Altfel despre Mișcarea Legionară (1)
SURSA https://hristofor.wordpress.com/2016/05/11/altfel-despre-miscarea-legionara-1/
Publicăm
Prefața cărții „Mișcarea Legionară în Basarabia. Documente”, apărută în
2011 în Republica Moldova. Despre această carte am scris aici.
Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el.
Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi…[1]
Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul
Culegerea de
faţă reprezintă o contribuţie de-a dreptul inedită la istoria
societăţii româneşti din perioada interbelică. Caracterul de contribuţie
inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente –
crîmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în
Basarabia din cadrul României Mari aşa cum au fost acestea surprinse şi
catalogate de agenţii mai puţin instruiţi[2] ai poliţiei şi siguranţei statului democrat român.
Aceste
documente cuprind şi unele care ţin de alte organizaţii politice cum ar
fi Liga Apărării Naţional Creştine (Partidul Naţional-Creştin,
„cuziştii”), Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu, partidul comunist român,
precum şi documente care ţin de asemenea reprezentanţi ai clasei
politice româneşti ca Pantelimon Halippa şi Victor Iamandi. Aceste
documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra
metodelor de lucru ale statului democrat român şi a atmosferei din acei
ani.
Acest
subiect – Mişcarea Legionară – a provocat, provoacă şi va provoca
atitudini nu numai dintre cele mai diverse şi contradictorii, dar şi
dintre cele mai vehemente. Şi asemenea atitudini au apărut din chiar
momentul înfiinţării acestei mişcări într-o zi de iunie din anul 1927…
Nici o
mişcare politică, socială sau culturală din spaţiul românesc, de cînd
există acest spaţiu ca atare, nu a stîrnit atitudini atît de extreme –
de la osîndire categorică, definitivă la încuviinţare şi exaltare
necondiţionată. Pe drept cuvînt, această mişcare este un fenomen mult
mai complex decît cum este catalogat de unii critici drept o „mişcare de
extrema dreaptă”. Atitudinea cea mai răspîndită faţă de legionari este
una de condamnare a acestora. Şi este firesc dacă e să ţinem seama de
următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea cînd
îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline de
exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva
legionarilor: una în primăvara lui 1938 – ticluită de Armand Călinescu
cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – şi a doua după aşa-zisa
„rebeliune” din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele
şe alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 – ianuarie
1941), Crainic consideră campania de defăimare pornită de Antonescu
„total lipsită de scrupul” (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa
Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, pp. 298, 337). Despre
„obiectivitatea” propagandei comuniste faţă de legionari nu mai are rost
să vorbim. Cam aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie
de mult discernămînt în trierea informaţiilor.”[3]
Fără a
conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziţiona în cordonate
conceptuale – pertinente, relevante, adecvate – nu este posibil să
înţelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atît mai mult nu
vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această
colecţie. Prezenta prefaţă încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică
asupra acestei Mişcări ca fenomen fără vreo analogie atît în istoria
spaţiului românesc, cît şi, cu atît mai mult, în alte spaţii. Aici
trebuie, totuşi, să remarcăm, anticipînd mai multe informaţii
pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară,
este mişcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluţii” –
1905, 1917 februarie şi octombrie.
Legionarismul,
ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici
politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele.
Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail” nu este
un partid, ci o mişcare. O mişcare născută din durerea poporului român
pentru starea de împilare naţională în care se afla, în special după
război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii
ca persoane şi ca popor – corupţia totală a clasei politice, sărăcia,
nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor – erau văzute ca o
urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam”
care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana
aproape a tuturor partidelor de atunci era şi ea văzută nu ca
exprimătoarea durerilor poporului, a voinţei lui şi a valorilor lui, ci
numai şi numai a intereselor oligarhiei financiare internaţionale.
Spre
deosebire de toate celelalte formaţiuni politice, Căpitanul, cum era
numit C. Z. Codreanu de către legionari şi nu numai de către ei,
considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul
poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou” care, de fapt,
este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou
numai în comparaţie cu generaţiile formate şi învechite în cadrul
statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui
proces de conştiinţă: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu
desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Cînd
acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi,
biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat.”[4]
Pentru a înţelege cît de cît specificul acestei mişcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.
* * *
Pe data de
29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii – al României Mari –
ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru
Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru
Transilvania şi „părţile ungureşti”. Sub aspect de numeroase schimbări
cantitative (suprafaţa a crescut, în comparaţie cu anul 1916, de peste 2
ori, iar populaţia de aproape 2 ori)[5]
şi calitative survenite în doar cîteva luni (între martie şi decembrie
1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înfiinţat în 1859.
După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferinţa de pace de la Paris
din 1919, prin autoritatea indiscutabilă [- s.n.] a marilor puteri, prin amploarea şi nivelul problemelor abordate şi mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [-
s.n.], de soluţionare a lor, părea să pună capăt […] pentru multă vreme
marilor diferende politice şi teritoriale dintre state.”[6]
România Mare
urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie adoptată în 1923 sub
presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei
financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era
condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile
Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.
Războiul
Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei
monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul
Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob
de către oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin
înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor
piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii
la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.
Acesta este,
prin definiţie, internaţional, mai exact, supra-naţional,
trans-naţional, prin faptul însuşi că, pentru funcţionarea sa, el are
nevoie să-şi supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile,
tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice
externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar.
Istoricii constată că „După primul război mondial, internaţionalizarea
vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai
accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă
tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de
relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara
Europei.”[7]
Imperiul
Austro-Ungar a fost desfiinţat nu numai instituţional, dar şi
teritorial, pămînturile lui fiind împărţite printre popoarele care
cîndva îl formau, o parte de teritorii trecînd şi la alte state care nu
făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud”) şi
România. Imperiul German a urmat şi el o soartă asemănătoare, dar, din
cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decît vecinul şi aliatul
său din sud, s-a ales cu mai puţine, deşi semnificative, pierderi
teritoriale. Sub aspect instituţional a fost şi acesta desfiinţat, fiind
transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă faţă de
problemele cu care se confrunta ţara.
Deşi
Imperiul Rus a suferit şi el pierderi teritoriale însemnate – pe seama
pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, – mai
ales în partea sa europeană (Finlanda, Ţările Baltice, teritorii parţial
în favoarea Poloniei şi României), schimbările suferite de el au fost
cele mai distrugătoare care pot fi uşor calificate drept genocid.
Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui – Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) – se deosebea de Imperiul Rus
incomparabil mai mult decît Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al
cărui loc îl ocupase.
A distruge
trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi
decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forţe deosebite cum
este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă
asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state
după hatîrul său ? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia
nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi deşi ele nu au
dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe
exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au
iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor
state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles,
la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit
de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz
extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii
controlaţi de aceeaşi oligarhie.
Nu avem
motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a
celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că
reprezentanţii micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale
vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că
„Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar
asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li
s-a dat curs în planul recunoaşterii internaţionale doar după ce clasa
politică românească a reconfirmat că va continua să se supună
mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme
au fost legiferate pentru români în formă de Constituţia anului 1923.
Nu este
vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităţilor naţionale,
deşi această cerinţă a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului
român modern în faţa presiunilor Ligii Naţiunilor. Este vorba de
mecanismul de formare a puterii de stat însăşi. Acest mecanism este,
prin procedurile sale esenţiale, absolut controlabil de către oligarhia
financiară internaţională prin „partenerii” şi filialele ei locale. Un
asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conştiinţei
sociale (cultura oficială, învăţămîntul public, mass-media şi, înainte
de toate, instituţia eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generaţiile existente, dar şi, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.
* * *
Situaţia
geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său
congenital – cel stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi
oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu
un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în
direcţia Peninsulei Balcanice, şi, prin aceasta, spre Mediterană şi
Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii,
realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică
se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra
comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine
„nevoia” de „modernizare” a românilor.
Modernizarea
însemna, de fapt, formarea la români a unui asemenea comportament
colectiv care să fie cît mai ostil Imperiului Rus şi oricăror forme de
influenţă atribuibile spaţiului rusesc (culturale, spirituale, morale,
economice etc.) şi cît mai loial faţă de interesele oligarhiei
financiare internaţionale reprezentată pe atunci de Franţa şi, apoi, de
conceptul cuprinzător de „Vest”, „Occident”, „Europa”. Modernizarea
presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor
instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele
tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate
sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al
românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre
cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu, –
„instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de
viitoare realităţi sociale [- s.n.]”[8].
Cunoscutul
teolog, preotul academician Dumitru Stăniloae constata într-un articol
de la sfîrşitul anilor ’30: „De cîte ori nu ne-a fost dat să vedem sau
să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai
grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceea ce corespundea cu fiinţa
neamului şi cu interesele lui, cîtă vreme se făcea propagandă
nestingherită pentru ideologiile şi practicile imorale, atee, masonice.”[9] Într-adevăr, România modernă şi Republica Moldova, în special după 2009, sînt două state române moderne, anume moderne, adică antiromâneşti.(Pînă în 2009 RM nu era „al doilea stat românesc modern”, dar era tot antiromânesc, deşi într-un fel deosebit.)
Piedica cea
mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia
religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român
era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din
Balcani. De aici şi vine una dintre sarcinile de căpătîi ale
modernizării – secularizarea totală, adică desfiinţarea religiozităţii
românilor sau, cel puţin, convertirea lor la orice credinţă care să fie
cît mai diferită de cea a ruşilor (slavilor de Răsărit – ruşii în sens
istoric) şi a popoarelor balcanice.
Astfel,
politica statului român modern urmărea consecvent şi, după cum arată
evoluţia identităţii acestui popor de la 1859 încoace, nu fără succes,
spulberarea din conştiinţa naţională a românilor a oricăror identităţi
colective raportate în mod real, nu declarativ sau etnografic, la
Ortodoxie. Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor
mănăstireşti cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru
Ioan Cuza, dar a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi
al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.
Sistemul de
învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale
capitalismului – băncile, – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”.
Nu este deloc întîmplătior faptul că aceste instituţii – şi cele
educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau
deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii
minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o
evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu
numai de numeroşi cercetători, dar şi de statisticile oficiale ale
statului român modern. Şi acest fapt a constituit pentru perioada
interbelică (la care se referă documentele din prezenta colecţie) o
constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a
acestuia. Fapt ce se observă cu pregnanţă şi în documentele prezentate.
Religiozitatea
adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea
din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai
importanţa ei pentru conştiinţa socială, dar şi pentru formarea
acesteia. De aceea întreaga politică a statului român interbelic
continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a
românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica
statului român în perioada interbelică consemna: „Am avut miniştri care
nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului
Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se
batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau
incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau
subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia
neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau
degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.”[10]
O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din
perioada prigoanei din vremea lui N. Hruşciov sau din cea a regimului
din RM de după 2009.
Fără a
reforma instituţia bisericească a românilor nu ar fi fost posibilă o
schimbare rapidă, la scara generaţiilor, a comportamentului necesar
pentru rolul geopolitic atribuit statului român modern la înfiinţarea
lui. Fără o asemenea „reformare” distrugătoare nu s-ar fi putut ajunge
la acea politică pe care o consemna mai sus pr. Dumitru Stăniloae. Şi
într-adevăr, întreaga istorie a acestei instituţii din 1859 demonstrează
acest fapt.
De atunci
dictatul statului asupra politicii de cadre şi a celei de formare a
acestora, precum şi asupra relaţiilor inter-ortodoxe a crescut
neîncetat, atingîndu-şi apogeul în numirea lui Miron Cristea în
dregătoria de mitropolit-primat al Bisericii Române şi apoi, în 1925, în
cea de patriarh: „…în decembrie 1919, înainte de Crăciun, într-o cameră
a hotelului „Enescu”, s-au întrunit Goga, N. Ivan, Vasile Goldiş,
care au formulat opinia că alegerea mitropolitului primat să preceadă
pe cea a desemnării mitropolitului la Sibiu; propunerea a fost adusă la
cunoştinţa lui N. Iorga, preşedintele Camerei, care, operativ, a convocat „marele colegiu electoral şi în trei zile am fost ales şi a doua zi instalat şi învestit” (cf. Însemnări personale, în Contribuţii…)[11]
Adică, un grup de cetăţeni, dintre care o bună parte nici nu erau
ortodocşi, au hotărît cine să fie mitropolit şi apoi patriarh peste
ortodocşi. În totală contradicţie cu canoanele Bisericii, cu credinţa
ortodocşilor.
O
asemenea reeducare a poporului român pe valori opuse celor identitare nu
erau necesare numai pentru a asigura ostilitatea funciară împotriva
Rusiei ca idee, ca un concept înspăimîntător, şi loialitatea
necondiţionată de nimic, pînă la obedienţă autodesfiinţătoare faţă de
„Occident”. Această „educaţie” anti-identitară producea pentru sistemul
electoral materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să
fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub
aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie.
Din cîte vom vedea în Volumul 2, nici un partid din perioada
interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul
reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul
român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea
vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru
el de către nişte instituţii din afara ţării lui de a căror existenţă
alegătorul habar nu avea.
* * *
Astfel,
sistemul politic impus prin Constituţia de la 1923 genera, în baza
calităţii electoratului şi a procedurilor prin care se desfăşura
procesul politic, o clasă politică cu însuşiri necesare moderne:
anti-ortodoxă, dependentă de oligarhia locală (adică deplin coruptă),
loială necondiţionat faţă de „Marile Puteri” („partenerii externi”).
Prin această clasă politică se asigura rolul geopolitic al statului
modern român de la înfiinţarea sa în 1859. În 1918 acest rol i-a fost
confirmat şi i s-au încredinţat şi alte pămînturi cu populaţie
românească pe care să o reeduce în baza aceloraşi stereotipuri (mituri)
ca şi cea reeducată în mare parte în Vechiul Regat. Politica externă a
statului român modern în perioada interbelică, inclusiv formarea la
comanda/propunerea „Marilor Puteri” a „Micii Înţelegeri” („Mica
Antantă”) şi a „Înţelegerii Balcanice” („Antanta Balcanică”), confirmă
rolul geopolitic subordonat „Vestului” al acestei entităţi geopolitice
numite „România Mare”.
Ţinînd seama
de aceste condiţionări impuse statului atribuit românilor în 1859, de
rotunjirea acestui stat în 1918 ca o „promovare” firească pentru
realizările obţinute,– atît pe plan extern ca stavilă împotriva
Imperiului Rus, cît şi pe plan intern ca putere de stat subordonată
deplin oligarhiei financiare străine, – nu este cu putinţă să calificăm
această entitate geopolitcă drept un stat românesc, al românilor şi
pentru români. Cu toate acestea în istoriografia oficială acest stat
este numit „statul român modern”. Astfel, calificativul de „modern”
exprimă opoziţia ontologică – în plan geopolitic,
spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă
de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi
pentru români.
Statul român
modern se deosebeşte de Ţările Româneşti în aceeaşi măsură în care
Imperiul Otoman se deosebea de Imperiul Bizantin şi Uniunea Sovietică de
Imperiul Rus. Aceste state noi ocupă acelaşi teritoriu şi se impun
autoritar asupra aceleiaşi populaţii, dar instituţiile prin care ele
funcţionează generează „noi deprinderi sufleteşti şi […] viitoare
realităţi sociale”. Adică noile state deznaţionalizează vechile popoare
şi confecţionează noi entităţi sociale bazate pe valori noi, noi în
raport cu cele foste identitare, adică străine de cele identitare.
Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere
de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, dar uciderea
(desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.
În final,
rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor
dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou care doar
biologic se trage din vechea populaţie. Deşi ungurii de astăzi sînt,
majoritar, sub aspect genetic, români şi slavi, ei sînt, sub aspect
cultural, moral, spiritual, identitar, un popor cu desăvîrşire diferit
de „materialul biologic” din care el s-a constituit. Este ceea ce a
încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor
sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru, o nouă
„naţiune română” care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a
dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect
identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.
Diferenţa
dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt
rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se
numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei
generaţii, schimbările sînt direct vizibile de către fiecare membru al
fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe
mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie
sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest
conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie
înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de
„valori moderne”. Aceste metode se numesc democraţie.
Bineînţeles,
o asemenea condiţionare riguroasă a existenţei României – „mici” şi
„Mari” – nu era conştientizată de societatea românească, în special de
cea din noile „provincii istorice”. Dar încă din perioada
Vechiului Regat unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al
clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic – a fost printre
primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus
şi popularizat termenul socio-politic de pătură superpusă impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători[12],
moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice
„româneşti” menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filozof
politic patriot. De aceea „făuritorii” României moderne, adică
proprietarii ei s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu
ca poet naţional şi să nu îl cunoaştem aproape deloc ca filozof politic
naţional.
Aceeaşi
viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filozoful
din perioada interbelică Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern
a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un
simplu instrument de poliţie socială, – ceea ce nu era decît foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă [- s.n.].”[13] Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859.
Ce este
statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În
veacul XXI, cînd România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic[14],
cu toate componentele sale – de la cele spirituale (Patriarhia Română)
la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) – ziditorii
ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra
originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic.
Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la
1918 sînt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la
înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi pînă în 1937, cînd s-a
autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator
social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atît mai mult în zilele
noastre, cînd România se confruntă cu o criză economică, socială,
politică şi în primul rînd morală. […] Masoneria reprezintă cărămida de
temelie a României moderne.”[15]
Această
trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa
politică de „modernizare”, adică de secularizare a Bisericii Române şi a
conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918
pînă astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou”, incompatibil cu
românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi
apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român”,
ceea ce este astăzi, în veacul 21, un lucru perfect evident şi afirmat.
Astfel, în
1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea
noua fază de „modernizare” a tuturor „noilor” români incluşi în această
entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi
modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu
ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost
proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale
existenţa.
Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern,
a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la
putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate
de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în
special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate
intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin
intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu
aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică
post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice – confecţionarea
unei noi colectivităţi fără memorie istorică.
Cu toate
acestea, în perioada interbelică au existat cîteva voci puternice, deşi
izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale
argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest
fel era cea a pr. Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din
perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria
şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat,
aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională [- s.n.], turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam
[- s.n.]. Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea
conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau
în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din
interes de pricopsire personală.”[16]
Gînditorul
creştin a surprins foarte exact metodele de adîncime folosite de către
clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii
naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea
naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în
viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare.
Pîngărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea,
trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori
potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale.
Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de
propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor,
desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de
cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste
valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc.
Conspiraţia
este stilul prin excelenţă al răufăcătorilor. Căci dacă nu s-ar ascunde
în urzirea celor rele răufăcătorii ar putea fi lesne opriţi de
indignarea poporului care îndată s-ar vedea ţinta uneltirilor acelora.
Pr. Dumitru Stăniloae califică, de fapt, politica clasei politice a
statului român modern, a regimului democrat al acestuia, a democraţiei în sine, drept o conspiraţie a răufăcătorilor.
Iar scopul acestei conspiraţii este cel de „a duce la groapă acest
neam,” adică de a-l nimici, a-l supune genocidului lent, dar sigur cum
este etnocidul.
* * *
Cei care
s-au împotrivit deznaţionalizării poporului, etnocidului latent, erau de
foarte diferite origini intelectuale, morale şi, deci, religioase.
Oricum, aceste rezistenţe pot fi grupate în două curente reciproc
incompatibile chiar dacă ele se opuneau unui duşman de moarte comun.
Astfel, în opoziţie la pseudo-românismul liberal (democratic,
occidental) s-au format două alternative, fiecare dintre ele
revendicîndu-şi vocaţia tradiţionalistă.
Un curent, care poate fi numit convenţional
românismul creştin, ortodox, era reprezentat, în plan intelectual, de
asemenea gînditori ca pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilie Imbrescu,
filozofii Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, sociologii
Traian Brăileanu, Ernest Bernea, gînditorii politici Corneliu Z.
Codreanu, Constantin Papanace, Nichifor Crainic, Ion I. Moţa şi alţii.
Acest curent
pornea de la înţelegerea credinţei adevărate, revelate oamenilor de
către Dumnezeu Însuşi, a Ortodoxiei, ca axa existenţială şi chezăşie
absolută a existenţei în această lume şi în veşnicie a românilor ca fii
ai Bisericii Ortodoxe. În cadrul acestui curent de gîndire se încerca o
explicare teologică sau mai puţin teologică a problemelor cu care se
confrunta poporul român, atît a celor spiritual-morale şi culturale, cît
şi a celor politice şi economice. Rezolvarea problemelor era privită ca
o aplicare mereu creativă şi conştientă a experienţei aproape
bimilenare a poporului român, fără a abdica de la valorile creştine,
unicele care conduc spre veşnicia cu Dumnezeu.
Al doilea
curent de opoziţie privea Ortodoxia cel mult ca un atribut identitar,
dar nu ca singura credinţă mîntuitoare. Pentru gînditorii acestui curent
etnicitatea era un dat ancestral de care „se agaţă”, pe
parcursul istoriei, diferite trăsături care „îmbogăţesc” acest dat fără
să-l altereze. La fel şi Ortodoxia era o asemenea „îmbogăţire” a
„matricii etnice” a românilor. Fără vreo argumentare bazată pe fapte
istorice, fără vreo metodologie ştiinţifică sau de alt gen, aceşti
autori, în esenţă necreştini, construiau diferite „definiţii” pentru
„substanţa etnică” şi explicaţii ale acestora.
Ei priveau
modernizarea ca pe o tentativă sortită apriori eşecului care, oricum, nu
poate shimba „substanţa etnică” ancestrală şi numai supune poporul
român la suferinţe sociale şi morale pe cît de nemeritate, pe atît de
inutile, de inoperante. Prin aceasta modernizarea frînează sau chiar
blochează dezvoltarea poporului în sensul afirmării etnicităţii lui, dar
nu o poate altera sau distruge: datul este dat.
Acest curent
a avut mai multe denumiri, dar nouă ne pare că mai aproape de realitate
este denumirea de autohtonism, adică de românism autohtonist, chiar
dacă el nu are nimic în comun cu însuşirile care alcătuiesc adevărata
autohtonicitate a poporului nostru. Cel mai cunoscut teoretician (dacă
lipsa de argumente istorice sau de metodologie poate fi calificată drept
„teorie”) al autohtonismului este Lucian Blaga. Un altul a fost
cunoscutul poet Octavian Goga.
Nu se poate
stabili o corelaţie riguroasă între aceste curente şi diferite forţe
politice. Oricum, o corelare mai sigură se poate lesne observa între
curentul modernizator şi clasa politică care era, practic, cu excepţiile
cunoscute, axată pe democratizare (ca manifestare necesară a
modernizării), adică pe deznaţionalizarea românilor.
* * *
Sistemul politic construit în România începînd cu 1859 nu a fost schimbat în esenţă
nici după adoptarea noii Constituţii din 1923. Clasa politică a ajustat
mecanismul de formare a puterii de stat la noile realităţi. Sistemul a
fost construit astfel încît să fie controlabil de către finanţa
internaţională. Controlul se efectua prin oligarhia comercială şi
industrială a statului român modern. Capitalismul industrial şi cel
comercial nu pot funcţiona în principiu fără suportul capitalismului
financiar internaţional. Acest suport, de fapt, dictat, este pîrghia
principală care determină comportamentul oligarhiei industriale şi a
celei comerciale, precum şi activitatea guvernelor formate prin
mecanisme electorale. Prin aceste pîrghii sînt controlate economiile
„naţionale” ale statelor care nu au puterea militară suficientă să se
opună dictatului capitalismului financiar. De unde se desprinde, de
altfel, şi geneza „Marilor Puteri”: cei care au puterea să se opună – în
ultimă instanţă cu mijloace militare – dictatului oligarhiei financiare
sau au puterea să impună acest dictat se numesc „Mari Puteri”.
Interesele
oligarhiei localizate în România Mare erau reprezentate fidel de către
camarila regală şi cele două partide care se rînduiau la cîrma
aparatului de stat: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc (ca în orice democraţie clasică – Marea Britanie, SUA, Franţa,
Germania, Japonia, Italia, Spania, Suedia etc.). Bineînţeles, oligarhia
dispunea şi de alte partide, cum ar fi Partidul Poporului (general A.
Averescu) sau Partidul Naţional Democrat (prof. Nicolae Iorga), care
erau mereu gata să preia frîiele puterii în cazul în care cele două
eşuau simultan să menţină încrederea alegătorilor. În cadrul acestui
sistem politic regele (de fapt, camarila care îl înconjura pe rege, cu
acordul lui, şi filtra informaţiile către el şi de la el, determinînd
deciziile lui) avea rolul de „frînă de siguranţă” care oricînd să poată
opri evoluţia evenimentelor în vreo direcţie nedorită de oligarhie. În
acest scop regele era dotat cu dreptul de veto asupra oricărei legi sau
hotărîri de guvern, cu dreptul de a dizolva oricînd parlamentul şi a
numi noi alegeri, a desemna un nou guvern etc. Ca în orice monarhie
constituţională, democratică.
Administrarea
curentă a activităţii aparatului de stat (a mecanismului de exercitare a
puterii), precum şi administrarea procesului legislativ era încredinţat
partidului care se afla la guvernare care, în perioada interbelică,
era, practic, unul dintre cele două. Atît conducerea acestor partide,
cît şi componenţa camarilei era formată din reprezentanţi ai oligarhiei,
unii membri ai oligarhiei fiind uneori chiar membri ai guvernului (cum
era cazul liberalului Constantin Angelescu, dar şi alţii).
Unica
diferenţă dintre cele două partide se reducea la vechimea în statul
român modern a grupului oligarhic care stătea în spatele partidului
respectiv. Esenţial este că oligarhia „românească”, in corpore,
era conectată la capitalul financiar străin fără de care ea nu putea
activa. Partidul Liberal era sprijinit în special de vechii oligarhi
care s-au dinastizat în perioada de afirmare a statului român modern,
adică în deceniile de după 1859. Partidul Naţional Ţărănesc era
sprijinit mai mult de către oligarhii proveniţi din noile teritorii
încorporate în statul modern. Aceştia pretindeau şi ei, sub
aspect politic, adică al participării la înfruptarea din fondurile şi
privilegiile de stat, la prerogativele oligarhiei provenite din Vechiul
Regat.
Tocmai de
aceea oligarhia proaspăt încorporată în stat era interesată în atragerea
capitalului industrial şi comercial străin ca acesta să coopereze cu
ea, făcîndu-o prin aceasta mai puternică în relaţiile cu vechea
oligarhie a Vechiului Regat. În acest scop Partidul Naţional Ţărănesc
promova „revizuirea legislaţiei economice pentru a se introduce
„egalitatea de tratament” a capitalurilor străine cu cele româneşti.
Unele măsuri, prin aplicarea politicii „porţilor deschise”, exprimau
hotărîrea de a lovi marea burghezie liberală.”[17]
Oricare ar
fi fost fricţiunile în jurul împărţirii produsului naţional dintre cele
două partide ale oligarhiei locale, ele erau obligate să păstreze
categoric rolul geopolitic fixat de către oligarhia internaţională
pentru statul român modern. Şi partidele înţelegeau perfect aceasta: „În
domeniul politicii externe se afirma hotărîrea de a continua politica
tradiţională, întrucît aceasta „nu aparţine partidelor, ci ţării”.[18]
Prin „ţară” se înţelege, fireşte, statul român modern. Şi nu lui, de
fapt, ci oligarhiei financiare internaţionale îi aparţine politica
externă a statului român modern.
Astfel,
sistemul politic confecţionat pentru români era axat, ca orice sistem
democratic, pe oligarhia locală care acţiona, la rîndul ei, prin două
pîrghii care alcătuiau clasa politică: camarila şi partidele, precum şi
mass-media reprezentată în epocă în special prin ziare şi reviste. Deşi
activitatea camarilei nu era reglementată şi nici existenţa ei nu era
fixată prin legi, ea acţiona prin rege şi prin partide. Oricum, ea făcea
parte din sistem ca o componentă neformală şi implicită. După cum am
remarcat mai sus, nici un partid nu putea fi acceptat în sistem fără a
avea acordul tacit sau expres al oligarhiei locale şi al celei străine.
Sistemul politic fiind astfel construit, el asigura o deplină
stabilitate pentru satisfacerea intereselor proprietarilor săi –
oligarhia financiară internaţională, – precum şi pentru vechilii ei în
persoana oligarhiei locale „naţional-liberale” şi „naţional-ţărăneşti”.
Mai mult
decît atît. Acest sistem putea foarte rapid, ca şi orice democraţie
autentică, în decurs de cîteva ore să se comuteze în funcţionarea sa de
la regimul democrat („electoralist”-pluripartidist) la regimul totalitar
(monopartidist). Exact aşa s-a întîmplat în noaptea de 10
februarie 1938 cînd regele a anunţat că parlamentul este dizolvat,
activitatea partidelor se suspendă pe termen nelimitat (pînă în 1990, de
fapt), el formează guvernul şi un singur partid pentru toţi – Frontul
Renaşterii Naţionale.
În noul
guvern şi partid au intrat aproape toţi liderii celor două partide mari
ale oligarhiei şi unii reprezentanţi ai partidelor mai mici ale ei.
Adică, clasa politică „românească” s-a restructurat într-o noapte din
pluripartidism în monopartidism, din politicieni „aleşi” prin scrutin în
politicieni numiţi prin decret regal. Nu a fost nevoie de nici o luptă
de stradă, de nici o lovitură de stat, de nici o demonstraţie de
protest. A fost nevoie numai de anunţul făcut de rege la sugestia
camarilei. Mai jos vom vedea cauzele comutării sistemului politic român
de la democraţie la totalitarism (de fapt, în esenţă, e una şi aceeaşi,
mediul înconjurător al sistemului diferind).
* * *
Îndată după
încheierea războiului şi încorporarea noilor teritorii în sistemul
politic al statului român modern pentru majoritatea românilor s-a pus
problema refacerii vieţii sociale şi economice. Dar refacerea nu urma să
constituie o revenire la situaţia de dinainte de război, ci la o nouă
ordine care să elimine abuzurile şi nedreptăţile pe care războiul le-a
exacerbat. Corupţia pe seama aprovizionării armatei în timpul operaţilor
militare a generat o întreagă pătură de parveniţi. Oamenii doreau
dreptate: pedepsirea acestor tîlhari din clasa politică. Ţăranii care,
în calitate de ostaşi, de grosul armatei, au dus greul războiului,
aşteptau împroprietărirea cu pămînt, mai ales că regele Ferdinand le-o
promisese personal în tranşee înainte de bătăliile victorioase de la
Mărăşti şi Mărăşeşti.
Problemele
pe care le resimte populaţia, Ţara, sînt formulate cel mai bine de către
vînătorii de voturi, adică de partidele care pretind să guverneze. E un
specific definitoriu al democraţiei: formularea problemelor în
programele electorale ale partidelor. Doar prin aceste programe
partidele urmăresc colectarea a cît mai multe voturi. De aceea ele caută
să surprindă cît mai exact nevoile celor mulţi (ale celor care votează
masiv) ca să le exprime în limbajul potenţialilor votanţi majoritari.
Deja un cu
totul alt aspect este faptul că partidele, mai exact finanţatorii lor,
oligarhii, văd problemele foarte diferit decît populaţia şi le
formulează pentru ei înşişi şi mai diferit decît pentru alegători. Cel
mai important este ca alegătorii să nu afle cumva ce probleme şi ale cui
au de gînd să rezolve într-adevăr partidele cînd vin la putere. Că dacă
alegătorii ar afla, nu că nu ar vota nici un patrtid, ci le-ar lua pe
fugă cu furci şi cu ţepoaie, ar porni un război al întregului popor de
eliberare naţională. Şi o cu totul altceva decît cele pe care doresc să
le rezolve partidele şi decît cele resimţite de către alegătorii
majoritari sînt problemele reale ale poporului, ale Ţării, nu ale
populaţiei sau ale statului superpus.
În anul
1919, adică, practic, îndată după Unire, majoritatea populaţiei Ţării
vedea problemele astfel (după cum le-a surprins guvernul prezidat de
Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasei
politice): „garantarea unui regim democratic naţional prin reforma
agrară, reforma administrativă, desfiinţarea jandarmeriei şi înlocuirea
ei cu o miliţie de stat la dispoziţia organelor administrative,
unificarea monetară, introducerea impozitului progresiv pe venit,
revizuirea averilor şi confiscarea celor făcute prin fraudă în timpul
războiului, iar pentru muncitori dreptul la asociere, salariu egal la
muncă egală, 8 ore de muncă, contract colectiv etc.”[19]
Prezenţa
neproporţional de mare a neromânilor în clasele avute, printre
profesiile libere (avocaţi, ziarişti, oameni de artă, profesori
universitari) şi printre studenţi creau românilor impresia de parcă ţara
lor s-ar afla sub ocupaţie. Şi aceasta cînd chiar şi populaţia
Vechiului Regat cunoscuse ce este cotropirea în anii de ocupaţie germană
a Regatului.
Concepţia
eminesciană de pătură superpusă îşi găsea confirmarea practic la fiecare
pas. Bunăoară, numărul studenţilor români la univeristăţile din ţară
era, la cele mai importante facultăţi, cum erau cele de drept, medicină,
farmaceutică, inginerie, comerţ, ştiinţe exacte, mult inferior, sub
aspect proporţional, cu cel al minorităţilor. Astfel, la Universitatea
din Iaşi, la facultatea de medicină 67% de studenţi erau evrei, iar la
cea de farmaceutică peste 70%. La Universitatea din Cernăuţi, din 1300
de studenţi numai 300 erau români şi 150 de alte naţionalităţi,
studenţii evrei constituind 850 la număr. În vreme ce procentul
populaţiei evreieşti per total în România Mare era de 4,2 %. Sau în
domeniul industriei. De exemplu, în Basarabia circa 70% din toate
întreprinderile şi atelierele erau deţinute de proprietari evrei.
Procentul lor în populaţia ţinutului fiind de 7,2%., iar în populaţia
orăşenească de circa 35%. Unii călători din epocă remarcau cu uimire că,
bunăoară, la Chişinău, majoritatea firmelor de prăvălii, de ateliere
erau scrise numai în limba idiş fără vreo traducere în română sau rusă.
Pe fundalul
propagandei patriotice care a precedat Unirea şi a continuat cu o şi mai
mare intensitate pentru a o justifica, în încercarea de a determina
populaţia să rabde lipsurile de dragul Unirii înfăptuite, o asemenea
situaţie etno-socială devenea izbitoare pentru băştinaşi. De aceea,
căutătorii de voturi erau nevoiţi să abordeze şi aceste nedumeriri ale
românilor, să le promită schimbarea în acest sens.
În asemenea
condiţii, ca protest la situaţia existentă se intensifică demersurile
etno-sensibile, bazate pe dezamăgiri de ordin etno-social şi moral.
Iniţial aceste demersuri aveau un caracter izolat, spontan. Dar, dat
fiind că ele reflectau o stare de spirit generală, mai ales printre
tineri, printre studenţi, aceste demersuri capătă îndată ecou în toată
ţara şi, destul de rapid, se constituie în diferite forme
organizatorice. Astfel, la 4 martie 1923 la Iaşi se înfiinţează Liga
Apărării Naţional-Creştine (LANC) în frunte cu profesorul de drept A. C.
Cuza care, în perioada antebelică, a condus împreună cu Nicolae Iorga
Partidul Naţional Democrat.
Mesajul
virulent antisemit şi incisiv faţă de guvernare le-a făcut pe cele două
partide guvernante – PNL şi PNŢ – să accepte, în forme mai moderate,
acelaşi mesaj. Bineînţeles, nu era vorba de rezolvarea problemelor
semnalate de LANC, ci de nevoia de a prelua mesajul unui potenţial
concurent electoral. Această preluare îl dezarmează pe concurent şi,
prin urmare, nu îi permite să se conecteze la alegător. Astfel, sistemul
politic se protejează de un intrus.
Problemele
semnalate de LANC şi soluţiile propuse de aceasta găseau înţelegere şi
sprijin în pături destul de largi ale populaţiei. Polemicile pe marginea
acestor probleme erau tirajate în numeroase publicaţii. Faptul că
mesajul LANC a fost receptat destul de călduros aceasta nu înseamnă
deloc că cei care resimţeau aceste probleme aveau aceeaşi înţelegere a
lor sau a soluţionării lor. În cadrul LANC responsabil pentru
organizarea studenţilor în toată ţara a devenit Corneliu Zelea Codreanu,
un student de al prof. A. C. Cuza. În decurs de 3 ani LANC, sub aspect
electoral, a bătut, practic pasul pe loc. Această stagnare a generat
nevoia de noi abordări a problemelor existenţiale ale poporului român
ceea ce a condus, inevitabil, la disocierea de LANC a unui grup de
tineri în frunte cu C. Z. Codreanu care în iunie 1927 au anunţat
formarea unei Mişcări – Legiunea „Arhanghelul Mihail”.
* * *
După cum a
declarat în repetate rînduri fondatorul ei, Legiunea nu este un partid,
ci o mişcare de înnoire a poporului român, de „înviere” cum se exprima
C. Codreanu. Nu vom reproduce aici evenimentele biografiei Căpitanului
Mişcării Legionare şi nici etapele evoluţiei legionarismului ca forţă
politică. Important este să constatăm că în decurs de 10 ani
Mişcarea a crescut de la 5 membri şi simpatizanţi la multe sute de mii
şi, conform unor studii, la peste 1 milion 100 mii din cei circa 3,8
milioane de alegători cîţi erau la un moment dat în România Mare. Deşi
Mişcarea se declarase a nu fi un partid, ea participa la alegeri prin
propriile partide pe care le înregistra consecutiv cu ocazia diferitelor
campanii electorale: Garda de Fier şi partidul „Totul pentru Ţară”.
Nici un partid în întreaga istorie a României moderne nu a înregistrat
performanţe asemănătoare.
Asemenea
performanţe se datorează originalităţii extraordinare a acestei
Mişcări. La un studiu atent şi imparţial al acestei Mişcări se constată
că ea nu se înscrie în nici un fel de clasificări proprii oricăror
partide şi formaţiuni social-politice: stînga-dreapta-centru,
moderat-extremist, conservator-progresist, democrat-autoritar-totalitar,
etc.
Fondatorul
acestei Mişcări, C. Z. Codreanu, a construit-o pe principii absolut
inedite pentru orice formaţiune politică. Dacă toate partidele pornesc
de la un program de prefaceri economice, sociale, politice, Căpitanul a
pornit de la om, nu de la program: „Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. […] Dar
nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la
fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi
construcţie sufletească. […] Dacă nu aveam, aşadar, nici bani, nici
programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla
puterea nebiruită a credinţei. Legiunea nu este numai un sistem logic, o
înlănţuire de argumente, ci o „trăire”. După cum cineva nu este creştin
dacă „cunoaşte” şi „înţelege” Evanghelia, ci numai dacă se conformează
normelor de viaţă afirmate de ea, dacă o „trăieşte”[20]
În aceste
puţine cuvinte rezidă aproape întrega originalitate a Mişcării. Ea se
bazează pe cei care simt la fel, adică pe cei care împărtăşesc aceleaşi
valori morale. În al doilea rînd, legionarii pornesc nu de la program,
ci de la trăirea unor valori, a unor idealuri. Da, după cum vom vedea,
Mişcarea este şi un sistem logic, şi o înlănţuire de argumente cum nici
un alt partid nu le-a avut. Dar ea se bazează înainte de toate pe
trăire, pe autenticitate, pe sinceritate, căci orice trăire porneşte de
la sinceritate. Chiar numai aceste trăsături sînt suficiente pentru a se
deosebi de orice componentă a sistemului politic al statului român
modern sau al oricărui alt stat modern.
Dar ea mai
avea încă o calitate absolută: ea nu era finanţată de nici un oligarh,
nici local, nici străin. Au existat o mulţime de insinuări în presa
aservită oligarhiei, precum că Legiunea ar fi fost finanţată de Germania
hitleristă. Nu există nici un document în acest sens, nici o
„înlănţuire de argumente”, ci numai insinuări. Dimpotrivă, există o
înlănţuire de argumente-fapte care exclud această ipoteză, dar, din
lipsă de spaţiu în acest volum argumentele sînt expuse în volumul doi al
documentelor.
Trăsătura
cea mai scandaloasă pentru sistemul politic era axarea Mişcării pe
Ortodoxie ca valoare supremă a poporului român, ceea ce era în absolută
incompatibilitate cu sistemul politic al statului român modern, cu
statul însuşi, cu menirea lui preprogramată de artizanii lui. Raportarea
doctrinei Mişcării la Ortodoxie şi, totodată, ca urmare firească,
abordarea problemelor existenţiale ale poporului român poziţiona
Mişcarea în coordonate improprii pentru o formaţiune social-politică,
dar deplin adecvate unei mişcări de eliberare naţională şi de refacere moral-spirituală.
Eliberarea ţinea, fireşte, de desfiinţarea sistemului politic al
statului român modern şi înlocuirea acestuia cu un sistem politic
românesc, al poporului român şi pentru poporul român, cuprinzînd,
bineînţeles, şi toate persoanele de alt neam care acceptă să
conlocuiască cu românii după legile morale ale băştinaşilor.
Astfel,
Mişcarea Legionară se poziţiona între coordonatele următoare. Biserică-
Neam-Stat. Fără o considerare a Mişcării în asemenea coordonate
conceptuale nu este posibilă categorisirea ei. Orice formaţiune
social-politică de tip democrat (sau totalitar, căci, în esenţă,
între democraţie şi totalitarism nu este deosebire de esenţă, ci numai
de metode) se defineşte exhaustiv în coordonatele conceptuale de
„populaţie/electorat-partide controlate oligarhic-Stat”. Mişcarea nu
înţelegea reducerea fenomenului identitar şi moral de neam la un concept
statistic de populaţie, la o entitate care se manifestă strict biologic
şi social-economic, fără valori identitare, fără conştientizarea
rostului său de a fi, fără raportarea la memoria istorică, la morală,
cultură, spiritualitate.
(partea a 2-a)
Note:
[1]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.
[2]
Originalele documentelor abundă în greşeli de exprimare, ortografice,
de sens, ceea ce vădeşte nivelul de (in)cultură al
angajaţilor/racolaţilor organelor de ocrotire a dreptului şi a ordinii
constituţionale ale oricărui stat democratic sau totalitar. Este grăitor
statutul cultural (şi, deseori, ca urmare, cel moral) al persoanelor
recrutate de aceste servicii publice (poliţia), semipublice
(procuratura) şi mai puţin publice (Siguranţa, securitatea statului). Şi
este explicabil: o persoană mai instruită nu poate executa orice
ordine, ci doar acelea care sînt în concordanţă cu interesele naţionale,
nu cu cele ale camarilei încăpute la putere prin înşelarea maselor
(democraţiile) sau prin teroare (totalitarismele). În acest sens URSS şi
RM nu fac excepţie.
[3] „Sfîntul Închisorilor”, Editura Reîntregirea 2007, pag. 19.
[4]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag.. 137.
[5]
În 1916 Vechiul Regat – „România Mică” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea
întreagă şi epava Moldovei) – avea o suprafaţă de 138 000 km2 , iar în 1919 avea 295 049 km2. Respectiv populaţia a crescut mecanic de la 7.9 milioane de locuitori la 14.7 milioane.
[6] Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 443.
[7] Ibidem.
[8] Citat la Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 445.
[9] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 115.
[10] Ibidem.
[11]
„Însemnările personale” ale patriarhului Miron Cristea. Citat la Ilie
Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de editură „Petru
Maior”, Tîrgu-Mureş, 1998,, pag. 125.
[12] Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Editura Civitas, Chisinău, 1999.
[13] Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog.Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 42.
[14] Cuvîntul “mason” înseamnă în limba franceză “zidar”, “ziditor”, “constructor”, “pietrar”.
[15] Vezi interviul avocatului-mason Remus Borza în revista Q Magazin din octombrie 2010: http://www.jurnalul.ro/observator/romania-considerata-un-stat-masonic-556325.htm
[16] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 114-115.
[17] E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 53-54.
[18] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 54.
[19] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 40.
[20]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 25.
(!) Reproducerea/preluarea acestui material se poate face doar cu indicarea linkului direct.
