Victor SOMEȘAN. Dincolo de filantropie. Financiarizarea solidarității și transformarea organizațiilor caritabile în societățile occidentale

Introducere
Societățile occidentale contemporane au cunoscut, în ultimele decenii, o transformare profundă a modului în care este organizată solidaritatea socială. Actele directe de ajutor reciproc, odinioară bazate pe relații de vecinătate, apartenență religioasă, asociații locale și rețele comunitare, au fost înlocuite progresiv de un vast aparat instituțional alcătuit din organizații caritabile, fundații, ONG-uri și agenții specializate.
Acest proces a produs rezultate ambivalente. Pe de o parte, el a permis mobilizarea unor resurse financiare considerabile și intervenții la scară globală în situații de criză umanitară. Pe de altă parte, a generat o întrebare fundamentală: în ce măsură aceste organizații mai servesc beneficiarii declarați și în ce măsură au devenit structuri birocratice preocupate în primul rând de propria reproducere instituțională?
Această întrebare nu trebuie abordată în registrul teoriilor conspiraționiste, ci în cadrul sociologiei instituțiilor, al economiei politice și al studiului transformărilor statului contemporan.

I. Financiarizarea compasiunii
Unul dintre fenomenele cele mai importante ale ultimelor decenii este ceea ce putem numi financiarizarea compasiunii.
Ajutorul acordat persoanelor vulnerabile a încetat treptat să mai fie o relație socială directă între donator și beneficiar. El a devenit o tranzacție instituțională mediată de organizații specializate.
Circuitul actual este adesea următorul:
donator → organizație → subcontractori → programe → servicii → beneficiar
Fiecare verigă introduce costuri administrative, proceduri birocratice și mecanisme de raportare.
Consecința inevitabilă este că o parte tot mai mare a resurselor este absorbită de funcționarea sistemului însuși.
În acest sens, compasiunea a devenit o infrastructură.

II. Nașterea complexului industrial non-profit
Începând cu anii 1960 și 1970, numeroase state occidentale au început să externalizeze o parte a funcțiilor lor sociale.
În loc să furnizeze direct anumite servicii, statele au transferat responsabilitățile către   ONG-uri; fundații; organizații caritabile; asociații profesionale.
Astfel s-a constituit ceea ce literatura de specialitate numește complexul industrial non-profit.
Acesta reprezintă un ecosistem instituțional în care coexistă: finanțarea publică; donațiile private; expertiza profesională; managementul corporatizat; influența politică.
Organizațiile societății civile au devenit astfel actori permanenți ai guvernării contemporane.
III. Paradoxul instituțional
Succesul unei organizații caritabile creează un paradox structural.
Pentru a supraviețui, organizația trebuie:
    •    să își mențină personalul;
    •    să atragă finanțări;
    •    să dezvolte departamente de comunicare;
    •    să investească în marketing;
    •    să producă indicatori de performanță.
Cu timpul, instituția riscă să inverseze ordinea priorităților.
Inițial:beneficiarii → organizația
Ulterior: organizația → beneficiarii
Beneficiarii nu mai reprezintă centrul sistemului, ci justificarea existenței acestuia.
Nu este vorba neapărat despre corupție sau rea-credință, ci despre un mecanism structural.
Orice organizație tinde să își maximizeze propria supraviețuire.

IV. Profesionalizarea solidarității
În trecut, activitatea caritabilă era dominată de voluntariat.
Astăzi, ea presupune:
    •    experți;
    •    manageri;
    •    juriști;
    •    specialiști în comunicare;
    •    consultanți;
    •    evaluatori;
    •    responsabili de proiect.
Ajutorul devine o profesie.
Această profesionalizare produce atât avantaje, cât și costuri.
Avantajele sunt evidente:
    •    eficiență administrativă;
    •    capacitate logistică;
    •    intervenții rapide la scară globală.
Costurile sunt mai puțin vizibile:
    •    distanțarea față de comunități;
    •    birocratizarea;
    •    depersonalizarea relației de ajutor.
Compasiunea devine o competență administrativă.
V. Dependenta de finanțarea publică
În multe țări occidentale, organizațiile caritabile depind majoritar de granturile statului.
Această situație produce o ambiguitate instituțională.
Organizațiile se prezintă drept actori independenți ai societății civile, însă o parte importantă a resurselor lor provine din bugetele publice.
Apare astfel o întrebare esențială:
Cui îi sunt ele responsabile?
    •    donatorilor?
    •    beneficiarilor?
    •    guvernelor?
    •    finanțatorilor internaționali?
Răspunsul este adesea neclar.
Responsabilitatea se fragmentează.
VI. Eroziunea capitalului social
Sociologii au observat un fenomen mai profund.
Pe măsură ce instituțiile de ajutor s-au dezvoltat, relațiile directe dintre oameni s-au diminuat.
A apărut un proces de delegare a solidarității.
În loc să ajutăm direct:
    •    donăm;
    •    semnăm petiții;
    •    finanțăm organizații;
    •    externalizăm responsabilitatea morală.
Solidaritatea încetează să mai fie o practică socială și devine un serviciu.
În timp, acest fenomen poate eroda:
    •    încrederea interpersonală;
    •    reciprocitatea;
    •    responsabilitatea comunitară;
    •    sentimentul apartenenței.
VII. Apariția unei clase managerial-profesionale
O altă consecință este apariția unei elite instituționale specializate.
Această clasă circulă între:
    •    ONG-uri;
    •    fundații;
    •    instituții publice;
    •    organisme internaționale;
    •    universități;
    •    consilii de administrație.
Nu este neapărat vorba despre o conspirație, ci despre un fenomen sociologic bine cunoscut: formarea unor rețele de expertiză și influență.
Problema apare atunci când aceste rețele devin autoreferențiale.
Ele riscă să își definească singure prioritățile, independent de nevoile reale ale comunităților pe care pretind că le servesc.
VIII. Industrializarea compasiunii
Putem descrie această transformare printr-o expresie simplă:
industrializarea compasiunii.
Compasiunea devine:
    •    măsurabilă;
    •    administrabilă;
    •    cuantificabilă;
    •    profesionalizată.
Dar ceea ce se câștigă în eficiență se poate pierde în autenticitate.
O societate care are nevoie de aparate birocratice uriașe pentru a produce solidaritate riscă să își piardă capacitatea spontană de ajutor reciproc.
IX. O întrebare pentru secolul XXI
Întrebarea fundamentală nu este:
Cum eliminăm organizațiile caritabile?
Ele sunt indispensabile într-o lume globalizată.
Întrebarea este alta:
Cum împiedicăm transformarea lor în mecanisme autoreproductive?
Aceasta presupune:
    1    transparență financiară sporită;
    2    limitarea costurilor administrative;
    3    evaluarea independentă a impactului;
    4    întărirea comunităților locale;
    5    stimularea voluntariatului;
    6    reducerea dependenței excesive de finanțarea publică;
    7    reintroducerea relației directe dintre donator și beneficiar.

Concluzie
Criza contemporană a filantropiei nu este, în primul rând, o problemă morală și nici una etnică. Ea este o problemă instituțională.
Societățile occidentale au construit un sistem în care solidaritatea a fost delegată unor organizații din ce în ce mai mari, mai complexe și mai profesionalizate. Aceste instituții tind, asemenea tuturor organizațiilor moderne, să își urmărească propria perpetuare.
Paradoxul epocii noastre este că, pe măsură ce am construit aparate tot mai sofisticate pentru a administra compasiunea, am slăbit adesea legăturile sociale care făceau compasiunea posibilă.
Întrebarea secolului XXI nu este dacă avem nevoie de filantropie, ci dacă putem reconstrui un echilibru între eficiența instituțională și solidaritatea umană directă. În absența acestui echilibru, riscăm să transformăm compasiunea într-o industrie și cetățenii în simpli finanțatori ai unor mecanisme care ajung să se servească pe ele însele.

Victor Someșan