Treceți la conținutul principal

Conf.univ.dr. Aurel V. David ACTUALUL RĂZBOI ROMÂNO-ROMÂN- UN RĂZBOI INTERN, CU MULT COST, DAR FĂRĂ ROST -

ACTUALUL RĂZBOI ROMÂNO-ROMÂN - UN RĂZBOI INTERN, CU MULT COST, DAR FĂRĂ ROST -

Conf.univ.dr. Aurel V. David

De la refacerea statalității din vatra Daciei getice, distruse de legiunile Romei la începutul erei creștine și până în epoca modernă, când s-a născut statul național, românii au fost angrenați, de regulă fără voia lor, în așa-numitele „războaie de apărare”. Românii au purtat războaie de tip „roza vânturilor”, întrucât vatra neamului lor, așezată în „calea tuturor răutăților”, a fost aproape permanent agresată de hoarde sângeroase venite dinspre toate zările, dorind „pământ și apă”.


Astfel, am citit în cărțile de istorie despre năvălirile neamurilor migratoare numite goți, huni, slavi, avari, bulgari, pecenegi, uzi, cumani, unguri tătari, iar mai târziu despre agresiunea unor regate sau imperii construite de unguri, poloni, ruși, turci, austrieci. În paralel, am auzit despre simbolurile luptei pentru identitate, independență, suveranitate, statalitate, precum: Gelu, Glad, Menumorut, Dragoș, Basarab, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu.


Istoria românilor a cuantificat agresiunile dinspre toate zările, iar copiii școlari au aflat că actorii acelor confruntări sângeroase se împărțeau în două mari tabere: de o parte „ai noștri”, adică românii, de cealaltă parte, „dușmanii”, adică străinii. În școală am învățat cu sârg despre evoluția în timp și spațiu a statalității românești, care a avut ca nucleu principatele Moldova și Valahia; în 1862 statul național a primit, oficial, numele România, în 1881 s-a transformat în regat, în 1913 a alipit Cadrilaterul, iar în urma războiului pentru reîntregire națională, a fost desăvârșită unitatea națională, prin unirea cu România a Basarabei, Bucovinei, Ardealului și Banatului.


România întreagă a străbătut perioade de mărire și decădere: în anul 1940 a pierdut partea de nord a Transilvaniei, Basarabia, Bucovina, Ținutul Herța și Cadriaterul. Apoi, România ciopârțită a participat, de nevoie, la război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, apoi alături de Uniunea Sovietică împotriva Germaniei. A străbătut apoi, în condiții vitrege, perioada „războiului rece”, iar după evenimentele din anii 90 ai secolului trecut românii au fost ușor convinși că au intrat într-o nouă perioadă, de democrație lungă, numită însă de cei care au construit-o, „pace fierbinte”.


Dinspre orizontul apusean a apărut iluzia că au dispărut dușmanii externi, deci urma o perioadă de fericire generală. Însă, artizanii noii construcții politico-statale comunitare, în acord cu „românii noștri” au înțeles că nu-i bine ca românii să vegeteze, inventând un nou dușman: „românii lor”. Astfel, întâi le-au creat imaginea de plâns, apoi i-au zdrențuit în grupări politice și civice, i-au stors de resurse și au revitalizat „cozile de topor”. Cu ajutorul acestora, maeștrii „diversiunii intestinelor” au aplicat pe spinarea tuturor românilor, „ai noștri” și „ai lor”, un nou tip de conflict: războiul româno-român, care este în mișcare, dar căruia nu mulți semeni de-ai noștri știu să-i descifreze sensul și scopurile, dar mai ales să-i developeze fondul, forma și conținutul.

1. Noțiuni și concepte pretabile „războiului intern”

Istoria scrisă a omenirii a consemnat un șir nesfârșit de conflicte de scurtă sau lungă durată, între două sau mai multe entități socio-politice, devenite adversari (inamici), având ca premise o ceartă, neînțelegere, vrajbă, gâlceavă, care degenerează în agresiuni, cotropiri de teritorii, jafuri, teroare, ucideri etc. Acestea au fost denumite cu termenul „război”, pe care unii lingviști români îl extrag, de obicei, prin preluare mecanică, din limbile slave.

Războiul (răzbelul, în vechi grai românesc) semnifică un conflict armat, militar sau nemilitar (civil), de scurtă sau lungă durată, între două sau mai multe grupuri socio-politice, state, coaliții de state, pentru realizarea prin forță a unor interese economice, etnice, financiare, politice, teritoriale etc.

Din definiția războiului, prin extrapolare se poate construi un nou concept, care definește „războiul intern”, adică conflictul la care participă, cu arme simbolice, unele părți din populația unui stat împotriva altor părți ale aceleiași populații. „Războiul intern” definește, astfel, o formă de război civil, nonmilitară și nearmată, între două sau mai multe grupări socio-politice de orientări diferite din interiorul unui stat, aflat într-o democrație bolnavă, în stare aproape de anarhie, sau într-o feudă în curs de colonizare, în vederea schimbării prin violență simbolică și fizică a ordinii politice sau de stat ori pentru menținerea ordinii politice existente.

În ecuația „războiului intern” operăm cu următoarele sintagme, care vor fi sau nu, acceptate în limbajul de specialitate:

1. Frontul civic intern: totalitatea organizațiilor socio-politice și etno-spirituale ale societății civile, care sprijină în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, interselor și nevoilor națiunii aflată sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.

2. Inamicul intern: grupul, gruparea sau organizația socio-politică ce încearcă să-și atingă obiectivele și scopurile prin înlăturarea, eliminarea sau chiar nimicirea simbolică, dar și fizică a forțelor interne considerate ostile, folosind mijloacele războiului informațional (sau mediatic), cu derivatele sale: războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă-control, războiul electronic, războiul web etc.

2. România – spațiu de desfășurare a „războiului româno-român”

În contextul geopolitic actual, România se află în plin „război intern”. Acesta își are izvorul într-o ură neexplicată, izbucnită cu vigoare în urmă cu trei decenii, în contextul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, pe care unii semeni de-ai noștri încă le denumesc „revoluție”. Dacă acceptăm că revoluția este o lovitură de stat reușită, acceptăm și faptul că atunci a fost „revoluție”, dar numai pentru cei care au cucerit puterea politică și au pus mâna pe avuția produsă social de către cei care au crezut multă vreme că sunt „oamenii muncii”. Această ură, care s-a extins de pe plaiurile Dâmboviței spre toate marginile vetrei, în cruciș și-n curmeziș, dar și pe toții fușteii scării sociale și politice, de sus în jos și de jos în sus, a generat în timp, cu creșteri și scăderi în intensitate, trei tipologii umane, numite generic „omul politic”, „omul de afaceri”, și cu voia acestora, „omul muncii”.

Însă, în paralel cu aceste tipologii umane au apărut, pe nesimțite, sau în mod violent, grupuri clar definite, grupuri definite neclar și grupuri nedefinite, oculte, care s-au erijat în port-drapel pentru „cei frustrați”, „cei marginalizați” sau „cei mulți”. Astfel, în arena politică, devenită din arenă de jocuri olimpice arenă de gladiatori autohtoni, cu antrenori străini, s-au conturat grupuri structutate pe fundament politico-ideologic, pe culori, care au început o nouă bătălie pentru redistribuirea resurselor de putere.

Astfel, în democrația românească și-a făcut loc „gașca politică”, vizibilă în vremuri de liniște politică și pace socială, dar și „haita politică”, ce-și face simită prezența, prin vorbe meșteșugite, ieșite din voci hodorogite, pițigăiate sau zgârâiate și arătarea mușchilor în vremuri de furtună politică sau ceartă ideologică. Sub aceste grupuri se află mulțimea de oameni lipsiți de resurse, care au impresia falsă că participă, prin vot, la actul de decizie. Dacă „găștile politice” și „haitele politice” au nevoie de sprijinul acestora, îi numesc „popor”, și-i gratulează cu epitete la care aceștia nici nu se așteaptă, iar dacă n-au nevoie de sprijinul lor îi numesc „prostime”.

După scurgerea implacabilă a timpului, am aflat că în tumultul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 s-au luptat „români contra români”. De atunci și până astăzi în România „cineva” tot inventează „inamici” și dirijează gândurile și faptele unor grupuri care, fără nici un motiv plauzibil reîncep confruntările verbale și fizice în stradă, apoi le extind în parlament, iar în cele din urmă le duc în parlamentul european.

Astăzi, România a ajuns, fără voia românilor conștienți de sine, spațiu social ciobit de feudali democratizați și zdrențuit de grupări și partide politice, mult mai multe decât culorile curcubeului, dar mai ales spațiu de confruntare ascunsp sau pe față între Marile puteri politico-militare (mari găști și haite) pentru întâietate la resursele solului și subsolului. Acest spațiu, care-și pierde pe an ce trece funcția socială, este ușor de controlat și dominat, putând fi supus desfășurării „războiului intern”, ca experiment sau ca metodă de pedepsire a unui popor care nu vrea să-și dea resursele „găștilor politice” și „haitelor politice” din interiorul satatului sau din afara acestuia.

Actualul „războiul intern”, reaprins prin nelipsitele „trompete” și propagat prin guralivele „cozi de topor”, este favorizat starea de fapt a statului român, marcată de democrația bolnavă, starea aproape de anarhie și situația de feudă în curs de colonizare. Aceste realități geopolitice, atipice pentru un stat suveran, membru N.A.T.O. (din anul 2004) și membru al Uniunii Europe (din anul 2007), inventate, de regulă, de centre de putere transnaționale sau supranaționale, dar cu ajutorul interesat al unor grupuri din interior, apasă greu pe destinul națiunii române, dar și a statului național.

 Potrivit Constituției, statul român este definit ca stat de drept, democratic și social. Însă, un tablou creionat chiar „pe genunchi” dezvăluie starea care explică de ce în „România” - creată în urmă cu un secol, prin „Marea Unire” a românilor, dar și prin jertfa unui nesfârșit șir de înaintași - așa-zise instituții sau organizații, dar și grupuri neclar definite sau indivizi sosiți de aiurea ori ieșiți din anonimat sau conservare ca ciupercile după ploaie, lucrează pe față sau ocult împotriva națiunii române și nu pentru națiunea română. Expresiile mecanice, favorizante, ale acestei „stări de avarie” a statului român pot fi identificate, după caz și conjunctură geoplitică, astfel:
- Parlamentul - când este „plin ochi” cu cetățeni ziși „români” care, în marea lor majoritate sunt susținuți de „găști” și „haite” politice; aceștia nu au ce căuta în „Casa Poporului” - construită în vremea unui președinte înlăturat de la putere prin mijloace violente, al cărui nume mulți l-au uitat, iar alții se codesc să-l pronunțe;
- Guvernul - atunci când declară că se pricepe „la orice”, dar arată că se pricepe mai puțin la guvernarea țării; un astfel de guvern, format pe baza „algoritmului politic”, deci a cârdășiei politice, nu este în stare de a gândi și elabora, în timp util, strategii de dezvoltate a țării, deci în folosul națiunii române, ci doar norme de facilitare a metodelor de înavuțire a clientelei politice (un fel de „camarilă”), în detrimentul „poporului de jos”;
- Președintele țării - atunci când este implicat pe față sau pe dos, în cruciș și-n curmeziș în luptele politice, este marcat de profund partizanat politic, favorizând anumite culori politice, este stăpânit de reacții atemporale sau nu-și poate depăși condiția de comandant de navă, primar de provincie sau simplu secretar de partid;
- Grupuri de putere create prin forță și persuasiune, mascate în instituții de forță ale statului -, care deturnează instituțiile de la misiunea lor constituțională și le orientează ideologic spre căutarea, identificarea și aflarea inamicilor politici; acestea acționează pe principiul: întâi reperăm ținta (pusă pe tavă de delatori prefabricați), apoi o reținem (prin „săltarea de pe stradă”, pentru spectacol mediatic), după care o arestăm în sediul unei instituții de forță și o plimbăm prin fața „presei” pentru a obține efectul psihologic asupra acesteia, iar în final întrebăm „impricinatul” dacă-și recunoaște faptele imputate, despre care n-a auzit până atunci.
- Partidele politice construite pe principii de „gașcă” sau de „haită”, preocupate mai mult de creșterea propriei puteri economice, politice, financiare și informaționale, nu de politica socială, adică de cea privind ridicarea stării materiale și spirituale a cetățeanului;
- ONG-urile cu ramificații interne, dar mai ales internaționale, care lucrează pe față sau ocult, în funcție de interes sau de cerințele „stăpânilor”, arogându-și dreptul de a reprezenta societatea cvilă și acționând la comandă politică pentru a face presiuni asupra adversarilor politici.
- „Presa aservită puterii politice” - formată din „acoperiți” sau „descoperiți” - care acționează la comanda puterii politice, „toacă” de dimineața până seara oponenții puterii politice, creează, întreține sau distruge imaginea celor intrați în vizorul puterii politice, furnizează semnale și transmite mesaje prin care orientează publicul favorabil puterii politice.

Pe un asemenea fundament ideologic alunecos, colțuros și neuniform, în România au fost comise, în ultimii ani, abuzuri și încălcări ale drepturilor omului. Arestările intempestive, făcute „la sorocul prestabilit” sau „cu trâmbițe și surle”, în aplauze sau huiduieli de pe margine, au creat în societatea românească o adevărată psihoză de teamă continuă. Aceasta a fost, asociată, instinctual, cu deviza: „Statul te arestează, statul te eliberează. Dacă dai pe gușă ce trebuie, scapi de urgie, cu mulțumirile de rigoare. Dacă faci pe mutu rămâi după gratii”. Arestările au urmat, în funcție de un anumit interes, un adevărat ritual, conceput din structuri oculte și pus în operă de structuri instituționale specializate, într-o succesiune de scenete din care n-a lipsit „tocarea în presă”, pentru a-l termina psihic pe „impricinat”.

Cazuistica în materie confirmă că, indiferent ce-a spus cel săltat de „mascați” după arestare, „joaca de-a justiția” s-a încheiat, de obicei, cu statutul de „urmărit penal”, căruia i-a fost anulată orice credibilitate. Cuvântul „penal” este vehiculat zi de zi, de pe străzi până în parlament și chiar până în parlamentul european și implementat cu măiestrie în mintea omului de rând de către reprezentanții puterii politice, prin mijloace de propagandă de ultimă tehnologie. Acest cuvânt a devenit atât de obsesiv și de temut, încât cine vine pentru prima oară în București are impresia că acum, în această secundă, se dărâmă peste noi, cu mare zgomot și cu mult praf, Casa Poporului, și mai mult, își întoarce Dâmbovița curgerea spre Curtea de Argeș.

*
 În România, democrația este afectată de boli grave.

După aproape trei decenii de „democrație și stat de drept”, a devenit evident că democraţia implementată pe malurile Dâmboviței și extinsă la nvelul întregii țări nu poate rezolva actualele probleme economice și mai ales, problemele sociale ale românilor. Acestea sunt înlocuite de către politicienii aflați temporar la putere, în chip meșteșugit, cu vorbe mieroase sau acide, cu promisiuni demagogice, în care cred și ei „pe jumătate”. Însă, „politicianul român” - adică forma alterată a „omului politic” -, coechipierul nelipsit al „omului de afaceri”, nu poate oferi sau nu vrea să ofere soluţii de lungă durată pentru „cei de jos”, întrucât dacă aceștia urcă pe scara socială emit pretenții la luarea deciziilor și la împărțirea resurselor. Gândul și fapta „politicianului român” sunt cuplate în permanență la interesul, de multe ori nemărturisit, al menținerii scaunului bine tapițat și vopsit în culori învingătoare, aducător de faimă și notorietate în „cercuri înalte”, cu reverberații în societate, dar mai ales aducător de avuție.

În actualul moment geopolitic, democraţia în România se află în faţa a două spinoase probleme existențiale:
- pe de o parte, este redusă, în mod inacceptabil, dar explicabil, dintr-un interes ocult sau la poruncă externă, de factură comunitară sau imperială, la simpla exercitare a votului;
- pe de altă parte, condiţiile de exercitare a puterii de decizie economică și politică pentru „popor” sunt stabilite sau sugerate de către grupuri de interese, deci în mod nedemocratic.

Aceste realități socio-politice, generate, întreținute și ținute sub control de „centre de putere” de cele mai multe ori necunoscute, au creat tipul „omului bun la toate”, care se implică în orice domeniu, deși e pe dinafară, vorbește mult și neîntrebat și nu-i capabil să tragă concluzii dintr-o dezbarere. Acest tip uman, adaptat și adaptabil la realitățile geopolitice aflate în plină mișcare și transformare, cunoscut în „popor” cu simplul atribut de „democrat”, a ieșit incognito din bârlogul celor nebăgați în seamă și a devenit, de cele mai multe ori, peste noapte, lider peste mulțimi care nici n-au auzit de el. La concurență acerbă cu acesta, alt tip de „demcrat” a ieșit la lumină cu multă larmă și spectacol mediatic din rândul „poporului” sau din rândul elitelor politice. Potrivit practicilor democrației dâmbovițene, ambele categorii de lideri susțin în public că sunt preocupaţi să reflecte, prin gând și faptă, voinţa politică, adică ceea ce dorește electoratul. Însă, miezul democraţiei, adică luarea deciziei pe baza voinţei celor ce compun comunitatea, rămâne neatins de către „popor”, care a fost, practic, înlăturat de la actul de decizie.

În ultimii ani, elitele sociale românești au studiat și analizat, mai timid sau mai cu curaj, caracteristicile regimului politic construit și promovat în România. Unele „minți deștepte” au sesizat abruptele realități socio-politice, observând că România, aflată într-un con geopolitic, a pornit într-o direcție greșită, care poate avea consecințe asupra stabilității țării și stării de spirit a populației. Însă, anumiți lideri politici investiți cu autoritate statală, sprijiniți de structuri oculte și mai puțin de grupări politice, acționează în mod unilateral, partizan, pentru a găsi soluţii personalizate la problemele democraţiei românești. Profitând de puterea politică deținută, precum și de puterea personală asupra instituțiilor, aceștia își trimit „trupeţii” - mascați sau nemascați -, în locurile considerate ca pericol pentru propriul model democratic. Însă, modul grosolan sau chiar brutal în care acționează aceste „trupe” nu conduce la refacerea stării de democrație autentică, adică democrație reală, ci doar la „desfigurarea democraţiei”.

Astfel de elite politice violente prelungesc o dominația unei puteri politice funeste, care meține societatea românească, de la vlădică la opincă, într-o stare de nesiguranță și de teamă. Ele sunt preocupate doar de malformarea ocultă a procedurilor democraţiei, astfel ca, prin voința electoratului să aibă „spatele” asigurat de cât mai mulţi susținători din rândul parlamentarilor, preşedinţilor de consilii și primarilor de toate nivelurile. În același timp, „elitiștii” urmăresc cu perseverență diabolică și acționează cu îndârjire proletară pentru păstrarea, cu orice efort și cu orice preț, a puterii politice, fără să țină seama de incompetenţa afișată, precum și de catastrofele provocate, în chip evident, de deciziile luate.

Elite sociale, conștiente de „destinul cetății”, adică de starea „celor de jos” se întreabă și își întreabă semenii dacă pentru astfel de fapte necurate, dar mai ales pentru afectarea ordinii democratice, desfigurarea democrației și uzurparea drepturilor cetățenești vor răspunde cei vinovați. Unii dascăli trecuți prin două sisteme politice - socialist și capitalist -, avertizează că cei vinovați vor fi trași la răspundere, mai devreme sau mai târziu, căci „în viață totul se pălătește”, însă nu se încumetă să prezizeze: cel fel de răspundere va apăsa asupra capetelor acestora: politică, morală sau penală ?
*
 România se află în „stare aproape de anarhie”.

„Anarhia”, definită ca stare de dezorganizare, dezordine, haos în societate, în instituțiile statului, generează, pe cale de consecințe, atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului sau a unor grupuri față de normele și regulile sociale. În contextul actual, precum se vede cu ochiul liber, la vârful politicii și în fruntea instituțiilor statului român s-au cocoțat, prin așa-numitele „jocuri de putere” sau prin jocul hazardului, indivizi neaveniți, dar violenți, de gândirea și acțiunile cărora depinde atât soarta statului român, cât și destinul fiecărui român.

Mulți dintre cei care se autodefinesc drept „demnitari ai statului” au trecut doar prin „școala driblingului politic”, fiind lipsiți de profesionalismul necesar gestionării în folosul obștii a treburilor publice. Aceștia nu sunt capabili să producă decât „mătreață politică”, un produs al gândirii și acțiunii politice violente sau ineficiente, pe care, pentru a eficientiza, o asociază cu sfidarea cu bună știință sau conștientă a ierarhiilor instituționale, dar mai ales a normelor juridice care ar trebui să stea la baza actului de guvernare.

Prin astfel de demersuri făcute sub masca lozincardă a „implementării democrației”, din societate bine așezată, România este adusă, pe neobservate, la adăpostul strigătelor din stradă și a vociferărilor din parlament, în pragul anarhiei. Pe acest fond, sunt întreținute și amplificate condițiile necesare producerii dezordinii, împiedicării exercitării actului de guvernare și nesupunerii față de legi sau de autorități.

Analize sociologice recente privind „starea națiunii” confirmă că formulele anarhice de conducere a țării, impuse și implementate sub privirile nepăsătoare sau neștiutoare ale „celor mulți”, dar mai ales sub imboldurile și sprijinul neasumat sau chiar proclamat al arhitecților comunitariști, risipesc resursele existențiale ale poporului, distrug structurile instituționale ale statului și-i afectează funcționarea normală. Din aceste stări de patologie socio-politică indusă rezultă starea precară a cetățeanului și sărăcia accentuată, indiferent de vârsta sau poziția socială, fiind facilitată dezvoltarea corupției, care a devenit un adevărat flagel, o adevărată „râie”, de care cu greutate va putea scăpa poporul român.

„Minți luminate”, ieșite din sânul poporului român, sesizând pericolul social, au studiat modul în care „anarhia distruge România”. Studiile respective au oferit decidenților politici repere pentru vindecarea acestei boli generată de factorul politic, dar care afectează, prin consecințe, în primul rând, „poporul de jos”, adică „talpa țării”. Concluziile au evidențiat că actele și faptele săvârșite în stil anarhist de către indivizii cocoțați în instituții precum ciorile în salcii, conduc la dezorganizarea României, ca stat național și unitar, atât pe orizontală - dezorganizare oranizațională -, cât pe verticală - dezorganizare instituțională. Exemplul cel mai elocvent este lipsa de comunicare și conlucrare, în ultimii ani, pe temeiul Constituției, între Parlament, Guvern și Președinte, precum și concurența, dusă până aproape de confruntare, între instituții ale statului, implicate profund în politica de partid și de grupuri de interese concurențiale sau rivale.

Deciziile politico-statale luate de multe ori în pripă, adică „pe genunchi”, pentru a favoriza anumite grupuri de interes, în detrimental interesului național, arată cum este guvernată România și în folosul cui?, sau mai bine spus, cum nu este guvernată și de ce?. Din răspunsul calificat la aceste întrebări, în „popor”, adică în „mulțime”, s-a creat percepția potrivit căreia e bine ca „guvernanții să nu facă nimic, să stea în birourile lor sau să plece în concedii plătite de „popor” unde și-a înțărcat Mutu bălaia, căci țara se descurcă mai bine singură, adică fără ei!”

Oamenii „conștienți de sine”, trecuți prin greutățile și frământările a două sisteme politice rivale, deci diferit colorate, încearcă să facă previziuni pentru momentul de importanță istorică, respectiv aniversarea unui secol de la fondarea statului național unitar român. Însă, analizele efectuate au creionat două două categorii de previziuni:
- unele optimiste, potrivit cărora România va depăși starea aproape de anarhie și se va înscrie în rândul țărilor dezvoltate, cu democrații consolidate.
- altele pesimiste, potrivit cărora haosul va cuprinde România, iar anarhia deplină „bate la ușă”.

*

 România a fost transformată într-o feudă în curs de colonizare.

Puterea politică de la București are, de aproape trei decenii, protectori externi, de mari dimensiuni gopolitice și geostrategice, cu putere de dominare în stil democratic, iar România nu are dreptul de a se dezvolta decât cu aprobarea tacită sau chiar expresă a acestora. Marile Puteri protectoare de astăzi sunt diferite doar ca formă, denumire și formule de exprimare publică față de Marile Puteri europene care, în schimbul unui tribut sau recunoașteri ca „prieten-stăpân”, au protejat și manevrat Principatele Române din vremea domniilor fanariote până la formarea statului român modern.

Marile Puteri actuale - asociate cu „bazele militare”, „euroregiunile” sau „multinaționalele” - au pătruns în economia națională și în viața socială prin promisiuni, intimidare, forță, îngăduință, „bunăvoință trădătoare” sau prin efracție și au transformat România în feudă, pe care o colonizează cu metodă și rigoare, după propriile lor interese. Acești incisivi și penetranți factori de presiune, agresiune și dominație au găsit înăuntrul statului român sau a așa-zisei „societăți civile”, fără multe investigații și promisiuni de bunăstare, indivizi frământați și preocupați de interesul stringent de a avea „stăpân dinafară”, strigând din răsputeri că „vreau o țară ca afară”. Dar, mai ieftin au găsit „cozi de topor”, răsărite din sămânță autohtonă, intrate în adormire în perioade de afirmare a statalității românești, dar reactivate, pe făgașul succesiunii de generații, ori de câte ori un nou imperiu a călcat iar vatra neamului în căutare de „pământ și apă”.

Acești factori de dominație locală, continentală sau chiar mondială s-au transformat astăzi în stăpâni ai statului român și ai poporului român, fac ceea ce doresc, când doresc și cum doresc, dar nu dau nimănui socoteală. Statul român, care și-a pierdut o parte din prerogativele suveranității, precum și națiunea română, căreia i-au slăbit drastic funcțiile sociale, sunt neputincioase în fața acestui nou tip de agresiune, mai perversă decât războiul clasic.

Semnele vizibile ale acestei realități geopolitice patologice și degenerative sunt susținute de către așa-numiții „actori interni”, care lucrează în cârdășie cu cei externi la dezmembrarea României, prin acțiuni fizice sau simbolice vizând:
- agresarea statului român - urmată de pătrunderea corupției endemice în viața politică și în instituțiile statului, distrugerea patrimoniului cultural national, pierderea) teritoriului național și spolierea economiei naţionale;
- defăimarea credinței neamului - mai ales a bisericii naționale, atât de către elite politice oligarhice, cât şi de către „centre de putere” din exterior, care-și arogă dreptul de a impune alte forme de spiritualizare;
- diabolizarea poporului român - prin promovarea pe plan mondial a unor imagini deformate despre români, cu generalizări defăimătoare, jignitoare şi umilitoare la adresa românilor;
- discreditarea sentimentului naţional - prin aruncarea în derizoriu a valorilor naţionale, crearea psihozelor facebookiste (componentă a manipulării globaliste), intoxicarea folclorului românesc (fenomenul „bălălău”, manelismul) și ridiculizarea noţiunii de patriotism;
- slăbirea vitalității românilor - marcată de creșterea ratei sinuciderilor, emigrare masivă (forţată), impunerea unei mentalităţi comunitare în locul celei naţionale, intrarea sistemului medical în colaps, scăderea dramatică a natalității.

Prin distrugerea sistematică a economei naționale și transformarea ei, cu mare pompă, în „economie de piață” (unde totul se vinde și se cumpără, inclusiv trupuri și suflete!) generația actuală, răsărită în focul încleștărilor de acum aproape trei decenii, a fost privată „cu metodă” și în mod subtil de puterea de a se opune eficient tăvălugului comunitarist și globalist, ai cărui actori trâmbițează zi și noapte că vor binele omenirii și, în primul rând a tinerei generații. Puterea de rezistență a românilor, confirmată de istorie, a fost sălăbită în mod evident prin migrarea în Occident, în mod extrem de dureros, a corpurilor profesionale, deci a celor care produc resursele existențiale, de satisfacie și de afirmare a națiunii române.

Spectacolul mediatic la care suntem martori în aceste vremuri confirmă că „multinaționalele” se pregătesc pe față sau ocult să serbeze victoria asupra României, ca stat național cu atributul „român”, pe care au reușit să o rupă în două mari bucăți, numite eufemistic: „românii din țară” și „românii din diaspora” - numiți de către unii politruci „românii de pretudindeni”, adică de nicăieri!, pentru că în fond ei sunt „românii care trăiesc afara granițelor statului român”).

3. Actorii „războiului intern”:

„Războiul intern” are drept actori grupuri, grupări sau organizații cu fundament politico-ideologic extremist, care se raportează la anumite simboluri și se identifică în mod abuziv sau arbitrar cu anumite partide sau grupări politice ori segmente ale „societății civile”. În spatele acestora se află anumite „grupuri de interes”, care au privatizat subtil intersul național, lucrând în folos propriu sau în folosul unor „centre de putere” transnaționale. De regulă, partidele politice, organizate în virtutea normelor democratice, resping în public asemenea asocieri, iau atitudine, se dezic de asemenea entități sau păstrează tăcerea, atunci când anumiți membri de partid sunt implicați, cu voie sau fără voie, în „războiul intern”. Aceste entități, mai bine sau mai puțin definite, sunt, în fapt, găști - în vremuri liniștite sau haite - în vremuri de tumult socio-politic.

Potrivit DEX, „gașca” (cârdășia, clica) este un grup restrâns de oameni, lipsiți de principii morale și sociale, care se află, de obicei, la periferia societății, uniți între ei în vederea săvârșirii unor acțiuni comune pentru satisfacerea ambițiilor și intereselor personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății. Găștile se prezintă, de regulă, în culori ale unor partide politice, dar funcționează potrivit principiului: „Gașca creează șeful, iar șeful creează gașca”. Atunci când au reușit să penetreze instituții ale statului sau partide politice adevărate, găștile devin deosebit de eficiente, „se umflă-n pene”, reușind să-și impună, prin manevre demne de luat în seamă, chiar de invidiat, interesele în detrimental altor găști, care în democrație nu dispar, ci se reproduc ca tenia, adică se multiplică și se răspândesc pe orizontala și pe verticala societății. Membrii găștilor învinse rămân pentru moment cu buzele umflate, dar nu se resemnează, nu cedează, ci gândesc și inițiază alte „fapte de gașcă”, iar în funcție de situația din „câmpul tactic”, caută și găsesc alte găși care-i adăpostesc și-i folosesc, la nevoie, în funcție de interes.

Potrivit DEX, „haita” este un grup (bandă) neorganizat de persoane din aceeași tagmă, care încalcă legile și normele de conduită instituite în societate, se aruncă pentru pradă asupra unor grupuri, comunități sociale sau organizații, dezlănțuind cruzime și teroaresimbolică sau chiar fizică. Potrivit spiritului „haitei”, într-o „haită” aflată în mișcare, primii membri sunt cei mai slabi şi bolnavi, care imprimă ritmul de mers întregii „haite”. Dacă ar rămâne în urmă, ar pieri, însă în caz de „ambuscadă”, ei sunt primii sacrificaţi. Aceștia merg în față și bătătoresc „poteca”, pentru a economisi puterile celor din urma lor. Sunt urmaţi de câțiva membri puternici ai „haitei”, care formează avangarda, iar în mijloc se află averea „haitei”. Apoi, alţi câțiva membri formează ariegarda, iar ultimul, aproape izolat de „haită”, este Il Capo, adică bosul, conducătorul, șeful, care trebuie să-şi vadă toată „haita”, pentru a o controla, dirija, coordona şi a da comenzile necesare.

Pentru a-și realiza scopurile, atât „gașca”, cât și „haita” se folosesc, de mulțime, adică de „poporul de jos”, pe care-l consideră gloată (sau turmă) și-l manevrează după interes, combinând elemente de doctrină, politică și strategie în funcție de câștig sau pierdere de resurse materiale și putere politică.

Potrivit DEX, „gloata” este definită ca mulțime (pestriță), adunătură de oameni strânși într-un loc în dezordine („buluc”) sau ca totalitate a oamenilor simpli, denumiți în sens peiorativ „prostime”. În rândurile „prostimii” intră ușor cei care, neavând informația relevantă și cultu­ra necesară, ajung să creadă diversiunile și minciunile pe care le servesc diverși ma­nipulatori - politicieni de ocazie, propagandiști de meserie, ziariști de la diferite cotidiene, periodice sau televiziuni aservite unor po­ten­tați și alți „mușterii” care-și ordonează mișcările aducătoare de notorietate în funcție de „mirs” sau de locul din care răsare sau apune soarele pe care-l adoptă ca simbol. Însă, neputând discerne în timp util în­tre minciună și adevăr, aceștia intră cu voie sau de nevoie în rân­durile „prostimii”, pe care la început o energizează, apoi o moleșesc până la topire în „marea mută”.

În România de astăzi, rândurile „prostimii” le în­groașă atât analfabeții, disperații, inculții, cât și săracii „lipiți pământului”, precum și cei lipsiți de discernământ. Însă, lip­sa de discernământ nu ține seama doar de categoria socială. Cazuistica în materie arată că mulți oameni sunt manipulați pe neștiute, în mod ordinar și devin dependenți de un comunicator pervers, adică de un „șmecher” sau de un priceput în păcăleli, adică de un „băiat deștept”, care le strecoară în creerul mic „vești utile”, de care devin dependenți, ca de un drog. Din păcate, cu cât România se afundă în modelul de democrație impus și proslăvit de politicieni, sub bagheta celor „de afară”, cu atât rândurile „prostimii” se îngroașă, se concentrează în puncte sensibile sau se dispersează pe vatră. În acest context, șansa de a ieși din zona frământată a manipulării și de a construi o societate așezată, sănătoasă, devine un deziderat, la care visează mai ales tânăra generație.

În societatea românească de astăzi este cunoscută și chiar vehiculată afirmația potrivit căreia „prostimea dezmembrează societatea, dar asigură liniștea politicienilor”. Sunt „minți luminate” care se întreabă:

„Cine are interes să mențină o numeroasă prostime, să o dezvolte controlat și să o utilizeze planificat ?

În România de astăzi, „războiul intern” se duce peste tot locul unde se află semeni de-ai noștri atinși de boala ideologiilor incompatibile, care se confruntă cu vorbe urâte, cu amenințări, strigăte sau chiar înjurături aruncate sau plasate meșteșugit, ziua și noaptea, pe pământ, pe apă și în aer, fără explicații sau argumente logice. Astfel, „războiul intern”a fost transferat și în spațiul Uniunii Europene, unde românii au pășit de curând cu mare încredere și speranțe de „mult mai bine”. Însă, imaginile oferite în ultimii ani de societatea Occidentului Europei i-au convins pe unii semeni de-ai noștri, „războinici” de profesie, că nu sunt mai prejos decât actorii „războiului intern” din statele cu democrații așa-zis consolidate. De pildă, recent, când în Franța se confruntau cele mai redutabile echipe de fotbal, românii rămași în țară au văzut pe ecranele televizoarelor, chiar fără ochelari, că la Marsilia francezii (gazde) s-au bătut cu englezii (oaspeți), apoi rușii (oaspeți) s-au bătut cu englezii (oaspeți) în oraș și pe stadion, iar la Nisa irlandezii (oaspeți) s-au bătut cu francezii (gazde) etc. Peste toate aceste imagini s-au suprapus în ultimul timp imaginile cohortelor de migranți din Europa răsăriteană, Asia centrală și nordul Africii. Astfel, s-a creat o imagine distorsionată a Europei mult visate, în care devastările, pagubele materiale, vitrinele sparte, mașinile distruse, sunt urmate firește, de intervenții brutale ale forțelor de asigurare a ordinii. Din cauza numărului mare de „huligani” și al nivelului de violență, acestea au fost depășite de situație.

Acolo s-a mai petrecut o bătaie cu pumnii, numită în grai dâmbovițean „păruială”, dar nu între ruși și francezi, ci între două grupuri de indivizi ce-și spuneau „români”, formate pe osatura unor galerii sportive, în speță fotbalistice: indivizi din galeria echipei Steaua - autodenumiți „ultrași” -, s-au păruit cu indivizi din galeria echipei Dinamo - „peluza Hâldan”. Aceste grupuri de indivizi agresivi și turbulenți au transplantat în Franța dușmănia dintre cele două mari cluburi sportive. În furia lor, „bătăușii dâmbovițeni” au devastat un bistro, oferind francezilor și altor străini prezenți acolo un spectacol jalnic, pe care nu-l pot susține în București decât cu mari riscuri evidențiate de regulă, prin ciomăgeală din partea Jandarmeriei franceze, echipată după ultima modă, în costume marțiene. Pe vremuri, cele două echipe reprezentaseră Armata și Miliția, dar „războiul galeriilor” acestora nu depășea gesturile obscene făcute cu oarecare precauție de o parte și de alta.

Acel „război româno-român”, purtat pe pământul Franței, s-a sfârșit prin reținerea temporară a mai multor combatanți, iar pentru 9 bătăuși români, retinuți de Poliție, s-au întocmit „dosare” (franceze), care i-au făcut scăpați la pas, nu cu fuga, că doar e democrație. Acei combatanți s-au întors destul de repede pe meleaurile natale, unde, după clipe de cugetare au pus la cale o altă „păruială” cu alte galerii, în aceeași lipsă de logică. Românii, preocupați de asigurarea hranei zilnice și de creșterea copiilor, au privit cu tristețe acele imagini.

Mai apoape de zilele noastre s-a desfășurat un nemaivăzut „război româno-român”, având ca arenă de luptă Parlamentul Europei, ca actori grupurile românești politice rivale din parlamentul României, iar ca vârf de lance europarlamentarii români trimiși acolo să reprezinte interesele statului român și a națiunii române. Acolo s-au confruntat verbal „români patrioți”cu „cozi de topor”, în manieră curat românească, cu invective și ponegriri „ca la ușa cortului”, sub privirile uimite și zâmbetele unor euroarlamentari care reprezentau cu tragere de inimă statele care i-au trimis în Parlamentul European. Astfel, românii din țară, dar și cei din afara granițelor României au văzut pe viu o „sfadă” fără nici un sens, din care nu ies nici învingători, nici învinși. Însă, este afectată imaginea și credibilitatea statului român și a națiunii română, care în aceste momente au nevoie de unitate națională, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la formarea statului național unitar român.

După aceste două spectacole, mulți semeni de-ai noștri se întreabă cu mare mirare dacă Uniunea Europeană a ajuns un tărâm abrupt, plin de primejdii, unde toată lumea se bate cu toată lumea, cu condiția să aibă cetățenie diferită? Unii analiști afirmă, cu destul temei, că în aceste momente tulburi pentru pacea Europei, atât a mai rămas din „spiritul european”.

4. „Războiul româno-român” cu amestec străin

Începând cu evenimentele din decembrie 1989, România a evoluat de la dictatură spre democrație și statul de drept, pe o cale extrem de sinuoasă, cu urcușuri anevoioase și coborâșuri abrupte. În acest context, în interiorul statului român s-a desfășurat o formă de război civil, nonmilitară și nearmată, între grupări socio-politice de orientări politice diferite. „Actorii” care au coordonat și controlat atunci din umbră această formă de război au inventat și pus la lucru încă un tip uman, care a primit denumirea generică de „omul străzii”. Acesta, de regulă lipsit de resurse și dependent de un stăpân, a fost ținut în așteptare și mobilizat „la trompetă” pentru a fi folosit pe post de „carne de tun” în duelul simbolic și fizic cu alte grupuri rivale sau în confruntările cu instituțiile de forță ale statului român.

4.1. Premisele „Războiului româno-român”

În urmă cu aproape trei decenii, în România s-a produs o mare încăierare între români, cu pierderi fără rost de vieți omenești și multe pagube materiale, numită de către unii și astăzi „revoluție”. Au urmat apoi mineriadele, fapte violente și sângeroase de tristă amintire, când cine avea „față de intelectual” lua bătaie de la „cetățeni”, numiți „oameni de bine”, în plină stradă, de la mărginașii de pe caldarâm sau de pe trotuare, fără explicații, dar cu multă ură proletară. În scurt timp, românii au fost informați de filosofi și ideologi redeșteptați și reactivați peste noapte, că au intrat într-o perioadă de tranziție spre democrație și statul de drept, iar la capătul acestei perioade vor vedea „luminița de la capătul tunelului”, adică va fi bine pentru toți. Dar, înainte de a le fi bine, românilor trebuia să le fie rău. De atunci, românii tot speră că se apropie de capătul tunelului, dar sunt tot într-o tranziție prelungită, pe care nu știu cum să o depășească, întrucât s-au trezit din reverie în noianul unei aprige lupte pentru supraviețuire, apoi pentru întâietate, în care au ajuns să se încaiere din „te miri ce”, chiar membrii aceleiași familii.

„Capete luminate”, care, de regulă au stat deoparte, au observat că în mințile multor români s-au produs niște mutații pe care n-au putut să le explice, iar astăzi nu pot să le înțeleagă îndeajuns. Sub influența ideilor de schimbare a țării cu orice preț, chiar prin jertfa celor arătați cu degetul au apărut, ca ciupercile după ploaie, „români de bine” - autodefiniți „revoluționari” - și „dușmani ai poporului” - numiți generic „securiști”- „teroriști”. Între aceștia s-a întrerupt orice comunicare, a apărut o dușmănie nebănuită în urmă cu puțin timp, apoi s-a produs „păruiala”, cu regretele adiacente ulterioare. Cei conștienți de cnsecințe s-au întrebat: „A fost bine ce-am făcut ?”, iar cei de pe margini, oameni cu minte multă și păr albit de vremuri, se uitau spre Cer și spuneau mărunțind din buze: „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”.

Dar, în același timp țara a fost străbătută în cruciș și-n curmeziș de așa-numiții „vestitori ai Lumii Noi”. Aceștia i-au convins pe mulți români nativi sau de import, adoptați din milă creștină, să ia în derâdere cuvinte, precum „popor” şi „naţiune”, iar cuvântul „patriotism” a fost considerat extrem de periculos atât pentru democrație, cât și pentru statul de drept. În paralel cu aceste tendințe potrivnice ideii de „națiune română”, diriguitorii politici ai statului român, au lucrat de zor, cu mici excepţii, mânați de la spate de arhitecții Europei comunitare, pentru a schimba viaţa românilor. În aproape trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, viața celor mai mulți români a fost schimbată, dar în rău, întrucât s-au trezit, apoi au simțit tot mai dureros că le-a fost distrusă „fibra naţională”, adică „tăria neamului”.

Astfel, euforia revoluționară, care fusese propagată prin toate mijloacele de comunicare, afișată pe blocuri înalte, dar și pe căsuțe mici și joase s-a diminuat, apoi s-a stins, spre disperarea „omului nou”. Însă, în vreme ce revoluția își serba perpetuu victoria asupra dictaturii, au apărut ca din pământ „băieții deștepți”, creații ale vremurilor noi și păstrați în rezervă de grupurile de interese care i-au zămislit. Aceștia s-au declarat, pe față, în aplauze provocate, fideli și apărători ai principiilor libertății absolute și a statului de drept. Însă, prin acte meșteșugite, profitând de „starea aproape de anarhie a țării”, au adunat resurse, cu iuțeală de mână, au format o nouă pătură de îmbogățiți, apoi au emis pretenții de a fi stăpâni (patroni) de oameni și de bunuri materiale. Au venit vremuri în care, pentru a obține un „post călduț”, orice individ trebuia să dea șpaga „unde trebuie” și sau să se înscrie într-un partid.

Gândirea revoluționară care preluase simboluri dâmbovițene și culori carpatine, a fost reformată atunci când s-a constatat, prin „strigare peste țară”, că revoluția a adus pentru unii bogăție, însă pentru cei mai mulți, sărăcie. Astfel, mulți români au început să se uite „chiorâş” la vecini, numai pentru că aceștia începură s-o ducă mai bine. În curând, cei care au acumulat mai multe resurse au fost acuzați „la grămadă”, că fac parte din tagma jefuitorilor averii statului, deci și a națiunii române, fără să accepte că aceștia și-au făcut un rost prin propria lor muncă, dând de lucru și altora. În astfel de context, societatea românească a fost împărțită, în mod arbitrar, în „bogați” și „săraci” sau „îmbogățiți” și „sărăciți”. Cei „îmbogățiți” au început să evite chiar rudele „sărăcite”, iar între cele două categorii sociale s-a produs o nouă dușmănie, aproape similară cu care care fusese în decembrie 1989.

În noul context geopolitic, regretele multor români pentru ceea ce a fost și cum a fost înainte de „revoluție” au început să fie exprimate în public cu tot mai mult curaj dătător de speranță. Astfel, cei mai mulți români au redevenit adepții și captivii unui stat ideal, cu un „Vodă” care să readucă liniștea în țară, să asigure condiții bune de locuit, precum și locuri de muncă. Însă, în așteptarea prelungită a unor vremuri mai bune, mulți semeni de-ai noștri s-au înstrăinat unii de alţii, au acceptat să fie iobagii ecranelor televiziunilor de știri, ai așa-numitelor „Tablete” sau ai Internetului.

Elite sociale „conștiente de sine” au sesizat această realitate tristă, au început să se facă auzite, în pofida riscurilor, afirmând cu tristețe în suflet că românii au ajuns la cheremul unor „terchea-berchea” sau „monştri cu chip uman”, care consideră că universul lor se închide în „cercuri” bine ferecate, în spatele unor vile luxoase, construite în țară sau cumpărate în străinătate, alături de „pipiţe” şi așa-numiții „parteneri de afaceri”.

Unul dintre observatorii atenți ai realităților socio-politice românești a fost în urmă cu câțiva ani, scriitorul Octavian Paler. Acesta a numit România „Republica Parchetelor” -, unde orice impricinat scapă de judecată doar dacă împarte la patru ce-a prăduit, plăteşte taxă de protecţie pe ceea ce-a muncit cinstit sau jură pe Biblie că nu mai votează cu „duşmanul de clasă”. Pe bună dreptate, scriitorul respectiv constata că „S-a ajuns prea departe; românii se bat cu românii, apoi cu vecinii, cu ungurii, cu bruxellezii, cu americanii, cu băsiştii şi cu useliştii. Nu mai există argumente, ci doar tătuci providenţiali „umflaţi” la tv de slugile preaplecate cu pretenţii de analişti”.

Actualul război româno-român se află sub supravegherea atentă a Înaltelor Porti străine, identificate astăzi în Statele Unite, Uniunea Europeană sau Rusia. Dovadă este conflictul dintre putere și opoziție desfășurat în urmă cu câțiva ani, în încercarea de detronare a președintelui, devenit „despot”. Atunci și-au dat seama românii că respectivul conflict dintre cele două grupări „fanariote” de la București declanșat în jurul detronării „despotului” s-a globalizat. Cancelarii străine și-au aflat printre „boierii pământeni” servi și aliați în marele joc geopolitic continental. Înaltele Porți străine cu interese în spațiul politico-statal românesc au profitat de slăbiciunea care afecta tot mai grav statul român și au mizat pe câte una dintre cele doua tabere, sperând că sprijinul acordat va fi răsplătit după încheierea războiului româno-român cu plata unui tribut mai consistent și fără alte pretenții.

4.2. Semnele vizibile ale declanșării „războiului intern”:

În actualul context geopolitic, semnele vizibile ale declanșării „războiului intern” sunt „polarizarea” societății și „ploaia” de partide politice.

a). „Polarizarea” societății

În momentul de față, românii n-au dușmani externi declarați, dar parcă se războiesc întruna, ei cu ei. I-a marcat atât de tare ce s-a întâmplat în decembrie 1989 încât, de atunci, nu mai reuşesc să încheie războiul cu ei înșiși. Voci timide și temătoare, dar și glasuri sonore și hotărâte s-au făcut auzite tot mai des, iar receptarea lor s-a făcut, de obicei, între „dileme vechi” și „dileme noi”. În România s-au creat și dezvoltat ungherele unei polarizări tot mai găunoase și prăpăstioase a societăţii. Într-o formă sau alta, această polarizare a persistat pînă în zilele noastre, având astăzi condiții și tendințe de a căpăta forme grotești sau chiar macabre.

Polarizarea societății a fost însoțită de sintagme și lozinci culese din panoplia vocilor pițigăiate sau răgușite a celor care au rămas perpetuu „revolutionari de profesie”. Mai întâi s-au confruntat simbolic, iar uneori fizic, mai ales cu pumnii, „revoluționari” și „comuniști”, apoi „fesenişti” şi „antifesenişti”, după care au apărut în arenă „neocomuniştii” şi „democraţii”, care se războiau zi-lumină, dar și după lăsarea întunericului, prin vorbe, gesturi, dar și huiduieli sau înjurături și chiar îmbrânceli. De departe, în acele vremuri de romantism politic, s-au evidențiat și au rămas în memoria socială susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu - care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare!” -, dar și contestatarii săi, care strigau: „Nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic!”. Apoi a urmat torentul zguduitor al „mineriadelor”, care au turnat gaz și paie pe focul mocnit, iar lozinca „Noi muncim, nu gîndim!” a sintetizat conflictul între intelectuali - divizați în mod pervers de către ideologii - şi „oamenii muncii” - al căror număr și putere socială se micșorau de la an la an, privind mânioși, dar neputincioși la distrugerea economiei naționale, devenită doar „economie de piață”. În viața politică de atunci, asupra unui singur subiect a existat consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întâlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor parlamentare.

Între timp, România a intrat în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, dar dihonia pătrunsă între români s-a răspîndit în ţesutul social, generând o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii unor președinți, prim-miniștri, partide politice sau creatori ori propovăduitori de opinie publică.

b). „Ploaia” de partide politice

Potrivit DEX, partid politic semnifică o organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere. După „revoluție” la Tribunalul Muncipal București au fost înregistrate 55 de partide politice. Unele au dispărut, altele și-au modificat denumirea, altele s-au comasat prin absorbție, altele au fost radiate. În mai 2015, Legea Partidelor Politice, în vigoare din anul 2003, a fost modificată (simplificând cerinţele legate de numărul minim de membri, care a coborât de la 25.000 de membri la 3 membri!). Astfel, pe „scena politică” s-a înregistrat o adevărată avalanşă de partide politice, cu ideologii definite sau neclar definite, dar toate cu pretenții de a urca pe scara politică și de a ajunge la resursele de putere, recum și la actul de decizie politico-statală.

Potrivit Registrului Partidelor Politice, în România există astăzi vreo 88 de partide politice, care se împart în: partide parlamentare, partide neparlamentare, formațiuni ale minorităților (nu sunt înregistrate în registrul partidelor politice, dar au totuși drept de reprezentare politică la toate nivelurile), partide desființate (asimilate).

Tribunalul Municipal Bucureşti a respins cererea de înființare a următoarelor partide: Partidul Comuniştilor, Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Revoluţiei a III-a Forţă, Partidul Vâlcenilor, Partidul Transilvania Democratică, Partidul Forţa Pensionarilor, Partidul Noua Revoluţie, Partidul Naţional Ţărănesc Maniu-Mihalache, Uniunea pentru Rădăuţi, Partidul Alternativa Civilă, Mişcarea pentru Medgidia, Partidul Naţional Român din Alba Iulia, Partidul Naţional Agrar.

Precum se observă, în acest plan se desfășoară fără pauze și cu toate pânzele sus, un „război informațional”, cu varianta sa impusă și dirijată de centrele de putere, numit război de comandă-control. Puzderia de partide politice existente în România confirmă zdrențuirea națiunii române și oferă terenul și materia primă necesare reluării „războiului româno-român” de pe alte trambuline politico-ideologice. În „centrele de putere” externe și interne, de obicei necunoscute „mulțimii”, unde se reclădește și se livrează pe piața consumatorilor de senzațional democrația dâmbovițeană, primează interesul celor „aleși” și nu nevoile sociale ale mulțimii, numite „popor” doar atunci când este chemată la vot. Acești corifei ai „noii ordini” cunosc de la dascălii lor comunitariști că un popor este cu atât mai ușor de condus, de dominat și de stors de resurse existențiale, cu cât este mai zdrențuit în grupări sau grupuri care-și spun „partide politice” și împart mulțimile în „bazine electorale”.

Cine are interes să mențină în România o puzderie de partide politice?

Cui folosește?

4.3. Elemente de strategie folosite de „găști” și „haite” politice

În „războiul intern”, inamicul intern utilizează elemente ale războiului informațional, vechi de când e lumea. Aceasta se desfășoară prin utilizarea, în funcție de „câmpul tactic”, a ideilor generalului chinez Sun Tzu, părinte al ştiinţei militare (secolul IV î.Chr.), regrupate în „arta războiului”. Acestea au ca scop înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, prin fapte, precum:
- arătarea generozității în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
- bazarea pe trădătorii aflați în rândurile „inamicului”;
- convingerea inamicului să creadă în posibilitatea salvării de la pieire;
- discreditarea a tot ceea ce merge bine în „tabăra inamicului”, începând cu „luminătorii de conştiinţă”;
- implicarea elitelor „taberei inamice” în afaceri dubioase, distrugerea reputaţiei și supunerea lor dispreţului propriilor aderenți;
- inducerea în eroare a inamicului, spre a-i diminua avântul și a deveni neglijent, apoi lovirea lui prin surprindere;
- infiltrarea peste tot a spionilor;
- livrarea de fete tinere (pe vremea lui Sun Tzî și băieți!), „pentru a-i lua minţile” inamicului:
- oferirea de bani și aur (pe vremea lui Sun Tzî „jad şi mătase”!) pentru a-i zgândări inamicului ambiţiile;
- perturbarea, prin orice mijloace, a funcţionării armatei inamicului;
- răspândirea discordiei şi conflictelor între „cetăţenii taberei ostile”, dar mai ales întărâtarea tinerilor contra bătrânilor;
- ridiculizarea tradiţiilor adversarilor;
- slăbirea voinţei „luptătorilor inamici” prin cântece persuasive (pe vremea lui Sun Tzî „cântece şi melodii senzuale”);
- utilizarea „creaturilor cele mai ticăloase şi mai abjecte”.
După utilizarea acestor căi de agresiune, urmează lovitura decisivă.

Scopul acestor acțiuni este preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ din mâinile inamicului înfrânt. În acest fel „trupele” proprii vor rămâne intacte și odihnite, iar victoria va fi totală.

4.4. Tăria Frontului civic intern

Pentru a preveni o asemenea formă de război, cu grave consecințe sociale, națiunea, prin popor, trebuie să contrapună în mod eficient organizații socio-politice și etno-spirituale ale societății civile. Acestea sunt datoare, prin menire și rol social, să sprijine în mod activ instituțiile statului național pentru apărarea valorilor, interselor și nevoilor aflate sub agresiunea informațională a unui inamic intern sau extern.

Din Frontul civic intern pot face parte, în funcție de caracteristicile provocatului „război româno-român”:
- oamenii cu competenţe profesionale şi socializante, știut fiind că „omul politic” este sursa erorilor decizionale;
- organizaţiile publice şi private cu funcţii explicite (economice, culturale, politice); importante sunt organizaţiile cu funcţii productive (producerea sau generarea de resurse), organizaţii cu funcţii gestionare (cu rolul de a regla raporturile dintre organizaţii şi dintre oameni şi organizaţii), organizaţii cu funcţii socializante (organizaţiile cetăţeneşti - de tipul familiei, asociaţiilor şi fundaţiilor, precum și organizaţii profesionale), organizaţii cu funcţii integratoare (de tipul oranizațiilor politice, culturale);
- statul - care asigură modalitățile de gestionarea publică a valorilorm intereselor și nevoilor națiunii, prin oamenilor cu competenţe sociale, specializaţi în organizare şi conducere a treburilor obștești.

*
Cum se poate construi, întreține și utiliza Frontul civic intern ?

Cazuistica în materie arată că demersul va cădea în sarcina generațiilor viitoare, întrucât în zilele noastre în spatele simpozioanelor despre „democrație“, viitorii oligarhi își văd în tăcere de „tragerea sforilor”, de „afaceri“ și de vizite inopinate în așa-numitele „paradisuri fiscale”.
Fenomenul cel mai grav și pervers, care a început în urmă cu 28 de ani și se petrece și astăzi, este „privatizarea interesului național“. Fiecare partid, fiecare grup de interese și chiar fiecare mică gașcă fac din interesele proprii o flamură pe care o agită ca „interes național“.
Astfel, pe nesimțite, ideea s-a banalizat, fiind nevoie de dascăli energici, tenaci și patrioți, care să ia totul de la capăt, în mod deosebit în privința educației naționale și patriotice a tinerei generații. Datorită acestui război pervers, miracolul „solidarității românilor cu ei înșiși” - așa cum a fost în zilele care au urmat după prăbușirea fostului regim -, este alterat și întunecat de „neîncredere”, „singurătăți”, dar mai ales de „egoisme”

5. Consecințe vizibile ale „războiului româno-român”
„Războiul româno-român” a produs deja consecințe vizibile, extrem de perverse, individualizate prin: distrugerea industriei și agriculturii, acordarea de privilegii pentru găști și haite politice, impunerea tacticii pârjolirii pământului, aducerea sportului românesc în stare de „comă”, aducerea sistemului de sănătate în colaps, obligarea românilor, de foame și de persecuții, să emigreze.

Aceste consecințe sunt vizibile și cuantificabile în diferite domenii ale existențe sociale, cu consecințe precum:
1. distrugerea industriei și agriculturii:
- din anul 1989, au dispărut pur și simplu aproape 1.300 de fabrici și uzine, având fiecare între 1.000 și 10.000 de salariați; calea spre pradă a găștilor și haitelor, sprijinite de multă „prostime” a fost netezită de afirmația unui ex-premier (atunci F.S.N.-ist, apoi democrat, acum liberal!), potrivit căreia industria românească „e bună de dat la fier vechi”;
 acordarea de privilegii nejustificate pentru parlamentari: aceștia primesc mari remunerații pentru anii de „dormit în bănci”, pentru „serialele de mahala” denumite opinii politice, își măresc pensiile de la un mandat la altul, fără ca opoziția să protesteze, solicită pensii speciale pentru munca lor și votează legi „cu dedicație”, pe care unii nici nu le citesc;
2. impunerea „tacticii pârjolirii pământului”:
- fermierii, medicii, profesorii ies în stradă, iar sindicatele se revoltă;
- guvernanții n-au soluții, ci doar vorbe de amânare a conflictelor sociale;
- minele profitabile, expresia suveranității țării, s-au închis „pe capete”;
- multinaționalele își fac de cap, externalizând tot profitul;
- producătorii români sunt sufocați de importuri și aruncați de pe rafturi;
- resursele solului și subsolului se vând până nu mai rămâne nimic;
- subvențiile lipsesc, irigații se asigură doar când plouă;
- turismul, serviciile și agricultura sunt „la pământ, cu botul pe labe”.
3. aducerea sportului românesc în „stare de comă”: România a ajuns „codașa Europei” în sport, datorită dezinteresului „politicului”, s-a transformat, din fruntaș al clasamentelor pe medalii, în „turist de olimpiade”, iar comisiile specializate din Parlamentul țării adoptă legi îndreptate împotriva sportului românesc.
4. aducerea sistemului de sănătate „stare de colaps”: România are nevoie de încă 13.000 de medici, întrucât s-a produs un gol, ca efect al plecării medicilor la muncă în străinătate și nu există județ în care să nu fie posturi libere pentru medici; autoritățile văd dezastrul, însă nu cunosc metodele și nu au pârghiile necesare prin care să oprească exodul medicilor.
 obligarea românilor, de foame și de persecuții, să emigreze: România are cea mai mare creștere a diasporei (7,3%), situându-se imediat după Siria (13,15%); cei 3,4 milioane de români plecați în afara țării (poate că numărul este mai mare!), ating 17% din populație, care a ales să fugă din România, nefiind familie în România care să nu aibă pe cineva plecat din țară, în unele cazuri familii întregi, care au ales calea bejeniei.
*
Starea României după un „război româno-român” de aproape 30 de ani (din istorie se mai cunoaște un război de 30 de ani, în Europa evului mediu!) poate fi prezentată astfel:
- au fost desființate și distruse din temelii obiectivele industriale cu un „elan proletar” mai mare decât cel consumat în „întrecerea socialistă” pentru a le construi;
- vânzătorii de fier vechi și-au făcut „treaba cu brio”, iar „samsarii de terenuri” au pus mâna pe o pradă la care tânjeau de multă vreme;
- orașele mono-industriale au devenit focare de somaj și de infracțiuni;
- românii, rămași fără locuri de muncă și o minimă protecție socială, au plecat spre Occident „mâncând pământul”, cu Soarele-n ceafă, fără să privească în urmă;
- aproape 4 milioane de români lucrează pentru alții: îngrijesc bătrâni sau copii, muncesc în agricultură sau mica industrie, au mici afaceri sau profesează în aceeași branșă ca și în țară, vărsând acolo unde sunt aciuați taxele și impozitele.
Aceste fapte perverse sunt numite de către analiști comunitariști și globaliști „distrugerea vechiului sistem politic și implementarea democrației”.
În presa occidentală se folosește deja expresia perversă:
„România, avantaj zero!”.

Concluzii finale:
„Războiul intern” sau „războiul româno-român” este:
- război „hibrid”, desfășurat, de obicei, cu mijloace simbolice, verbale și fizice, pe orizontală - între diferite grupuri de interese, transformate în găști și haite politice sau între putere și opoziție -, precum și un război pe verticală - între ierarhii și instituții ale statului sau între mulțime (prostime) și guvernanți (democrați sau tehnocrați), adesea cu implicarea partizană a unor centre de putere străine;
- război informațional fără învingători, impregnat cu violențe verbale și fizice, purtat de grupuri antagonice în pofida oricărei logici, în ecuațiile „tradiţionalişti”/„modernişti”, „ortodocşi”/„greco-catolici”, „naţionalişti”/ „europeni”, „muncitori”/„intelectuali”, alimentat, de obicei, din centre de putere străine.
Problema acestui război nu este vacarmul rezultat din confruntări fără logică, ci efectele sale, întrucât se derulează în contextul în care, pe teritoriul României se desfășoară conflictul americano-german pentru resurse și sfere de influență, rușii sunt la „porțile țării”, ungurii au reluat planurile pentru recâștigarea Transilvaniei, iar ucrainenii nu vor să restituie teritoriile pe care le-au însușit prin hiclenie.
*
Revine din nou celebra întrebare: „Ce-i de făcut?”
În primul rând și ca extremă urgență, este necesară oprirea acestui „război româno-român” și revenirea la unitate națională, „în cuget și simțiri”.
În 1 decembrie 2018, românii vor aniversa 100 de ani de la desăvârșirea făuririi statului național unitar român. Națiunea română are multe minți luminate, care vor găsi calea de revenire la starea de „pace socială”.
Lepădarea patimilor politico-ideologice va permite fiecărui român conștient de sine să constate și să se bucure de faptul că „Nu ne-au surprins vremuri mari cu oameni mici”.





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE