Treceți la conținutul principal

Andrei PLEŞU : „Obsesia anticomunismului“

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Sursa http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/obsesia-anticomunismului
„Obsesia anticomunismului“
Am reauzit, de curînd, o acuzaţie care vine mai ales de la tineri cu orientare de stînga, dar care circulă în spaţiul public şi la nivelul generaţiei „nostalgice“, care vrea să nu mai fie mereu confruntată cu propriul ei trecut. Acuzaţia sună astfel: unii intelectuali şi „formatori de opinie“ au „obsesia anticomunismului“, sînt „prizonieri ai trecutului“ şi ignoră „problemele României de azi“. Rău fac! Trebuie „să privim spre viitor“, să nu ne mai lăsăm confiscaţi de un anticomunism „visceral“: ce-a fost a fost! Problema reală e capitalismul, neocolonialismul, imperialismul, exploatarea omului de către om. (Adică problema semnalată de ideologia comunistă, de care, însă, e mai bine să uităm, sau măcar să nu o mai tratăm resentimentar.) 
 
Probabil că, dincolo de ceea ce ar putea fi o derivă politică personală, reacţionez prost la această retorică şi din motive autobiografice: pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit,volens-nolens, totalitarismul de extremă stîngă. Am încă prieteni (mai bătrîni ca mine), care privesc cu nedisimulată duioşie spre „păcatele“ lor de tinereţe, spre „idealuri înşelate“, dar legitime, spre candori sublime, oarbe la Gulag, Piteşti, Canal, Gherla, Sighet etc. 
 
Dar, obiectiv vorbind, este anticomunismul „obsesiv“ o psihoză fără substanţă? Este China de azi (campioană în încălcarea drepturilor omului) o abstracţiune, „o fantomă a trecutului“? E Pol Pot pură mitologie? E Coreea de Nord (care îşi execută oponenţii cu tunul) o ficţiune propagandistică, lansată de „agenturile“ invidioase ale capitalismului spasmodic? E Cuba un succes al revoluţiei marxist-leniniste? Sau Vietnamul? E Federaţia Rusă o arvună a „lumii noi“, un monument al victoriei socialiste? Pe scurt: e comunismul un chip tot mai şters al unor vremuri apuse? Dar cu Che Guevara cum e? Îl văd pe tricouri ofensive ale „noilor generaţii“, îl văd preluat – prin jurnalele rămase de la el – pe lista gloriosului patrimoniu UNESCO, îl văd erou de cinema, „model“ de umanism şi civism, în ciuda faptelor lui odioase, de criminal în serie! Am încă, în jurul meu, oameni de ispravă, care au trăit ani grei de puşcărie fără nici un motiv, familii întregi decimate, suflete schimonosite de teroarea „urii de clasă“, concetăţeni care au avut de înfruntat frigul „omagial“ al anilor ’80, minciuna cotidiană, „raţionalizarea“ mîncării, a apei şi a curentului electric, cultul obscen al personalităţii, falsificarea istoriei şi a valorilor. Să-i uit? Să-i trec la rubrica „obsesii“ de dreapta? Sau să-i alin cu frazeologia „s-au făcut şi unele greşeli“? Cum ar fi ca, la adăpostul „grijilor“ prezente şi al „viitorului luminos“, să cerem evreilor să termine cu „obsesia“ antisemitismului, armenilor să nu-şi mai exhibe suferinţele din vremea genocidului otoman, cambodgienilor să renunţe la memoria celor două milioane de compatrioţi ucişi de khmerii roşii? Ce se poate construi pe asemenea sîngeroase performanţe de amnezie? 
 
Că nici capitalismul nu e un paradis? Că a fi de stînga nu implică, necesarmente, asimilarea cu stînga extremă a comunismului, ştim foarte bine. Dar e, totuşi, curios ce preocupată e stînga necomunistă să atenueze viciile, gravele rateuri şi cruzimile comunismului, sau măcar să invite la evacuarea lor din cîmpul memoriei şi al prudenţei noastre. Pînă şi un mare luptător de stînga, Adam Michnik, a propus un „anticomunism cu faţă umană“, dar nu s-a gîndit niciodată la culpabilizarea anticomunismului. 
 
Nu e zi să nu întîlnesc personaje de toate vîrstele (pe ecranele unor posturi de televiziune, în taxiuri, pe stradă, ş.a.m.d.) repetînd, somnambulic: „Era mai bine înainte!“ Asta înseamnă că regimul trecut nu e, pur şi simplu, obsesia cîtorva intelectuali defazaţi şi inepţi: e materia unui regret şi, poate, a unei aşteptări. E, din nou, o „soluţie“ plauzibilă pentru toate relele lumii. Eu, unul, mă declar inapt să mai trec o dată prin această experienţă. Şi nu doresc nici „stîngii“ contemporane să recadă în capcana unei utopii care miroase a morgă. Cred sincer că stînga, cea de la noi cel puţin, ar avea cu totul altceva de făcut: de pildă, să construiască un partid de stînga adevărat, inteligent, eficient, nedemagogic, nerezidual, înscriindu-se în fals faţă de tot balastul ideologic al alunecărilor lui de extremă. Adică o forţă politică reală, nu un „detaşament de avangardă“ bătăios în aparenţă, dar incapabil, în fapt, de altceva decît de voioase şi cochete defilări festive. 

1 comentariu 2213 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 597, 23-29 iulie 2015
Marturisesc cu toata sinceritatea ca dupa comentariile pe care le-am facut la articolul despre vizita Papei in Bolivia am simtit nevoia unei autodefiniri, unor clarificari, atit pentru mine cit si pentru cei din jur, cei virtuali. Cind am vazut aseara titlul articolului d-lui Plesu, la care nu am avut acces decit azi dimineata, m-am simtit propulsata si am scris in nestire timp de 2-3 ore, de mina pentru ca nu aveam rabdare sa tastez litere la laptop, modalitate pe care nu am mai folosit-o demult, asta cu scrisul de mina, si initial mi s-a parut ca mersul pe bicicleta; mai greu la inceput, foarte usor dupa o pagina doua. Mi-am dat drumul fara nici o cenzura, stiind ca nu voi “publica” sau afisa nicaieri ceea ce am scris la primul impuls. Nu stiu daca o s-o fac, poate ca la blogul cititorilor. Asta pentru ca depaseste cadrul si forma unui comentariu, dar cel de-acum e proaspat, scris dupa ce am citit articolul, nu numai titlul “Obsesia anticomunismului”.

Citind articolul d-lui Plesu observ ca macar cu dumnealui as putea avea un dialog si stiu de unde vine. Vine de unde vin si eu si de unde am plecat in '86, acum aproape 30 de ani. Mai vad ca sintem aproape aceeasi generatie, eu doar cu 6 ani mai juna. Chiar daca am fi fost exact de aceeasi virsta, asta poate spune ceva doar despre cit de mult timp am trait pe aceeasi lume si nici atit. In blogul meu neterminat de aseara am explicat mai mult de ce plecarea mea a fost paradoxala din moment ce la virsta aia, 32 de ani, eram total apolitica si nu cunosteam decit o lume, cea ceausista, si nu fusesem nici macar pina la Ruse in Bulgaria, nici macar cu gindul. Eram si singura din grupul meu de prieteni care nu visa si nu dorea sa plece din tara. Cu toate astea, ale vietii valuri si motive personale m-au determinat sa trec oceanul legal si definitiv in '86 pentru a ajunge in Canada.
Am trait din plin pina in '86 penuriile epocii de aur si umilintele ei de tot felul. Nu m-au facut nici macar membra de partid pe motiv ca nu corespundeam profilului de etica comunista - intirziam la slujba in mod consecvent mai ales cind am aflat ca asta ma pune la adapost de sedintele alea plictisitoare si de cotizatia pe care preferam sa o dau pe ruj sau “tacimuri”, daca apucam, cind uneori stateam si eu la coada. (Vedeti, de aceea am simtit nevoia sa scriu un blog; este greu sa ne intelegem daca nu a fost nimeni in pantofii mei). Eu inteleg perfect pantofii d-lui Plesu pentru ca am trait multe din experientele dumnealui. Dar nimeni nu le-a trait pe ale mele. Eu am devenit “de stinga” aici, peste ocean, nu in Romania unde eram perfect adaptata si supravietuiam cu ajutorul umorului. Ajunsesem sa ascult cuvintarile Tovarasului la TV cind nu mai era nimic altceva de vazut sau de auzit, pentru ca erau neredactate si puteam numara literalmente, greselile de limba materna pe care le facea fruntasul tarii. Si am devenit de stinga nu din motive de “neadaptare” la tara de adoptie desi poate ca asta este si ea o forma de neintegrare. Nu m-am gindit niciodata ca asa ar fi. Un lucrru este cert: cu mina pe inima, ca dl. Iohannis cind aude imnul tarii, marturisesc ca in ruptul capului nu as dori intoarcerea acelei perioade cumplite pentru atitea generatii de oameni pe care i-a marcat in modul cel mai nefericit si profund. Si nu doresc instaurarea nici unei forme de comunism, nici unei forme de totalitarism nicaieri pe lumea asta.

Dar, obiectiv vorbind, este anticomunismul „obsesiv“ o psihoză fără substanţă? Este China de azi (campioană în încălcarea drepturilor omului) o abstracţiune, „o fantomă a trecutului“? E Pol Pot pură mitologie? E Coreea de Nord (care îşi execută oponenţii cu tunul) o ficţiune propagandistică, lansată de „agenturile“ invidioase ale capitalismului spasmodic? E Cuba un succes al revoluţiei marxist-leniniste? Sau Vietnamul? E Federaţia Rusă o arvună a „lumii noi“, un monument al victoriei socialiste? Pe scurt: e comunismul un chip tot mai şters al unor vremuri apuse?  “
La toate aceste intrebari nu exista alt raspuns sau alternativa decit un NU neechivoc, horarit si fara drept de apel. Sintem de acord si nimeni in toate mintile nu poate suspina dupa timpuri in care, lasind la o parte penuriile si umilintele de tot felul, nu puteam exercita un drept pe care acum il luam drept garantat la nastere, libertatea de expresie fara de care spiritul, creativitatea si sufletul mor. Nu o data m-am gindit ce tragedie trebuie sa fi fost pentru scriitori si artisti, ce inimaginabila pedeapsa, obligativitatea de autocenzura si frica permanenta de consecinte daca nu iti numarai si alegeai bine cuvintele. Asta mi se pare o tortura chiar mai grea decit puscaria in sine. Nu am trait aceasta conditie, dar am destula imaginatie sa o inteleg.

Lucrul pe care mi l-am dorit in primul rind cind am ajuns in Canada, imi amintesc, a fost sa citesc ziare, sa aud “adevarul” din gura celor din Vest desi a durat vreo doi ani pina am stiut destul de bine engleza ca sa lucrez ca “bilingual reader- English/French” - o profesie care asa se numea si care presupunea citirea ziarelor si a magazinelor publicate in toata Canada pentru a identifica articole comandate si platite de diversi clienti. Asta a fost o slujba total pe gustul si capacitatile mele de atunci pe care nici eu nu stiu cum am obtinut-o dupa numai 2 ani de engleza cind nu eram inca fluenta – de fapt stiu, aveau nevoie de cititori pentru presa franceza, desi am lucrat mai ales in engleza timp de aproape 3 ani. Si acum am nostalgia acelei slujbe...in fine, dar nu despre asta era vorba aici.

Spuneam ca asteptam adevarul din ziare si de la stirile de la TV ca pe sfintele moaste...si am continuat si continui sa-l caut si in timp, in mult timp, l-am aflat sau cred ca l-am aflat.
Nu exista forma de guvernamint perfecta, stim cu totii. Sintem iar, majoritatea, de acord ca totalitarismul, mai ales cel comunist, este unul dintre cele mai reprobabile regimuri din cite au existat, imediat dupa sclavagism, si nu pot exista doua pareri opuse aici. Totusi, de cind traiesc aici peste ocean am cunoscut multe din tarele capitalismului nu de pe pozitii marxiste (eu nu am avut rabdare sa-l citesc pe Marx) ci de pe cele ale unei persoane pentru care informatia, intelegerea celor din jur este o pasiune. Nu pot accepta “pastile” ca in comunism, am pierdut obiceiul de a prelua formule nedigerate, de a crede si a nu cerceta ce se ascunde in spatele evenimentelor si al declaratiilor publice. Asta fac, cercetez, incerc sa inteleg. Am creat aseara o lista a citorva dintre lecturile care mi-au influentat parerile de la ultima criza economica incoace (2008-prezent), carti pe care le am, ca altfel, memoria nu ma prea ajuta si as fi uitat ca le-am citit. Dar le-am inteles si nu au cum sa nu faca lumina si nu au cum sa nu ma influenteze si nu numai ele. Sint jurnalisti si scriitori si economisti de prestigiu de netagaduit care privesc din punct de vedere critic atit comunismul cit si capitalismul. A fi de stinga acum, da, nu este totuna cu a avea nostalgii comuniste. Miscarea Occupy nu avea drept scop rasturnarea ordinii captitaliste, dar avea ca ideologie o revizuire a capitalismului care lucreaza doar spre beneficiul unui numar foarte restrins de plutocrati care fac toate jocurile lumii. Asta afecteaza democratia. Da, sintem liberi sa vorbim aproape orice, si nu e de colea, eu stiu, dar asta nu afecteaza pe nimeni, vorbitul nu schimba nimic. Restrictii si legi aplicate si capitalimului, asta doresc. Sistemul judiciar aici, in Nord America, lucreaza doar pentru cei 1% pentru ca, in esenta, ei fac legile, ei le dicteaza prin influenta lobby-urilor. Probleme importante globale – cum ar fi schimbarile climei cauzate de activitatile umane – ramin in cumpana din cauza unora din acesti mastodonti imbatriniti in rele si cu ochii doar pe profit care se opun oricarei masuri de diminuare a poluarii. Astia neaga evidenta stiintifica a incalzirii planetei din cauza emisiilor de dioxid de carbon si metan, tot asa cum biserica nega adevarul ca pamintul e rotund si se invirte in jurul soarelui si tot asa cum companiile tabacice au negat relatia de cauzalitate dintre fumat si cancer pina au fost fortati sa o accepte. Eu cu astia si altii ca ei am o problema si ma rafuiesc. Stinga de la noi este o parodie si o rusine pentru miscarea de stinga, sub emblema PSD-ului.

Cred ca a reiesit destul de clar ceea ce nu sint.
Despre ceea ce sint am doar schitat, dar cred ca este si asta destul de clar. Capitalismul sau comunismul nu sint singurele alternative de guvernare. Si in alta ordine de idei, daca Marx nu ar fi avut dreptate deloc, capitalismul nu ar trebui sa se teama de revenirea comunismului la noi sau la venirea lui in alte parti. Marx a avut alte pacate, dar a fost un foarte bun economist si felul cum a analizat mecanismul care duce la falimentul capitalimului inca este de actualitate, dovada frica asta “obsesiva” ca se duce de ripa si vine groparul comunist sa-i cinte prohodul...Stati linistiti, cel putin din partea mea. Daca as sti sau as vedea ca o miscare comunista ia anvergura, as fi prima care sa o denunte si sa lupte impotriva ei. Dar capitalismul in halul in care a ajuns trebuie revizuit ca sa fie just si ca sa se termine cu totalitarismul plutocrat care ne sufoca aici, in Vest.
Cam asta am avut de zis ca acum trebuie sa plec la slujba. Daca nu, doamne fereste, s-ar putea clatina capitalismul si s-ar putea sa se duca de ripa daca nu sint eu vigilenta.
Si cu acestea va doresc un weekend placut!  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE