Dan Culcer. Cum funcţionează de fapt partidele politice din România.

 Dan Culcer

Continuitatea formalismului politic

De la partidul bolșevicilor condus de Lenin și Troțki până la partidele post «revoluție» în România se vede o linie de continuitate metodică și metodologică a funcționării pe găști. Un sistem politic pseudo-democratic care ascunde lipsa totală a democrației și este o expresie a manipulării și presiunii prin șantaj, fără dezbateri de principii, de valori și de proiecte în partidele ieșite din coasta pecereului,  a securității și a agențiilor de influență numite oengeuri.

Nu voi uita niciodată scena trăită de mine în sediul PNȚ din București la finele lui ianurie 1990. Unul din conducătorii partidului cerea sfaturi Monicăi Lovinescu de la Paris, cum să acționeze pentru a se apăra sau a răspunde acuzelor aduse partidului, liderilor acestuia de către găștile lui Ion Iliescu, grupate sub eticheta FSN. Ca și cum parizianca plecată din România, cu 50 de ani în urmă, putea să priceapă ce se întâmplă aici. Și să aibă o perspectivă pragmatică și nu una ideologică. Ce să facem, Doamna Monica?

Textul lui Mihai Răzvan Moraru propune o critică radicală a funcţionării interne a partidelor politice din România, formulată din perspectiva unui actor care revendică experienţă directă în interiorul mecanismelor de partid. Din punct de vedere sociologic şi politologic, mărturia este interesantă nu atât pentru noutatea absolută a observaţiilor — multe dintre ele circulă de ani întregi în spaţiul public — cât pentru caracterul lor sistematic şi pentru tentativa de a descrie partidele ca organizaţii oligarhice stabilizate prin reţele de dependenţă, control şi distribuţie de resurse.

În plan teoretic, textul se înscrie într-o tradiţie clasică a criticii partidelor moderne, care merge de la Robert Michels şi celebra sa „lege de fier a oligarhiei” până la analize contemporane despre cartelul partidelor şi capturarea statului. Ideea centrală este că organizaţiile politice tind inevitabil să concentreze puterea într-un nucleu restrâns, iar democraţia internă devine progresiv formală. Moraru descrie exact acest proces: alegeri controlate, delegaţi disciplinaţi, promovare prin loialitate şi acces la resurse, excluderea contestatarilor şi reducerea ideologiei la decor retoric.

Unul dintre aspectele cele mai puternice ale textului este demistificarea imaginii idealizate a partidului politic. Autorul insistă asupra rupturii dintre reprezentarea civică a partidului — spaţiu de dezbatere, construcţie doctrinară şi selecţie meritocratică — şi realitatea sa organizaţională. În descrierea sa, partidul apare mai degrabă ca o structură clientelară decât ca un organism deliberativ. Accentul cade constant pe controlul funcţiilor, al delegaţilor şi al accesului la resurse publice. Puterea nu derivă din competenţă sau legitimitate doctrinară, ci din capacitatea de a distribui beneficii.

Această perspectivă apropie textul de analizele despre neopatrimonialismul postcomunist. Statul şi partidul nu sunt separate clar; administraţia devine extensia reţelelor de partid. Prefecţii, miniştrii, şefii de instituţii sunt prezentaţi ca produse ale unor raporturi de fidelitate şi complicitate, nu ale competenţei administrative. Moraru sugerează astfel că degradarea instituţiilor publice derivă direct din degradarea mecanismelor interne ale partidelor.

Interesantă este şi insistenţa asupra rolului „găştilor” şi al negocierii permanente. Termenul are o valoare polemică, dar descrie un fenomen real al politicii de partid: fragmentarea în facţiuni. În ştiinţa politică, facţionalismul este considerat aproape inevitabil în organizaţiile mari, însă autorul îl interpretează exclusiv negativ, ca expresie a luptei pentru funcţii şi rente. Lipseşte aproape complet posibilitatea existenţei unor divergenţe doctrinare autentice sau a unor competiţii de idei. Totul este redus la calcul de putere. Această reducţie radicală dă textului forţă polemică, dar îi limitează şi fineţea analitică.

Un punct de maximă gravitate este evocarea influenţei serviciilor de informaţii. Autorul afirmă existenţa unor persoane din „servicii” implicate în echipele centrale de conducere şi sugerează că anumite decizii sunt luate în afara structurilor formale ale partidului. Acest tip de afirmaţie atinge un imaginar politic românesc foarte sensibil, alimentat istoric de moştenirea Securităţii şi de suspiciunea persistentă privind rolul structurilor informative în viaţa politică post-1989. Totuşi, aici textul trece de la analiza organizaţională la insinuarea unei infrastructuri informale de putere fără a aduce probe concrete. Din punct de vedere critic, aceasta este partea cea mai vulnerabilă a argumentaţiei: ea funcţionează mai ales prin plauzibilitate culturală şi prin rezonanţa cu neîncrederea publică existentă.

Discursul despre „stabilitatea de tip Iohannis” este, de asemenea, revelator. El exprimă critica unei forme de consens birocratic şi inert, perceput ca produs al unui pact între elite politice şi instituţionale. În acest sens, textul nu atacă doar partidele, ci întregul regim politic postcomunist, văzut ca sistem autoreproductiv, închis şi ostil meritocraţiei.

Remarcabil este faptul că autorul nu idealizează nici alternativa „independentului”. El admite că un candidat independent are nevoie de o infrastructură de consilieri şi de capacitatea de a juca acelaşi joc politic. Aceasta conferă textului un anumit realism: problema nu este doar morală, ci structurală. Sistemul însuşi produce anumite comportamente şi selectează anumite tipuri de lideri.

Analiza despre AUR este semnificativă pentru că sugerează continuitatea modelului organizaţional chiar în cazul partidelor antisistem. Moraru afirmă implicit că formaţiunile noi reproduc rapid mecanismele de control şi centralizare pe care pretind că le combat. Este o observaţie compatibilă cu multe evoluţii istorice: organizaţiile populiste sau insurgente tind frecvent să devină, odată instituţionalizate, la fel de centralizate ca adversarii lor.

În plan retoric, textul utilizează o strategie a dezvrăjirii. Cititorului i se spune repetat că trăieşte „într-o fantezie”, că îşi imaginează greşit politica şi că realitatea este mult mai brutală. Această retorică produce efect de autenticitate şi de „adevăr spus din interior”. Ea se bazează pe opoziţia dintre cetăţeanul naiv şi insiderul lucid. Este o tehnică discursivă eficientă, foarte răspândită în literatura contemporană despre „culisele puterii”.

Totuşi, textul are şi limite evidente. El generalizează experienţe şi practici fără diferenţieri suficiente între partide, perioade sau niveluri de administraţie. Nu există aproape deloc exemple concrete verificabile, cifre, comparaţii sau nuanţări. Totul este formulat în termeni masivi: „toate partidele”, „toate filialele”, „aşa e politica”. Din punct de vedere analitic, aceasta transformă mărturia într-un eseu politico-moral mai degrabă decât într-o demonstraţie empirică riguroasă.

În acelaşi timp însă, forţa sa vine tocmai din această generalizare. Textul exprimă un sentiment social larg răspândit: percepţia că partidele româneşti nu mai sunt instrumente de reprezentare democratică, ci mecanisme de reproducere a unor elite închise. De aceea, discursul lui Moraru poate avea impact public chiar şi fără demonstraţie exhaustivă. El cristalizează o neîncredere colectivă deja existentă.

Concluzia implicită a autorului este una de natură instituţională: fără democratizarea internă a partidelor şi fără reformă electorală, nu poate exista o democraţie funcţională. Aceasta este probabil partea cea mai solidă şi mai importantă a textului. În ştiinţa politică există un consens larg că selecţia elitelor depinde decisiv de mecanismele interne ale partidelor. Dacă acestea sunt opace, clientelare şi hipercentralizate, calitatea guvernării are inevitabil de suferit.

În ansamblu, textul lui Mihai Răzvan Moraru trebuie citit ca un document de critică internă a sistemului politic românesc, situat la graniţa dintre mărturie, analiză sociologică şi pamflet politic. El nu oferă o teorie completă şi nici probe sistematice, dar surprinde cu acuitate câteva mecanisme reale ale vieţii de partid: oligarhizarea, clientelismul, centralizarea deciziei şi dependenţa de reţele informale de putere. Din acest motiv, chiar cu excesele şi generalizările sale, textul are relevanţă pentru înţelegerea crizei actuale de reprezentare şi de încredere în democraţia românească.

TEXTUL COMENTAT ESTE REPRODUS MAI JOS INTEGRAL, PENTRU CARACTERUL SĂU DOCUMENTAR 

Politic
Sursa https://epochtimes-romania.com/news/radiografie-socanta-a-modului-in-care-functioneaza-de-fapt-partidele-dezvaluiri-despre-decizii-venite-in-plic-si-implicarea-serviciilor---387414
Analistul politic Mihai Răzvan Moraru - antreprenor (fondatorul Agro-Est Muntenia), fost lider USR-PLUS Buzău şi fost candidat independent susţinut de PNL-USR în lupta cu Marcel Ciolacu pentru şefia Consiliului Judeţean Buzău - a făcut o radiografie şocantă a modului în care funcţionează de fapt partidele politice din România.

Dezvăluirile lui Mihai Răzvan Moraru 

Observ, din comentarii la postările din aceste zile, că foarte mulţi români nu ştiu cum funcţionează procesul de decizie în partide. Mulţi îşi imaginează partidele politice din România ca fiind medii de dezbatere, de creaţie ideologică, în care se fac şi se discută în detalii planuri avansate pentru toate domeniile, seara cu foaia şi pixul pentru a nota şi discuta rezultate economice sau electorale.
Şi că deciziile importante se iau prin consultarea largă a membrilor.
Dacă asta credeţi, ar fi cazul să deveniţi membru într-un partid, măcar pentru o săptămână.

Las aici o radiografie (în unele partide mai multe, în altele mai puţine astfel de practici).

1. Partidele sunt compuse din filiale. Alegerile din filiale sunt, în proporţie de 70%, de formă. Deja se ştie câştigătorul, în funcţie de echipele care candidează sau care deţin puterea la nivel central. Dacă în judeţul X candidează un prieten al puterii centrale din partid, el va câştiga. Prin toate mijloacele. Dacă există un alt candidat, cu şanse, se împart funcţii, pentru a ieşi preferatul puterii. Dacă nu, filiala merge pe ce recomandă centrul, fără proteste.
Dacă există o opoziţie mai serioasă, atunci se găsesc dosare, se aplică excluderi, apare un articol denigrator în presa prietenă. Şi aia a fost.

2. Filialele tuturor partidelor au doar o mică parte a membrilor care se implică. Restul, fie sunt rămaşi acolo să fie bine, fără cotizaţii plătite, fără participări la şedinţe, fără interes pentru muncă şi viaţă de partid. După alegeri, tabăra câştigătoare trece la epurare de grup, aşa că mulţi stau la cutie.

3. Dar aceste filiale sunt importante pentru a câştiga conducerea partidului. Toate partidele au vot prin delegaţi. Adică o mână de oameni din fiecare filială, pentru a vota la nivel central, în numele filialei. Ei şi aici începe raportul de forţe, negocierea de funcţii şi de beneficii.
Şeful de filială are grijă să ajungă în echipa de delegaţi oamenii care votează cum spune el. Dacă e nevoie, se mai fac câteva excluderi, se mai aduc membri noi, pentru a câştiga delegaţii prin votul membrilor.

4. În cazul în care un şef de filială este incomod, se ia o decizie de la centru şi conducerea filialei este demisă. Se găseşte un motiv, nu asta e problema.

5. Echipa centrală cuprinde mai multe găşti. Aşa se împart partidele, în găşti. Se negociază tot funcţii, nu obiective şi programe, se face o majoritate şi aia a fost.

6. Liderul de filială şi membrul echipei centrale care oferă cele mai multe funcţii şi beneficii din bani publici rezistă cel mai mult.
Prin complicitatea membrilor şi a echipei de conducere.

Aşa e politica în România ultimilor 20 de ani.

Mai departe, deciziile la nivel central se iau pentru acel grup restrâns care conduce partidul. Restul - doamne ajută! Înţeleg, voi vă imaginaţi că un tânăr inteligent sau un lider local bun ajunge destul de simplu în echipa centrală! Nu!

Echipele centrale sunt compuse din câţiva lideri din judeţele mai mari, oameni cu funcţii importante în stat şi cel puţin 2-3 oameni din servicii. Nici nu îi ştii, dar îi poţi pe mulţi identifica. Ei sunt cei care intră în joc când deciziile sau direcţia partidului nu sunt cele care să le ofere acea stabilitate de tip Iohannis.

Când unul din partid ajunge să deţină multă putere în stat (asta nu înseamnă neapărat şi funcţii importante) el ia şi deciziile. Ele vin în plic către conducerea de partid. Iar partidul ia orbeşte decizii, în general la nivel de unanimitate, pentru că acea putere le oferă funcţii şi beneficii.

În alte situaţii, dacă acea persoană cu putere este ancorată în zona de servicii, deciziile se iau la o cină cu persoane care nici nu fac parte din partid.

Acum, acest model funcţionează şi în instituţii. În cele mai multe. De la ministere până la administraţie de judeţ. Sunt tot oamenii partidelor. Şi funcţionează, din păcate şi la nivel de decizii şi instituţii strategice, care dau politica externă şi direcţia ţării.

Unii cred că AUR are alt sistem. De asta află fondatorii de pe X că nici nu sunt membri (recent cazul Marius Lulea, care a aflat de la George Simion că a fost exclus anul trecut). Când îmi scrieţi aici, în comentarii, că spun prostii despre o anumită organizare de partid, voi vă bazaţi pe un model de management al unei companii private. Nu e deloc aşa! Trăiţi într-o fantezie!
Veţi spune că un candidat independent e scutit de această “salată” politică. Ar putea fi, dacă în spatele său se află o echipă de consilieri extrem de bună şi dacă el ştie să joace bine jocul politic. Dar nu prea avem aşa ceva, în linia întâi!
Dar, aşa cum am scris mereu, dacă nu prea avem lideri de partide care să convingă şi să construiască, de asta nu avem. Partidele şi-au pierdut democraţia internă şi capacitatea de dezvoltare. Unele mai puţin, altele mai mult.

Ceea ce comunică acum Ilie Bolojan, care vorbeşte de decizii luate în altă parte (postarea sa de azi), despre greşeli şi cârdăşii ale fostelor echipe de conducere - e real. Şi-a asumat un rol greu şi periculos, inclusiv pentru stabilitatea funcţiei sale în partid. Nu îl laud aici, dar ce spune e real!
Dacă mâine, fiecare partid îşi schimbă modul de management intern, de promovare de la local către central, sistemul de vot şi oferă transparenţă decizională, am avea şi prin ministere şi instituţii oameni capabili.

Până atunci vom avea prefecţi, miniştri, şefi de instituţii sau ce mai vreţi - oameni care cotizează cel mai mult sau care şantajează mai mult. Pe banii voştri!

Dar fără partide reformate nu poate exista democraţie dezvoltată! Şi la pachet, e nevoie de un sistem electoral corect, nu ce avem noi pe aici: un sistem prin care partidele noi aproape că nu au şanse!