Tezaur
după tezaur... așa se pierde identitatea unui popor, a unei națiuni.
Rând pe rând, elementele ce definesc spiritul unui neam sunt risipite,
distruse sau, mai subtil, exilate în uitare.
Arhiva Televiziunii Române a fost supusă primei
sale "arderi" pe 13 iunie 1990, un moment care a marcat începutul unui
proces insidios de ștergere a memoriei colective. Acum, o a doua
"incendiere" pare iminentă, o dispariție mascată sub pretextul
modernizării.
De ce? Simplu: pentru a se pierde orice urmă,
orice dovadă ce ar putea atesta decenii de minciună, manipulare și
adevăr incomod. O istorie stânjenitoare pentru cei ce doresc să rescrie
trecutul după bunul plac.
Un veritabil tezaur cultural, alcătuit din mii de
casete Beta ce conțin arhiva Televiziunii Române, a fost expediat peste
hotare în condiții cel puțin suspecte. La sfârșitul anului 2024, fără
aprobarea Ministerului Culturii și fără ca Arhivele Naționale sau alte
autorități competente să fie informate, aceste înregistrări de o valoare
inestimabilă, parte integrantă a patrimoniului național neclasat, au
fost transferate în Germania. Totul s-a desfășurat sub pretextul unui
așa-zis acord de „digitalizare gratuită” încheiat cu European
Broadcasting Union (EBU), o inițiativă ce stârnește numeroase semne de
întrebare.
Am fost martor ocular la prima incendiere din
1990. Eram reporter la Actualități TVR și am trăit acea tragedie ca pe o
rană deschisă în conștiința noastră colectivă. Astăzi, mă aflu din nou
în postura unui martor incomod la ceea ce se prefigurează a fi
distrugerea definitivă a arhivei TVR. Mă tem că, sub diferite pretexte,
se va șterge tot ce a mai rămas, ultimele probe care mai pot spune
adevărul despre trecutul recent al României.
Acesta este doar un capitol dintr-o strategie
amplă și calculată: tezaurul cultural dispare, resursele naturale sunt
exploatate fără discernământ, resursele umane sunt împrăștiate în toate
colțurile lumii. Pas cu pas, se șterge identitatea noastră națională
pentru a face loc unei populații migratoare, docile și fără rădăcini.
România asistă neputincioasă la propria ei
deposedare, într-o tăcere asurzitoare. Fiecare arhivă pierdută, fiecare
document șters, fiecare mărturie eliminată înseamnă un pas mai aproape
de uitare, de anihilarea identității naționale. Și, odată pierdută
memoria colectivă, cine va mai putea spune adevărul? Cine va mai putea
reconstitui firul istoriei autentice, al suferinței și al luptei pentru
libertate?
Suntem martorii unui proces lent, dar sigur, de
distrugere a României profunde, a acelei Românii care a rezistat prin
veacuri datorită memoriei sale culturale.
În fața acestui dezastru tăcut, singura armă rămasă este conștiința trează și refuzul de a uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu