Andrei Popa - Asociatia Studentilor Francofoni Iasi.

Andrei Popa - Asociatia Studentilor Francofoni Iasi. Informre trimisa de prof. Voichita Chivulescu, membra a asociatiei noastre, iI multumim

Alexandru Herlea

 

Andrei Popa

Îl cheamă Andrei Popa și a dat un exemplu fiecărui român. Lucrează la Asociația Studentilor Francofoni Iași – ASFI, și a stat 12 ore în Piața Victoriei, pe un ger cumplit. Ce i s-a întâmplat este fabulos, dar și mai tulburător este mesajul tânărului. Iată povestea lui:

   „O noapte de neuitat Cred că a început ca un curaj stupid ce s-a transformat apoi într-un sentiment cu totul nou, iar mai apoi într-un simbol al rezistenţei mele. Am (rezi)stat în Piaţa Victoriei 12 ore aseară începând cu ora 20. Da, a fost foarte frig, da a bătut vântul, şi da, am fost singur în mare parte. De ce am făcut toate astea şi ce am vrut să dovedesc? Întâi să vă povestesc ce s-a întâmplat acolo. După ce am ajuns în mulţimea manifestantilor, am mers ţintit în faţă, la grilaje, acolo unde se aflau jandarmii, unde mă duc de obicei să arunc o privire sfidătoare guvernului. Dar seara trecută a fost ceva diferit. M-am uitat la guvern şi am spus că în seara asta nu, în seara asta nu am să strig nimic impotriva niciunui politician. Am sa tac.  Eu sunt un om introvertit, şi strigatul din mulţime nu este plăcerea mea ascunsă, aşa că am adoptat un protest ce mi se potriveşte mie, m-am aşezat pe asfalt şi am tăcut.

Aşa se face că nici nu mă pusesem bine jos şi deja 4 oameni au încercat să vadă daca mă simt bine, să îmi spună că am să răcesc, sau poate mai rău, că nu merită, şi tot aşa încercând să mă convingă să mă ridic. Erau ca nişte părinţi ce încercau să aibă grijă de mine - printre ei şi un jandarm.
  Din acel moment totul s-a schimbat. Nu-i mai aveam doar pe părinţii mei cei grijulii. Deodata au început să fie mai mulţi. Oameni necunoscuti veneau la mine imi puneau mâna pe umăr în semn de solidaritate, oameni stateau lângă mine şi empatizând cu mine, vizibil îngrijoraţi. Iar de aici, oamenii parcă s-au înţeles.
A apărut primul ceai, oamenii ma întrebau fără să ezite dacă am nevoie de ceva. Nu pot uita lacrimile unei femei care spunea că nu poate să mă lase acolo, fara să nu facă nimic şi m-a convins să primesc ce-mi adusese - asfaltul nu era tocmai prietenos. După 20 de minute, după alte ceaiuri, vine o domnişoară care îmi oferă o folie de încălzire ca să o pun sub mine, poate mă ajută. Am acceptat-o. După încă câteva minute apare şi persoana care mi-a spus că îmi caută ceva de pus sub mine. Nu îmi venea să cred. Îmi povesteşte ca a fost la un magazin dar nu au vrut să îi dea un carton, asa ca s-a dus la un prieten să o ajute (prietenul fiind chiar băiatul ce proiecta pe clădire, acela care primise amendă).  Mi-a spus că nu poate pleca, să mă lase acolo toată noaptea. La un moment dat am convins-o să plece, mai ales ca avea şi slujbă de dimineaţă. Mi-a lăsat steagul ei tricolor, un fel de spirit al ei care să nu mă lase singur în noaptea aceea.

    După încă câteva ceaiuri şi un refuz de a-mi spune părerea în faţa camerelor de filmare, jandarmii au început să strângă gardurile metalice. Am fost puţin trist, îmi luaseră cea mai frumoasă privelişte, guvernul văzut dincolo de gratii. Am depăşi momentul şi m-am consolat cu gândul că empatizez cu viitorii puşcăriaşi, aşa la răcoare. Trebuie să ne punem şi în locul lor să vedem cum e, nu putem fi atât de inumani. Am rămas doar o mână de oameni, care mi-au mai adus vreo 2 ceaiuri înainte să plece şi un sandwich.

  Şi aşa am rămas eu cu încă un băiat. După vreo 30 de minute îmi spune că el nu mai rezistă şi că se retrage. Şi de asa am rămas singur, sau cel puţin aşa am crezut. La 1:15 opreşte un taximetrist foarte aproape de mine, pune pe avarii, se dă jos, şi se îndreaptă spre mine cu ceai şi ceva de mâncare (aveam în gând şi scenariul cu un par). Mi le-a oferit şi mi-a spus că nu ştie ce să îmi spună după ce a aflat că stau toată noaptea acolo. Nici eu nu ştiam ce să îi spun. Omul chiar nu s-a zgârcit, a adus acolo pentru toată noaptea, să am din plin . Am rămas amândoi tacuti, apoi ne-am luat la revedere, incercand sa intelegem de ce ne-am inteleles atat de bine tacand. Peste 10 minute opreşte o altă maşină cu tineri, zâmbind larg, bucurându-se parcă de prezenţa mea acolo şi întrebându-mă dacă am nevoie de ceva de mâncare. Le-am mulţumit frumos, surprins de ceea ce se întâmpla si le-am arătat că am primit nu de mult mâncare. În urma lor opreşte un biciclist, un francez, care a stat cu mine 10 minute încercând să mă încurajeze şi spunându-mi să am grijă de mine să nu păţesc ceva.

    Multe maşini, claxoane, rezistenţă, frig. Apare pe la 2:30 o altă maşină. Cei din masina imi spun că mi-au adus o plăcintă şi un ceai. Persoana din spate lasă geamul jos ca să mă felicite şi să îmi impartaseste ce simţea. La un moment dat, vin lângă mine 3 tineri. Îmi spun că m-au văzut dintr-un taxi şi s-au oprit când m-au văzut. Simteam ca-mi arde inima.  Am stat de vorbă cu ei preţ de vreo 15 minute.
  Sedeam acolo, dar nu ştiam la ce sa ma mai astept în acea noapte. Apoi a oprit un domn de la o firmă de pază. Îmi spune că e în patrulă noaptea asta şi că o să mai treacă să vadă cum ma simt ne-uitând să incerce sa mă convingă să mă ducă acasă. Apare iar, după vreo oră jumătate, cu o pâine românească tradiţională şi cu niste polistiren de la un aparat pe care si-l  cumpărase mai de mult. Mi-l oferă să îl pun sub mine ca să mă ajute cu neprietenosul asfalt. A vrut să mă filmeze pentru a le arăta prietenilor lui un spirit tânăr, care luptă pentru bătălia pierdută de ei în ’89.
    Două persoane au venit să vadă ce mai e prin piaţă şi au dat de mine. Mi-au spus că sunt de la sectia de ştiri a unei reviste belgiene şi că de obicei vin pe aici noaptea să vadă ce eroi rămân până târziu. Le-am răspuns cu drag la câteva întrebări şi au spus că se bucură că rezist aici pentru ei şi pentru toţi ceilalţi. 
 
   Un alt taximetrist opreşte, se dă jos, vine în faţa mea, se lasă jos,  la nivelul meu şi îmi spune ca nu merită să fac asta; "alora"nu le pasă de mine, nu merita să stau aici. A spus că revine să discutăm mai multe, trebuia să ducă pe cineva care a intrase atunci în taxi. A venit spre dimineaţă şi mi-a adus ceai şi ceva de mâncare şi am discutat împreună cu alţi 2 oameni matinali câteva minute bune.

  Am părăsit piaţa la 8:30 când au venit bicicliştii să pedaleze. Ora 6 a fost cea mai grea, cea mai lungă, cea mai greu de îndurat. Credeam că nu se va sfârşi niciodată. Mâinile îmi erau inghetate, picioarele imi erau ca nişte bucati de lemn, vântul îmi bătea în faţă, inima era singura care bătea în mine şi îmi ţinea de cald. În noaptea asta am trecut de 15 la numărătoarea ceaiurilor primite, am trecut de 50 la numărul persoanelor ce s-au oprit lângă mine să îmi ofere ceva din ce au ei, ceai, mâncare, bucurie, grijă, şi am trecut de multe numărul sutelor de maşini ce mă susţineau claxonand când mă traversau piata. 
   Imnul şi oamenii mi-au ţinut de cald. Imnul il cantam cu ei cam la 15-20 de minute, uneori chiar de două ori la rând. Am trecut prin multe în intamplari, dar sentimentul acesta nu l-am simţit niciodată. Era ca şi cum o ţară întreagă ma sprijinea, iar eu îi  duceam o fărâmă din greutăţi, îi duceam bucuria, mândria, dar şi huiduielile revoltei. Am simţit pentru o seară ce înseamnă să fii România.
   De ce am făcut asta? Nu pentru politicieni, nu pentru ordonanţe sau minciuni, am protestat pentru mine. Am vrut să îmi dovedesc că mă pot jertfi pentru ţara asta şi nu voi da înapoi când va fi greu. Şi am protestat pentru toti ceilalti romani, pentru a  arăta că asta e România în care trăim şi pe care o simţim cu toţii, dar nu vrem să o spunem. Trăim în România de care trebuie sa avem grijă pe care o hrănim, o sprijinim la greu, o încălzim, o susţinem, plângem pentru ea, vedem speranţă în ea, speranţa intr-un viitor ce merită trăit. Asta e România în care m-am născut.
                
                              

                                                                                                                                         Un tânăr mândru

Noopolitica Războiului Nevazut şi Securitatea României. Interviu Victor Roncea cu Profesorul Ilie Bădescu

Noopolitica Războiului Nevazut şi Securitatea României. Interviu Victor Roncea cu Profesorul Ilie Bădescu despre cum vor bolşevicii să tragă lumea după ei în iad. Un secol de crime
 November 12th, 2017  VR  2 Comments »

http://roncea.ro/wp-content/uploads/2013/03/Profesorul-Ilie-Badescu-vazut-de-Fotografu-Ro-Dinu-Lazar-c-via-Roncea-Ro.jpg
Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotograful Dinu Lazar
INTERVIU-eveniment cu geopoliticianul Ilie Bădescu: Revoluţia bolşevică a încercat eliminarea omului iudeo-creştin, fizic şi din memoria universală a omenirii
Profesorul Ilie Bădescu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu despre oroarea revoluţiei bolşevice şi efectele ei asupra sufletelor neamurilor la 100 de ani de la comemorarea declanşării celui mai mare genocid etnic, cultural şi religios din Istoria omenirii, analizând şi implicaţiile asupra securităţii României, inclusiv la momentul 1989 şi după. Profesorul Bădescu are peste 40 de ani de carieră academică, ca profesor şi cercetător, Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române. Format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre cărţile sale, profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile unor burse de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane (bursier  IREX la Columbia University (New York) şi la University of Illinois, Urbana, unde a desfăşurat cercetări la Arhivele Ph. Mosely). Ca bursier Fulbright la “Fernand Braudel Center” – SUNY Binghamton, New York State, a fost interesat de programele de cercetare ale Centrului şi de metoda de analiză a sistemului mondial modern iniţiată de profesorul  Imm. Walerstein, directorul acestui Centru, a cărui lucrare a tradus-o, apoi, în limba română (în colaborare cu D. Abraham şi M. Ghibernea). Lucrarea a şi aparut la Editura Minerva in patru volume. A participat în cadrul grupului de profesori români de la Universitatea din Bucureşti la programele comune cu specialişti de la Case Western Reserve University, Cleveland-Ohio, SUA, la Proiectul privind învăţământul la distanţă derulat în colaborare cu Universitatea Umea din Suedia şi cu Anglia Polytechnic University din Cambridge – Marea Britanie. A făcut parte din grupul de specialişti care au iniţiat proiectul privind Administrarea comunitară a justiţiei derulat cu Universitatea Tiffin, SUA etc.  A devenit membru al Centrului Fernand Braudel, Binghamton, SUA, în perioada în care Centrul era condus de prestigiosul savant american, Imm. Walerstein. A făcut parte, în perioada ianuarie-februarie 2001, din grupul de studii si de vizite privind sistemul administrării comunitare a justiţiei în Statul Ohio, SUA. A fost ales de trei ori preşedinte al Asociatiei Române de Sociologie, începând din 1995, a fost şeful Catedrei de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti până în 2008 şi este Director al Institului de Sociologie al Academiei Române. Ca Director al Institutului (privat) de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice Bucureşti (până în 2002) a fondat Revista de Sociologie, Geopolitică şi Geoistorie – EUXIN. Este fondator şi co-fondator, printre altele, al Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti, revistei Geopolitica, revistei Sociologia-Azi.Ro, Universităţii Emaus, Universităţii Ţărăneşti “Dimitrie Gusti”, ş.a. Ilie Bădescu a promovat în România o direcţie nouă în sociologie pe care, în SUA, americanii T. Campolo şi David Fraser au denumit-o „sociology through the eyes of faith”; în prezent concretizat prin dezvoltarea conceptului de Noologie. A consolidat şcoala naţională de sociologie şi este autorul a zeci de lucrări de specialitate, tratate şi enciclopedii.
Victor Roncea: Ce semnificație poate avea memoria răului care a purtat numele revoluției bolșevice din Octombrie 1917? Ce funcție are actul memorării răului în dinamica elitelor și a societăților în ansamblu? Mai pe scurt: de ce trebuie să memorăm acum, la 100 de ani de atunci, monstruozitatea numită Revoluție din Octombrie? Dvs. analizaţi pentru lucrarea “Noopolitica războiului nevăzut. Cetatea rătăcită împotriva patriei spirituale” ceea ce aţi denumit “Noopolitica revoluţiei din octombrie”.

Ilie Bădescu: A memora opera răului este o sarcină foarte delicată. Cum să fie cu putință memoria răului? Memoria a ceva este, de regulă, parte a unui cult și a unui calendar, altfel memoria este dificilă dacă este cumva posibilă. Ca să evoci ceva ai nevoie de categorializarea lucrului evocat, adică de prinderea lui în categorii clare care pot scoate materia evocată din obscuritatea cețoasă a unui trecut, din genunea timpului altfel impenetrabil, întunecat.  Mircea Eliade ne avertizează platonian că o categorie este o formațiune esențializată și potențată a lucrului memorat. De ce s-ar esențializa și potența răul în memoria lumii? De ce, altminteri spus, s-ar fi fixat rãul bolșevic în memoria omenirii ca să ajungă până la pragul minții noastre, acum la 100 de ani de la producerea lui? Răspunsul este unul singur: dacă memoria sau amintirea răului este posibilă, înseamnă că acea nefericită „criză” a fost parte dintr-o teodicee. În același timp, o atare memorare presupune situarea într-un calendar. Când spui „revoluția bolșevică”, spui revoluția din octombrie 1917, adică preiei o datare, și secta aceasta comunistă s-a străduit să fixeze acel moment ca pe unul cu care începe un calendar nou, fiindcă bolșevicii veniseră cu promisiunea începutului unei lumi noi, a unui om nou. Deci cu o calendorologie, care elimina orice referire la Iisus Domnul ori la Dumnezeulul lui Abraham. Nimic din calendarologia iudeo-creștină nu mai era admis în „noul calendar”. Revoluția din octombrie a fost, așadar, totodată războiul împotriva calendarului creștin, întemeiat pe toată Scriptura, deci pe substratul spiritualității iudeo-creștine. Ținta acelei revoluții era omul iudeo-creștin, suprimarea lui, fizic, eliminarea lui din memoria universalã, a omenirii. Ca atare, memorarea unui asemenea rău, a răului în genere, nu poate fi un act strict „științific” (istoriografic, de pildă), ci obligatoriu unul deopotrivă teologic sau metafizic. Sensurile profunde ale răului numit „Revoluția din Octombrie 1917” nu ni se descoperă decât în și printr-o teodicee a răului care a traversat destinul Rusiei și, prin aceasta, a întregului Răsărit, punând stăpânire pe tot Răsăritul o vreme, preluând, la startul acestui curent tenebros, energii rusești spre a le devia de la linia lor destinală spre scopuri străine de sufletul rusesc, scopuri malefice în esența lor. O asemenea rătăcire, o așa de incredibilă confiscare și deformare de energii la scara unui popor mare, precum poporul rus, în care un savant precum Spengler văzuse vehicolul unui proiect civilizațional salvator, a asemenea rătăcire și deformare, acest popor trebuie să le cunoască și să le recunoască pentru ca să-i devină accesibilă „lămur-irea”, „decantarea” sufletească, altfel sufletul rămâne năclăit. Oricât amestec străin ar fi fost în „afacerea revoluției”, posibilitatea ei și realitatea ei continuă să fie învăluită într-un anume mister.
Putem, desigur, admite, tranzitoriu, ipoteza amestecului Rockfeller-ilor în această „afacere” a revoluției din octombrie 1917, amestec motivat de imperativul contracarării  acordului care survenise între frații Nobel și Țar pentru exploatarea zăcămintelor de petrol. J Parvulesco, menționează o posibilă înțelegere a revoluționarilor cu trimișii lui Rockfeller: „Trimişii speciali ai lui Rockefeller la Moscova au frecventat ceea ce s-ar putea numi „mediul” moscovit. Aici, ei au intrat în contact cu bolşevicii; aceştia din urmă le-au fredonat o melodie care i-a încântat: „dacă noi vom reuşi în revoluţia noastră proletară, vom denunţa toate acordurile comerciale încheiate de Ţar. Pentru Rockefelleri, lucrul acesta se traducea cam aşa: „dacă revoluţia bolşevică reuşeşte, tratatul de la Baku va fi renegociat”. Atunci Rockefellerii s-au pus să finanţeze fără condiţii subversiunea comunistă.” (Herve le Bideau – http://hervelebideau.canalblog.com/archives/2014/03/11/29411306.html). Un asemenea ajutor, însă, n-ar fi avut puterea de a devia pentru aproape 100 de ani linia destinală a unui popor așa de mare și de energic, precum era „superetnosul rusesc” (Gumiliov), fiindcă despre o asemenea deviere vorbim când ne referim la acea „revoluție”. Un astfel de acord nu explică deflagrația de anarhie a sovietelor de soldați și țărani, fără de care „mizaventura” bolșevică ar fi rămas o simplă utopie. Nici chiar participarea celeilalte ramuri teribile a finanței mondiale n-ar oferi o șansă explicativă mai înaltă: Rockfeller-ii, aflăm din aceiași sursă, „au fost imitaţi de familia Rotschild (ramura englezească, la vremea aceea proprietara băncii Lloyd), căreia nu-i convenea construcţia Trans-Siberianului, care urma să antreneze o diminuare a traficului flotei ruseşti între Sevastopol (deja!) şi Vladivostok. Revoluţia proletară a reuşit deci cu ajutorul celor două cele mai mari bănci mondiale ale capitalismului internaţional” (Herve le Bideau – idem). Acesta a fost desigur un factor cu o anume relevanță în țesătura strict istoristă a acelui teribil eveniment cvasitainic care a fost Revoluția din Octombrie. Însă un atare factor ar fi recăzut la proporția lui de mic vertij într-o mare de ape. Rusia pravoslavnică în masivitatea ei n-ar fi putut fi clintită de un asemenea acord. Răul răsăritean și lucrarea lui scapă, iată, unui asemenea nivel de analiză.
VR: Dacă istoriografia, economia, sociologia nu pot oferi un răspuns cuprinzător asupra posibilității și realității acelui fenomen de o asemenea amploare care s-a fixat în scrierile despre el prin sintagma „revoluția din octombrie”, atunci ce cale ar trebui să urmăm?

IB: Metodologic vorbind, ar trebui ca, mai întâi, să încercuim chestiunea printr-un set de ipoteze cât de cât convergente. Aș remarca, mai întâi, orizontul ipotetic al unei anumite teodicei. Revoluția bolșevică s-ar lăsa tâlcuită, precum am menționat deja, printr-o teodicee a răului, și, în acest caz, ar trebui să începem prin a-i cerceta stricăciunea („opera”) răului care s-a petrecut la acel ceas al istoriei, dintr-un anum cerc al geografiei. Pentru a urma o asemenea linie de căutare, se cuvine să avem o privire asupra stării spirituale a societății la o scară mult mai cuprinzătoare, spațial și temporal, decât aceea a incidenței circumstanțiale a acelei deflagrații anarho-nihiliste de proporții zguduitoare. Berdiaev, de pildă, leagă revoluția din octombrie, parțial, de ceea ce el denumește „mesianismul rusesc” (deși, explicația filosofului rus mi se pare prea localistă și deci limitată), adică de un fel de filetism subtil pe care însuși Dostoievski îl sesiza când ni-l arată pe Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este vorba despre scena în care Alioşa stă de veghe lângă sicriul stareţului Zosima: „Alioşa, copleşit de păreri de rău, în preajma sfântului stareţ (…) se simte transportat într-o viziune (…). I se pare dintr-o dată că odaia se lărgeşte (…). Ce e? Ce s-a întâmplat? A, da (…), asta e nunta (…). Nunta de la Cana (…). Iată oaspeţii! Ce veselie! Şi odaia parcă iarăşi se lărgeşte (Ce minunată expresie a orizontului spaţial rusesc — această viziune despre lărgirea repetată a odăii! Nu se va lărgi odaia într-atâta ca să cuprindă tot pământul?). Iar printre oaspeţi dintr-o dată Alioşa vede pe Zosima (…). Zosima se găseşte printre oaspeţii nunţii de la Cana, şi acum iată-1 că se apropie fără ezitare de Alioşaf şi-i spune: — (…) « Să ne bucurăm, să bem vin nou, vinul marii bucurii… ». Şi Alioşa, destrămat în lacrimi de bucurie, iese din cameră în noapte. Deasupra el vede cerul înstelat şi Calea Lactee, şi în clipa aceasta, fãrã sã ştie de ce, cade, ca secerat şi sãrutã pãmântul, plângând. In acest moment de extaz pãmântul devine pentru Alioşa un echivalent al cerului (…). Pãmîntul însuşi devine cer” (cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii. în Opere, vol. 9 Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 208).  Oare, atunci când omul, în general, nu pur și simplu Alioșa, caută un corelativ sensibil pentru o realitate transcendentă nu se livrează unui risc ontologic de a deveni robul acelui corelativ și deci al unei idolatrii înfricoșătoare? Să stăruim asupra paginii dostoievskiene. Alioșa, destrămat de lacrimi, se tulbură cu toată făptura lui, alunecând înfricoșător într-o alternativă aproape filetistă. În clipa aceea, cu adevărat înfricoșătoare, el caută îmbrățișarea pământului nu a cerului și, cu sufletul cuprins de extaz caută echilibru în  intimitatea de tipar matern a pământului. În teribilul extaz al clipei, Alioșa se aruncă la pământ și amestecă lutul acestuia cu lacrimile sale ca și cum ar săruta niște sfinte moaște. Să presupunem că Alioșa n-ar mai căuta cerul ci s-ar livra ireversibil pământului, ar înălța nomosul pãmântului la rang suprem, ca și cum cerul nici n-ar mai fi. Ar fi aceasta dovada unei neașteptate idolatrii, idolatria materiei, a triumfului imanenței asupra transcendenței, a unei substituiri din care se nasc idolatriile, substituirea unui element superior printr-unul inferior în ordine ontologică etc. Oare n-ar fi aceasta o preanunțare a ereziei anarho-nihiliste a sectei bolșevice? Să fie, oare, în extazul teluric a lui Alioșa, atestat de momentul răsturnării ochiului extatic de la cer spre pământ, un hibris vecin cu deviația sufletească a sectanților bolșevici? Când în unul și același om se produce ruptura dintre viziunea nunții cosmice, a unui Univers nupțial, unde tot și toate participă la copleșitoarea bucurie a nunții de la Cana, pe de o parte, și atractul teluric, pe de altă parte, care-l face pe omul inversat prizonier al pământului, atunci este pregătită „nașterea” sectelor puterii întunecate, ca și aceea a bolșevicilor. Să fi fost vizitat Alioșa Karamazov de un asemenea duh în clipa rarisimă a extazului mistic? El, evlaviosul călugăr, să fi fost vizitat de un duh deșert când sărută pământul ca pe o icoană, închipuind, în nomosul acelui pământ anume, un fel de putere transfiguratoare, aproape sfințitoare, al unei sfințiri, care, în mod normal, ar fi rezultatul deciziei exclusive și cu totul tainice a lui Dumnezeu. El, Alioșa, ars de dorul sfințeniei și al sfințirii, el pare că nu mai cunoaște răbdarea, el simte totalitar și vrea totul neîntârziat, atunci și acolo, în intimitatea pământului în puterea clipei fulgerătoare. Ce fel de duh este acesta, care ne dezvăluie semne de înrudire cu duhul care va soma și el istoria socială prin cincinale fundamentate pe o consecvență cu adevărat neomenească, cu gândul că este la mâna omului și în forța pământului, a acelei geografii anume, fără de nici un referențial ceresc, să ardă masiva și nenorocita întârziere a Răsăritului?! Amăgit de un asemenea duh, Stalin se va fi crezut stăpânul timpului și al geografiei, arătându-se dispus, pe urmele „învățătorului” său, Ilici Lenin, să oprime, ba chiar să lichideze clase sociale întregi, prin mașinăria diabolică a unui legism al terorii acționat de tribunalele criminale ale lui Djerzinski, Ejovia et eiusdem farinae? De ce o asemenea grabă terorizantă, ca și cum cineva a pus un tren în mișcare și trebuie să-l prinzi, să te urci în el? Oare nu este acesta trenul marii ispite, al slavei deșarte, al închipuirii că cineva (de unde?!) te-ar fi strigat la o misiune extrordinară și tu vei fi cel ce-o va împlini neapărat și neîntârziat, chiar în clipa cea repede? Să fie, în iureșul acela al revoluției bolșevice, ceva din iureșul tataro-mongol, de la un anume ceas al istoriei, însoțindu-i ca un fel de umbră pe primii constructori de stat ai Rusiei, ori pur și simplu hybris-ul unui misionarism care-i vizitează pe marii pământului întrucât se cred stăpâni ai pământului cu pământeni cu tot? În fond, ce-a fost doctrina troțkistă a exportului de revoluție la scară planetară dacă nu expresia unui asemenea misionarism, a unui soteriologism istoricist, a unui mesianism imanentist, deci întors pe dos? Oare nu s-ar fi cuvenit ca omul acela din pragul revoluției bolșevice, înainte de a se fi lăsa furat de iureșul sovietelor de soldați și țărani și de a certa stihiile, să se întrebe cu acele cuvinte rostite într-un Psalm răsăritean, de un alt frate al lui, răsăritean și el, poetul român, Tudor Arghezi: „mai sus, mai sus,// spre ce, spre unde// în loc de-a merge poate-n sus// te-mping spre beznele profunde,// de bronz, sub care doarme dus// alt nepãtruns alt presupus”. Între toate aceste laturi, pe care tocmai le intuim în reflecțiile acestea, ni se descoperă o conexiune posibilă, încât o teodicee a revoluției bolșevice ar trebui să aprofundeze chestiunea, infirmând ori adeverind.
VR: Considerați că toate aceste laturi erau anume agregate în Rusia încât să conducă acolo și nu în altă parte la cumplita deflagrație a mileniului?
IB: Precum am precizat, scara de analiză trece incontestabil de raza geografică a Rusiei oricât de mare este aceasta (chiar astăzi, în teritoriul Rusiei se cuprind 80 de Românii, deci însuși faptul acesta trece spre hotarul metafizicii geografiei, îndrăznim s-o spunem). În acest sens, se cuvine să recuperăm ipoteza lui N Iorga că revoluția bolșevică este repetarea, la o scară mai cuprinzătoare și la o mai mare adâncime, a revoluției franceze cu tot cu scenariul terorii anarho-nihiliste a aceleia. Mai apoi, trebuie să consemnăm că veacul al XIX-lea și primul pătrar al secolului următor aduc o prăbușire a tuturor imperiilor de substituție sau de imitație, cu sintagma lui N Iorga, chestiune la care ne vom referi poate mai încolo. Vicleana decizie germană (de a-l trimite sub protecție pe Lenin într-o Rusie foarte apăsată de povara războiului), vicleanul ajutor al cercurilor financiare americane etc., sunt și ele parte a acestei dramaturgii a expansiunii planetare a ultimului nihilism, cum l-a botezat Pr. Seraphim Rose, „nihilismul distrugerii”. Pe de altă parte,  trebuie să ne întrebăm și astfel: de ce Rusia, de ce în Rusia și nu în altă parte? De ce nu în Franța primei alunecări anarhizante din istoria Europei, unde identificăm tot o ruptură spirituală între substratul galo-roman și adstratul franc, precum subliniază teologul tesalonicean Romanides. În Apus se produsese prima mutație de profil identitar a unei întregi regiuni locuite de elementul galoroman prin invazia francilor. Cu imperiul lui Carol cel Mare, practic, ordinea eclezială a acestei arii se modifică. Episcopii și preoții galoromani sunt înlocuiți de episcopi și preoți franci, ne spune, teologul din Salonic, Romanides, și astfel se produce startul schismogenezei bisericii apusene cu 400 de ani înaintea marii schisme din 1054. Teologul tesalonicean ne sugerează chiar că anticlericalismul revoluției franceze s-ar putea explica printr-o răbufnire a fondului galo-roman reprimat împotriva elementului franc, care suprimase, la ceasul sistematizării carolingiene a imperiului, preoții galo-romani înlocuindu-i cu clerici franci. Este evident că o răbufnire anarho-nihilistă, precum era aceea etalată de revoluția franceză, trimite direct la o anume ambivalență identitară, la un fond reprimat, care, iată, se răzbună într-o asemenea formă. Cu energiile identitare nu se poate croi ce vrei, cum vrei și când vrei, deși mașinăria istoriei politice pare să le ignore. De altminteri, una dintre direcțiile revoluției din octombrie a fost tocmai să lovească în forțele identitare ale popoarelor și ale omului însuși și acesta este un alt aspect care transcende geografia Rusiei ca sistem și cadru de referință a acestei deflagarații de anarhie și nihilism istoric. Asemenea suprapuneri opresive, reprimatoare, induc fenomene de pseudomorfoză, cum remarca Spengler, referindu-se tocmai la pseudomorfoza rusă, a culturii ruse, ilustrând fenomenul prin cei doi ruși monumentali, Tolstoi și Dostoievski.  Pseudomorfozele, la rându-le, induc revolte ale fondului reprimat, mai devreme sau mai târziu. În aceiași ordine explicativă, dar în raport cu o altă curiozitate a revoluției din octombrie, este firesc să ne întrebăm: dacă Țarii au fost pregătiți să fie mucenici, cum se explică o așa de radicală ruptură între mucenicia țarilor și rebeliunea totalitară a „norodului” rus, totuși între cele mai creștine popoare ale Răsăritului? Cu atât mai brutal este misterul. Este evident că nici chiar filetismul lui Alioșa, nici mesianismul rusesc, cum crede Berdiaev, n-ar avea cum să explice forța de lovire, precum a unui tsunami, a revoluției bolșevice din Octombrie. Asemenea factori pot mijloci startul deflagrației forțelor telurice, dar nu pot fi socotiți, nicidecum, sursa lor. Aceasta trebuie căutată în altă parte.

Marele artist Horia Damian cu geopoliticianul Jean Parvulesco la Paris
VR: Este mai avantajoasă explicația geopolitică a succesului acelei revoluții anarho-nihiliste din octombrie 2017?
IB: Într-un cadru istoric mai larg, oceanic, trebuie să ne întrebăm, desigur, și așa ceva, punând totul în legătură cu un cerc geografic care trece de linia peninsulară a Europei continentaliste: cine a stabilit atunci, în pragul veacului, limba tereziei de la cumpăna istoriei mondiale în favoarea celeilalte mari puteri in statu nascendi, cea americană? Geopolitica ne spune că nomosul pãmântului intrase în stadiul al doilea, cel oceanic, și factorul rusesc n-avea cum sã-și asume o vocație specialã în acest sens fiindcã Rusia rãmãsese o putere terestrã pe toatã durata rolului sãu mondial. Încât, America spirituală este cea prin care va lucra alternativa catehonicã la scară planetară, tot răul precipitându-se spre bazinul eurasiatic, pentru ca inițiativa destinală a puterii mapamondice să treacă eventual din nou pe mâna Rusiei, dacă va trece. Chestiunea noului raport geopolitic mondial este examinată, așa de inspirat, de către același J Parvulesco: „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok) … Pentru Statele Unite, pericolul major împotriva căruia trebuiau să lupte (ceea ce jucătorii de bridge numesc „ipoteza de temut”) era tocmai constituirea unei schiţe de federaţie continentală. Or, e clar că favorizând reuşita revoluţiei bolşevice în Rusia, Rockefellerii asigurau o împărţire durabilă în două blocuri a continentului euro-asiatic. De aici s-a născut această alianţă secretă între Stalin şi Statele Unite, care a durat până în momentul în care Hruşciov s-a crezut în stare să lupte împotriva americanilor. Acesta a fost începutul sfârşitului aventurii (sau mezaventurii) sovietice” (ibidem). Este evident și de pe acest versant că inițiativa catehonică nu se putuse propaga pe liniamentul puterii continentaliste a Rusiei, unde, în cele din urmă, cu revoluția din 1917 vor triumfa forțele obscuritãții care vor pregăti, din inima Eurasiei (heartland-ul eurasiatic), triumful unei formațiuni cu adevărat cumplite: nihilismul distrugerii, antiteist, anticristic, antinaționalist. Triumful hipocampus-ului și a zonei amigdaliene asupra creierului prefrontal era total și fusese prefigurat profetic de mintea absolut maleficã a unor Lenin, Stalin și Troțki. Iată ce scria Troțki în celebrul său Jurnal din Exil: “Il n’était pas seulement urgent, mais nécessaire de prendre la décision de tuer la famille impériale. La sévérité de cette justice sommaire montrait au monde que nous poursuivrions notre lutte sans merci et ne nous arrêterions devant rien. Il fallait exécuter le tsar et les siens pour effrayer, horrifier et écœurer l’ennemi, mais aussi pour secouer nos propres troupes et leur montrer qu’il n’y avait plus de marche arrière possible et que devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale”. „Era, oare, urgentă și necesară”, cum susține Troțki, decizia de a-i omorâ pe toți membrii familiei imperiale? De ce, în numele cărei stări de spirit? Cinicul criminal Troțki o spune cu sadism lichidatorist, definitoriu pentru terorismul totalitar: era necesară pentru a instaura în lume domnia fricii, a îngrozirii, a oripilãrii și a consimțãmântului la distrugere totalã (devant se trouvait la victoire totale ou la destruction totale). Nu mila, nu iubirea, nu slujirea, cu care venise în lume Iisus Hristos, ci ura, frica, spaima, teroarea, distrugerea, iată Antispiritul cu care și în numee căruia lucrau sectele bolșevice ale puterilor întunecate. Aceasta arată că revoluția din Octombrie era totodată antiumană și anticristică, adică o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, o tentativă de a distruge hotarul planetar al Duhului lui Dumnezeu în fața înaintării nimicitoare a acestor forțe ale răului și întunecimii. Imperativul distrugerii totale și al „luptei fără de milă” traversa mințile sepulcrale ale bolșevicilor de la Lenin, Stalin și Troțki până la ultimii apostați neokominterniști actuali, care operează în contra spiritului credincios cu spiritul primar-agresiv al omului autonom primitiv, anarho-nihilist, de o rară agresivitate. Am văzut care erau și care sunt energiile sufletești mobilizate de acești lideri ai nihilismului distrugerii prin devierea masei demografice rusești în serviciul mezaventurii sovietismului ruso-cominternist, adică a unei internaționale monstruoase, care se folosea de sânge și energie rusească.pentru un scop profund antirusesc și antiuman? Începuse războiul împotriva omului (în special contra omului iudeo-creștin, universal). Iată dar că și această explicație a geopoliticii tradiționale se dovedește limitată și reclamă convocarea unei alte ramuri a geopoliticii, noopolitica, un fel de geopolitică spiritualistă pentru a examina cum se face legătura dintre geografie și „opera” răului în istorie.
VR: La ce vă referiți?
IB: Mai întâi la substanța celor trei imperii care s-au prăbușit la cumpăna veacului și a mileniului. De ce s-au prăbușit cele trei imperii, pe care Parvulesco le consideră creștine, alunecând și el sub incidența unei teribile amăgiri? Să poată fi acele imperii de simplă substituție, cu adevărat, imperii creștine, cam cum a fost Imperiul Bizantin ? Preluaseră ele acea renovatio constantiniana încât să-și poată asuma un asemenea rol ? Persistența doctrinei subordinaționiste, neoarianiste, în toate cele trei imperii de imitație, german, austriac și rus, ne arată că acestea nu puteau să-și asume rolul de obstacol și deci de frontieră a Duhului în raport cu marea deflagrație a nihilismului postistoric al distrugerii la o scară mapamondică. Aici, diagnosticul lui J Parvulescu este imbatabil : „ Car on se devait à tout prix déchristianiser l’histoire mondiale qui, dans sa marche, arrivait, à ce moment-là, sur le seuil devant il fallait qu’elle cessât d’essayer de faire sienne la lumière suprahistorique de la Croix Victorieuse”. Cele trei imperii nu numai că n-au putut bloca acest proces, dar, mai mult, au pregătit era wilhelmină cu hibrisul ei tragic. În Europa Centrală triumfa idolatria unei ideologii ezoterice urâte, cețoasă, cu toate elementele adiacente, cu kitch-ul Mitteleurop-ei nostalgice etc. În Răsărit va triumfa idolatria ideologiei raționalist-autonome, inaugurată, în Apus, de Revoluția franceză. Crucea victorioasã a Bizanțului n-a putut fi apărată de nici unul dintre cele trei imperii care se credeau creștine, aspirând în realitate să asigure triumful doctrinei subordinaționaiste, ratând astfel spiritul a ceea ce fusese renovatio constantiana, singura care ar fi legitimat pretenția la titulatura de imperii creștine. Acesta este un alt fapt care explică triumful sectei bolșevice. Imperiul German optase pentru viclenie ca energeie guvernatoare a lumii atunci când l-a trimis pe Lenin în celebrul vagon sigilat, cu banii pe care-i va folosi pentru anarhizarea Rusiei și deci pentru răsturnarea dinastiei „creștine” a Romanovilor. Unde era energia Crucii într-o asemenea mezaventură mitteleurop-eană care se adăuga, iată, mezaventurii sovietice din Rusia? Cât privește Imperiul austriac, acesta consimțise la cea mai urâtă idolatrie, fiindcă aici va triumfa atât revoluția sexuală cât și o școală cu centrul de origine în altă parte, dar cu primul ei triumf în cercurile vieneze, Școala de la Frankfurt, prin care se vor pregăti elementele platformei anticreștine a Kondratiev-ului albastru de după decembrie 1989, adică de după alungarea regimurilor comunist-naționale probabil pentru că deveniseră prea naționale, și proiectul Neokomintern-ului n-ar fi avut nici o șansă cu asemenea regimuri de forță și de supraveghere totală. Prin urmare, în miezul revoluției bolșevice se vede bãtãlia dintre Cruce și secta neoarienilor, adicã dintre spiritul iudeo-creștin al Republicii Christiana edificatã pe fundația renovației constantiniene și spiritul neoarianist al doctrinei subordinaționiste obscure, care tocmai rãbufnise eretic și nihilist, dupã aproape 2000 de ani de ascensiune a Crucii victorioase. Nu este întâmplător că Anglia n-a fost furată de un asemenea val. Magna Charta era legitimația și apărătoarea ei, chiar ca Imperiu Britanic, la poarta cea strâmtă a istoriei războiului nevăzut. Anglia va fi ferită de asemenea zguduiri și forța care-o apărase trebuie căutată acolo, în fundalul istoriei britanice, la momentul acela, în 1216, când spiritul britanic a oferit Europei noi Magna Charta, document eminamente iudeo-creștin. Din acest punct de vedere, mă detașez radical de profilul pe care Parvulesco îl schițează Angliei și caracterizării pe care o face Tratatului de la Verssailes: menționez doar argumentul fugar că o elită care l-a dat pe Mackinder și viziunea lui asupra geografiei politice a planetei n-ar avea cum să fie încadrată într-un desen propus doar pe baza culorilor psihopolitice ale atitudinii față de Romanovi, chiar dacă gestul acela va fi contat enorm în cântarul vieții familiei imperiale rusești și, probabil, al istoriei universale. Dacă am admite un asemenea unghi interpretativ, ar însemna să acoperim cu același portret tot Apusul, pornind de la mizerabila reacție a tuturor caselor dinastice apusene ale vremii la oribila, incalificabila execuție-asasinat a celui mai reprezentativ om de stat creștin al Răsăritului, la pragul dintre veacul al XVII-lea și veacul al XVIII-lea, și a celor patru fii ai acestuia dimpreună cu vornicul său (ministrul său de externe), deveniți prin canonizare Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și vornicul Ianache. Tot Apusul a asistat atunci la decapitarea sfinților mărturisitori ai lui Hristos ca la un spectacol din lume, consimțind implicit la gestul crimei anticristice săvârșită de un sultan scelerat, gestul fiind, cu toate acestea, admis atunci de toate curțile Apusului, nerejectat de nici una dintre monarhiile apusene, autodeclarate creștine. Dar aceasta este o altă chestiune deși are fire secrete de legătură cu tragedia celeilalte familii de monarhi creștini care alcătuiseră până la momentul ciumei roșii axul noopolitic al Rusiei pentru circa 300 de ani (ani de glorie pentru Rusia, incontestabil). În fond, ca să ne întoarcem la spiritul britanic, datorăm enorm lui Mackinder, de pildă, faptul că putem formula așa de clar, de frumos și adevărat, împreună cu J Parvulesco o astfel de concluzie: „Car la géopolitique, projection vitale de l’être, l’emportera, toujours, sur les aliénations aberrantes que le non-être et ses puissances d’intervention, de subversion active et secrète tentent, jusqu’à la fin, d’imposer à l’histoire, à la “grande histoire”. L’histoire peut se laisser parfois aliéner. La géopolitique, jamais.” (ibidem). Fără s-o numească, Parvulesco se referea, desigur, la geopolitica puterii spiritului, adicã la noopoliticã. Încât, putem conchide cu autorul, dar substituind termenului de geopolitică pe cel de noopolitică: noopolitica, „ca proiecție vitală a ființei, va triumfa totdeauna asupra alienărilor aberante pe care non-ființa și puterile sale de intervenție, de subversiune activă și secretă, vor încerca, până la capăt, să le impună istoriei. Istoria se poate lăsa alienată uneori. Noopolitica niciodată” (cf ibidem, substituirea termenului de geopolitică prin cel de noopolitică îmi aparține). Dintr-un atare unghi putem conchide cu același mare geopolitician că „le cauchemar communiste apparaissant désormais comme un épisode de plus en plus incompréhensible, inutile et foncièrement pervers, appartenant à un ailleurs d’outre-monde, d’outre réalité, d’outre-histoire, dépourvu de toute signification intelligible dans l’ensemble de l’histoire actuellement en marche”. Și totuși, acest episod aparținând unui „altundeva de dincolo de lume” (à un ailleurs d’outre-monde) s-a derulat într-un loc anume și toată străinătatea lui a devenit cumva „trăsătura indigenistă” cea mai teribilă a unui loc anume numit Rusia sovietică, întoarsă pe dos, într-o clipă, de la Rusia creștină a Romanovilor la Rusia păgânizată a lui Lenin, Troțki, Stalin, Djerzinski, Ejovia etc., spirite primar agresive, apostatice, făpturi ale crimei, făcute să comită crime colective în numele acelei forțe alienate, completamente străină de Rusia profundă, fiindcă acele crime au fost dirijate mai întâi contra poporului rus pentru ca operațiunea să fie exportată apoi contra tuturor popoarelor din fostul imperiu sovietic. Un imperiu păgân, anticristic și antiuman. Și totuși, cum a fost cu putință ca cele două Rusii, a lui Lenin-Stalin-Troțki și Rusia Romanovilor, a Sf Serafim de Sarov, Ioan de Kronstadt etc. să facă parte din una și aceiași Rusie în teribila ei concretețe ? Precum însuși Parvulesco remarcă (pe care îl citez din nou pentru finețe și profunzimea aprecierii) : „ Le génocide halluciné du peuple russe, inauguré et comme annoncé par le massacre de Nicolas II et les siens, devient-il ainsi, à la fin, l’immense holocauste saint à travers lequel le peuple russe a réussi à conjurer les forces du chaos et du néant qui, venues – appelées, invoquées, convoquées – de l’extérieur, de l’extérieur de la Russie et de l’extérieur même de ce monde, avaient pu s’installer subversivement en son sein – comme cela s’était fait déjà, à un autre niveau peut-être, nous venons de le dire, en Grande-Bretagne depuis l’assassinat du roi Charles Ier, au XVII-me siècle – pour le faire se perdre, et en faire, ainsi, ce par quoi le monde entier allait devoir se perdre. ” (ibidem). În viziunea aceasta, revoluția bolșevică din octombrie este doar unul dintre vârfurile acestui tsunami noologic stârnit de „forțele haosului și ale neantului” „venite din afara Rusiei și din afara lumii însăși” spre a se instala subversiv în inima lumii pentru a-i aduce pierzania. Aceste forțe au lovit întâi Franța, ne spune N Iorga. Există, remarcă istoricul român, două tipuri de revoluții în istoria lumii: organice, precum cea americană și „artificiale”, adică fără de nici o legătură cu popoarele și cu natura lumii, străine de textura acesteea (venite din afara lumii, din afara istoriei, din afara realității, ne spune Parvulesco) și care s-au dezlănțuit întâi în Franța și apoi, după modelul și cu forța motrice a celei de acolo, au lovit cu o înspăimântătoare putere și urgie Rusia, sovietizând-o, adică instaurând în viața poporului rus, formațiuni de viață înstrãinate de propriul ei suflet, ca și cum ar fi transmutat-o pe un drum străin de toată ființa ei lăuntrică, de vocația ei, care, în loc să ducă la înviere, duce la moartea cea de-a doua, cum spun părinții pustiei egiptene, adică la moartea sufletului, în lume păstrându-se doar spectrele umane, un fel de „cadavre verticale”, cu sintagma lui Tolstoi. Marea problemă este nu atât originea acestor forțe, fiindcă lucrul acesta a fost lămurit de mințile vizionare ale comunitãții de cunoaștere mondiale și acestea au arătat că nici o cauză (forță, formațiune) imanentă n-ar putea aduce o asemenea transmutare sufletească. Problema tulburătoare este rapiditatea și amploarea instalării ei la scara Rusiei și, mai apoi, la scara lumii. Faptul că după război regimul forțelor haosului, ale acestui imperialism al răului, cu sursa într-un „altundeva de dincolo de lume, de istorie, de realitatea însăși” (Parvulesco), s-au instaurat rapid în țările din Est se explică prin forța de izbire a regimurilor de ocupație militară și politică. Faptul că același impaerialism al răului, nevăzut dar vădit, s-a lărgit în lume, fără de aportul vreunei ocupații militare, cu o rapiditate uimitoare după războiul al doilea la scara planetei este al doilea lucru și uimitor și înfricoșător. De aceea lămurirea chestiunii revoluției ruse este o problemă a științei mondiale și deci a unei teodicei universale. Faptul că Roosevelt și Churchill au consimțit deciziei viclene a celui în care se întrupase răul absolut, Stalin, arată cât de oarbe, de ignorante și de înstrăinate erau deja elitele lumii și ale popoarelor de la vârful lumii. Dacă ar fi cunoscut natura reală a acelei puteri bolșevice, acele personaje ar fi trebuit să aleagă alternativa martirilor în loc de a deveni complicii celei mai întunecate forțe a istoriei universale de până atunci. Așa cum vor face elitele organice ale popoarelor Răsăritului, care vor alege calea ocnelor și a lagărelor concentraționare și deci a martiriului, în locul consimțământului chiar și tacit la opera acelui imperialism al răului cu sursa în afara lumii și a istoriei. Revoluția din octombrie ar fi trebuit să-i atenționeze pe liderii celor două puteri ale Apusului tocmai prin cele trei carateristici ale revoluției bolșevice: rapiditatea instalării unui asemenea regim al răului, folosirea de către șefii acelui război văzut și nevăzut a mașinăriei crimei colective începând cu lichidarea familiei Țarului Nicolae al II-lea, adică a garantului de la vârful societății în privința creștinismului poporului și, în al treilea rând, faptul că un asemenea război-revoluție lovește ca un tsunami și se insatureză subversiv și cu o viteză înfricoșătoare, ca forță de masive, ample și periodice valuri devastatoare, care loviseră  chiar miezul societății, a celui mai mare popor eurasiatic. Răul metafizic, rapiditatea și criminalitatea acelei puteri ar fi trebuit să-i avertizeze cu mult înaintea războiului. Alianța lor cu Stalin în fața celeilalte amenințări cumplite, nazismul, este comprehensibilă conform cunoscutului proverb: „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Faptul însă că după ce ai trecut puntea ridici frățietatea cu satana la rang de principiu al diplomației păcii este inexplicabil și inacceptabil. Cum să nu înțelegi și să nu știi că lumea era deja devastată de un alt război, unul nevăzut, mai cumplit, prin efectele lui decât chiar cel care tocmai se încheiase, cu victime cumplite și cu suferințe umane înngrozitoare, dar cu totul incapabil să ucidă suflete la aceiași scară ca războiul nevăzut care cpătase amploare și sistematizare statală după revoluția din octombrie. Ori oamenii care se aflau la aceiași masă cu Stalin erau cu desăvârșire spălați pe ceier, ori cinismul puterii îi va fi făcut orbi și încremeniți în nesimțirea față de suferințe și atrocități colective trecute și desigur viitoare. Că Churchill știa ceva despre esența acelei puteri este atestat de întrebarea empatică (deci cutremurător cinică) pe care i-o adresează lui Stalin într-o pauză a tratativelor în legătură cu succesul comunizării țărănimii. Mai mult, Stalin îi și mărturisește, ca între frați, că acel război contra țăranilor i-a luat zece ani și a fost mai dificil decât al doilea război mondial. Prin urmare, Churchill știa. Cu Roosevelt era altceva, el era dovada acelei stranii inocențe americane care explică multe din stilul diplomației americane ca forță mondială în anumite momente și aspecte ale Răsăritului. Dar aceasta este o altă chestiune. Prin urmare, revoluția din octombrie este un atestat cu pivire la un eveniment terifiant stârnit de forțe ale haosului care lovesc din afara popoarelor și a lumii însăși, rapid (cu rapiditatea unui tsunami), în mod subversiv (de unde importanța uriașă a forțelor secrete) și se instaurează în miezul popoarelor, de unde stârnesc valuri devastatoare în popoare și peste lume. Odată instaurate, aceste forțe trec la sistematizarea instituțională a operei răului universal și astfel apare în istorie cea mai cumplită mașinărie a războiului nevăzut care macină societăți, popoarele sunt deviate de la linia lor, omul este întors din calea lui destinală care-l purta spre înviere și deci spre mântuire.

Profesorul Ilie Badescu la infiintarea Universitatii Taranesti “Dimitrie Gusti”
VR: Putem încadra sociologic acest tip de revoluții?
IB: Sociologic acest tip de revoluții se disting prin aceea că se propagă necontenit, și pe timp de pace și pe timp de război, vizează sufletul colectiv și deci fac parte din clasa „războaielor pentru cucerirea minții” (men s mind wars, cum le califică un sociolog american) și stârnesc forțele internaționalismului împotriva forțelor naționalismelor și împotriva omului iudeo-creștin. Sunt, altfel spus, revoluții internaționaliste. Ele vin istoricește dupã triumful revoluțiilor naționaliste care au ieșit victorioase în tot secolul al XIX-lea pentru a intra în coliziune cu revoluțiile internaționaliste în secolul XX. Secolul XX este unul al rãzboiului revoluțiilor, care s-au tolerat în cursul veacului anterior, dar au ajuns la linia de ciocnire în veacul al XX-lea și prim ciocnire macroistoricã este revoluția din Octombrie. În Rusia, forțele național-creștine ale acestui popor intră direct în coliziune cu forțele internațional-anticreștine și acest război se încheie pentru circa 80 de ani cu victoria revoluției interanționalist-anticreștine ceea ce va și conduce la cea mai cruntă, prin forța barbariei, agresiune contra bisericii, a mânăstirilor, a preoților și călugărilor și, aparent paradoxal, contra singurei aristocrații cu investitură divină, formată din oamenii pământului, adică din țărani și, la vârf, din monarhii creștine. Așa se explică ținta (miza) întreită a forței nimicitoare a revoluției internaționaliste: biserica, țăranii și țarul (regele). Într-un anume sens, putem încadra aceste revoluții internaționaliste în tipologia răbufnirilor trufiei babeliene în istoria omenirii, fiindcă prin năzuința secretă de a croi regimuri de stăpânire fără de Dumnzeum redescoperim ispita omului de a rezidi turnul trufiei adică de a-și recompune unitatea pierdută în și prin căderea în păcat, în păcatul trufiei de a ridica un turn al puterii autonome până la cer nu sub cer, ci până la cer, cum se exprima duhovnicul român, Părintele Galeriu.
VR: Pe cine reprezentau aceste forțe tenebroase și cum operează ele? Este posibilă replicația lor în alte spații și timpuri?
IB: Acestea nu erau în nici un caz simple forțe sociale sau politice, așa cum le prezintă sociologia imanentistă, în care se depozitează și viclenia omului nihilist. El nu este un agent al vreunei clase sociale ori al vreunei mize politice  ori a vreunei justiții sociale pentru clasa de jos împotriva claselor de sus. Acste forțe sunt purtătoarele unor misiuni simbolice, sataniste în esența lor, prin care se deschide era nihilismului distrugerii. Că ei săvârșeau totul în cadrul unui ritual reiese din alegerea casei Ipatiev, denumită de Lenin „casă cu destinație specială”. Alegerea era una rituală fiindcă numele acestei case cu destinație specială purta același nume cu cel al celeilalte „case Ipatiev” în care cu 300 de ani în urmă fusese încoronat împărat la 1613 Mihai Feodorovitvh Romanov. Casa inginerului Ipatiev fusese rechiziționată, aflăm de la Parvulesco, din ordinul lui Lenin pentru a fi transformată în „casă cu destinație specială” și anume cu destinație lichidatoristă a unei genealogii dinsatice creștine, prin care s-a ilustrat vreme de 300 de ani o dinastie creștin-ortodoxă în fruntea unui imperiu neobizantin. La 300 de ani în urmă, remarcă Parvulesco, într-o casă cu același nume, Mănăstirea Ipatiev, fusese împlinită ceremonia creștină a așezării primului Romanov în scaunul unei împărății creștine a Răsăritului. Operațiunea a fost dusă la împlinire la comanda și sub constrângerea unui ritual, al unui asasinat ritualic. Este evident că totul se săvârșea în cadrul și sub forma unei slujiri, a unei liturghii întoarse. Operațiunea a fost săvârșită într-o simetrie răsturnată față de ceremonia săvârșită (cu cinci ani înaintea asasinatului simbolic) la Mânăstirea Ipatiev, unde familia Romanovilor celebrase 300 de ani de la nașterea dinastiei Romanovilor (Jean Parvulesco – “La signification suprahistorique du massacre des derniers Romanov”. În cadrul corpului de execuție regăsim numele ungurului Imre Nagy, care va deveni prim ministru al Ungariei comuniste, fiind el însuși executat în cadrul inaurecției antisovietice din 1956.). În Răsărit un asemenea asasinat ritualic fusese săvârșit, cu circa 200 de ani mai devreme de lichidarea Romanovilor, împotriva unei alte genealogii dinastice creștin-ortodoxe, aceea a Brâncovenilor, săvârșit tot ritualic, de o altă forță păgână, din care țâșnise domnia unui alt imperiu al tenebrelor și tot împotriva unei genealogii creștine neobizantine.
Asasinatul ritual include și operațiunea obsesivo-compulsivă a „dezidentificării” martirilor aruncându-le cadavrele în gropi anonime, ca și acel puț de mină, și eventual prin folosire unor substanțe precum acidul sulfuric pentru a arde și desfigura chipurile celor asasinați. Procedeul va fi extins în toate temnițele comuniste din tot lagărul pentru ca astfel să fie împiedicată definitiv ceremonia îngropăciunii religioase săvârșită vreodată de vreun urmaș. Ritualul lichidatorist utilizat contra casei imperiale a fost extins și împotriva tuturor celor din jur, ba chiar împotriva straturilor conectate la spiritul acelei echipe guvernante. Reluarea procedeului s-a încercat și în România revoluției albastre și este meritul noului inteligence românesc în frunte cu șeful acestuia că nu a admis o asemenea operațiune. Așa se explică și noua orientare a acestei instituții și salvarea de la un deznodământ tragic și antiuman al unor personalități ale vechiului regim. Operațiunea n-a mai reușit după 1990 în primul rând datorită celui ce s-a aflat în fruntea noului inteligence românesc care a operat din start decuplarea instituției de la linia echipei de la vârful puterii prevenind astfel foarte multe primejdii. Operațiunea secretă a decuplării a devenit explicită în și cu ocazia alegerilor din 1996. Revenind la tema interviului, vom sesiza, că tehnica dezidentificãrii (ștergerii, distrugerii identității) celor asasinați ritualic la ordinul regimului comunist de ocupație a fost folosită, precum am precizat, în temnițele comuniste din România astfel că reidentificarea cu trupul și cu numele să nu mai poată fi săvârșită. Un asemenea ritual prelungit al dezidentificării este fundamentul legii care pune sub amenințare restituirea semnificației simbolice a numelui celor uciși în temnițele regimului bolșevic de ocupație din România. Eliminarea unei asemenea tehnici de distrugere a identității (și deci de asasinat simbolic) s-a petrecut în România încă din 1962-64 și recursul la utilizarea ei a fost reluat episodic după 1989 fără a mai fi cu putință atragerea mașinăriei „statului profund” într-o asemenea operațiune astfel că ceea ce s-a reușit s-a petrecut alături de mașina statului și lucrul acesta este dătător de speranțe. Furia echipelor răzlețe contra oricărei operații restaurative a numelui și a semnificației unor personalități ucise în pușcăriile regimului de ocupație face parte din același ritual compulsiv al dezidentificării celor asasinați în temnițele edificate de revoluția internaționalist-anticreștină și antinațională a ultimului nihilism european, nihilismul distrugerii, al cărui start este chiar revoluția din octombrie 1917. Prin umare, asasinatul ritual și procedeul dezidentificării, furia contra numelui și a memoriei victimelor sunt trăsăturile operative ale acestor forțe ale tenebrelor ultimului nihilism eurasiatic (ibidem).
VR: Ce fel de oameni erau acești „operativi” ai unei asemenea maledicții conectate la forțele nihilismului?
IB: Îi definește magistral același Pârvulesco, cel mai mare noopolitician al veacului XX. În viziunea sa aceștia erau oameni posedați. Un sociolog american îi numește impersonați. Limbajul popular îi denumește împielițați. Părinții pustiei egiptene îi prezintă ca pe pe cei posedați de duhuri necurate, precum ar fi duhul slavei deșarte, ori duhul trufiei sau duhul omului babelian, un fel de paranoia puterii etc. Parvulesco le fixează profilul prin exponentul lor cel mai de sus, V I Lenin: „Alors que, en fait, il s’agissait, pour V.I. Lénine, du moment même de sa réalisation suprême. De sa grande mission nécromancienne souterraine, de toute sa vie de Marout, de mort-vivant habité par une entité occulte, de ce pourquoi il avait été lui-même pressenti à la tâche, retiré d’entre les vivants, plongé dans le mystère de la série de métamorphoses abyssales le portant à devenir progressivement quelque chose de plus en plus non-humain, une entité logeant son centre de gravité dans une réalité extérieure à ce monde, directement dépendante des Supérieurs d’En-Dehors” (ibidem). V I Lenin este, așadar, rodul culminant al „plonjării în misterul unor metamorfoze abisale care-l portează progresiv spre ceva tot mai non-uman, o entitate fixându-și centrul de gravitație într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependentă de Superiorii Tărâmului din Afară” (ibidem). Acești Superiori ai gheenei (ai tărâmului Dinafară), ne amintesc cuvintele evanghelice în care Iisus Domnul caracterizează gheena iadului ca fiind ”Întunericul cel mai dinafară”. Tot astfel este caracterizat Satan când vine la sfat în Cartea lui Iov. La întrebarea lui Dumnezeu: „pe unde ai mai umblat”, cel viclean răspunde: „am bătut marginile pământului” confirmând că este cel-mai-dinafară, că este Cel Venit Dinafară, locuitor al Tărâmului din Afară. Parvulesco îi numește chiar așa „Veniți” și locatari ai „Tărâmului Dinafară” (des Venues și d’En-Dehors). Oamenii revoluției din octombrie au centrul de gravitație „într-o realitate exterioară acestei lumi, direct dependenți de Superiorii Tărâmului din Afară (Supérieurs d’En-Dehors” – Cf Ibidem). Revoluția din Octombrie a fost dirijată, iată, de cei veniți de pe un tărâm din afara lumii, „Superiorii tărâmului din Afară” (d’En-Dehors), este pragul de maximă eficacitate al răului, expresia victoriei surpătoare a tenebrelor întunericului asupra luminii divine a lumii istorice, tentativa de răsturnare a puterii luminii divine din lume, din rânduielile lumii și din mințile oamenilor; este iadul rostogolit asupra lumii. Ea nu s-a încheiat atunci, ci va reveni sub forma valurilor mai slabe ori devastatoare ca a unui adevărat tsunami al răului al cărui nucleu și centru de gravitație este în afara lumii, în întunericul cel mai dinafară, dar pe care căderea lumii îl poate muta pentru partea ei căzută în chiar miezul lumii, așa cum se va fi întâmplat atunci în Rusia lui Octombrie negru. Pentru o clipã din marea trecere, iadul s-a instaurat victorios în miezul lumii rãsãritene torsionând-o cu totul.

Profesorii Ilie Bădescu şi Petre Anghel cu istoricul american Larry Watts la Institutul de Sociologie al Academiei Române
VR:  Domnule profesor, după părerea mea clipa încă mai zvâcneşte; această torsionare revine cu noi forţe în prezent, cu sensul schimbat, dar cu exact acelaşi scop: furatul sufletelor de la Dumnezeu şi anihilarea mântuirii lor, sabotarea mântuirii neamului nostru la Marea Judecată, neantizarea noastră în iad. Efectul prezent este similar celui din Experimentul Piteşti, la o scara mai largă. Armele s-au perfecţionat. Între acestea, propaganda neagră, dezinformarea şi intoxicarea au atins culmi ale perfecţiunii, spre torsionarea minţii umane. Să luam de pildă aşa-zisul “fenomen” de “fake-news”. Exact cei care strigă cel mai tare împotriva “fenomenului” – existent, de altfel, de când lumea, dar astăzi cu o răspândire exponenţială mult mai mare – sunt propagatorii adevăratelor ştiri false. Iată cum s-a materializat lumea sintetizată de Orwell atât de simplu: albul este negru, negru este alb. Cum a fost cazul şi în ceea ce priveşte aşa-zisa “Listă a lui Dughin” titrată în adevărata presă moscovită din România drept lista cu “oamenii-cheie ai Moscovei în România” , deşi eu apar ca un jurnalist care “pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus” iar Dvs drept “cel mai prestigios geopolitician din Romania”. Unde am ajuns? Mie ca jurnalist şi Dvs ca sociolog ni se spune cu cine avem voie şi cu cine n-avem voie să ne întâlnim, ni se interzice poate să mai şi gândim? Ce ziarist ar refuza un interviu cu Putin? Numai unul tâmpit, iertată-mi fie exprimarea, ca cei care domină presa telecomandată de astăzi. În acest sens, în ce vă priveşte, observ cum se acţionează, în opinia mea, din acelaşi centru de comandă, dar pe căi diferite, doar în aparenţă opuse. Recent, spre exemplu, a apărut în presa şi publicistica de expresie rusească un text al Dvs de pe Ziaristi Online, dedicat gânditorului român pomenit mai sus, alături de un text al lui Dughin, dar fără a fi menţionată sursa şi fără a vi se comunica formele şi scopurile editoriale finale pentru care era folosit. Pe de-o parte sunteţi lăudat pentru deschiderea Dvs spre dialog, în folosul României, iar pe de cealaltă parte se încearcă lipirea Dvs artificială de ceea ce reprezintă sau nu Dughin, spre compromiterea Dvs, din punct de vedere propagandistic, evident, de către cei care susţin ca vorbesc în numele NATO. Dvs, care la Summitul NATO din România, cu Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală al Universităţii Bucureşti şi împreună cu Asociaţia Civic Media şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) aţi publicat pentru toţi înalţii participanţi volumul “Dimensiunea Răsăriteană a NATO (“NATO’s Eastern Dimmension”) sunteţi, chipurile, “anti-NATO”. Cum răspundeţi acestor atacuri perfide? Nu este vorba cumva de aceeaşi monedă cu două feţe?
IB: Dacă este aşa, sunt convins că această monedă, servind minciuna, se va rostogoli cu siguranţă la vale. Dezavuez aceste practici. În acest caz punctual nu pot decât să reafirm ceea ce am mai spus: “Lista” este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildã, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, cã ştie ce vrea şi cã vrea sã ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.
Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publicã, nu privatã. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.
Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.
Sursa: Victor Roncea / Apărut şi la ActiveNews
Foto: Dinu Lazăr / Sociologia-Azi / Universitatea Ţărănească “Dimitrie Gusti” / Roncea.Ro

ROUMANIE : LE MUSÉE DU PAYSAN ROUMAIN, UN LIEU D’OUVERTURE DANS LE VISEUR DES INTÉGRISTES

Observator Cultural | Traduit par Nicolas Trifon | mercredi 21 février 2018

Le 4 février, la projection du film 120 battements par minute était interrompue au Musée du paysan roumain par des militants ultra-orthodoxes. Le 8 février, ces derniers protestaient contre la projection d’un autre film sur la thématique LGBT. Entretien avec Lila Passima, l’actuelle directrice intérimaire du MŢR.

Propos recueillis par Ovidiu Şimonca

Ovidiu Şimonca (O. Ş.) : Pourquoi n’avez-vous pas déposé plainte après l’interruption de la projection du film 120 battements par minute ?

Lila Passima (L. P.) : Je ne fonctionne pas comme cela. Avant de faire appel aux autorités, je préfère résoudre les problèmes à l’amiable.

O. Ş. : Parmi les protestataires, est-ce que quelqu’un a tenté d’entamer un dialogue avec vous ?

L. P. : Non ! J’ai juste reçu des emails me sommant de renoncer à la projection puis, sur les réseaux sociaux, quantité de réactions négatives véhiculant des calomnies, des attaques personnelles, des frustrations et de la désinformation.

O. Ş. : Est-il normal de programmer un film comme « 120 battements à la minute » dans ce musée ?

L. P. : Ne pas le diffuser, le censurer, aurait été anormal. Comment justifier une telle décision, s’agissant de surcroît d’une œuvre couronnée par des prix internationaux ? Une partie de la société roumaine n’est peut-être pas préparée pour se confronter aux dures vérités mises devant les caméras, ce qui expliquerait la violence des protestataires. Mais ces réalités produisent des films qui nous secouent et qui nous arrachent au conformisme habituel de la société.

O. Ş. : On vous reproche qu’un musée du « paysan roumain » ne saurait héberger des films sur la thématique LGBT, car l’homosexualité et le sida seraient étrangers à ce même paysan.

L. P. : Le cinéma véhicule une forme culturelle atypique pour un musée qui, par ses moyens d’expression, propose des thèmes de réflexion et de débat, autour de réalités qui peuvent être des drames, des problèmes sociaux, politiques, des problèmes d’identité, de genre. Sur les plans artistique et documentaire, le cinéma est plus dynamique, plus ouvert à d’autres formes d’expression que le musée. Entre 1990 et 2000, le Musée du paysan roumain était dirigé par Horia Bernea. Depuis, il a évolué et épousé une nouvelle dynamique, sous l’impulsion d’Irina Nicolau, notamment en matière de programmes de recherche et d’actions culturelles. Puis il y a eu l’administration moins inspirée du professeur Dinu C. Giurescu qui a mis en danger l’institution, ce qui a déclenché les protestations en 2004-2005 auxquelles j’ai moi-même participé.

O. Ş. : Pour quelle raison aviez-vous protesté ?

L. P. : J’ai toujours milité pour la spécificité de ce musée tel qu’il a été conçu par Horia Bernea, mais je n’ai jamais imaginé qu’il allait être perçu de façon aussi bornée. Certains considèrent que le paysan roumain est seulement « chrétien et orthodoxe » et que le Musée du paysan est un « temple du christianisme » ou un « temple du paysan ». Rien n’aurait été plus étranger à Horia Bernea que la notion de musée-temple.

Bien au contraire, il a œuvré pour l’ouverture, et avec un certain succès à en juger par le prestigieux prix européen reçu par le MŢR. Après avoir visité des musées du monde entier, je peux affirmer que le nôtre est l’un des plus imaginatifs et des plus créateurs. Un musée, ce n’est pas quelque chose d’immuable. Les réalités rurales, urbaines et le monde en général ont beaucoup changé depuis le début des années 1990. Nombre de malentendus à propos du musée sont dus à l’interprétation hors contexte de certaines citations du discours de Horia Bernea et à la méconnaissance de l’histoire de l’institution. Cela a généré des réactions excessives. Je pense à ceux qui voient en lui une sorte d’annexe de leurs propres croyances religieuses, avec de forts accents nationalistes.

Entre 2005 et 2010, pendant le mandat de Vintilă Mihăilescu, le musée s’est ouvert et a cherché à attirer un public plus jeune pour stimuler une prise de conscience des traditions, à l’aune des dynamiques contemporaines et dans une perspective anthropologique. De toute façon, on ne pouvait s’attendre à ce qu’un éminent anthropologue comme Vintilă Mihăilescu suive à la lettre les principes mis en pratique par Horia Bernea. Il ne les a pas remis pour autant en question dans la mesure où il entendait justement mettre l’accent sur le dialogue entre le paysan du passé, représenté dans l’exposition permanente, et le paysan contemporain, évoqué désormais dans les nouveaux projets exposés.

O. Ş. : Ceux qui ont perturbé les projections ont-ils une vision du paysan roumain qui colle au réel ?

L. P. : Pas vraiment, ils ont en tête le paysan idyllique qui arbore une chemise traditionnelle… Les chercheurs de notre musée font un travail de documentation, ils vont sur le terrain, regardent ce que fait le paysan contemporain, quelle est sa position vis-à-vis des traditions. Le village vit à un rythme en accord avec les dynamiques du reste de la société. Nous nous intéressons, certes, aux grands événements du monde paysan - la naissance, le baptême, le mariage et l’enterrement -, mais tels qu’ils se déroulent de nos jours et sans perdre de vue les réalités urbaines.

“Ceux qui confondent le musée avec une église commettent une grave erreur.”

O. Ş. : Le MŢR n’est donc pas un espace sacré.

L. P. : Certainement pas. Ceux qui confondent le musée avec une église commettent une grave erreur. Le musée n’a pas à relever de l’idéologie mais de l’art et de la science. On n’a pas à décréter : « Si tu n’es pas chrétien (ou si tu es homosexuel), tu ne viens pas au musée ». Notre société est fracturée. D’une part, il y a ceux qui ne veulent pas connaître d’autres mondes. D’autre part, il y a ceux qui veulent les découvrir et s’impliquer dans ces univers inconfortables. Les personnes ayant d’autres orientations sexuelles font partie de notre réalité autant que les systèmes défaillants de la santé et de l’éducation. Il est d’ailleurs question de l’extrême pauvreté et de l’exclusion sociale dans l’autre film conspué par les intégristes, qui se passe dans un quartier déshérité de Bucarest (Les soldats : Une histoire de Ferentari).

O. Ş. : Depuis une semaine, vous êtes contestée de toute part. Vous êtes accusée de bafouer les traditions chrétiennes du paysan roumain et vous êtes apostrophée parce que vous n’avez pas condamné l’interruption de la projection du film « 120 battements par minute ».

L. P. : Les uns et les autres sont dans l’erreur et cette erreur n’est pas de notre fait. Tout le monde estime savoir ce qu’est notre musée, ce qui est permis et ce qui ne l’est pas. Notre mission n’est pas de défendre les droits des communautés LGBT. En projetant ce film, nous avons pris une position qui devrait être celle de toute autre institution publique, à équidistance des points de vue existant sur un sujet sensible. Nous avons diffusé ces deux films afin que le public se familiarise avec certaines réalités et qu’il se pose des questions. Cela s’est retourné contre nous. J’ai été accusée d’être lesbienne, partisane de Soros, étrangère et de bien d’autres choses encore. Je n’ai pas à me justifier, je dirai seulement que je suis roumaine d’origine aroumaine, artiste contemporaine et muséographe au MŢR depuis 1996, une institution dont la mission n’est certainement pas de faire une quelconque propagande.
===================================================
Din istoricul evenimentului.

Home

Social

BUCUREŞTI, (5 feb 2018)

Departamentul Life - Mediafax

Reacţia Muzeului Ţăranului Român, după ce proiecţia unui film a fost întreruptă: Protestatarii au confundat misiunea muzeului cu cea a unor culte religioase

Reprezentanţii Muzeului Ţăranului sunt de părere că persoanele care au întrerupt, duminică, o proiecţie a filmului "120 BPM", cu tematică gay, au avut un mod de comportament generat de "confuzia în a ataşa unei instituţii publice de cultură o misiune pe care îndeobşte o au cultele religioase".

Share pe Facebook 969 afişări

Reacţia Muzeului Ţăranului Român, după ce proiecţia unui film a fost întreruptă de credincioşi: Protestatarii au confundat misiunea muzeului cu cea a unor culte religioase

O proiecţie a filmului "120 BPM", cu tematică gay, programată duminică la cinematograful Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, a fost întreruptă de proteste, în timpul cărora mai multe persoane, afişând icoane, steaguri şi pancarte anti-LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender), au intonat cântece bisericeşti.
La proiecţia de duminică de la Muzeul Ţăranului a participat şi regizorul Tudor Giurgiu, care a scris despre acest incident pe pagina sa de pe platforma Facebook şi a şi publicat o înregistrare video. În această înregistrare se pot vedea mai multe persoane, unele având icoane în mâini, altele afişând steaguri tricolore şi pancarte, pe care se putea citi "Soros, leave the kids alone" şi "România nu e Sodoma şi Gomora", în timp ce cântă muzică bisericească.
Într-un comunicat remis MEDIAFAX, reprezentanţii muzeului, care, luni, împlineşte 28 de ani, spun: "În mod nefericit, protestatarii de ieri, ca şi cei de acum cini ani, nu au văzut în MŢR un loc al dezbaterii, ci un instrument de propagandă religioasă, făcând un real deserviciu atât imaginii muzeului, ca instituţie publică, cât şi principiului toleranţei pe care religia creştină îl propune ca mod de viaţă. Ne pare rău să constatăm că modul de comportament al contestatarilor a fost generat de confuzia în a ataşa unei instituţii publice de cultură o misiune pe care îndeobşte o au cultele religioase".
"Muzeul Naţional al Ţăranului Român este o instituţie culturală de prim rang în contextul lumii muzeale româneşti şi europene care, prin programul său expoziţional şi al acţiunilor culturale realizate, organizate în parteneriate sau găzduite de-a lungul timpului, a propus o perspectivă vie asupra tradiţiei şi a fenomenelor corelate acesteia, chestionând şi valorificând sub diverse forme şi expresii culturale teme majore ale culturii ţărăneşti şi urbane. Preocuparea constantă de a documenta şi valoriza problematica lumii şi a societăţii tradiţionale în relaţie directă cu cea a culturii urbane este deja o marcă a muzeului nostru şi expoziţiile, acţiunile culturale, conferinţele, publicaţiile de specialitate ale editurii noastre sunt o mărturie în acest sens. De peste zece ani, prin înfiinţarea Cinema Muzeul Ţăranului, MNŢR a iniţiat un proiect cultural de anvergură, deschis publicului ca o activitate conexă, cu rol de formator cultural şi de dezbatere de idei şi teme dintre cele mai reprezentative ale fenomenului cinematografic naţional şi internaţional, fiind gazda celor mai importante festivaluri româneşti şi internaţionale (premierele celor mai bune producţii cinematografice româneşti, Les films des Cannes, Docuart, Kinodisseea, Next, Astra film, Culese din Balkani, Săptămâna Filmului Maghiar, British Documentary, Audience Award, Dakino, Festivalul Filmului European etc.). Trebuie să menţionăm caracterul cultural al CMT, al cărui sprijin financiar de la Europa Cinemas a impus o calitate a proiecţiilor cinematografice oferite publicului, proporţia covârşitoare a filmelor fiind dedicată documentarelor antropologice şi etnologice, a filmelor de artă, a filmelor care tratează probleme psiho-socio-culturale, a filmelor pentru tineri. Unele dintre acestea au produs dezbateri reale asupra problemelor şi dramelor contemporane, contribuind la o cunoaştere mai profundă a societăţii actuale", se arată în comunicatul muzeului.
"În acest sens, ne-am apropiat un public format în mare parte din studenţi, tineri, specialişti şi doritori de a consuma acte culturale într-o atmosferă prietenoasă, deschisă interogaţiilor intelectuale şi ale dialogului productiv. Nu putem fi de acord cu tipul de manifestare precum cea petrecută ieri seară, din mai multe motive. În primul rând, am mizat întotdeauna pe decenţa, conduita şi pregătirea intelectuală a publicului nostru spectator, indiferent de apartenenţele legate de religie, sex, mediu etc. În al doilea rând, dreptul la vizionare a unui film nu poate fi încălcat de unii spectatori în detrimentul celorlalţi. Şi mai grav, cei care nu sunt de acord cu conţinutul unui film nu au dreptul legal de a agresa verbal sau de orice altă natură pe ceilalţi spectatori, plătitori de bilet şi aceştia la rândul lor. Dacă cei implicaţi doreau să protesteze legal ar fi putut să o facă în faţa instituţiei, păstrându-se în limitele permise de lege. Pe de altă parte, există astăzi suficiente mijloace de a-ţi arăta dezacordul în probleme care ţin de subiecte care pot crea divergenţe de opinie. O modalitate de a dezbate în mod real filmul ar fi fost o discuţie la finalul proiecţiei, în care am fi putut eventual găsi răspuns la întrebări precum: unde se termină arta şi începe propaganda, de care filmul este acuzat. Cu siguranţă puteau fi dezbătute o mulţime de alte probleme pe care filmul le pune: cât de pregătită şi disponibilă este o societate actuală pentru rezolvarea unor probleme sociale acute care au impact în special asupra generaţiilor tinere", potrivit aceluiaşi comunicat.
"Ne afirmăm cu această ocazie dorinţa de a nu fi transformaţi în terenul minat al unor confruntări care ţin mai degrabă de ideologie decât de credinţă. Misiunea muzeelor este înainte de toate o invitaţie la descoperire, reflecţie şi participare adresată fiecăruia dintre noi fără a restricţiona actul cultural şi libertatea de conştiinţă (...) Nu în ultimul rând, ne cerem scuze spectatorilor de ieri seară cu regretul de a le fi prilejuit un moment atât de neplăcut şi îi asigurăm că acest tip de incidente nu se vor mai repeta", se încheie comunicatul.
Reprezentanţii muzeului mai spun că reprogramarea proiecţiei va fi anunţată ulterior.
Poliţiştii au fost sesizaţi prin apel la 112, mai multe echipaje de la Secţia 2 deplasându-se la faţa locului. Oamenii legii au stabilit că protestatarii participau la proiecţie şi la un moment dat s-au ridicat din sală şi au întrerupt filmul, intonând cântece bisericeşti şi afişând icoane, steaguri şi pancarte anti-LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender).
Aceştia au fost amendaţi de poliţişti.
Lungmetrajul "120 BPM", propunerea Franţei pentru premiile Oscar 2018, este distribuit în România, din 26 ianuarie, de Voodoo Films. Lungmetrajul "120 BPM", de Robin Campillo, recompensat cu marele premiu al juriului la ediţia de anul trecut a Festivalului de la Cannes, porneşte de la fapte reale - acţiunile organizaţiei civice Act Up din Franţa anilor 1990 -, pentru a vorbi, în cele din urmă, despre o temă cât se poate de actuală: trezirea din letargie a acelei pături din societate indiferentă la marile probleme sociale care o înconjoară. Act Up este considerată a fi precursoarea mişcărilor civice de după anii 2000 care au condus la obţinerea unor drepturi fundamentale pentru diferite grupuri de minorităţi - de la cele sexuale la cele civice.
Iniţiată în Statele Unite şi extinsă în toată lumea, cu o organizare extrem de vizibilă şi eficientă în Franţa, se consideră că Act Up a pregătit terenul pentru teme actuale de astăzi - de la căsătoria între persoane de acelaşi sex şi până la campania de stopare a agresiunilor sexuale în industria de film.
În plină epidemie, grupul de acţiune Act Up s-a implicat în viaţa publică, combătând prejudecata că SIDA este boala persoanelor de la periferia societăţii şi convingând opinia publică şi autorităţile de importanţa metodelor de prevenire a acestei maladii şi a tratamentului. Dincolo de tema principală, "120 BPM" este o poveste sensibilă de dragoste, plină de forţă şi vitalitate, de emoţie şi compasiune, filmul fiind aplaudat la scenă deschisă la Cannes minute în şir şi considerat de revista Variety o înduioşătoare combinaţie între o autobiografie plină de emoţie şi dramatism, un manifest politic şi un erotism bulversant şi copleşitor.