Treceți la conținutul principal

Trei articole de Ion Coja



1. Greșeala cea fatală a fie iertatului

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă!

Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!

Acum, după 1990, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul săptămânii patimilor şi va ajunge la cititori în zilele săptămânii luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertând greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Iisus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La mulţi ani!

*

— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

— Este, într-adevăr, un text deosebit.

— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.

— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

— Am aflat! Nu există!

— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.

– De ce anume aveţi nevoie?

— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

— Adică?

— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

— Adică să verifici afirmaţiile mele?

— Vă supără?

— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

— Am discutat cu o persoană foarte informată, general SRI, despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Iar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

— În ce fel?

— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…

- Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Păcat că n-am știut toate astea înainte de 22 decembrie 1989. Nici eu, nici dumneata, nici poporul român... N-ar mai fi existat niciun 22 decembrie!

Cine-i de vină?

Cred că principalii vinovați sunt la secția de propagandă a CC al PCR!

Vorbiți serios?

Mai serios ca oricând!

A consemnat Petre Burlacu

2. Omagiu suprem

Domnule profesor ION COJA, am înțeles că niciodată înainte de 1990 nu ați scris despre Nicolae Ceaușescu vreun omagiu ...omagial, cum scriau mai toți.

Adică vrei să știi de ce? Simplu: nu i-am putut ierta lui Ceaușescu că a făcut moarte de om! Eram convins că din ordinul său a fost „accidentat” la Craiova Constantin Dobrea, și alții, despre care se mai vorbea la Europa Liberă. Inclusiv greviștii de la Brașov! După 1990 s-a putut constata că nu a omorît pe nimeni! Nici măcar pe cei care meritau să fie lichidați, ca trădători de țară ce erau!

Ați fost vreodată invitat să scrieți un omagiu?

Da, m-a invitat o dată Mihai Ungheanu, și i-am răspuns cam așa: domnule, am să scriu să-l laud pe Ceaușescu, dar știți când: când cei care acum îl laudă îl vor înjura de mama focului... Am avut gura pocită. Pe 22 decembrie cine au apărut primii să dea în Ceaușescu?

Mircea Dinescu!

Nu, nu era o surpriză să apară Mircea Dinescu! Surpriza a fost să-i vedem pe Ioan Grigorescu și pe Petre Ghelmez! Mai ales Ghelmez, unul dintre campionii cultului deșucheat al persoanei lui Ceaușescu!...

Am mai avut o discuție cu C., care făcea paginile omagiale la mai multe publicații. Când m-a invitat, l-am dojenit: fusese un student eminent, i s-ar fi potrivit o carieră universitară! Cum de se prostituează în halul ăsta?!... Răspunsul a fost memorabil: „Cu câți bani dau ăștia în mine, nu am cum să rezist!” Era vorba de 7000 de lei... Nu mi-a precizat: pe lună sau pentru paginile omagiale!...

Eh, azi, că este ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, ce cuvînt de omagiu aveți de rostit?

Eu, nici unul. Lui Ceaușescu i s-a adus deja după 1990 un omagiu, după părerea mea, un fel de nec plus ultra. Peste care eu nu am ce adăuga! Este prea înalt acel omagiu! Și cu totul insolit, neașteptat!

Vă ascult! Sunt numai ochi și urechi!

Domnule, am semnalat pe acest site apariția în Franța - sau Belgia, a unei monografii dedicate lui Corneliu Zelea Codreanu, scrisă de Michel Bertrand, intitulată Codreanu et La Garde de Fer. Histoire d’une tragedie. Editura Akribeia, Saint-Genis-Laval, 2010. Circa 500 de pagini dense, cu documente, cu tot ce trebuie. Cartea debutează cu trei citate pe care autorul le-a pus pe considerentul că se potrivesc, că rezumă substanța cărții, esențializând-o. Primul este un citat din Corneliu Codreanu, al treilea este un citat din Ion Moța, iar între cele două nume, sfinte pentru orice român cu scaun la cap, autorul îl pune pe Nicolae Ceaușescu, cu un lung citat... Eu, care n-am dat niciodată un citat din Ceaușescu, mărturisesc că m-am simțit umilit! Vine un francez și, într-o carte în care Mișcarea Legionară este apreciată corect, laudativ de cele mai multe ori, cu multă înțelegere, entuziasm și compasiune, în funcție de subiectul comentariului, Nicolae Ceaușescu este considerat că are ce căuta între Căpitan și Moța!... Pentru mine, care am despre legionari părerea pe care o am, a-l pune pe Ceaușescu în această tovărășie – sau camaraderie, dacă vrei!, este un gest ale cărui semnificații nu le putem trece cu vederea!

Care ar fi aceste semnificații?

Las pe alții să-și exerseze inteligența și bunul simț făcând comentariile care se impun. Eu mă limitez la a semnala că sunt mai multe informații, din direcții și surse diferite, care acreditează o legătură între familia Ceaușescu din Scornicești și Mișcarea Legionară. N-ar trebui să ne mire asta, când, se știe, „jumătate din România a fost legionară”! Afirmația s-a făcut într-o plenară a PCR imediat după 23 august 1944... Las pentru altă dată dezvoltarea acestui subiect. Azi, hic et nunc, că-i 26 ianuarie, contează faptul că un om extrem de bine informat asupra Mișcării Legionare, un străin, prin definiție mai obiectiv, găsește de cuviință să facă legătura, o legătură de continuitate, de comunitate, între idealurile acestei Mișcări și una din afirmațiile lui Ceaușescu, făcută într-unul din discursurile sale pe care noi, „elita” Țării, elita de trei parale duzina, nu dădeam nicio ceapă degerată înainte de 1990!... Ne-a făcut de rușine franțuzul. A înțeles mai bine decât noi semnificațiile evenimentelor pe care noi le-am trăit în ultimii 90 de ani!... Nu-i chiar de mirare. Se numește „efectul distanțării”! ...Atât am avut de spus!

Dar nu ați dat citatul! Citatele!

Ai dreptate. Michel Bertrand le dă traduse în franceză. Eu le re-traduc în română, mi-e greu să caut textul românesc original.

Deci: Corneliu Codreanu, „Toată istoria socială a omenirii este plină de dispute având la bază aceste două mari principii care încearcă să se impună în detrimentul celuilalt: principiul autorității și principiul libertății!” (Garda de Fier)

Ion Moța: „În lumea de azi, noi ne simțim străini, noi nu-i găsim acestei lumi alt sens decât să dispară și în locul ei să renască frumusețea, puterea și dreptatea legii (normei) românești:” (Omul nou)

Iată și citatul, ceva mai lung, din „opera” lui Nicolae Ceaușescu: „În temeiul faptelor istorice, suntem în drept să afirmăm că poporul român s-a născut de-a lungul unei existențe milenare în spațiul carpato-danubian, că fiecare palmă de pământ și fiecare piatră sunt aici udate de sudoarea și sângele strămoșilor noștri. Chiar și în cele mai grele timpuri înaintașii noștri nu au părăsit țara în care s-au născut, ci, înfrățindu-se cu munții și câmpiile, cu râurile și pădurile, au rămas pe loc pentru a-și apăra dreptul de a fi o entitate națională, dreptul la o existență liberă.”(România. Pagini de istorie)

Așadar – aviz la adresa unor tineri imberbi care se declară naționaliști și legionari, al căror anti-ceaușism stupid face jocul celor care l-au ucis mișelește pe Ceaușescu în decembrie 1989 și care, aceiași, aflați la guvernare după 1990 neîntrerupt, au dat legi și măsuri anti-legionare!

V-am auzit spunând că discursurile lui Ceaușescu le-au făcut niște foști colegi de facultate ai dumneavoastră!...

Așa fac toți președinții și nu are nicio importanță, căci acele discursuri se făceau după un punctaj imaginat de Ceaușescu, cu numeroase intervenții ale acestuia. E interesant de urmărit Ceaușescu, când ținea un discurs și la un moment dat lăsa textul din mână și adăuga niște fraze rostite liber. Erau fraze destul de lungi și de corecte. Corecte! Lumea se amuza când îl auzea zicând tutulor, în loc de tuturor! Aceastră formă este un regionalism sau un arhaism! Nici vorbă să fie o greșeală. Caragiale la fel zicea, tutulor!...Deci nu i se potrivește calificativul, atât de folosit, agramatul! Nu a fost agramat! A avut o pronunție mai ...personală, dar asta este altceva!

26 ianuarie 2014, dialog consemnat de Petre Burlacu

3. În stație la Banu Manta...

Suflet de artist

Nu rezist și dau zilnic la cerșetori, dau la „primul venit”, mai mult nu pot. Peste zi mai întâlnesc o mulțime, dar mă abțin cu inima împăcată și nu bag mâna în buzunar să mai scot vreun firfiric. Un cerșetor pe zi!, mai mult nu-mi permite bugetul personal fixat de Boc!

De câteva ori m-am scuzat la ceilalți cerșetori cu vorba „nu am mărunt”! Până când m-a avut unul: „Vă dau eu restul”!… Mi-a plăcut, măcar că m-am făcut de rîs: nu aveam niciun leu la mine!… Nici măcar cardul acela expirat, pe care nu pricep de ce nu-l arunc și dau mereu peste el prin casă… Peste dumnealui…

…Ieri, în stație la Banu Manta, în așteptarea tramvaiului 1… Nu suntem mulți. Un boschetar își face și el apariția. Cum eu mă achitasem cu un leu la Marin, cerșetorul matinal de pe strada noastră, l-am acceptat cu seninătate pe concetățeanul meu. Nu aveam de ce să avem de-a face unul cu altul.

Băiat tînăr, nu umbla însă la cerșit, ci la scotocit prin coșurile de gunoi de pe Titulescu. În stație sunt două. În primul nimic, în al doilea, cel de lângă mine, parcă, parcă. Mâna vârîtă pâna la cot întârzie câteva secunde, apoi se sustrage încet din hăul menajer și aduce la lumină un pahar de plastic strident de albastru. Junele boschetar îl cercetă de la distanță, fără să îndoaie mâna din cot, îl răsuci ușor, se lămuri că-i gol-goluț și îl slobozi jos, pe dalele din stație, la doi pași de coșul de gunoi în care bietul pahar stătuse până atunci cuminte și la locul lui. Mai ales la locul lui!…

De regulă, reacționez la astfel de scene, de întâmplări! Am ezitat, încercând să imaginez abordarea cea mai potrivită. „Socializez” câteodată cu boschetarii și știu că sunt greu previzibili. Poate că tocmai din această pricină nu pierd ocazia nici de data asta.

Mai înainte de orice, cercetez discret prin buzunare, buzunarele mele, ca să știu care mi-e potențialul de intervenție. Apoi mă apropiu de delincvent și-i arăt: îți dau 5 lei dacă pui la loc paharul de unde l-ai luat! …Formula cunoscută din cei șapte ani de acasă: „pune-l la loc de unde l-ai luat”, dar mai ales din cei peste 30 de căsnicie!…

Cel din fața mea se vedea bine că nu servise nici măcar o zi din a doua perioadă de instrucție.

Împricinatul mă cântărește din ochi – prea puriu insul din fața sa ca să se tranșeze diferendul pe cale fizică, acceptă situația, se apleacă cu oarece grație, fandând!, și ridică paharul în două dejte, apoi îl poartă așa, cu brațul ridicat la înălțimea umărului, cu pași solemni, și-l depune cu o plecăciune în coșul de gunoi! Ete-te, îmi zic, ne-am dat dracului!…

Apoi dă să se întoarcă spre mine, să-și ia răsplata, dar, minune mare!, paharul de plastic face pe nebunul și vrea să iasă din coșul de gunoi! Așa că omul meu se întoarce brusc și, supărat foc de ce vede, se apleacă dojenitor asupra coșului, încruntat și amenințând cu degetul arătător întins acuzator, și balansându-l cu o mișcare care mi-a adus aminte de toți diriginții pe care i-am avut în școală!

