaşi credinţă către el şi să fiţi vrăjmaşul vrăjmaşilor săi şi prieten ai prietenilor săi” [5] .

Scrisoarea lui Hassan-paşa către Sigismund se încheie cu o ameninţare în situaţia în care nu se dădea curs cererii ei, ameninţare a cărei periculozitate era umbrită de situaţia de solicitant în care se afla demnitarul otoman, indiferent dacă acesta vorbea de pe poziţia unui învingător. În anul următor – 1598 – armata otomană a asediat Oradea dar a înregistrat înfrângeri severe la sud de Dunăre în faţa lui Mihai Viteazul, victorii care au obligat pe asediatori să renunţe la asediu [6] .

În ceea ce priveşte problemele interne ale lui Sigismund şi ne referim la relaţiile cu nobilii ardeleni membrii ai Dietei transilvane, cu saşii şi secuii, acestea nu pot fi în măsură să-i pericliteze poziţia, indiferent de rezultatul unei bătălii de genul celei de la Keresztes. Venirea la tronul principatului s-a făcut cu consimţământul întregii nobilimi transilvane neexistând contestări importante pentru prezenţa sa pe tron. Nu a existat nici un pretendent care să-i fi primejduit tronul, singurele fapte care ar putea fi trecute la categoria contestări fiind legate mai mult de politica externă şi anume de alegerea uneia dintre taberele aflate în „războiul cel lung”:

Poarta otomană şi Imperiul romano-german, decât de contestarea lui Sigismund ca principe al Transilvaniei iar partida pro-otomană – partidă mai mult de conjunctură – din care făceau parte cei trei veri ai săi, fraţii Balthazar, Ştefan şi Andrei Bathory a fost înlăturată foarte repede şi fără nici un fel de probleme pentru Sigismund personal. Execuţia conjuraţilor prinşi în frunte cu Balthazar şi fuga precipitată a celorlalţi doi, Ştefan şi Andrei au avut darul de a descuraja din start orice altă încercare de a organiza vreo lovitură contra principelui [7].

Andrei Bathory, aflat acum în rândurile clerului, nu a revenit în Transilvania decât în momentul când a fost chemat personal de către Sigismund, cu mari garanţii din partea acestuia, iar revenirea s-a produs cu mare teamă din partea lui Andrei care se aştepta în orice moment să fie arestat. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că Sigismund a fost primit şi recunoscut ca principe al Transilvaniei, fără nici un fel de problemă de fiecare dată când a revenit asupra abdicării, indiferent de consecinţele externe.

O motivare a primei abdicări a lui Sigismund este dată de către Nicolae Bălcescu în momentul descrierii vizitei pe care Mihai Viteazul a făcut-o la Alba Iulia în lunile decembrie 1596 – ianuarie 1597. Astfel: „principele făcu cunoscut lui Mihai-vodă că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă agiutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel el se află în nevoia sau de a se ruina cu totul sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica şi a-şi lăsa ţara în stăpânirea Austriei după tractatul încheiat cu această putere în ianuarie 1595” [8] . Tot ce afirma principele era perfect adevărat în privinţa intenţiilor polonezilor de a-şi extinde influenţa asupra celor două principate române – argument servit cu oarecare satisfacţie lui Mihai, având în vedere politica de pace pe care Polonia o cultiva cu Înalta Poartă – ca şi în privinţa promisiunilor neonorate ale habsburgilor [9] .

W.St. Teutschländer insistă asupra caracterului principelui Transilvaniei, subliniind ca fiind destul de slab ca să facă faţă unor greutăţi. Sunt menţionate şi aici sprijinul redus al lui Rudolf de Habsburg ca şi îngrijorarea lui Sigismund că ar putea fi biruit mai devreme sau mai târziu de către turci. Nu înţelegem cum se împacă atunci caracterizarea pe care di Cesare Campana [10] sau Giorgio Tomasi i-au făcut-o lui Sigismund şi chiar descrierea din această notă informativă a lui Domenico Amici, cu personajul care la prima dificultate legată de problemele domniei se gândeşte de bunăvoie şi nesilit de nimeni la abdicare? În opinia noastră, cea mai bună explicaţie este dată de către istoricul sas Teutschländer: „Cheia pentru [a înţelege] modul său de acţiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală şi în lipsa lui de caracter. În această privinţă Sigismund era un produs trist şi un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite; plin de cunoştinţe şi nu lipsit de însuşiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca şi în viaţa publică, el era în cea privată ezitant şi capricios; la aceasta a putut contribui, nu în mică măsură anturajul său. Soţia sa, educată de iezuiţi şi rămasă şi mai târziu în întregime sub influenţa lor, avea o vorbă: «Cum vrea Dumnezeu» şi intenţia de a nu zămisli nici un copil cu Sigismund Bathory, ci, dimpotrivă, să-l convingă pe el însuşi să renunţe la domnie şi să treacă în rândul clericilor. Contactele cu ea i-ar fi repugnat lui Sigismund în aşa măsură încât în vecinătatea ei era cuprins aproape de crampe şi totuşi – separat fiind de ea – îi resimţea dorul sau simula că ar simţi un astfel de dor. Acest fapt s-ar datora neputinţei sale naturale” [11] . O descriere cât se poate de dură, explicabilă poate printr-o aversiune a autorului faţă de tot ce înseamnă catolicism, contrareformă, Compania lui Iisus cu toate abuzurile acestora, dar foarte greu de combătut. Cunoaştem desigur dedesubturile căsătoriei lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, căsătorie de formă, în spatele ei fiind dorinţa lui Sigismund de a lega persoana sa de dinastia imperială de Habsburg şi de a avea un punct de plecare către o carieră militară strălucită, aşa cum reiese citind rândurile şi printre rândurile Bathoriadei lui Giorgio Tomasi, lucrare scrisă în mod cert la comanda sa [12] . Probabil că se şi vedea în fruntea armatelor creştine eliberând Constantinopolul şi alungând duşmanii lui Christos din Europa şi din Sion, aşa cum neinspirat a încercat să facă la Keresztes provocând disensiuni între el şi Maximilian de Habsburg. De partea cealaltă factorii de decizie de la Praga nu aveau decât un singur gând, binecuvântat de către biserica romano-catolică: să lărgească graniţele Sfântului imperiu roman de neam german (Sacrum Imperium Romanum Nationis Teutonicae), prin achiziţionarea Transilvaniei, potrivit devizei Bella gerunt alii, tu felix Austria nubes iar Sigismund era un element excepţional pentru asta [13] . Presiunile la care era supus Sigismund din partea iezuiţilor şi a soţiei sale, principesă a imperiului înainte de toate, nu au fost altceva decât ordine venite din spatele uşilor închise ale castelulului Hradčany din Praga. De aici şi hotărârea bruscă a lui Sigismund de a abdica (după ce, conform tratatului din iarna lui 1595, hotărâse să abdice în favoarea Casei de Austria) în 1597 în favoarea unor demnitari ardeleni, – Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi la urmă lui Ştefan Jósika – hotărâre venită din dorinţa cu iz de revoltă interioară, de a nu face pe placul celor în mâinile cărora se simţea a fi un simplu pion. Ioannis Bisselius, istoric german, apropiat al evenimentelor menţionează următorul motiv al dorinţei de abdicare a lui Sigismund: „deoarece el nu mai putea spera să aibă moştenitori de la soţia sa Christina” [14] , adică exact ceea ce vroia şi Casa de Austria.

Caracterul slab al lui Sigismund, influenţabil, aflat la cheremul anturajului, incapabil să-şi impună punctul de vedere, se vede foarte clar din faptele sale cu prilejul primei încercări de abdicare. Nota lui Domenico Amici pomeneşte de arestarea, chiar în camerele sale a lui Ştefan Jósika, cancelar al Transilvaniei şi unul din cei mai destoinici oameni din Transilvania acelei perioade. Ce se întâmplase? Aşa cum afirmam mai sus, după hotărârea de a abdica în favoarea Casei de Austria, Sigismund s-a răzgândit – în mod cert, influenţat de colaboratorii săi, într-o perioadă când, probabil, anturajul iezuiţilor şi al soţiei sale lipsea de la apel – şi a promis separat la trei dintre principalii săi colaboratori – Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi Ştefan Jósika – recomandarea pentru alegerea ca principe, în faţa dietei transilvane. Intenţia lui Sigismund în momentul când a promis principatul celor trei demnitari era de a-i putea controla, stârnind zâzanie între ei – dovadă clară de slăbiciune. De pildă lui Gáspár Kórnis îi spunea: „Iată voinţa mea: când voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru asta te-am făcut cap peste armiile ţării„. În altă zi, luă deoparte pe unchiul său Ştefan Bocskay şi-i spuse: „Te sfătuiesc de-ţi trebuie domnia Ardealului să nu laşi să ţi-o ia oarece român” (despre Jósika era vorba). În cele din urmă câştig de cauză a avut românul Jósika, pentru care Sigismund a trimis inclusiv un sol la Înalta Poartă pentru confirmarea ca principe al Transilvaniei [15] . Jósika, în dorinţa de a prelua cât mai repede tronul Transilvaniei, a mers chiar mai departe cu îndrăzneala, scriind din proprie iniţiativă, arhiducelui Maximilian ca acesta să nu se grăbească să vină sau să trimită vreun comisar, întru-cât dieta era contra unei administraţii străine şi nici Sigismund nu e încă hotărât dacă să lase Transilvania, Casei de Austria, ceea ce era perfect adevărat, nefiind vorba de nici un fel de trădare [16] . În faţa unei astfel de situaţii – scrisoarea era totuşi a cancelarului Transilvaniei, a doua persoană în stat după unsul Domnului – Curtea de la Praga s-a pus imediat în mişcare, trimiţând urgent comisarii Ştefan Szuhay, episcop de Waitzen, Nicolae Istvánffy, consilier aulic şi Bartholomeu Pezzen, consilier imperial, cu misiune clară de a-l aduce pe Sigismund pe calea cea bună. Maximilian însuşi se pregătea de drum. Cei trei l-au găsit pe Sigismund la Alba Iulia exact în perioada când era adunată dieta. Fire slabă (cine erau cei trei comisari, la urma urmei, în faţa unui principe suzeran?), Sigismund a cedat şi, în faţa scrisorii lui Jósika către Maximilian, s-a dezis de cancelarul său, declarând că nu are cunoştinţă de acestea şi că el este hotărât să renunţe în favoarea împăratului, forţând dieta prin arestarea demonstrativă a cancelarului (ameninţare clară pentru cei ce nu răspundeau la comenzi [17] ) să presteze jurământul de credinţă lui Rudolf.

Menţionarea arestării lui Jósika „în propriile lui camere” dovedeşte faptul că al doilea personaj în principatul Transilvaniei, ori nu se aştepta deloc la aşa ceva, ori arestarea sa a fost o surpriză pentru toată lumea, ori, mai plauzibil, ambele. Bălcescu afirmă că Jósika ar fi avut unele bănuieli în momentul când i s-a adus la cunoştinţă sosirea neaşteptată a comisarilor imperiali „de la care nimic bun nu putea aştepta” [18] , reacţie cauzată de scrisoarea expediată de el lui Maximilian, altfel nu s-ar putea explica strania ieşire călare din oraş însoţit de numai câteva slugi. Se gândise să fugă, cunoscând bine caracterul slab al lui Sigismund în faţa reprezentanţilor Casei de Habsburg. Ulterior, în timp ce călărea pe câmpie, s-a gândit poate că exagerează neavând, desigur, prea multe informaţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple, şi dându-şi seama că Sigismund, în situaţia în care el ar fugi, singur cu habsburgii, ar arunca în mod categoric, toată vina pe seama lui. Spera probabil să-l influenţeze. A urmat ceea ce nota lui Domenico Amici consemnează: arestarea cancelarului, acuzaţiile de înaltă trădare (vânzarea ţării, necredincioşilor… sic), lepădarea lui Sigismund de principalul său colaborator, întemniţarea şi execuţia – ultima, ceva mai târziu, nefiind pomenită în notă [19] . Toată scena, realizată demonstrativ, ceea ce denotă plăcerea patologică a anumitor persoane (cazul de faţă, nevolnicul Sigismund dar şi comisarii imperiali, aflaţi pentru prima dată şi poate unica pentru ei, de a avea ocazia să forţeze mâna unui principe suzeran să-şi întemniţeze propriul cancelar), de a se simţi mari, hotărând, în chip necruţător, soarta semenilor săi din înaltul scaun de judecată. Ceea ce a urmat arestării – discursul de o calitate exceptională din punct de vedere al oratoriei (nota lui Domenico Amici nu-l înregistrează ci doar îl menţionează ca având acest calificativ) care a avut darul de a convinge adunarea stărilor Transilvaniei de a presta jurământul de credinţă faţă de împărat (prezenţa unei trupe militare avea o greutate mult mai mare decât orice argument şi talent oratoric) ca şi jurământul comisarilor în numele stăpânului lor, împăratul Rudolf, că Transilvănenilor li se vor conserva privilegiile şi libertăţile, (în măsura în care un jurământ poate fi o asigurare), darurile pe care principele le-a făcut demnitarilor credincioşi şi apropiaţilor (haine scumpe, cai de rasă şi bijuterii de mare valoare – scopul poate fi dedus cu uşurinţă), toate acestea în notă au o culoare mai puţin pronunţată şi nesemnificativă.

Note

1. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Il Serenissimo Prencipe di Transiluania, Sigismondo Battori, delli cui egregij fassi specialmente hò impreso di scriuere compendiosa & succinta historia è illustre non solo per le guerre hauute da lui con turchi & per le vittorie di loro gloriosamente riportate ma anco per le nobiltà del sangue & antichità de la famiglia che per vetustissimi annali voleuano da Batto Imperador de Tartari che già quattrocento e più anni scores con potentissimo essercito la Polonia & l’Vngaria ma da Rè dell’istesso nome che con altri di corona fù con Attila alle imprese da lui fatte; due della cui stripe di Batto, d’Iddolatri diuenuti fideli di Christo si fermorono nel Regno d’Vngaria, dominando gran spatio della regione terminate da i fiumi Danubio e Tibisco oue li Battori possedono tuttauia molti luoghi de’ loro Antecessori & fra questi la terra del proprio cognome Battor […]”. Lucrarea lui Giorgio Tomasi (unul din istoricii italieni, prim secretar – protonotar – al Cancelariei Papale, contemporan cu Sigismund Bathory şi colaborator apropiat al acestuia) are totuşi un vădit caracter elogios la adresa lui Sigismund Bathory, preamărind faptele sale de arme, unele din ele inexistente sau fiind făcute de către principele Ţării Româneşti, aşa cum o dovedeşte răspunsul arhiducelui Maximilian de Habsburg dat soliei venite din partea lui Mihai Viteazul: cf. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, Documente externe, volum îngrijit de Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Vasile Arimia şi Gheorghe Bondoc, Bucureşti, 1982, pp. 211-212. Dealtfel, în cartea lui Tomasi sunt unele exagerări cu privire la genealogia familiei Bathory, mergând până la a lega numele familiei de cel al lui Batu han, conducătorul armatelor mongole care au invadat Ungaria la 1241, ulterior han al Hoardei de Aur, pe baza unei simple asemănări de nume: Batu – Bathory. Dacă citim cu atenţie cartea lui Tomasi, observăm că deşi are cuvinte elogioase la adresa lui Sigismund, explicabile dat fiind că a fost o bună perioadă colaborator apropiat al principelui Transilvaniei, în momentul în care tema lucrării obligă pe autor să comenteze deciziile împăratului Rudolf de Habsburg, aceste comentarii au un vădit caracter diplomatic, fiind făcute în aşa fel încât să nu lezeze nici una din părţile implicate, chiar dacă decizia împăratului german a fost aceea de a-l obliga pe Sigismund să părăsească Transilvania sau de a lua măsuri militare împotriva lui, sprijinind interesat pe Mihai Viteazul, cel puţin pentru moment, în anul 1601, anul victoriei de la Guruslău. Dealtfel rândurile lui Tomasi stârnesc zâmbetul, atunci când aduc în lumină ultima abdicare a lui Sigismund de la tronul Transilvaniei: „In questo luogo[castelul Libocowitz, la o zi depărtare de Praga, n.a.] tiene il Prencipe dall’anno mille seicento due, ch’egli venne di Transiluania, la sua residenza, non hauendo altre commodità, che quelle ponno portare la giuriditione. Il palagio nondimeno, che è molto qualificato posa alla ripa sinistra dell’Egra fiume placidissimo pescoso & atto alla navigatione, se non la interrompessero gli edifici di molini, che sono frequenti, il quale dopò hauer corso per lungo tratto viene ad unirsi con l’Albis, che di Bohemia uà bagnando la Sassonia sin che sbocca nel Mare Germanico. La fabrica di esso Palagio è di maestreuole & dotta Architettura, che si conosce non solo nella dispositione esteriore della machina, & in due altissimi Pontoni, & torri , che scuoprono per gran soatio di lontano, ma anco nell’ordine interno doue lasciato per Piazza un perfetto & gran quadro sostenuto da archi sotteranei ridotti à più si famigliari, sorgono quattro superbe fasciate piena ogn’una di loro di nobilissime & ricche stanze, parte de quali & in spetie un’amplissimo salone, godono uedetta de’fiumi di selue diletteuoli oue sono rinchiusi cerui, che si prendono ad ogni piacere di S.A.&di altri luogli amessimi”. Se înţelege fără greutate că avem de-a face din partea lui Sigismund (principele fiind, desigur, raisonneur-ul cărţii lui Tomasi) cu o consolare al cărui caracter jalnic nu-l poate schimba nici somptuozitatea noii sale reşedinţe şi nici bogăţia domeniului căpătat de la altcineva. Simţim nevoia să amintim replica celebră a Theodorei, împărăteasă a Bizanţului, în momentul când cu prilejul revoltelor Nika, sfătuia pe Justinian să nu abdice: „mantia imperială este cel mai scump giulgiu”. În concluzie, se poate spune că Tomasi, înainte de a fi colaboratorul apropiat al lui Sigimund Bathory, era colaboratorul şi mai apropiat al bisericii romano-catolice şi al papei.

2. Cf. Johann Christian von Engel, Geschichte des Ungrischen Reichs und Seiner nebenländer, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, vol III, Bucureşti 1984, pp. 54 şi 66; Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în op. cit. vol III, pp. 117-119; Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, pp. 363, 365 (cu ocazia primei abdicări, Michael Weiss, senator braşovean, pune în gura trimisului lui Maximilian următorul vers batjocoritor: „astăzi e patru aprilie / Nebunul e trimis încotro voieşte”. Consilierul imperial István Illésházy are o altă părere despre Sigismund: „El pleacă în exil, în lume, asemenea lui Cain, din cauza sângelui nevinovat pe care l-a vărsat”), 370 (la Praga, Sigismund „era socotit doar un bufon, dar un bufon suspect care trebuia ţinut sub pază”), 375 şi 376; apud. Const. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 403 (părerea lui Mihai Viteazul era că: „Sigismund nu ştie nici ce face, nici ce vrea”).

3. Domenico Amici, Il bellissimo ordine, che si è tenuto nel portare il Santissimo Sacramento da Bologna nel viaggio di PP. Clemente VIII alla città di Ferrara, in Roma, per Nicolò Mutii, 1598, in 16°, cc. 4 n. n. (două exemplare sunt păstrate la Roma, în bibliotecile Angelica şi Vaticana). În privinţa autorului, a se vedea şi: Giammaria Mazzucchelli, Gli scrittori d’Italia …, vol. I, parte II, Brescia 1753, p. 622, s. v. Amici (Domenico); Giuseppe Colucci, Francesco Lancellotti, Dizionario storico degli uomini illustri di Ancona, in Delle antichità picene dell’Abate Giuseppe Colucci, t. XXVII, Fermo 1786, pp. 1-103; Filippo Vecchietti, Tommaso Moro, Biblioteca Picena …, t. I, Osimo 1790, p. 105, s. v. Amici (Domenico); Luigi Ferrari, Onomasticon. Repertorio Biobibliografico degli scrittori italiani dal 1501 al 1850, Milano 1947, s. v. Amici (Domenico); Tullio Bulgarelli, Gli avvisi a stampa in Roma nel Cinquecento. Bibliografia. Antologia, Roma 1967, p. 112 num. 291, p. 119 num. 323.

4. Karl Neugeboren, Handbuch…. vol III, p. 117. Cronica lui Radu Popescu susţine că pierderile creştinilor au fost mult mai mari: „[…]de-abiea Maximilian pe un cal au scăpat la Caşa cu câţiva grofi. Batăr Jicmond aşijderea de abiea au scăpat de au intrat în Tocai; Zrini aşijderea în altă parte au scăpat; lăsând toate ce-au avut turcilor, carii multă moarte au făcut la creştini şi luând robi şi dobânzi s-au întors sultan Mehmet cu izbândă la Ţarigrad”, cf. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti în „Cronicile Medievale ale României”, IV, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Şerban Papacostea, Bucureşti, 1963, p. 77. Cronica lui Johann Filstich confirmă afirmaţiile lui Radu Popescu, cf. Johann Filstich Tentamen Historiae Vallachicae, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, Bucureşti, 1983, p. 382: „[…] Maximilian şi Bathory cu puţini oşteni numai trebuiră să caute în fugă mântuirea vieţii lor.”

5. „Mikor én Ratzgradon valék, jrta vala Nagyságod ennékem Mihaly Waida hiréuel, hogy Nagyságod az hatalmas cziászar ellen nem igyekézet vétenj, hannem mind erre Szjnan Basza adot volna okot. Azerth jmar eömegh holt, es az minemω hiωséggel és engedelmességgel az fényes portahoz voltatok, ez utan-is az hatalmas cziaszarnak feiet haituan, azon hiwseggel legyetek hoza, és az kik eö hatalmassaga ellenségj, azoknak ellenségj, es baratjnak baratj legyetek.”, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, volum îngrijit de Ion Ardelean, Vasile Arimia, Gheorghe Bondoc şi Mircea Muşat, Bucureşti, 1982, pp. 150-153. Ceea ce frapează este data scrisorii pe care Hassan-paşa, comandantul trupelor otomane din Ungaria afirmă că a primit-o de la Sigismund „pe vremea când mă aflam la Ratzgrad” ceea ce înseamnă februarie 1596, prin urmare înainte de bătălia de la Keresztes şi în care adresantul îşi motiva acţiunile antiotomane din anul precedent prin anumite intrigi pe care le făcuse Sinan-paşa. Subliniem faptul că Hassan-paşa menţionează în scrisoarea de răspuns, mai multe scrisori ale lui Sigismund către el, scrisori în urma cărora demnitarul otoman susţinuse cauza adresantului în faţa sultanului, obţinând iertarea pentru ridicarea armelor contra Înaltei Porţi. Ne punem întrebarea (retorică) dacă această scrisoare trimisă de Sigismund lui Hassan-paşa „cu ştirea” lui Mihai Viteazul, avea rolul de a deruta conducerea otomanilor, provocându-le întârzieri în luarea unor decizii, dacă era rodul unei analize realiste a situaţiei militare în ajunul campaniei otomane din Ungaria, lăsând, prin urmare, portiţe deschise pentru negocieri în situaţie de înfrângere sau era rodul unui simplu oportunism al lui Sigismund? Având în vedere caracterul adresantului, orice variantă este posibilă iar ultima chiar probabilă.

6. Dimensiunie victoriilor armatei române conduse de Mihai Viteazul reies dintr-o scrisoare pe care principele Ţării Româneşti a trimis-o arhiducelui Maximilian de Habsburg la 16 octombrie 1598, cf Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, p. 216. Armata română ajunsese la Sofia, după ce cucerise Plevna, Vidinul, Vraţa, Florentinul şi Rahova, arzând peste 2000 sate şi trecând la nord de Dunăre peste 10000 bulgari şi sârbi cu toată averea lor. Replica destul de palidă pe care otomanii au dat-o lui Sigismund prin asediul Oradei arată că aceştia nu erau în măsură să pună în discuţie schimbarea conducerii celor trei principate româneşti şi cu atât mai puţin a principelui Transilvaniei. Se explică astfel atitudinea solicitantă a lui Hassan-paşa faţă de Sigismund Bathory.

7. Pentru detalii privind arestarea membrilor partidei pro-otomane şi execuţia publică a lui Balthazar, cf. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 340. Episodul este descris şi de Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Non giunse ad effetto il perfido consiglio perche la protettione qual teneua Dio di Sigismondo fece scoprire il trattato il quale veuto ad orecchia di S.Altezza & stimarolo come recidiuo degno di doppia punitione ordino segretissimamente a i Capi dela sua guardia, che comparendo alla Corte i tali mettessero loro le mani adosso facendoli prigioni ilche per appunto & con aueduta diligenza fu esse guito & parte de’ prigioni si mando subito ben custodia in fortezza oue furono poifatti morire & parte senza perdita il tempo fù decapitata nella publica piazza di Claudiopoli, strangolandosi separatamente Balthazar Battori, cugino del prencipe & fratello del Cardinale, & di Stefano che si saluo fuggendo di Transiluania in Polonia, sendosigli per la complicità hauuta dato essilio & confiscati tutti i beni.” Chestiunea legată de averile confiscate de la cei executaţi este prezentată şi de Karl Neugeboren, Handbuch der geschichte Siebenbürgens, în op.cit. vol III, p. 114 cu precizarea că asemenea practici de a condamna în special pentru obţinerea de averi erau la vremea respectivă destul de frecvente, chiar unchiul lui Sigismund, Ştefan, regele Poloniei dând tonul în momentul când l-a condamnat la moarte pe Iancu Sasu, domnul Moldovei refugiat în Polonia. Nicolae Bălcescu subliniază susţinerea lui Sigismund de către majoritatea ungurilor, saşilor şi secuilor în momentul delicat al confruntării cu opoziţia condusă de Balthazar Bathory, când Sigismund a fugit de la Turda, unde se ţinea adunarea, la Chioar, cf. Nicolae Bălcescu, Romînii supt Mihai-Voievod Viteazul, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Bucureşti, 1960, p. 48.

8. Nicolae Bălcescu, op.cit., p. 37. Tratatul între împăratul Rudolf II şi Sigismund Bathory încheiat la Praga şi ratificat printr-un document la 28 ianuarie 1595, era astfel conceput încât nu se putea înceia nici o pace cu turcii fără ca Moldova şi Valahia să nu fi fost incluse. Într-un alt punct al tratatului se vorbeşte pe lângă ajutorul reciproc în războiul cu turcii şi despre anexarea Transilvaniei la Austria în situaţia când Sigismund Bathory ar muri fără moştenitori. Ca urmare a acestui tratat era prevăzută căsătoria lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, cf, Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 347.

9. Un caz similar este cel al lui Ştefan cel Mare care, în scrisoarea trimisă monarhilor apuseni după victoria de la Vaslui din iarna lui 1475 (cf. România. Documente străine despre români, culegere de documente întocmită de Teodor Bucur, Tahsin Gemil, Ioana Burlacu şi Manole Neagoe, Bucureşti, 1992, p. 58), ia in considerare situaţia în care nu va primi ajutor din partea acestora, explicând fără echivoc că în această situaţie Moldova va găsi cale de a se înţelege cu otomanii. Ştefan cel Mare, principe al unui stat cu resurse mult mai mici decât cele ale Transilvaniei, nu s-a gândit niciodată la vreo abdicare.

10. di Cesare Campana, Compendio Historico delle guerre vltimamente successe tra christiani & Turchi & tra Turchi & Persiani, Vinecia, 1597.

11. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 363-364.

12. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609. În afară de caracterul elogios al textului, text ce conţine inclusiv exagerări şi chiar neadevăruri, menţionăm cele două poezii de la începutul şi de la sfârşitul lucrării, închinate lui Sigismund Bathory, în care principele este prezentat ca un al doilea Alexandru Macedon. Ultimul cântec intitulat „Canzone Al Serenissimo Prencipe di Transiluania Sigismondo Battori nel cominciamento delle sue Imprese”este semnat de Marco Claseri Trentino. În poem, Sigismund este descris ca victorios pe câmpul de bătaie şi încărcat de glorie iar vestea victoriilor sale ajunsese în Grecia şi Palestina (Sion). Socotim că nu este cazul să explicăm ce semnificaţie are prezenţa Sionului în acest poem. Prima poezie, care prefaţează Bathoriada, este ceva mai scurtă: „Tu pur valoroso SIGISMONDO, / La gran fama sepolta, anzi ch’estinta, / E la salda virtù cheta, non vinta, / Spirante, e forte anchor ritorni al mondo. Qui lui vedrem contra il Tiranno immondo, / Onde il fiero giogo è l’Asia auinta, / Tonar ne l’armi, e l’empia turba spinta, / Scoter, e calpestar l’ingusto pondo. E letti i suoi trionfi, e ouunque vada, / Senno, e pietà, non ben saprem qual merti, / Più lode, ò la tua Penna, ò la tua spada. Questa sparge di sangue i campi aperti, / Quella dà lume al sangue, e doue ei cada, / Di lui nel fosco suo sà chiari i merti.”. Cartea se găseşte la secţia Manuscritti a Bibliotecii Nazionale Centrale “Vittorio Emanuele” din Roma (collocazione 6.34.C.10).

13. De amintit că Austria a mai încercat odată să intre în posesia Transilvaniei contând pe lipsa de urmaşi, în cazul lui Ioan Zápolya. Tratatul de la Oradea din 24 februarie 1538 prevedea ca Ungaria şi Transilvania să intre în posesia Casei de Habsburg după moartea lui Zápolya, fără copii la o vârstă destul de înaintată. Imediat după încheierea tratatului Ioan Zápolya s-a căsătorit cu Isabela, fiica regelui Sigismund I al Poloniei. Diferenţa mare de vârstă dintre cei doi soţi (el, trecut de 60; ea, în jur de 20) nu a împiedicat apariţia unui fiu, Ioan Sigismund, care, recunoscut ca urmaş legitim de către Süleyman Kanuni, a dat peste cap toate planurile habsburgilor.

14. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 376.

15. Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 118; Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 45-46. A se vedea “caracterul” lui Sigismund: promite tronul lui Jósika, trimite sol la Înalta Poartă pentru a obţine confirmarea sultanului pentru acesta, ca pe urmă să-l acuze că unelteste pentru obţinerea tronului (înaltă trădare şi înţelegere cu necredincioşii) şi să-l arunce în puşcărie unde i se va tăia capul. Bălcescu consemnează o replică amară a lui Jósika în momentul când era urcat în trăsura care-l va duce la închisoarea de la Satu-Mare, de faţă fiind Eustatie Guylasi: „iată preţul prieteniei crailor”. Gáspár Kórnis şi Ştefan Bocskay mai mult ca sigur că priveau cu satisfacţie eliminarea din cursă a concurentului lor care conducea detaşat, făcând tot jocul lui Sigismund. Tot edificator pentru caracterul lui Sigismund este şi episodul în care un grup de nobili (care probabil îşi vedeau ameninţate propriile persoane, prin arestarea abuzivă a unui membru marcant al lor) îl roagă pe Sigismund să-l judece pe Jósika potrivit legii, declarându-se martori pentru fostul cancelar. Sigismund a replicat “cu amar” că Jósika „este acum în puterea comisarilor împărăteşti, cărora el a dat ţara şi puterea de a face dreptate” (ibidem, p. 56). Mutatis-mutandis, în urma acestui răspuns şi având în vedere faptele petrecute, putem afirma, cu compasiune, despre Sigismund că era (aşa cum avea să mărturisească despre el însuşi mai târziu preşedintele american Harry Trumann, acuzat de opinia publică că nu s-a opus lansării bombelor nucleare deasupra oraşelor japoneze la sfârşitul celui de-al doilea război mondial) „în situaţia unui copil aruncat pe un tobogan”.

16. Andrei Veress, Nunţii apostolici în Ardeal (1592 – 1600), in “Academia Română, Memoriile secţiei istorice”, seria III, tomul VIII, mem. 13, Bucureşti, 1928, p. 40. Autorul susţine pe bază de documente că scrisoarea lui Jósika către Maximilian a fost scrisă din însărcinarea lui Sigismund Bathory însuşi. Trebuie menţionat că dacă Gáspár Kórnis, Ştefan Jósika e Ştefan Bocskay erau împotriva planului de menţinere a dinastiei bathoreştilor, prin care Sigismund trebuia să abdice în favoarea nepotului său Gabriel Bathory – episod descris foarte bine de către Andrei Veress, op cit, p. 38 – aceasta se datora intentiei fiecăruia de a obţine pentru el tronul Transilvaniei, si a certitudinii faptului că în situaţia dată, comisarii imperiali nu vor putea în nici un fel conduce principatul, toate pârghiile puterii fiind de fapt în mâna nobililor ardeleni. Ceea ce se va vedea mai târziu, prin întoarcerile lui Sigismund, apoi prin înscăunarea lui Andrei Bathory şi prin pierderea Transilvaniei de către habsburgi de după asasinarea lui Mihai Viteazul. În politică, fiecare putere îşi impune punctul de vedere până acolo unde ajunge armata sa. Din pacate pentru dinastia de Habsburg, ea nu putea în acel moment opera decât cu armatele Ţării Româneşti ale lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, principi care-şi vedeau fiecare de propria lor politică.

17. Bălcescu menţionează „spaima intrată în inimile tuturor” ca efect al arestării, fiecare simţindu-se ameninţat. Tot el menţionează, citând un istoric ungur, fără însă să-l nominalizeze, şi arestarea şi executarea fără judecată, în faţa tuturor, a unui anume Toma, militar valoros, care ar fi vorbit despre „împilarea libertăţii”, (ibidem, p. 53-54), probabil reacţie la arestarea abuzivă a cancelarului Jósika.

18. Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 51-52.

19. Jósika a fost preluat de comisarii imperiali şi dus în lanţuri „cu pază bună“ – afirmă setenţios Giorgio Tomasi în „La Battorea” – în închisoarea din Satu Mare. Nu putea fi legal pus sub nici o acuzaţie întru-cât el nu trădase pe nimeni, Transilvania nefiind încă preluată şi nici măcar hotărâtă în urma unei adunări în plen a dietei, având în vedere o aşa importantă ordine de zi, cum este hotărârea de acceptare a unei administraţii străine şi ca naţiune dar şi ca religie, dacă aşa ceva poate avea statut legal. A fost decapitat la porunca lui Rudolf, furios că Sigismund se întorsese de la Ratibor pe furiş şi fusese imediat recunoscut principe de către dietă, în dauna sa şi dornic de a da un exemplu nobililor ardeleni, răzvrătiţi acum contra habsburgilor. Deşi fusese trădat de Sigismund Bathory într-un mod aşa de josnic, la parodia de proces la care a fost supus înaintea execuţiei, Jósika a avut o comportare deosebit de demnă ca şi în faţa călăului, nedând nici un fel de satisfacţie ucigaşilor săi. Ca sursă istorică, Nicolae Bălcescu poate fi bănuit de o oarecare implicare afectivă, având în vedere că este român şi paşoptist în acelaşi timp, Mihai Viteazul reprezentând pentru el întruchiparea vitejiei, a dreptăţii, onoarei şi cavalerismului. Se poate observa din rândurile sale o oarecare aversiune faţă de Austria, numind-o la un moment dat „duşmana Ungariei” şi ucigaşa românului Jósika. „Duşmana Ungariei” îl putem comenta ca fiind o încercare narativă, de apropiere faţă de paşoptiştii maghiari şi de Lajos Kossuth, ceea ce, de altfel, a încercat din toate puterile, în perioada revoluţiei de la paşopt, ca şi cum Ungaria ar fi reprezentat apărătoarea libertăţilor naţionale şi individuale, cealaltă parte vătămată – Austria – reprezentând despotismul. Stilul narativ a lui Bălcescu, amintind de cel al lui Titus Livius (probabil că Ab urbe condita, fusese una din lecturile lui preferate), contribuie şi el la bănuiala că autorul Istoriei românilor supt Mihai Viteazul, ar înfiera intenţionat persoana lui Sigismund Bathory, în ciuda faptului că tot el acuză Austria, ca fiind ea ucigaşa românului Jósika, omiţându-l pe Sigismund. Dincolo de stil şi de statutul autorului, realitatea nu poate fi schimbată iar informaţiile sunt confirmate şi de alte surse, după cum se poate vedea la fiecare notă de subsol.

 

 

 

NVOVO AVVISO

Della resolutione fatta per il Serenissimo Prencipe di Transiluania

di restituire quella Prouincia all’Impero Romano

Per auuiso certo che si ha d’Alba Giulia delli 6 d’Aprile 1598

Publicato per Domenico Amici Anconiteno

Con licenza de’Superiori

In Roma, Appresso Nicolò Mutio, 1598

Il Prencipe di Transiluania, che confina da vna parte con la Polonia, da vn’altra con il Moscouito & da vn’altra parte con il Turco, essendosi chiarito & hauendo scoperti vna congiura, ò (per di meglio) tradimento, che alcuni delli suoi più intimi gli machinauano contra, di voler dare al Turco la Sua principal Città, & Stato, Alli quattro dell presente mese di Aprile del presente anno 1598 due hore doppò giorno comandò S.A. che si douesse congregare & raccogliere tutta la nobiltà & Prencipi del Suo Stato nel Suo Palazzo, per douere trattare con esso loro delle più importanti cose & negotij appartenenti à detto Stato & doppò questo impantinente fece mettere prigione il Gran Cancelliero, però nelle sue proprie stanze; & di poi diede ragguaglio alli Stati, che già si erano congregati & raccolti, secondo l’ordine hauuto, di ciò & egli haueua ciò fatto per sua giustificatione, essendosi scoperto il trattato di colui, che teneua di tradire lo stato del Suo Signore & che lo giudicaua inimico & traditore dell’Impero romano & della Sua Patria insieme, si come faceua instanza à essi Prencipi, che per tale douesse essere dechiarato & sententiato si come esso intendeua & commandaua, che come di tale si douesse prender supplitio & fusse castigato, come richedeuano li suoi demeriti, accioche fosse in perpetuo essempio alli pastori & terrore insieme & che non hauessero ardire più di aspirare à simili sceleraggini & impieta nell’auuenire. Doppò che hebbe fatto questo, se n’entrò in vn’altra stanza; & iui con molta magnificenza fece vna bellissima Oratione & ragionamento alli deputati sopra li Stati animandoli & essortandoli con molte belle ragioni a voler hauer riguardo alla fideltà, che doueuano hauere verso il loro Prencipe & al giuramento, che gli haueuano prestato dell’obedienza & vassallaggio, che doueuano all’Imperatore Romano: & insieme verso tutta la christianità fede & Republica & nel fine di esso ragionamento haueudogli domandato per tre volte se la osseruarebbero sino alla morte, gli fu con vno vniuersale applauso & da tutti prontissimamente risposto di si & che sariano stati sempre apparechiati per il loro Signore & Principe volentieri esporre la robba & il sangue, ogni volta che fusse stato di bisogno: Il che poi ricercò oncho in particolare ad alcuni delli più principali Signori dello Stato: che prontamente anchor essi risposero il medesimo & che di nuouo ne faceuano & rinouauano il giuramento di fideltà & obedienza nelle mani delli Deputati di Sua Maestà Cesarea; & essi alli loro sudditi di douergli sempre mantenere & conseruare nelli loro priuiulegij & costumi soliti & consueti. Et doppo fatto questo alle 14 hore in circa commandò che si douesse eseguire la giustizia, & fece subito impiccare per la gola il suo Cauallerizzo maggiore & insieme vn’altro suo officiale parimento consapeuole, & partecipe del trattato & tradimento. Il suo Maggiordomo si saluò con la fuga, essendo anche egli nel numero de partecipi & consapeuoli di tal trattato e tradimento. La onde doppo fatto questo Sua Altezza hà ripartito frà tutti gli altri suoi familiari & offitiali fideli molte robbe & caualli & gioie di gran valore; & insieme hà licentiato da la sua Corte & Città tutta quella gente, che gli è parsa inutile & incommoda al suo Stato fra quali ci sono stati Musici & Cantori, Comici, Histrioni, Ciarlatani, Parasiti, Assentatori & Buffoni & simil gente; restando il suddetto Principe per gouernatore di quella Prouincia: la quale per volontà & mera prouidentia del Signore Iddio si è conseruata à questo buono Imperatore; cosa che non poterono ottenere gli Imperatori Ferdinando & Massimiliano hauendolo procurator con infinita spesa & sangue. Che è quanto è successo in questi paesi à laude & gloria del Signore Iddio.

Il Fine

Con licenza de’ superiori

In Roma

Appresso Nicolò Mutio     M.D.XCVIII

 

 

Dan Culcer. Un editorial de ne(de)scris. Orbirea sau robirea genetică

Dan Culcer. Un editorial de ne(de)scris
 

Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Neschimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Asta scriam la 7 decembrie 2009, pe blogul Cartea asymetrică, consultabil aici

https://asymetria.wordpress.com/

Mi se părea atunci că : «Singurul avantaj al eventualei realegeri a lui Traian Băsescu este că peste cinci ani va putea fi tras la răspundere, după ce se va vota prin referendum național suspendarea imunității sale.
Dar nici peste cinci ani nu va exista un președinte care să poată rezolva problemele României.
Pe vremea lui Pazvante Chioru, se va spune, era mai bine.
Mai rău nu se poate, vor zice alții. Iar optimiștii, parafrazând unul din bancurile Epocii de Aur,  vor urla în cor : Base, ba se poate !!»

Am avut gura spurcată. CIne să organizeze un referendum național? Și dacă l-ar organiza, cine ar valida legalitatea sa constituțională, CCR-ul ? — o instituție care nu se supune niciunui control juridic, politic sau moral, dar care manipulează sau se lasă manipulată în numele intereselor puterii coloniale ale cărei emisari și funcționari sunt membrii desemnați și însemnați, adică marcați, ai institutuției ? 

Românii de stânga, de dreapta și de centru mai cred și acum că un alt președinte ar putea preschimba răul făcut de precedenții președinți, în bine.

Dincolo de imbecila iluzie că starea națiunii ar depinde de bunvoința/reavoința, cultura/incultura, moralitatea/imoralitatea, curajul/lașitatea sau capacitatea/incapacitatea de manevră a unui singur individ, o orbire genetică transformă cetățenii României în orbi conduși de către un surdo-mut. Ca în parabola pictată de Breuguel cel Bâtrân. 

Orbirea robilor nu mai este vindecabilă, ea se transmite, prin înciotarea amoroasă a celor fără căpătâi, de la o generație la alta.

Dan Culcer

ISTORIA MIȘCĂRII LEGIONARE. 20 mai și 10 decembrie 1922 și 24 iunie 1927 în Istoria României

 „Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generații românești". - Rândurile de mai sus sunt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, Mircea Eliade.

Crearea Mișcării Legionare, în urma aproape 100 de ani, a produs schimbări majore în istoria României, cu reverberații europene și universale până în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizații, ale căror opere sunt cunoscute și apreciate în întreaga lume. Ne referim, ca să dăm doar câteva exemple, la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu și mulți alții, dintre care majoritatea au fost încarcerați de bolșevici suferind cu miile zeci de ani de temniță. 1.000.000 de tineri erau membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în perioada interbelică, tineri care au fost apoi vânați de trei regimuri dictatoriale: carlsit, antonescian și comunist. Cu toate acestea, istoria acestei formațiuni de dreapta rămâne controversată și neclară pentru generațiile de azi, deși optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărțile de istorie și discursul public după 1989. 

Pentru cei interesați în adevărata Istorie a României prezentăm aici un extras dintr-un studiu al unui reputat istoric contemporan și vă recomandăm, totodată, și o lucrare complexă pe acest subiect: A apărut o lucrare unică: ISTORIA MIȘCĂRII LEGIONARE. 20 mai și 10 decembrie 1922 și 24 iunie 1927 în Istoria României

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creație românească, cu origini mult înaintea fascismului și nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic român, care a fost întotdeauna de Dreapta, și s-a constituit într-un strigăt al conștientizării degradării ființei naționale. Ea a fost reacția la prea lungul conflict organic dintre societatea românescă și suprastatul său artificial. Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd-o la principii morale, la credință autentică și în jurul instituțiilor sale tradiționale - Alex M. Stoenescu, istoric

Pentru a intra în subiectul unei necesare dezbateri, ActiveNews a apelat la o parte dintr-un studiu pe aceasta temă al președintelui Secției de Științe Istorice și Arheologie al Academiei Oamenilor de Știință din România, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, studiu intitulat "Ideologie și formațiuni de dreapta în Romania (1919 - 1943)" *:

 

"Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esențial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carențele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice - mai ales a tinerilor - considera că erau necesare alte soluții pentru "salvarea” țării. În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail "a durat un minut”, adică atât cât a citit textul: "Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înființează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”. Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcărești, reprezentându-l pe Sfântul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenților Creștini din Iași.

A doua zi, cei câțiva întemeietori ai Legiunii - "Văcăreștenii” - au mers la A.C. Cuza, cerându-i să-i dezlege de jurămintele pe care le-au depus în cadrul Ligii Apărării Național-Creștine, precizându-i în scris: "Pe calea care mergeți acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credință nu putem, deoarece, nouă, credința ne-a dat tot avântul în luptă”. A.C. Cuza i-a dezlegat de jurăminte și i-a sfătuit să nu facă greșeli, deoarece "în politică, greșelile se plătesc scump”. Apoi, "Văcăreștenii”, deveniți legionari, l-au vizitat pe Corneliu Șumuleanu, președintele LANC-Statutară, citindu-i o scrisoare în termeni similari.

Înființarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment. Noua organizație nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mișcare politică și națională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii Legiunii își ziceau legionari, iar conducătorul lor - "născut, iar nu făcut” - era Corneliu Zelea Codreanu, numit "Căpitan”. În acel moment, Legiunea nu avea sediu și nici resurse financiare. Cei câțiva aderenți se adunau într-o cameră de la Căminul Studențesc Creștin din Iași. Pe pereții acesteia erau lipite fâșii de hârtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime: "Cel ce n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere”; "Feriți-vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”; "Nu alunga eroul din tine”; "Cine știe să moară nu va fi rob niciodată”; "Aștept învierea patriei mele și nimicirea cetelor de vânzători”.

Legiunea pășea în viața politică a României fără nici un program, deoarece - afirma Codreanu - "nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simțeam la fel. Nu cei ce aveam același fel de a gândi, ci acei care aveam aceeași construcție sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeități - Rațiunea - va fi sfărâmată”. El susținea că "Țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că "Piatra unghiulară de la care pornește Legiunea este omul; nu programul politic”. În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi "mai mult o școală și o oaste decât un partid politic”. Din "școala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte și să biruiască împotriva dușmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democrației, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum și din modul de organizare și conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii României ofereau programe atrăgătoare pentru a înșela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene și petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viața proprie, dar și pentru a întreține clientela politică, pentru a obține voturi, pentru cumpărarea de conștiințe. În acest scop, politicienii urmăreau să obțină guvernarea țării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cât mai multe consilii de administrație ale întreprinderilor evreiești, pentru a încasa tantieme și jetoane, să facă afaceri scandaloase. Astfel, corupția se întindea ca o pecingine peste țară. Când statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogățiile pământului și, cu ele, independența națională. "O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga țării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea și deznădejdea”.

O altă direcție majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilați cu comuniștii. În opinia legionarilor, evreii au invadat țara, profitând de complicitatea politicienilor și de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează și urmăresc distrugerea statului român. Ei erau acuzați că lovesc în fibra poporului român, mai ales a țăranului, prin cumpărarea produselor agricole la prețuri de nimic și împânzirea satelor cu cârciumi, la care vând produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturând pe funcționarii români; ei au ajuns să copleșească, prin numărul lor, orașele pentru a le deznaționaliza; ei au invadat Universitățile, urmând să înlăture elita românească; ei sunt stăpânii presei din România; ei sunt proprietarii întreprinderilor industriale și ai băncilor din țară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi și iau măsuri dirijați din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate și de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderența lor în rândul populației a fost slabă. Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României.

După eșecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu și-a concentrat atenția spre organizarea Legiunii și impunerea ei în viața politică a României. Problema șefiei nu se punea în nici un fel, deoarece - așa cum scria Ion. I. Moța - Legiunea Arhanghelul Mihail "are un șef, neales de nimeni, ci consimțit de cei ce, atrași de o forță tainică, au venit să se constituie sub conducerea șefului, celulele ordonate și disciplinate ale organizației. Acest șef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”. Era una din caracteristicile esențiale ale Legiunii, într-o vreme în care lupta pentru șefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizații politice, iar multe sciziuni și confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată "Pământul strămoșesc”, care se tipărea la Orăștie, prin efortul părintelui Moța. În primul număr erau publicate versurile lui George Coșbuc din poezia Decebal către popor: "Din Zei de-am fi coborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori,/ Dar nu-i tot una leu să mori/ Ori câine înlănțuit!/”. Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară. În octombrie 1927, "Pământul strămoșesc” avea 2586 de abonați, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderența la noua organizație a fost extrem de slabă. Horia Sima avea să scrie: ''Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolați în orașe și sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rândurile mișcării studențești. Cea mai mare parte dintre ei, luați de curentul vieții, se îndepărtaseră de politică; alții stagnau încă în incertitudine. În condițiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete județene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi șefi de județ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare județ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reunește într-un ansamblu dinamic și maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»". Acesta era alcătuit dintr-un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui șef, care era numit de Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a stabilit că: fiecare membru al cuibului desfășoară o activitate concretă; cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fântâni, repararea unui podeț); cuibul este ușor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă și invers; creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii; localizează efectul unei trădări sau defecțiuni; este cel mai bun loc unde se poate face educație, toți fiind prieteni, putându-și destăinui necazurile, putând primi un sfat sau o pedeapsă. Cuibul trebuia să se conducă după șase "legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educației; a ajutorului reciproc; a onoarei.

Legiunea a fost organizată pe patru secțiuni: de Tineret (Frățiile de Cruce); de Protecție; de Ajutor a Femeilor Române; Internațională. Prima secție cuprindea tinerii "care se prind cu noi frați ca să apere, să curețe și să dezrobească pământul nostru strămoșesc, crescând, muncind și luptând în iubire de țară, după principiile Legiunii”. Cel înscris avea următoarele obligații: să facă 5 abonamente la revista "Pământul strămoșesc”, pe termen de cel puțin 5 luni; să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din câștig; să boteze cinci copii în credința Legiunii, în termen de 5 luni; să-și ajute frații din Legiune. Secția de Protecție era alcătuită din oameni maturi, care doreau "să susțină, să încurajeze și să protejeze sforțările către o viață nouă, creștină, românească și disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secții trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câștig), să se ajute și să se susțină reciproc "în toate întreprinderile și împrejurările”. Secția de Ajutor a Femeilor Române viza "restabilirea morală a societății românești”; mamele trebuiau să-și crească copiii în credința creștină, contra "frivolității, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâțește și dezgustă”, să combată "dansurile nesănătoase și nemorale”, să lupte ca fetele de la țară să nu mai ajungă servitoare la evrei. În Secția Internațională urmau să se grupeze toți românii aflați în afara hotarelor țării; scopul ei era de a "propovădui” adevărul despre invazia pământului românesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa românilor, pentru a fi publicate și cunoscute în țară; să țină legătura cu alte organizații similare din lume "în vederea rezolvării problemei jidovești”.

Legionarii aveau obligația să se conducă după patru "linii”: 1) credința în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură "contactul cu morții noștri și ai neamului”; 2) încrederea în misiunea proprie - "o încredere nelimitată în steaua noastră și a neamului”; 3) dragostea reciprocă - "ca și cum am fi fost din aceeași familie și ne-am fi cunoscut de mici copii”; 4) cântecul - ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cântece se numărau: Pe o stâncă neagră - care-l glorifica pe Ștefan cel Mare; Ca un glob de aur - închinat lui Mihai Viteazul; Cântecul lui Avram Iancu; Să sune iarăși goarna - cântecul Școlii Militare de Infanterie din 1917; Sculați Români - compus de Iustin Ilieșiu și Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei, "oameni noi”, "cu calități de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine, care "să frângă în două întreaga istorie și să pună temeliile începutului unei alte istorii românești”. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viața comună în cuib, în tabere de muncă, în organizația și "familia legionară”, după care legionarul va fi "trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăța să fie corect; să lupte, pentru a se învăța viteaz și tare; să muncească, pentru a se învăța muncitor, iubitor de toți cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oțeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depășirea propriei lui persoane, slujindu-și neamul”. Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeași natură, va face alți legionari și lumea îl va urma; toți la un loc vor constitui o oaste, o forță, care va birui.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s-au înscris câțiva foști militanți în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat gen. Macridescu și prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderența a fost foarte slabă. De aceea, Codreanu a decis: "Să mergem să cucerim România! Plecați în sate și strigați: - S-a făcut o nouă organizație politică, înscrieți-vă cu toții într-însa”.

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iași, festivitatea de depunere a primului legământ legionar. Solemnitatea a început prin amestecarea țărânii aduse de la localități istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamț, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Țebea, Roșcani, Tg. Jiu, Oituz, Cașin, Prunaru, Turtucaia. Apoi, au fost umplute pungulițe făcute din piele și legate cu șnur, pe care legionarii le-au primit cu ocazia jurământului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurământul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcați în costume naționale, purtând o zvastică mare în dreptul inimii."

Sursa lucrării: Profesor Ioan Scurtu, POLITICĂ ȘI VIAȚĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012

* Extras din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. Documente. 1919-1927, (București, 1996) și Ideologie și formațiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009.

Sursa https://www.activenews.ro/cultura-istorie/24-iunie-1927-Corneliu-Codreanu-infiinteaza-Miscarea-Legionara.-Un-studiu-al-istoricului-Ioan-Scurtu-47925

Dubla măsură. Un program colonial. Adevărul se exprimă anonim

Dacă Rusia anexează Crimeea — e dictatură.

Dacă Israel anexează în fiecare an teritorii palestiniene — e „securitate”.

Dacă China își controlează presa — e opresiune.

Dacă UE cenzurează tot ce nu se aliniază narațiunii — e „combatere a dezinformării”.

Dacă Iran are rachete defensive — e pericol global.

Dacă SUA are 800 de baze militare pe toată planeta — e „pax americana”.

Libertatea presei?

Numai pentru cei care scriu ce trebuie.

Julian Assange, care a expus crimele reale ale Americii, putrezește în închisoare.

În schimb, Zelenski e premiat cu Nobelul pentru pace... în timp ce semnează contracte de armament.

Totul e teatru. O operetă sinistră a civilizației ipocrite.

Dar roadele ipocriziei sunt cancer.

Când omori adevărul, nu construiești pace – construiești propagandă.

Și când dubla măsură devine lege, nu mai ai dreptate. Ai doar forță.

Asta e lumea pe care o trăim:

– Justiția e geopolitică.

– Suferința e selectivă.

– Răul e negociabil.

Și democrația nu se mai apără.

Se impune. Cu drone. Cu sancțiuni. Cu embargouri.

Și cu lacrimi false în fața camerelor.

Dar va veni o zi…

Când toate minciunile astea își vor cere plata.

Și atunci, nu va mai funcționa scuza „n-am știut”.

Pentru că totul e la vedere.

Cine n-a văzut, n-a vrut.

Cine n-a simțit, a fost anesteziat.

Cine a tăcut, a consimțit.

Capitolul III: despre România și cum a devenit slugă obedientă a acestei ordini ipocrite? Sau preferi o închidere globală – un final apocaliptic al sistemului dublului standard?

România. O rană deschisă pe harta Europei.

O țară care, în fața civilizației dublului standard, n-a fost nici victimă, nici călău. Ci paznicul de noapte care ține ușa deschisă hoților.

România: sluga fidelă a unei ordini care n-o respectă

România nu e un stat.

E un subcontractor geopolitic cu inimă caldă și coloană moale.

Ne-au vândut ideea că, dacă ne supunem, ne vor respecta.

Că dacă stăm drepți, ne vor chema la masă.

Că dacă ne vindem tot, ne vom îmbogăți.

Dar ne-au cumpărat. Pe nimic.

Și acum fac din noi ce vor.

– Avem baze NATO, dar nu avem spitale NATO.

– Avem ambasade cât blocuri întregi, dar n-avem școli renovate.

– Trimitem arme în Ucraina, dar n-avem becuri pe străzile din Vaslui.

– Avem soldați trimiși în misiuni „de pace” în teatre de război,

dar n-avem bani să ne îngropăm veteranii.

Suntem o colonie cu PR de parteneriat strategic.

Pe hârtie, suntem „parteneri egali”.

În realitate, suntem servitori în curtea imperială.

Ne-au impus legi, ideologii, sancțiuni, comportamente, loialități.

Dar nu ne-au oferit protecție. Nici respect. Nici vreo garanție reală.

România e bună doar la:

– votat ce trebuie în UE;

– dat teren pentru baze americane;

– absorbit propagandă ca o sugativă;

– tăcut atunci când vecinii sunt bătuți pe stradă sau jefuiți în direct.

Ne-au învățat să spunem „da” cu un zâmbet, chiar și când ne doare.

Și dacă mai mișcăm, trimit vreo „investigație anticorupție”.

Dar hai să vedem cum funcționează dublul standard în cazul României:

– Când ne cer să primim migranți, ni se spune „solidaritate europeană”.

Dar când mor români prin spitale infecte, ni se spune „gestionați-vă resursele mai bine”.

– Când închidem ochii la corupția din Ucraina, suntem „maturi”.

Dar dacă ridicăm vocea pentru românii din Cernăuți, ni se spune „provocați Rusia”.

– Dacă iei poziție împotriva ideologiilor geniste, ești extremist.

Dar dacă îți educi copiii în credința strămoșească, ești „pericol pentru progres”.

– Când ni se fură pădurile, apele și gazele, ni se spune „investiție externă”.

Dar dacă încerci să oprești jaful, ești „naționalist toxic”.

România nu mai are voie să aibă voință. Doar permisiune.

Nu mai avem conducători. Avem delegări de sarcini.

Președinți care repetă papagalicește directive.

Premieri care traduc ordine.

Parlamente care votează la indigo ce li se spune „de sus”.

În schimb, avem:

– voie să murim tăcuți,

– voie să râdem în glumă la ruina noastră,

– voie să ne exportăm copiii și să importăm idei străine de sufletul acestui popor.

Dan CULCER. Ne conduc stârpiturile. O actualizare după Mihai Eminescu

Editorial pentru Asymetria.org
Ne conduc stârpiturile. O actualizare după Mihai Eminescu

De la „Icoane vechi și icoane nouă” la distorsiunile prezentului post-național

---

„Ne conduc stârpiturile” – cuvintele acestea, aruncate de Mihai Eminescu într-un articol de decembrie 1877 din Timpul, au fost cândva considerate simple excese polemice, o înverșunare romantic-naționalistă. Astăzi însă, ele devin ecoul unei realități resimțite cu disperare, chiar dacă nu întotdeauna articulată limpede: România actuală pare condusă, și nu de ieri, de o clasă politică parazitară, culturalmente sterilă, moralmente colapsată, tehnocratic-incompetentă și cu instincte de colon servil.

Nu doar că ne conduc stârpiturile, dar ele nici nu mai au nevoie să-și ascundă „caraghioșenia” sub pretexte doctrinare. În secolul lui Eminescu, această plebe de sus se legitimase prin liberalismul de paradă – o franceză stâlcită și o lustruială universitară. Azi, o face prin simulacrul digital al progresismului globalist, prin rețele de ONG-uri mimetice, prin limbajul managementului corporate transplantat peste statul eșuat. Într-un mod perfid, limbajul tehnocrației și al „reformei instituționale” acoperă aceleași practici: spoieli de formă, haos de fond și o birocrație care, în loc să slujească poporul, îl strivește.

O țară cu scaune goale, dar pline de păpuși

„Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele”, nota Eminescu. Astăzi, strană nu mai e, dar scaunul de minister ori de agenție guvernamentală este cald și căutat. Umplut nu de merit, nu de vocație, ci de obediență. De rețea. De oportunism. Partidele politice nu mai sunt organisme ideologice, ci agenții de plasare în funcții. Nimeni nu mai întreabă ce trebuie făcut, ci cui trebuie să-i fi fidel.

Rezultatul? O Românie de manageri de nimic, de consilieri fără pricepere, de lideri fără cauză. Orice sat fără apă are un responsabil pentru digitalizare. Orice spital fără medici are un director care participă la conferințe internaționale. Orice școală fără copii are un consultant pentru „inovare educațională”.

Cine plătește pentru aceste posturi și paraposturi, pentru primari, notari și paranotari digitali? Același popor despre care Eminescu spunea că se stinge „de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ”: omul simplu care încă muncește în România, contribuabilul luat de fraier, agricultorul umilit, antreprenorul sufocat, tânărul plecat.

„Ce caută acești oameni în viața publică a statului?”

Aceasta e întrebarea-cheie a textului eminescian, pe care o repetăm astăzi cu aceeași înfrigurare. Ce caută în Parlament oameni care nu citesc, care nu gândesc, dar semnează legi? Ce caută în ministere tineri crescuți în incubatoare ideologice occidentale, total dezrădăcinați de România profundă, dar convinși că au dreptul natural de a ne reforma? Ce caută în fruntea învățământului, al culturii, al finanțelor, personaje al căror unic merit e loialitatea față de un sistem ilegitim?

Aceștia nu mai sunt, cum spunea Eminescu, „copiii lepădăturilor Orientului și Occidentului”. Sunt copiii elitei de formol născute după 1990 – produsul unei tranziții în care selecția valorilor a fost înlocuită cu selecția relațiilor. Rezultatul? Un regim de impostură generalizată.

Și totuși, nimeni nu produce nimic. Statul hrănește, plătește, tolerează, dar nu cere nimic în schimb. Și pentru că nu cere, e jefuit cu legitimitate. Cultura publică nu mai e despre responsabilitate, ci despre acces. Nu contează dacă ai idei, contează dacă ești „în program”. Dacă aparții. Dacă ai semnat. Dacă ai tăcut la timp.

„Liberalii sunt smântâna și temeiul României”?

Astăzi nu se mai cheamă liberali. Astăzi sunt „reformatori”, „tehnocrați”, „experți”, „euro-integrați”, „membri ai societății civile”. Dar mecanismul rămâne același: uzurparea suveranității populare de către o clasă de sus care se pretinde iluminată, dar trăiește din privilegii nejustificate și dintr-un dispreț profund față de România reală. Când oamenii reacționează, li se spune că sunt „nostalgici”, „analfabeți funcțional”, „extremiști”, „putiniști”.

România este o colonie condusă de propriii servitori

Iar drama noastră e că acești servitori ai noilor imperii globale nu au nici coloana vertebrală a colaboraționiștilor de altădată. Nu fac pact cu puterea ca să salveze țara, ci ca să-și salveze sinecurile. România nu e doar subjugată economic sau militar – ci mental. Politica noastră e provincială și mimetică, administrația e clientelară, cultura e cvasi-moartă în afara câtorva insule.

Nu există un „proiect de țară”. Există doar proiecte personale, programe de finanțare și agenții de implementare.

Ce e de făcut?

Mai întâi, recunoașterea bolii: România e un stat capturat de plebea de sus. Nu mai are elite, ci elitiști fără valoare. Nu mai are conducători, ci manageri de impostură. În loc de merit, avem marketing. În loc de lideri, avem parveniți înfipți.

Apoi, cultivarea unei elite autentice, născute din muncă, din lectură, din efort moral și intelectual – nu din relații. O elită care să nu trăiască de pe urma statului, ci pentru a-l regenera. Care să coboare în popor, dar nu să se piardă în demagogie. Care să readucă sensul în cuvintele uitate: onoare, datorie, rigoare, verticalitate.

În fine, rezistență. În fiecare gest. În fiecare școală bună făcută fără bani de la stat. În fiecare revistă (precum aceasta) care nu scrie la comandă. În fiecare comunitate care se auto-organizează. În fiecare alegere de a nu pactiza cu minciuna, fie ea și „corectă politic”.

Eminescu a strigat în pustiu în 1877, dar pustia e aceeași. Numai că azi, avem șansa de a nu mai fi singuri.

---

Asymetria.org – pentru cei care gândesc vertical, în țara pe orizontală.

Ing. dr. Horia GIURGIUMAN. EUROPA, UNIFICARE sau FEDERALIZARE ?

EUROPA, UNIFICARE sau FEDERALIZARE ?

Ing. dr. Horia Giurgiuman (din Valea Drăganului)

Astăzi, când privesc harta Uniunii Europene, mă duce gândul spre alte hărți ale trecutelor imperii (să le numim sisteme politico-ecnomice) : cel Bizantin, Roman de Apus, Otoman, Habsburgic etc. Te cuprinde o ușoară amețeală numai când, în fața hărții, întorci capul de la o graniță la alta. Și îmi vin în minte, sub formă de prezicere, cuvintele lui Peter Lynch (One Up On Wall Street, 1989), dispariția prin implozie a sistemelor nefuncționale, din cauză de „diworsification “, în loc de „diversification “. Imperiul Roman, de exemplu, s-a extins atât de mult, până când nu s-a mai putut administra. Într-o dimineață, „barbarii” care treceau Limesul ca să jefuiască în Imperiu, l-au găsit neapărat. Și au jefuit până când n-au mai avut ce. Pe urmă, „barbarii“ au ajuns la Roma, unde, vorba lui Dürrenmatt, s-au lăsat civilizați și au construit și ei, la rândul lor, tot felul de Limesuri sub alte etichete.

După mai bine de patru decenii de activitate inginerească, științifică și pedagogică, în diferite puncte ale mapamondului, după ce am analizat mii de tipuri umane, studenți, specialiști, colegi, cunoștințe etc., îndrăznesc să mă consider un observator extern obiectiv. În context, afirm că actualul eșafodaj, numit UE, nu este viabil, dintr-un motiv extrem de simplu : nu urmează principiul universal al evoluției umane line, ascendente, armonioase, și anume : DEZVOLTAREA PRIN INOVARE !

Inovarea, termen component al unui bazin terminologic complex, împreună cu inteligența, creativitatea, tehnologia, inventica etc., are, spre surpriza multora, o semnificație precisă. Inovarea este o colecție de proceduri mentale benefice, care concură la ameliorarea existenței umane în cadrul sistemului ecologic numit natură, cu respectarea legilor imuabile care guvernează acest sistem. Inovarea este o tranzacție energetică, și nu una materială, trebuie să fie o mentalitate cotidiană, nu un proiect anume. Ca să parafrazez un cunoscut scriitor francez : „Viitorul va fi inovativ, sau nu va exista deloc “!

Totala confuzie privind inovarea, poate fi ilustrată prin câteva „perle “din gândirea UE :

- „Comisia a aprobat 48 de sisteme de cercetare și dezvoltare și/sau inovare notificate “. Se confundă inovarea cu tehnologia !

- „Europa trebuie să investească în inovare dacă dorește să dezvolte noi produse și servicii “. Se confundă inovarea cu producția de bunuri !

- „Dreptul Uniunii ar trebui să stabilească un cadru clar pentru inovare, realizabil într-un interval de timp realist “. Inovarea trebuie să fie continuă și nu secvențială !

 Ignorând acest concept de bază al inovării, UE s-a dezvoltat anarhic, subiectiv, prin crearea de mcanisme birocratice, prin alipire, metamorfozare, prin interese politice locale, prin tot felul de mecanisme și subsisteme, fără nici o legătură cu principiul universal enunțat mai sus. Monstrul birocratic care a ajuns UE, o combinație nefastă între democrația simulată și dictatura timid temperată, nu poate fi coordonat prin algoritmi benefici tuturor participanților. În prezent, se pornește de la o premiză falsă, se încearcă acreditarea ideii că toți funcționarii decidenți sunt de bună credință și sunt servitori ai „binelui colectiv “, dar oare este așa ? Câți din miile de funcționari de la Bruxelles, inimaginabil de generos plătiți, știu ce atribuții are fiecare Comitet și Comisie din UE ?

Înainte de a trece la argumentarea prin exemple concrete, consider util să anticipez concluzia finală e expunerii mele :

UE nu trebuie reformată, ci trebuie să lase locul unei Confederații Europene !

Critica, chiar și cea constructivă este nu numai inutilă, dar și dăunătoare, dacă nu este susținută de argumente și de propuneri inovative privind posibile soluții. Le supun atenției cititorului.

În dezvoltarea de software de proces în domenii ingineresti, există câteva principii, care pot fi utile, prin similitudine, argumentației ce urmează :

1. Comunicarea Om-Mașină (PC) este mai importantă decât algoritmii funcționali.

2. Fără o Comunicare adecvată, algoritmii de bază devin inutili !

3. O Comunicare (interfață) uzată moral nu se „repară “, ci se înlocuiește !

4. Soluțiile de compromis, de avarie, ridică exponențial costurile, falimentul este asigurat.

5. Dacă un proiect de soft nu este realizat în timpul prevăzut, trebuie abandonat. E deja uzat moral, nu mai e utilizabil !

Câteva exemple care caracterizează disfuncționalitatea UE :

1. Comisia Europeană are o reprezentanță la București, am aflat asta cu surprindere, fără să înțeleg rostul acestei reprezentanțe. Comisia Europeană nu poate comunica cu autoritațile române decât prin interpuși ? Șeful Statului, care este Parlamentul ca reprezentant al poporului, nu este abilitat să comunice cu CE ? Nici Guvernul ? Nici alți demnitari ? Am înțeles ulterior că această reprezentanță este un „releu “de comunicare unidirecțională a informațiilor privind România, „releu “care se bucură de mai multă încredere decât autoritațile statale. Mai mult, șefa acestei comisii are un rol de „caimacan “care dojenește și amenință „neascultătoarele “autorități românești. Citez : … “Bruxelles-ul are la dispoziție mai multe „instrumente “, precum procedura de infrigement pentru încălcarea principiilor statului de drept “. Întrebare : ce prerogative are acest personaj, care își permite să amenințe autoritățile statului român și să nesocotească suveranitatea acestuia ? Mie îmi face impresia unui observator de artilerie cocoțat într-un copac între cele două fronturi, având rolul să corectze tirul tunurilor spre inamic. Numai că „inamicul“ este tocmai poporul care o plătește.

