Dan Culcer. Relația umană cu străinul: de la comunitățile arhaice la dilema europeană contemporană

 Relația umană cu străinul: de la comunitățile arhaice la dilema europeană contemporană

Introducere

Relația cu străinul este un fenomen constant în istoria umanității, dar manifestările sale au variat în funcție de condițiile istorice, geografice, economice și culturale. De la ospitalitatea condiționată a comunităților arhaice, trecând prin normele morale biblice, pragmatismul roman și cel chinez, până la dilemele Europei contemporane și ale Japoniei moderne, modul în care o societate se raportează la „celălalt” reflectă nevoia de supraviețuire, coeziune și stabilitate socială.

Comunitățile arhaice: ospitalitate condiționată

În comunitățile fără stat, studiile antropologice arată că ospitalitatea era strict limitată de resursele disponibile. Străinul primea hrană, adăpost temporar și, uneori, daruri de drum, dar integrarea nu era permisă. În condiții de penurie, oferirea de alimente străinului era limitată și temporară, iar acesta era invitat să își continue drumul. Astfel, ospitalitatea era un gest pragmatic de supraviețuire, nu un imperativ moral.

Biblie: ospitalitatea ca lege morală

Biblia aduce o altă dimensiune: experiența evreilor ca popor rătăcitor și exilat a transformat ospitalitatea în lege morală. Porunca „iubește străinul, pentru că și tu ai fost străin” subliniază că experiența vulnerabilității generează o datorie morală față de ceilalți. Spre deosebire de comunitățile arhaice, ospitalitatea devine aici universalizabilă și obligatorie, indiferent de resurse. 

Un mileniu mai târziu, când condițiile au permis ieșirea evreului din condiția de străin, prin fundarea statului iudaic, moralismul a fost abandonat în parte, ospitalitatea redusă și strict determinată de apartenența la iudaism, tratamentul străinului determinat de prioritățile etno-religioase și de controlul teritorial pentru obținerea omogeneității etno-religioase. Astfel tratamentul aplicat de statul actual și de conducătorii săi, populației palestiniene, indiferent și fără raport real cu acțiuniile violente ale Hamas, este unui tipic xenofob, fără nuanțe și fără milă. Colonizarea, expansiunea sunt continue. Doar limitările demografice impun un ritm reținut. De aceea în teritoriile supuse colonizării sunt propulsate familii animate de principiile natalității exapansive, propice colonizării susținute și încurajate de stat.

Roma și China: pragmatism juridic și ierarhic

Romanii au clasificat străinul juridic: peregrin, aliat, supus sau cetățean, integrându-l doar dacă accepta legile statului. În China imperială, străinul era primit dacă era util și accepta normele, dar era plasat într-o poziție inferioară. În ambele cazuri, integrarea depindea de pragmatism și utilitate, nu de moralitate sau compasiune.

Modernitatea: SUA, Europa și Japonia

În SUA, identitatea americană se deschidea străinului, dar condiționată de respectarea valorilor civice și a Constituției. Europa modernă, prin contrast, a fost marcată de logica națiunilor: tensiunile dintre majoritate și minorități au fost exacerbate de încercările statelor multinaționale de a favoriza supremația unei etnii. Multiculturalismul occidental este un fenomen recent, postbelic, legat de migrația din fostele colonii și nu poate fi extrapolat la întreaga istorie europeană.

Japonia prezintă un caz aparte: omogenitatea exclusivistă este explicată nu doar cultural, ci și geografic și geopolitic. Teritoriul limitat, densitatea mare pe zone restrânse și resursele naturale reduse au impus un control strict al integrării străinilor. Supraviețuirea și coeziunea socială au fost priorități, iar integrarea deplină a străinilor a fost restricționată. Astfel, Japonia exemplifică un model de ospitalitate limitată și strategie pragmatică de autoapărare.

Concluzie: lecțiile istoriei pentru Europa contemporană

Istoria arată că relația cu străinul se desfășoară între ospitalitate și apărare a resurselor și identității. Europa contemporană se află într-o tensiune între falsul ideal al multiculturalismului, care acoperă necesitatea de a răspunde declinului demografic european, și moștenirea naționalistă. Rezistența comunităților autohtone la presiunea unor grupuri de imigranți care refuză adaptarea este adesea etichetată drept „xenofobie”. Totuși, istoria demonstrează că există diferența crucială între ura necondiționată față de străin și apărarea culturală legitimă.

Europa are nevoie de un echilibru lucid: ospitalitate da, dar condiționată de respectul normelor gazdei. Altfel, riscul este dublu: radicalizare xenofobă sau dizolvarea identităților sub presiunea unui universalism abstract. Lecția generală este că nici ospitalitatea nelimitată, nici exclusivismul absolut nu oferă soluții durabile; doar adaptarea inteligentă la context și echilibrul între deschidere și apărare asigură stabilitate socială și coeziune.