Adică s-a declanșat, a demarat, oameni buni, un mic spectacol, o pantomimă de mai mare hazul, cu două personaje: unul nevăzut, paharul din coșul de gunoi, și boschetarul din stație, care încerca să-i facă educație căposului de pahar care nu voia, domnule, cu niciun chip să rămână lângă celelalte gunoaie din coș! Dar stai mă, locului, mă!, loază, ce ești, ești tu mai cu moț?!, un boț cu ochi ce te găsești și faci atâta pe nebunul?!, părea că-l apostrofează ingeniosul pantomim!

Nu-mi venea să cred ce vedeam, rămăsesem cu mâna întinsă ușor, cu hârtia de cinci lei la vedere, tot mai încântat de inspirația inepuizablă a vagabondului! Aducea cu Charlie Chaplin ce-mi arăta, dar parcă și ceva în plus!…

Hai că vine tramvaiul!, i-am zis. Și am făcut doi pași, curmând spectacolul. I-am întins banii și, brusc, neașteptată, neanunțată, partea a doua a spectacolului: refuzul banilor, dar și atracția lor! Se apropia ezitant cu spatele, să-i ia cu mâna întinsă în spate, el privind în cu totul altă parte, dar nu nimerea să-i apuce și se întorcea supărat să-și certe degetele neîndemânatice… Apoi se depărtă plin de demnitatea refuzului, se răzgândi, indecis mereu, pași înainte, pași înapoi, priviri numai cu coada ochiului spre amărîta de bancnotă, priviri nesățioase sau pline de un dispreț imperial, eu eram tot mai curios să văd cum o sa facă să ia totuși banii! Doamne, ce-a putut să facă!

În fine, se face verde pentru tramvaiul care venea dinspre pod, și acesta intră în stație.

Hai, domne, că plec! Pierd tramvaiul!…

Nu, n-am pierdut tramvaiul! N-am fost în stare!….

Sunt acum în tramvai, mâna parcă mi-a rămas întinsă, cu degetele răsfirate, degetele din care bancnota de 5 lei am lăsat-o să cadă în urma mea și a tramvaiului.

Da! N-am fost la înălțimea întâmplării! Sunt nemulțumit de mine până la jalea de mine însumi! Sentiment greu de suportat!

Trebuia să-mi dau seama mai bine de caracterul excepțional al celor văzute, al individului cu care drumul meu s-a intersectat, iar eu nu, nu, nu, nu am reacționat cum trebuia. Văzând că tramvaiul se pregătește să închidă ușile, iar flăcăul nostru încă mai face piruete în jurul mâinii mele întinse „în deșert”, m-am precipitat spre tramvai, de parcă altul nu mai venea peste cinci minute, și am lăsat bancnota să-mi cadă din mână. M-am uitat în umă și am zărit-o pe jos, ușor mișcată de vânt. Iar în stație, acum goală de călători, singur cu bancnota, Charlie Chaplin începuse actul al treilea: ridicarea bancnotei… N-am apucat să văd decât începutul, tramvaiul face o curbă ușoară imediat ce iese din stație și totul a dispărut în neant. Neantul din care junele boschetar ar fi avut o șansă să iasă, oferită de bunul Dumnezeu prin mine, care însă am capotat! Nu am trecut testul!

Acesta este sentimentul cu care umblu la mine toată ziua…

Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu mi-am dat seama că am întâlnit un artist, unul autentic de tot, cum nu am cunoscut mulți! Nu mi-am dat seam că puteam și trebuia să fac ceva, mă tot gândesc de atunci ce anume ar fi trebuit să fac, dar ce am făcut mi se pare că era ultimul lucru pe care cineva putea să-l facă!

Și l-am făcut eu, nevrednicul de mine…

…Mi-e imposibil să-mi imaginez că-n urma mea flăcăul înfometat s-a aplecat totuși să ridice amârîta de bancnotă și să strice tot spectacolul! Nu mai mult decât l-am stricat eu!…

Ion Coja
25 ianuarie 2014





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE