Treceți la conținutul principal

România nu a fost o Siberie a spiritului. GALERIE FOTO

5 oct 2012Autor: Daniel Nicolescu
Alin Gheorghiu
Vezi galeria fotoGALERIE FOTO
O sărbătoare fără focuri de artificii, confeti sau covoare roşii, dar cu lume bună, agitaţie strunită cu bun simţ, eleganţă, eşarfe de boemă artistică, completate cu sobre ţinute de seară. Joi, 27 septembrie, în noul sediu al Bibliotecii Naţionale avea loc vernisajul uneia dintre cele mai importante şi, de fapt, mai ambiţioase expoziţii organizate la noi după '89: "Artistul şi Puterea".
Artistul? Da, Artistul cu majusculă e prezent peste tot în generoasele săli ale parterului Bibliotecii Naţionale: 600 (!!!) de tablouri, de o năucitoare diversitate expresivă, provenite din 26 de muzee, din nenumărate colecţii şi ateliere ale pictorilor români, din ţară şi din străinătate, ilustrând ipostaze semnificative ale picturii româneşti în perioada 1950-1990. Bine, dar Puterea? Unde e Puterea?
Sigur, această joacă retorică, doar aparent dojenitoare, nu vrea decât să limpezească noima titlului sub care s-au adunat laolaltă, prin eforturi uriaşe, intelectuale şi materiale, aceste opere picturale, multe dintre ele ajunse pentru întâia oară sub ochii publicului. Iată o posibilă explicaţie, furnizată de organizatori: "În dorinţa de a nu condamna la uitare patru decenii de intensă creativitate, organizăm această amplă manifestare pornind de la anul înfiinţării Uniunii Artiştilor Plastici (1950) şi ajungând la momentul schimbărilor semnificative, de la finele secolului XX. Vrem să spulberăm, prin intermediul picturilor expuse, ideea fals împământenită cum că aceste decenii s-au caracterizat printr-o artă dependentă ideologic de stăpânitorii sovietici, tributară esenţialmente realismului socialist şi edificării omului de tip nou. În anii terorii comuniste, pictura românească nu a regresat, nu s-a înregimentat doctrinelor staliniste, ci a continuat subteran sau pe plan retras, departe de bătaia reflectoarelor, să-şi declame cu o voce proprie ambiţiile, speranţele, înfrângerile, tot ceea ce ţine de paradisul şi infernul existenţei umane, de altitudinea spiritului sau de animalitate."
Altfel spus, detractorii şi reacţionarii ar trebui să-şi măsoare gândurile şi să-şi domolească vorbele. În deceniile pomenite, în anii aceia de teroare ideologică, pictorul român a ştiut, în izolarea atelierului, să-şi respecte demnitatea meseriei, să respire aerul necorupt al artei adevărate, fără clauze de subordonare tematică sau stilistică. Au existat, adică, peisaje, naturi moarte, vedute abstracte, impresionismul s-a întrecut cu expresionismul sau chiar suprarealismul, în detrimentul realismului socialist. Artiştii şi-au ascultat muza, înfundându-şi urechile la ţiuitul sirenei (lui Vasile Roaită). Cum bine a spus Dan Hăulică, în admirabilul său discurs de la vernisajul expoziţiei, în vremea stalinismului triumfător sau în anii ceauşismului emergent ori deplin dictatorial, "România nu a fost o Siberie a spiritului". Sigur, cei care au avut prilejul să vadă o bienală bucureşteană, în anii 70-80, ştiu bine lucrul acesta, dacă îşi eliberează memoria de retro-prejudecăţi. În afara obolului pe care penelurile de serviciu îl ofereau (în genere fabrici şi uzine, peisaje ale triumfului socialist urban sau portrete ale conducătorilor), orice astfel de antologie publică era cât se poate de frecventabilă, ba chiar delectantă, în majoritatea sectoarelor ei, de la grafică la sculptură. Lucrul acesta s-a uitat, iar tânăra generaţie îl ştie, dacă îl ştie, doar din auzite.
Ruxandra Garofeanu, curatorul expoziţiei, alături de Dan Hăulică şi Paul Gherasim, în calitate de consultanţi, au încercat, prin urmare, să facă o operă de arheologie culturală, aducând la lumină din hrubele depozitelor muzeale sau din alte zone cu acces limitat, numeroase pilde de probitate profesională, de sârguinţă în urmărirea poeticii personale, în fond de artă adevărată, care au constituit sufletul artistic al unei perioade asupra căreia plana bănuiala unei totale lipse de suflet. Lucrări care, în marea lor majoritate, puteau şi încă pot să stea alături de operele europene şi universale cu care erau sincrone.
Nu trebuie cumva înţeles că tot ceea ce a fost acum scos la iveală şi expus în această copleşitoare selecţie (iar nu aglutinare, cum au categorisit-o gurile rele) constituie excepţia, la crème de la crème, aşa cum pietrele rămase din Troia nu înseamnă toată strălucirea oraşului din vremea sa de aur. Sunt doar pilde de onestitate, de talent şi de viziune, care ar putea fi completate cu altele, la fel de izbutite artistic şi de grăitoare în ordine morală.
Insistând, poate exagerat, pe această latură arheologică (arheologia fiind deopotrivă ştiinţa documentării trecutului prin probe materiale, dar şi arta sugerării acestui trecut, prin reconstituire virtuală), ţin să adaug că osârdia organizatorilor şi-ar fi putut afla sumumul de eficacitate apelând la inteligibilitate şi la o mai apăsată didactică a expunerii. Multe lucrări nu au legende lămuritoare, care să precizeze, să zicem, data executării, anii de naştere sau de moarte ai autorilor, după cum nu există (încă) un catalog comentat al expoziţiei. Pentru cei dinafara fenomenului, aceste "fleacuri" ar putea aduce temei, obiectiv educaţional, dar şi sens de vizitare. Altfel, trebuie să luăm de bune premisele expuse în invitaţia la vernisaj, şi să ne plimbăm prin această minunată grădină plastică, delectându-ne la tot pasul, dar evitând să ne punem întrebări şi văzându-ne siliţi să renunţăm la răspunsuri. Gândiţi-vă că aţi avea în mână o carte de 600 de pagini, nelegate, deci permutabile, în care unele ilustraţii ar fi lipsite de indicaţii. Deliciul contemplării ar putea oare complini acest neajuns?
Aşa cum este, expoziţia reprezintă cel mai îndrăzneţ efort curatorial, cel mai frumos exerciţiu cultural şi exemplu de ispită a anvergurii pe care l-am văzut la noi în ultima vreme. Poate tocmai de aceea, vizitarea ei este un "must". Nu uitaţi, expoziţia este deschisă doar până în 2 decembrie, deşi ar fi meritat o perioadă de etalare mult mai generoasă.
Expoziţia a fost organizată de Fundaţia Centrul Cultural Artsociety, care a pus în aplicare un proiect finanţat de AFCN.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE