Cum a semnat România acordul din 1972 cu FMI și BIRD

Florea Dumitrescu – ministrul Finanţelor

Reprezentantul României vorbeşte

Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington , la finele anului 1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului – 15 decembrie 1972 – ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.

Washington,15 decembrie 1075. Florea Dumitrescu semnează acordul de aderare a României la FMI şi BIRD. În picioare, diplomatul Mircea Răceanu, aflat la post în SUA, şi soţia lui

“În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti , din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU.

Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.

Sediul FMI, Washington, 15 decembrie 1972. Poza de grup după semnarea documentelor de aderare a României la FMI şi BIRD

Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.

În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.

Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome – director pentru Europa – şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu – ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu – adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu – monetarist, Gh. Crăiniceanu – directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu – specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu – adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi – guvernator – şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe – vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer – prim-ministru.

În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI , în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională.

Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate – SUA, Franţa, Germania federală – se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desfiinţării aurului ca “barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi altele.

Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti , despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.

Prezidiul sesiunii anuale a FMI-BIRD,Washington,1-5 septembrie1975

În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile.

Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise vremea în care urma să informăm partenerii noştri din CAER despre acţiunile României. La şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care avea loc la Moscova , erau prevăzute pe ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au criticat sever politicile acestor instituţii capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce demersuri am întreprins pe linia aderării României la aceste organisme. S-a declanşat o adevărată discuţie furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în final, că hotărârea autorităţilor române este luată, că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm suveranitatea şi să promovăm interesele ţării. Am subliniat că această acţiune se încadrează în politica externă a României, de a dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de orânduirea socială, şi cu organismele financiare internaţionale care pot contribui la dezvoltarea cooperării economice între ţări.

După şedinţă, miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat prieteneşte să le împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi că ţările lor nu-şi permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am spus cu amănunte cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi BIRD. Menţionez că, înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii Adunări Naţionale. După ce am făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, am fost interpelat de un deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un Congres al PCR – n.r.), dacă am examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii.

La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei României, Mircea Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest moment, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca istoricul eveniment.

În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au marcat începutul colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu – ministrul Finanţelor, Corneliu Bogdan – ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc – preşedintele BRCE, Mircea Răceanu – consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck – director executiv la FMI , care a reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România) din care a făcut parte şi România, Wittome – director FMI pentru Europa, care a participat la negocierile de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI.

Înainte de semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o amplă activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se fac pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor de aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului membru.

Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul ţărilor dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de votare pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o anumită particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care solicitase să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la înfiinţarea celor două instituţii internaţionale financiare). Un sprijin substanţial l-a primit România atunci din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări membre.

Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi încurajatoare. În întâlnirile pe care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de guvernatori sau viceguvernatori ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund impresionat de atitudinea lor plină de amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce ne-a stimulat în demersurile întreprinse în perioada următoare.

După ce România a devenit membru oficial la FMI , în cadrul unei întâlniri cu McNamara, preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: “Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să impresioneze autorităţile române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură România ca membru la aceste organisme internaţionale.

În discuţii am mulţumit conducerii băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am întrebat pe McNamara pentru ce putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce obiective. Mi-a precizat: “În domeniul infrastructurii”. L-am întrebat în continuare dacă aceşti bani trebuie să-i restituim Băncii. El mi-a răspuns că “da, este normal sunt credite rambursabile, cu un anumit termen de graţie”.

I-am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură. Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat.

McNamara mi-a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat că, dacă am putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum, utilaje, maşini, atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de credite decât un miliard de dolari. Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care ne-a întins o mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum putem să contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă.

M-am despărţit de McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment de insatisfacţie, dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România. Am reuşit să îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în beneficiul României şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de producţie de la această instituţie.

Întors în ţară , l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată conducerii Băncii, care mi-a spus că am procedat bine. După câteva săptămâni, McNamara informa autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările. Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit atunci, dar o fac şi azi. “FELICITĂRI domnule MCNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu numai un mare strateg militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic, financiar şi bancar!”

Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu băncile (Banca de Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective concrete. În întreaga mea activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul luat în perioada de pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru promovarea interesului naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu credite de la Banca Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai Diamandopol, de la Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de înaltă clasă şi colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a dobânzilor aferente.

În perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI şi Banca Mondială de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii.

Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială , în special pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea veniturilor populaţiei.

Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile cuprinse în cartea: “Confesiunile unui asasin economic”.

Autorul volumului, John Perkins, arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de la Banca Mondială să realizeze aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să producă electricitate etc., deci a contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la constatarea că sărăcia şi mizeria sunt mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se consideră vinovat, se consideră asasin economic. John Perkins a avut curajul să descrie asasinii economici astfel: “Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială , de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.”

Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia autorităţilor române că au o mare răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca Mondială , mai ales acum, când s-a pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro, pentru a nu lăsa generaţiilor viitoare un cadou amar – care le poate otrăvi viaţa.

Revenind la relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi şi altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea proiecte, concomitent cu creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de investiţii în economia naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970, la circa 10 miliarde de dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17 erau finanţate prin Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu echipamente şi materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei, dar a avut şi un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a obiectivelor respective.

Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială , Banca de Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului – Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei fonduri fixe, export etc.).

În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100 de întreprinderi şi centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de produse electronice şi electrice “Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea, Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

În perioada 1972-1989, România, în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să construiască cu credite de la Banca Mondială obiective de mare importanţă pentru economia românească: Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi economice care au creat zeci de mii de locuri de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării.

În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu al ţării a fost determinant. Rata acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă de timp. În intervalul 1970-1989, ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a fost între 29,5-36,0%. În structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o dinamică puternică. Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de investiţii peste puterile economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen, ducând la imobilizarea unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest context este de menţionat că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii României, abordau asemenea aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o manieră insuportabilă. Contau în mare măsură pe răspunderea autorităţilor române.

După 1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus. Aceste acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile mele am caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi anticonstituţionale.

Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează atâtea combinate industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: “Iniţierea privatizării a 50 de întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială” (deci nu contează părerea României??) prin aşa-numita metodă «în pachet» aceste întreprinderi reprezintă 10,7% din capitalul social al FPS”. Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute una câte una, chiar cu bani de la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române care s-au abătut grav de la angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit căruia colaborarea cu FMI şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de la prevederile Constituţiei României. Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun Parlamentului României şi preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au participat la ruinarea economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească sancţiuni pe măsura faptelor