2. Din presă am aflat că a fost creată o Procuratură Europeană. O inovare desigur, care, ca orice inovare, izvorăște dintr-o necesitate. La conducerea acestui oficiu a fost numită (nu era democratic să fie aleasă, în urma unei propuneri autohtone ?) o persoană din România, extrem de contestată în țara sa. Deci, o notă bună pentru România, unde exigențele profesionale sunt mai înalte decât în UE, adică ce nu e bun în România, e minunat pentru UE. Să fie cu noroc ! Dar să profităm de privilegiul de a putea comunica în limba noastră maternă cu un înalt funcționar al UE. Iată cum ar arăta o incompletă „To do list “cu propuneri pentru Parchetul European :

- Transparentizarea activităților lui José Manuel Durao Barroso, după terminarea mandatului ca șef al Comisiei Europene. Să fie clarificat și comunicat opiniei publice dacă, unde și în ce măsură a folosit acest fost demnitar informațiile la care a avut acces ca „insider “, dacă eventualele scurgeri de informații au provocat prejudicii, cât de importante sunt acestea, dacă ele există și ce măsuri juridice se vor lua, în cazul existenței unei culpe ?

- Clarificarea evoluției și a statutului Fundației Gojdu. Testamentul lui Emanuil Gojdu a prevăzut, prin regulament, cum trebuie folosită averea sa în favoarea românilor ortodocși din România și Ungaria. Este necesar să fie lămurit dacă acest testament a fost respectat sau nu. Dacă nu a fost respectat, trebuie spus dacă există culpabilități ale unor funcționari ai Statului Român, cine sunt ei, care sunt culpele și cum se recuperează prejudiciile. În presă se spune că statul maghiar intenționează să înstrăineze complexul de clădiri Gojdu unui concern din afara UE, care urmează să contruiască acolo un complex comercial. Propun ca la această investigare să participe și delegați UDMR, a căror bună - credință să nu mai poată fi pusă la îndoială.

- Transparentizarea principiului juridic conform căruia numai unele state sunt obligate să se supună Mecanismului de Cooperare și Verificare. Pornind de la premiza că acest MCV are ca scop să reducă corupția, care este indicele cantitativ al corupției care impune acest MCV numai unora dintre state ? Și cine hotărăște asta ? Corupție există peste tot, în mai mare sau mai mică măsură, corect ar fi ca toate statele membre ale UE să fie obiectul unui MCV. „De mai bine “e loc în toate statele UE, iar impunerea MCV numai anumitor state, în cazul de față, României, are un clar caracter discriminatoriu și de antepronunțare.

- Constituirea unei delegații europene, care să cerceteze și să confirme sau să infirme legalitatea numeroaselor retrocedări de bunuri confiscate în România, din 1918 și până în prezent. Problema are dimensiuni europene, deoarece multe din documentele utilizate juridic în cazul diferitelor retrocedări provin din afara României și trezesc îndreptățite dubii de legalitate. Concret, ar fi recomandabil să se înceapă cu retrocedările din Cluj și Sibiu.

3. Acum câțiva ani am inițiat la o Universitate Tehnică din Romania, un proiect finanțat de UE, proiect care avea ca scop final generarea, în cadrul Școlii Doctorale, a unui „Task Force” de inovatori înarmați cu aprofundate cunoștințe în domeniul inovării, a gândirii structurate, a sistemelor de generare a ideilor. Acești „inovatori calificați “urmau să aplice principiile adevăratei inovări în cadrul cercetărilor lor doctorale și să le ducă mai departe în lumea tehnică românească, să le valorifice, în special în IMM-uri, să le multiplice, să le adapteze, să le perfecționeze. Acest proiect nu a putut fi finalizat, și nu în ultimul rând, din cauza cerințelor formale, birocratice, venite de la UE :

• activitatea principală în cadrul proiectului consta în raportări fără sens, pe formulare care erau modificate în permanență ;

• nu a existat nici un sprijin organizatoric sau tehnic din partea UE ;

• controalele, venite „de sus“, se rezumau numai la nesfârșite critici privind forma raportărilor și nu la fondul lor.

Multe aspecte de neconcordanță funcțională pot fi aduse în discuție, dar concluzia va fi una singură : fără inlocuirea luptelor politice meschine si fara inlocuirea acestora cu principiului INOVĂRII și fără o comunicare pertinentă între toți participanții și cu toți beneficiarii, nici un sistem socio-economic-cultural, mai ales unul gigantic ca UE, nu este funcțional ! Ideea unei organizații suprastatale, autoritare, de tip „Înalta Poartă “, cu nivelarea impusă a diversităților naționale, este aprioric sortită eșecului. Păstrarea și cultivarea diversităților poate duce, în schimb, la unitate.

Ideea de unificare sub egida unei organizații suprastatale a mai fost încercată și „s-a bucurat” de un răsunător insucces. Unificare și nivelare prin decrete și ucazuri ? Sau prin forta armelor ?

A mai fost un împărat, care a presărat cu regi din familia proprie toată Europa, dar când a vrut să înfrunte un popor „rezilient “, a constatat că armata sa nu mai are nici ce mânca și nici ce bea, că hambarele erau arse și fântânile secate. Și, vorba lui Badea Ion : „La ce i-o folosit ?“

Răspunsul la întrebarea pusă prin titlul prezentării este unul singur : FEDERALIZAREA STATELOR EUROPEI !

De ce federalizare ? O inovare istorică izvorâtă dintr-o necesitate este exemplul de succes al formării Confederației Elvețiene. În cartea „La Suisse, ou l`histoire d`un peuple heureux “, Denis de Rougement, face o descriere veridică a modului în care Elveția a ajuns statul federal prosper, pacific, tradițional neutru de astăzi. Dar, „a fost nevoie de mai bine de șase secole pentru a federaliza cantoanele elvețiene “! Legenda spune că nucleul federalizării elvețiene datează din 1291, prin Jurământul de ajutorare a trei „Văi “ (de fapt, cantoane) : Schwyz, Uri și Unterwald. Baza „ideologică “a acestei prefederalizări o constituie asigurarea indepedenței fiecărui partener, egal în drepturi și obligații. „…fiecare din numitele comunități, făgăduiește celeilalte de a-i sări în ajutor în caz de nevoie… “. Asta înseamnă că, dacă unul din cei trei tovarăși de juramânt (Eidgenossen) este atacat de celălalt, al treilea trebuie să ia partea celui mai slab. „Procedura arbitrajului, considerată sacră, …, îi favorizează pe cei mai mici și descurajează orice tentativă de hegemonie. “„...puterea unuia singur nu respectă diversitățile, obiceiurile, privilegiile grupurilor. “ De atunci, istoria acestor locuri menționează nenumărate alipiri de noi comunități, pacturi separate între diferite cantoane, lupte fratricide, uneori cu substrat religios, ocupații străine, un șir întreg de evenimente tumultuoase, dar principiile federaliste de bază, autonomia și diversitatea, se păstrează. Confederația Elvețiană, care se naște cu adevărat la 1848, își elaborează o Constituție, are o armată unică. „Uniunea este reală, puternică, în măsura în care autonomiile își aduc contribuția la ea, iar ele își aduc contribuția numai dacă au garanția existenței lor distincte. “

Reușita „soluției elvețiene “a dat de gândit multor cugetători : Bluntschli, Karl Meyer, Gagliardi, Nabholz, Feller, Gasser etc. Sunt mulți, dar de la toți rămâne ideea de bază : „…federalismul se prezintă ca o adevarată apărare împotriva spiritului totalitar “. Asta ar trebui readus în atenția multor europeni actuali.

Cum ar trebui să arate o Europă federalizată, cu perpective de funcționare ? Iată câteva propuneri :

1. Renunțarea la forma actuală de organizare a UE și înlocuirea acesteia cu o Confederație a Statelor Europene, CE

2. CE să fie total apolitică și să aibă caracter economic, cultural și de apărare

3. Consiliul CE să fie format din persoane nepolitice, unul pentru fiecare țară și să fie aleși de statul respectiv. Acești aleși să reprezinte, în primul rând, interesele țării și pe urmă un domeniu de activitate, în care sunt competenți

4 Parlamentul CE să fie format din Comitete Naționale și să elaboreze Reguli de Conduită în cadrul CE, numite Legi Federale. Aceste Legi vor fi adaptate și preluate de fiecare Parlament Național, în funcție de specificul propriu !

5. Interzicerea amestecului CE sau al unui stat din CE în treburile interne ale altui stat !

6. Țările participante vor colabora între ele pe bază de contracte negociate separat, în funcție de interesele naționale.

7. Comitetul de Apărare al CE va lua toate măsurile necesare securității Europei, alianțele militare în afara Europei vor fi interzise

8. Fiecare stat va organiza și va subvenționa propriul aparat administrativ în CE

9. Administrația Generală CE va fi organizată de către Parlamentul CE și va fi suportată solidar de către statele participante

10. Nu vor mai exista subvenții CE, decât pentru Apărare

11. Unire prin Diversitate ! Înființarea unui Comitet CE pentru păstrarea identității naționale a fiecărui stat

12. Existența unui Comitet de Conciliere și Aplanare a conflictelor între statele participante și cu statele din afara CE

Punerea în fapt a unui asemenea Codex poate duce la salvarea Europei „diworsificate “. E un proiect uriaș, care nu poate fi încredințat decât unei organizații neutre, competente, experimentate și cointeresate în reușita lui. „Die Erfahrung ist die Summe de Misserfolge “- Experiența este suma insucceselor ! Mai cunoașteți pe cineva care să aibă o experiență seculară în realizarea unei federalizari de succes în afară de Elveția ? Și care să fie arzător interesat în existența unei Europe funcționale ? Eu nu!

 

 Nota Redacției. Ideile politice și orgnizatorice ale lui Horia Giurgiuman, fost coleg de claspă la Școala Medie nr. 4 din Cluj (acum Liceul Național Emil Racoviță din Cluj-Napoca sunt foarte raționale. Horia Giurgiuman privește harta Europei de undeva din Zurich, ceea ce poate însemna că perspectiva sa este diferită de aceea a unui alt Horia Giurgiuman care ar trăi acum, să zicem, în localitatea Valea Drăganului, sau chiar a unui european care trăiește la Erevan. Fiindcă și Armenia, cu vestita sa capitală, Erevan, de plăcută amintire de pe vremea glumelor socialiste cu sfaturile emise de Radio Erevan, face parte din Europa. Europa nu mi se pare a fi doar une teritoriu de la Atlantic la Ural, pe teren rusesc dincolo de Nistru, ci și lumea care duce spre Caucaz, muntele unde se chinuia pe vremuri Prometeu. Statele mici și mijlocii din această parte a lumii noastre, fac parte din Europa. Ele sunt un pic la strâmtoare din cauza presiunii celor mari. Aici cred că ar mai fi de lucrat, până ne federalizăm.  Dan Culcer