C.Drăgănescu. Păstoritul şi etnogeneza românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”) - un interesant document biologic şi istoric*

Les moutons a cornes pointues (A.E.Brehm-Le Merveilles de la nature Les Mamiferes (1864, p.642)

Păstoritul şi etnogeneza românilor

Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (“Raţca”)

-un interesant document biologic şi istoric^*

Un studiu de C.Drăgănescu

“Sârbii, ca şi ungurii, au învăţat păstoria de la români”

B.P. Haşdeu Originile pastoriei la romani 1974

Rezumat: Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon este una din rasele grupului filetic egiptean vechi (Ovis paleoegiptica), crescută în Serbia, Montenegro, Ungaria, România, la graniţa cu Serbia. Ea indică o trecută existenţă a unui trib valah în această zonă, implicit o contribuţie valahă la ethogeneza etniilor din această arie. Buffon (1780), Darwin (1865) şi mulţi alţi oameni de ştiinţă au numit-o Valahă. Sârbii o numesc Valahă cu coarne în tirbuşon (Vlaska vitoroga), ungurii Racka, iar Linnee O.a.strepsiceros. Traducerea lui strepsiceros în limba germană (ascuţit=Zackel) (Nathusius 1890), a dus dus la o confuzie a ei cu un alt grup filetic-Valah, greşit numit Zakel, descendent din vechea oaie tracică. Pentru a evita confuzia, noi am propus (1994) acceptarea denumirii sârbeşti ca denumire internaţională, denumirea ungară , acceptată şi în România, dând o indicaţie greşită (=sârbă). Baluşa, o rasă din Kosovo, la care numai berbecii au coarne în tirbuşon şi oile sunt ciute, ca la o fostă rasă antică iraniană, poate indica fosta existenţă a încă unui trib valah.
Este o rasă sedentară, inaptă pentru transhumanţă şi chiar pentru întreţinerea în turme mari, neadaptată pentru a ierna în câmp deschis şi chiar să stea în ploaie. Are o pondere mai mică a fibrelor fine decât Ţurcana în lâna sa mixtă apare o culoare neagră recesivă faţă de albul lânii, invers ca la Ţurcană. Este economic necompetitivă cu alte rase locale sau ameliorate şi este în pericol de dispariţie în Serbia, chiar în România, dar este bine conservată în Ungaria. Este o resursă genetic şi chiar cultural importantă, interesantă chiar estetic pentru aspectul coarnelor sale, fapte ce impun aplicarea unui riguros program de conservare genetică.

Introducere

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon, unică şi interesantă prin forma coarnelor sale spectaculoase, aminteşte de antica oaie a egiptenilor. A fost prima oară prezentată de Buffon (1780), după o descriere a lui Colinson, sub numele de Valahă (“Brebis valachienne”). Colinson o observase în fostul spaţiu iugoslav şi a numit-o Valahă,, fiind probabil oaia unor valahi (români), aşa cum de fapt o numesc sârbii (Vlaska vitoroga-Belic 1980, Stojanovici 2003). I.L. Mason (1988) o numeşte Valahă cu coarne şurub (Vlach screwhorn). Numeroşi oameni de ştiinţă din secolele 18, 19, 20, inclusiv Ch. Darwin (1865) o prezintă sub numele dat de Buffon sau cu precizarea că este o oaia cu coarne ascuţite (Le Mouton a Cornes Pointues). Ultima precizare morfo-descriptivă este preluată din denumirea descriptiv-taxonomică dată de Linnée (Ovis aries strepsiceros). Numeroase desene, şi fotografi, (14 sintetizate de N.Crăciun pe internet), îi însoţesc prezentările.

Pentru a evita confuzia cu alte rase numite tot valahe, dar distincte taxonomic, noi am recomandat (1994), folosirea în taxonomia zootehnică a numelui sârbesc. Ungurii numesc această rasă “Racka”, neobservând că aceasta însemnează “Sârbă”(Racs=Sârb).. Oamenii de ştiinţă români au acceptat denumirea de Raţca, neobservând cu excepţia lui Maior -1899), incorectitudinea acestui nume. Cornevin (1890) a prezentat rasa sub numele “din Montenegro”. Nathusius (1880) a tradus în germană numele de strepsiceros (coarne ascuţite), dat de Linnée, numind-o Zackel, nume care a fost eronat extins la toate oile Valahe (Ţurcană etc), care de fapt nu au legătură taxonomică cu Valaha cu coarne în tirbuşon..

În denumirea, chiar clasificarea acestei rase persistă, după cum se vede, dealtfel ca în întreaga taxonomie zootehnică, multe erori cu implicaţii tehnico-economice şi culturale negative. Este, cum spuneam (1998) o adevărată comedie a erorilor.

Notăm că Buffon si Linnée, au stabilit un sistem valid pentru identificarea, denumirea, clasificarea vieùuitoarelor, au pus bazele taxonomiei zoologice şi vegetale actuale. Linnée a încercat să facă ordine şi în lumea animalelor domestice. El a folosit şi la ovine denumirea binară (O. aries: rustica, hispanica, anglica, policerata, africana, laticauda guinesis, strepsiceros ) Marea diversitate a raselor domestice şi denumirilor, descrierea deficitară nu au dat posibilitatea să se rezolve problema până în zilele noastre. FEZ a încercat să abordeze ştiinţific problema sistematicei zootehnice; FAO nici atâta. Un aport a avut Mason; el sesizează necesitatea taxonomiei, dar, dat fiind “dificultatea de a obţine informaţii comparabile referitoare la caracterele raselor şi variţia denumirilor la aceeaşi rasă, a fost forţat să se mulţumească cu elaborarea unui util dicţionar al raselor (1951, 1969,1988, 1999).

Obiectivul studiului nostru a fost acelea de a ilustra şi corecta anumite erori taxonomice (nomenclatură, descriere clasificare) şi culturale referitoare la această rasă. Am vizat în special precizarea unor trăsături în special pentru rasa din Romania. Practic a trebuit să ne referim şi la cele din Serbia şi Ungaria, ele fiind similare şi probabil nu prea izolate reproductiv (prin anii 1960 Ungaria importase un nucleu din România). Notăm că în Ungaria, din raţiuni ştiinţifice şi/sau istorice rasa este bine conservată şi studiată (menţionăm un studiu al lui Bodo).

Material şi metodă
Cercetările noastre au început în anul 1994, fiind stimulate de unele date prezentate între o broşură a lui Dunka Béla, o carte a lui Nathusius şi de o vizită la o rezervaţie ungară în care se conservă rasa —  Parcul de resurse genetice Hortobagyi Nemzeti. În continuarea documentării am vizitat şi studiat, în colaborare cu IPCOC Palas şi Staţiunea Experimentală Caransebeş, gospodării ţărăneşti crescătoare ale acestei rase din patru comune ale zonei Dogneci, din apropierea graniţei cu Serbia. Am încercat să văd rasa şi în Serbia, iar la Staţiunea experimentală Caransebeş s-a format un nucleu din această rasă, unele observaţii directe, făcute acolo fiind comunicate.

Resultate şi discuţii

(I) Originea şi clasificarea rasei. În legătură cu originea rasei Valahe cu coarne în tirbușon sunt două supoziţii.

(a). Prima supoziţie rezultă din denumirea dată de Buffon şi menţinută practic de toţi oamenii de ştiinţă din secolele 18,19 chiar 20. Denumire sugerează că această rasă a fost rasa unui trib valah, respectiv român, fiind cunoscut că acesta este denumirea dată proto-românilor şi românilor după schimbarea puterii în Constantinopol (în anul 641 limba oficială s-a schimbat din latină în greacă), şi venirea slavilor. Localizarea atestată de sârbi, de unguri, de români, chiar de Cornevin atestă faptul că valahii, proprietari ai rasei, erau originari din spatiul Montenegro, serbo-panonic. Cel mai probabil rasa a fost adusă în timpul ocupaţiei romane, deci înainte de perioada migraţiilor, de venirea sârbilor şi a maghiarilor. Romanii mai luaseră rase de animale, din Orientul mijlociu (Merinosul, probabil Ţigaia). 
Traco-geto-dacii, celălalt strămoş al “valahilor” nu aveau, ca şi alte popoare din zonă (grecii, iliri) asemenea oi. Fiecare rasă locală de animale domestice este de fapt un document în istoria comunităţi care a creat-o. În urma unui studiu de filologie comparată, de fapt se pare neterminat, consacrat “păstoriei la români” Haşdeau concludea că de fapt “sârbii, ca şi ungurii, au învăţat păstoria de la români”(1874); observația este de fapt valabilă pentru aproape toate popoarele din zonă.

Supoziţia acestei origini este atestată de Ryder şi Stephenson (1968), citaţi şi de Vicovan (2006). Ryder şi Stephenson au studiat originea oii Valahe cu coarne în tirbuşon menţionând că au existat în antichitate numai două grupe de oi cu asemenea coarne: (1). Acum cca 5000 de ani existau în Mesopotamia (Iranul actual) oi la care numai berbecii aveau coarne şi acestea erau în tirbuşon. (2) În acelaşi timp erau în Egipt oi ce aveau coarne în tirbuşon la ambele sexe. Ryder notează că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon reaminteşte oaia egipteană, deşi sunt diferenţe între ele. Oaia egipteană avea urechi blegi,lână scurtă, picioare lungi. O rasă de acest tip, notează Ryder se mai găseşte undeva în Africa de nord-est.

O complicaţie a problemei, ce-şi aşteaptă probabil o analiză istorico-ştiinţifică, este dată de faptul că la o a doua rasă cu coarne în tirbușon din zonă — Balușa (Baljusha-Stojanovici 2003) plasată în Kosovo-Metohia, spre Montenegro — numai berbecii au coarne, oile fiind ciute (ca vechea rasă din Mesopotamia). Au fost oare în zonă două triburi proto-române, unul în Panonia-Nord Serbia, altul în Kosovo-Motenegro? Nu este exclus; numărul triburilor traco-romane a fost probabil mare. Documentul este cert şi problema este istoric interesantă. Darwin (1865), care îl citeaza pe Youatt (1841) vorbeste numai de rasa la care ambele sexe aveau coarne. Oare oaia văzută de Colinson era a tribului din din Panonia iar cea sesizată de Cornevin (1890) din Kosovo-Montenegro?Documentul este cert şi problema este istoric interesantă.

(b). Cea de a doua supoziţie este lansată şi susţinută de unii oameni de ştiinţă din Ungaria. În formularea lui Dunka(1984) rasa “a pătruns în Bazinul Carpatic în cursul marilor migraţii, sosind fie cu Maghiarii cuceritori, fie cu alte popoare sau triburi”. Ca argument pentru această supoziţie el vorbeşte de existenţa unei rase similare moldoveneaşti sau ruseşti. 
Dar o asemenea rasă nu există şi nu a existat nici la ruşi şi nici la moldoveni. Béla Dunka arată de asemenea că această rasă a fost rasa indigenă a stepei ungare.Deşi contrazice datele lui Buffon, s-ar putea să aibă dreptatei. Cavallio-Sforza (2001), mare specialist în paleogenetica europeană, sugerează existenţa în stepa pontică “înainte de cucerirea ei şi impunerea limbi maghiare de monarhia maghiară.” a unei vechi “populaţii locale ce vorbea “Romance” în această arie unde fusese o provincie romană” Este posibil, dar puţin probabil ca populaţia proto-română din fosta provincie romană-Panonia- să fi avut , înaintea celei din spaţiul sudpanonic (Serbia) oaia valahă cu ambele coarne în tirbuşon, spre deosebire de cea din Kosovo !**

Kukovics (2005) susţine opiniile lui Dunka afirmând că Raţca (Valaha cu corne în tirbuşon) albă ar avea “conform majorităţii opiniilor, o origine asiatică şi ar fi venit în Europa, , cu poporul ungar în secolul al 9-lea” (p.210). În legătură cu Raţca neagră, acelaşi autor afirmă însă că “a venit în Europa în secolul al 9-lea, conform unor opinii . (p.208). Probabil ultima afirmaţie este cea corectă. Ea este atestată şi de denumirea rasei afişată de autorităţi ungare în anul 1996 pe boxa rasei “Racka” la o expoziţie de animale de la Utrech-Olanda “Racka ou Valache”(foto).

Fără a insista, notăm că teza aducerii rase în secolul 9 are, probabil şi explicaţii subiective. Conform opiniei lui Dunka, ea ar fi dispărut din Transilvania în secolul 13, când Românii, venind din Balcani, au adus Ţurcana şi Ţigaia !!. De fapt se pare că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu rezistă în zona montană, în Transilvania. Un crescător a eşuat în încercarea lui de a o introduce în anii 1970 în zona Bistriţa. Obiectiv, este poate mai interesantă o deducţie din adevărul paleogenetic demonstrat de Sforzza (2001) că ungurii sunt genetic numai cca 10 % maghiari şi prin o mare proporţie din genele lor sunt… fraţi şi cu românii asimilaţi, foşti proprietari ai oilor din Panonia.

Problema mai are o complicaţie. Baltay (1994) arată că până în secolul 17 rasa Valahă cu coarne în tirbuşon era cea mai importantă în Ungaria, ceea ce ar atesta vechea prezenţă. Marele arheolog ungur Bokony, arată însă că osemintele ei apar abia din secolul 17.

Abordări subiective ale denumirii. A existat şi exista în SE Europei o anumită tendinţă, manifestată în special în ultimele secole de a se schimba din raţiuni politice sau din întâmplare numele raselor. Ca o exemplificare, notăm că în lucrarea de inventariere a raselo globului publicată de FAO în anul 2000 (FAO WWL III ) rasa “sârbească, numită recent oficial în Serbia (Stojanovic 2003) Vlaska vitoroga este denumită Zackel vitoroga. Nu este singura schimbare subiectivă de nume constatată. Se evită denumirea rasei de Vlahico în Grecia. Polonezii numesc acum oaia Valahă… Poloneză de munte. 

Punerea la punct a unei ştiinţe a taxonomiei zootehnice, asa cum au făcut-o zoologii, ar avea, credem, nu numai efecte ştiinţifice favorabile, ci şi social-istorice.

(2) Clasificarea rasei Valahe cu coarne în tirbușon

Consideraţiile pezentate sugerează şi clasificarea filogenetică de mai jos a grupului de rase Valahe cu coarne în tirbuşon.

Erori de clasificare
Rasele Valahe cu coarne în tirbuşon au fost şi încă sunt eronat incluse în grupul filetic Zackel. Această clasificare incude două erori: 
1. Nici o rasă din grupul Zackel nu este numită Zackel. Ele sunt rase descendente din oile Traco-Geto-Dacilor introduse cu cca 1000 de ani î.e.n. din Mesopotamia şi sunt sau au fost numite Valahe, acesta fiind numele corect al grupei (Drăgănescu 1994); singură Ţurcana poartă un nume de origine sanscrită, ce avea vemnificaţia de oaie şi capră. 
2. Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu are legături filogenetice cu rasele Valahe; de fapt ea este singura rasă care merită numele de Zackel, ce însemnează coarne ascuţite, traducerea în germană a denumirii ei latine-“strepsiceros”.

Explicaţia erorii este următoarea. Nathusius (1880) a făcut un studiu istoric al identificării şi denumirii raselor. El a tradus în germană numele dat de Linnée rasei O.a.strepsiceros, numind-o Zackel (coarne ascuţite), fapt ce I s-a părut probabil mai ştiinţific decât denumirea Valahă, dată de Buffon. 
Inovaţia lui Natusius a favorizat o eroare, majoră: toate rasele numite Valahe (Valakhskaia, Valassky, Zoslachtena Valaska, Walachenschaf, Vlahikos, etc. ) au fost incluse probabil în primul rând de mari specialişti germani, în grupa Zackel. 
Este posibil ca eroarea să fie favorizată şi de faptul că termenul de Zackel avea semnificaţia pentru germanii din românia de “ţăran de la munte”, respectiv valah (dicţionarul german-sas). Eroarea merge mai departe. O rasă Ţurcană (Valahă) Ţurcana de Ghimeş, este numită în Ungaria Gymes Racka deşi evident “Racka” nu poate trăi în zona montană Ghimeş. 
Eroarea a putut fi justificată probabil şi datorită faptului că oile Valahe au ca şi Valaha cu corne în tirbuşon, lână mixtă, şi oamenii de “ştiinţă” nu au observat că nu este aceiaşi, structura lânii fiind diferită.

II. Localizarea şi mărimea rasei

În România rasa era crescută, aşa cum am constatat în anul 1997, în 4 sate (Biniş, Comorâşte, Forotic, Doclin) din judeţul Caraş-Severin-Banat, zona Dognecea ( 20-50 km de graniţa cu Serbia). Erau 209 oi şi 18 berbeci cu origine cert pură, crescute în 22 gospodării de subzistenţă. Mai erau înregistrate 671 oi şi 28 berbeci de rasă, dar nu cert pure în 35 ferme. În anul 1999 erau înregistrate în întreaga arie 2058 oi. Vicovan (2006) a estimat pe aceste date, o mărime efectivă a rasei de 1601, ceea ce indică o situaţie critică a rasei, pericol de dispariţie. Din această arie s-a făcut un export în anii 1960, în Ungaria, pentru nucleul de conservare.

În Ungaria rasa este bine conservată şi selectionată. Ea a fost studiată şi prezentată prima oară bine de către Bodo (1996). Efectivul aflat în producţie era în anul 2002-2003 de cca 1300 de oi negre şi 10 000 albe.. Efectivul înregistrat în stud-book era în anul 2005 de 2400 oi albe în 30 de ferme şi 1450 negre în 35 de ferme. 
Sistemul de producţie era tradiţional, extensiv. Caracterele de producţie înregistrate erau: prolificitate 1,1-1,2, sporul în greutate 220-240 la femele şi 250-300 la masculi, greutatea vie la vârsta de un an 30-34 kg la femele şi 42-46 kg la masculi, greutatea la adult era de 40-44 kg la oi şi 50-55 kg la berbeci crescuţi în sistem extensiv tradiţional de tip ecofermă. Producţia de lână a fost de 2,o-3,o kg cu o fineţe de 24-32, respectiv 50-60 microni, lungimea şuviţei a fost de 14-27 cm.

În Serbia rasa este în stare critică. În anul 2003 efectivul de cca 50 ovine (47 oi,3 berbeci) era localizat în nordul Serbiei, Voivodina, în special în zona Vârşeţ. Greutate corporală a berbecilor era de 40 kg.,a oilor de 35 kg. Rasa Baliuşa se creştea în sud-vestul Serbiei, în Kosovo şi Metohia, reprezentând cam 3-4 % din efectivele locale de ovine. Rasa este în scădere, deci în stare critică. Berbecii au o greutate de 65 kg. iar oile de 55 kg. Sunt de culoare albă, având capul negru (Stojanovic, 2003).

 

III. Unele particularităţi morfo-productiveale rasei Valahe cu coarne în tirbușon

 

Cum acum rasa este inclusă frecvent în grupul filetic al raselor Valahe, — descendent din oile tracice şi greşit numit Zackel, este util să evidenţiem caracterele ce favorizează confuzia şi pe cele ce atestă diferenţa economică, genetică între ele.

La o privire superficială se pare că singura diferenţă majoră între rasele Ţurcane (Valahe, eronat numite Zackel) şi Valaha cu coarne în tirbuşon este forma coarnelor. În realitate diferenţele sunt mult mai mari, mai subtile, mai complicate.

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este sedentară’, neadaptată la transhumanță, nici la pendularea simplă (păşune de şes-păşune alpină). Se pare că nu este adaptată la vieţuire în turme mari şi cert nu suportă iernatul în câmp deschis (iernează acasă cam 30-60 zile) şi nu suportă chiar ploaia (în timpul ploios ea caută adăpost, însă Ţurcana evită adăpostul). Una din explicaţiile acestei ultime diferenţe este ponderea mai mică în lână a fibrelor fine, comparativ cu cele groase (tabelul 1), fapt ce explică probabil o mai mică adaptare la frig şi chiar la ploaie.

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este folosită pentru producţia de lapte, carne, lână. Nu sunt prea multe cercetări comparative pentru aceste caractere la ea şi la Ţurcană. Cercetările lui Saurer (1999) făcute în aceeaşi fermă arată că greutatea vie la Valahă cu coarne în tirbuşon a fost de 5o.15 kg (Ţurcana de Caransebes —46.43 kg., diferenţă nesemnificatvă statistic) producţia de lână 1.44 kg (Țurcana — 2.45 kg), randamentul la spălare a lânii 75% (Tsurcana — 68.2%), procentul de grăsime în lapte — 6.4% (Țurcana—7.2%), proteină în lapte — 6.15% (Țurcana — 5.75%), lungimea şuviţei — 28.2 cm (Țurcana — 26.4 cm), fineţea medie a lânii — 38.11 microni (Țurcana — 4o.5 microni). Unele date sunt confirmate de cercetări anterioare (tabelul 2, 3 Ștefănescu, 1956)

Tabelul 2

Procentul de fibre diferite la Valaha cu coarne în tirbuşon şi Ţurcană

( Stefănescu şi col 1958)

Rasa	Tip de fibre
	Fine (18-30 micron)	Medii (30-45 microni)	Groase (45- micron)
Valahă Coarne tirbuşon	34,95	40,68	24,37
Țurcana	55,0.2	24,36	16,62

Lipsesc sau sunt puţine cercetări morfologice la rasa Valahă cu coarne în tirbuşon din România, comparativ cu cea din Ungaria, Serbia şi cu Ţurcana. În ceea ce priveşte culoarea se pare că negru lânei la Valaha cu coarne în tirbuşon este recesiv faţă de alb, invers ca la Ţurcană. Se pare că prin dezvoltare şi conformaţie rasa Valahe cu coarne în tirbuşon din Ungaria (prezentată de Bodo) este mai uniformă şi calitativ superioară, efect al unei selecţii sistematice. Faptul este demonstrat simplu şi clar în poziţia coarnelor. Rasa ungară are coarnele uniform în V, pe când în România sunt şi multe oi ce au coarnele îndreptate lateral.

Tabelul 3

Producţia de lână şi lapte la Valaha cu coarne în tirbuşon și Ţurcană

(Stefănescu şi colab. 1958)

Rasa	Lână (kg)			Producţie lapte (kg)				Lactatia (zile)
	Nr. ind.	Medie (kg)	Limite (kg)	No. ind.	Medie	Limite	% grăs	Medie	limite
Valahă coarne tirbușon	20	1,8	1,5- 3,9	22	134,13	23,84- 269,29	7,05 (5,9- 8,2)	161,12	138- 177
Țurcană	216	2,06	1,2-4	-	-	-	-	-	-

În Ungaria culoare este mai uniformă (lână albă-faţă şi membre ruginii; lână neagră, faţă şi membre). Detalii legate de caracterel morfo-productive ale rasei din Ungaria sunt prezentete în chestionare. Chestionarele lui Kukovics (2005).

IV. Sisteme de producţie, management genetic

Majoritate oilor Valahe cu coarne în tirbuşon din România aparţin unor ferme de subzistenţă, fiecare având 1-20 oi. Oile sunt păşunate în jurul satului; proprietarii sunt asociaţi, organizează turme de cca 100 de oi cu un păstor angajat.Oile înnoptează acasă, unde sunt mulse seara şi dimineaţa de fiecare proprietar.

În general fiecare crescător tinde să să aibă berbeci proprii şi reproducţia se face în cadrul comunităţii, crescătorii schimbând între ei berbeci pentru a evita consangvinizarea, Sunt însă şi unele ferme de elită care îşi asigură berbeci din prăsilă proprie, practicând o anumită consangvinizare.

Conservarea rasei. După cooperativizarea forţată din anii 1950-1964 s-au introdus oi Ţurcane la cooperativele agricole din zona de creştere a rasei Valahe cu coarne în tirbuşon. Crescătorii particulari au observat că Ţurcana are unele avantaje faţă de Valaha cu coarne în tirbuşon şi au început masiv să schimbe rasa. Ca rezultat efectivul rasei Valahe cu coarne în tirbuşon a scăzut şi continuă să scadă. Ea a intrat într-un grav pericol de dispariţie, probabil ca în Serbia. Prin tradiţie o serie de crescători mai ales bătrâni, o conservă încă, dar pentru conservarea rasei nu se poate miza pe aceasta.

Necesitatea genetică a conservării, la care se adaugă şi cea social-culturală impun elaborarea şi aplicarea unui program ştiinţific strict de conservare a rasei din partea organelor de stat. Pe lângă organizarea cooperării tehnico-economice a crescătorilor şi stimularea lor economică se impune şi conservarea rasei în parcuri ecologice naţionale. Exemplul şi experienţa Ungariei trebue probabil urgent considerat.

Dr. C. Drăgănescu

Referințe

Baconyi, S., 1974, History of Domestic Mamals in Central andEasternEurope, Akad.Kiado Budapest

Bodo I. 1944 The Hungarian Racka AGRI 13: 83-91

Crăciun N., 2012 (http://nelucraciun.wordpress.com/2012/10/14/un-brand-pierdut/).

Darwin Ch. 1865, The Variation of Animal and Plants under Domestication ; 1

Drăgănescu C., 1994 ,An attempt to a filetic classification of Valachian and Tsigai breeds. Stocarstvo 48:9-19:395-401; 1995 Origine and relationschip between Valachian and Tsigai breeds from the Danubian area.Stocarstvo49:9-10:321-327 are.Int.Simp, Naples.EAAP Public.85:101-106; Drăgănescu C. 1997 Note on the Corkscrew Horns Sheep Name Dagene Symp ; Draganescu C. 1998 The Buffon Valachian sheep. Book of abstracts EAAP 49 meeting .S2.33; Drăgănescu C, 1997 Rasele de oi din centrul şi sud-estul europei-puncte de reper în istoria românilor.Acad.Rom. Studii de istorie economicăIII.Ed Acad,; Drăgănescu C. 2001. An attempt to a phyletic Classificatio of Balkan Nativ Breeds. Tekirdag- Turkiye; Drăgănescu C. 2005 Corkscrew Horns Valchian breed in: Poossible way of conservation...RFP EURPE (Questionaire)

Draganescu C * 2003 Romanian Strategy for the management of AnGR Bucharest 97 pag

Dunka Bela 1984 A Maghiar Racka (The Hungarian Racka) Hortobaghy Nemzet Park Debretin ;

Hasdeu B.P.1874 Originile păstoriei la români, în Studiu de filologie comparată (Scrieri istorice II 1973)

Kukovics, S.,.2005, Hortobagyi Racka -Blak variant ( pp.208-209); White variant (pp.210-211) in: Poossible way of conservation...RFP EURPE (Questionaire), Mason I.L. 1988. World Dictioary of Livestock Beeds CAB Int.

Nathusius H.v. 189o. Vortrage uber Schafzuct p 396-398,201.Berlin, Wiegendt

Rider M.L., Stephenson S.K., 1968, Wool Growth. Acad Press London. New York

Sauer I. Et al. 1999 Studiul parametrilor morfo-productivi la rasa Ratca.; 1998 Corckscrew horns Walachian sheep breed ( Racka ) in Romania –Dagene-Budapesta

Ştefănescu C., Angelescu L.,Taftă V., Trifu G. 1958 Rezultate Experimentale asupra metişilor G2 Merinosx Ţurcană (Varietatea Albă şi Raţca). An.ICZ XV:298-319

Stoianovic Sredan, Dordevic-Milosevic Suzana 2003 Autochthnous breeds ..in Serbia and Montenegro Beograd

Teodoreanu N., Derlogea V., Stefănescu C. 1952 Cercetări asupra însuşirilor lânii la metişii G1 MerinosxŢurcană,varietatea Raţca.Com.Acad.II,7-8

Vicovan G., Vicovan A., Radu R. 2006 Rasa Valaha cu coarne in tirbuson p.99-104 in:Evaluarea Statusului de risc...Ed. Europolis Constanta

FAO WWL III ed.2000

Paul Ion (Doclin) 2011. Interviu acordat la Timagralim (internet)

Fig.2. Un berbec, pastorul şi cercetătorii în zona Dogneciu din Banat.

Fig.3 O turma de oi in zona Dogneciu-Caras-Severin 1996

* Prima forma a acestei lucrări, ce sintetizează alte comunicăro anterioare, este prezentată în jucrările USAMV Bucharest-Sc.Papers D XLVIII 2005:11-16). Documentări ulterioare au impus unele complectări.
======
** Nota Redacției. Populația care vorbea romance în stepa panonică este poate cea pomenită de Notarul Anonimus.