Silvian Emanuel Man, Încercare de reinstalare a cenzurii anticariatelor prin Florian, directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

 Nota Dan Culcer. Se pare că Florian, directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, insistă. În calitatea mea de cetățean român, de autor al unei cărți intitulate Cenzură și ideologie în comunismul real, îi amintesc re-numitului Alexandru Florian că are înaintași celebri în acest domeniu. De pildă, pe tovarășul Cohn care, aflat sub oblăduirea lui Al. I. Ștefănescu, ipotetic scriitor dar, mai ales, soțul încornorat perpetuu al tovarășei Nina Cassian, poetesă cominternistă, a cutreierat anticariatele și bibliotecile României, în anii de după 1945, pentru a aplica legea colonială impusă de sovietici și de activiștii de partid evrei localnici, de purificare ideologică, contrasemnată de Mihai Hohenzollern. Documentele probatorii sunt extrase din arhiva Direcției Presei și Tipăriturilor, adică a cenzurii comuniste, și publicate de cercetătoarea Lilian Corobca, într-unul din cele trei volume de documente despre cenzură.
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=629

 Directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, bolșevicul Alexandru Florian, vrea ca toate cărțile și publicațiile vechi, cu caracter istoric, care AR PUTEA avea legătură cu ceea ce se numește generic mișcarea tineretului român interbelic, să fie confiscate de către stat, în ciuda faptului că până și legea aberantă la care face referire face excepții pentru istorie, știință și artă.  

CENZURĂ ȘI ÎN ANTICARIATE, CASE DE LICITAȚII ȘI BIBLIOTECI. ARDEREA ISTORIEI!

Cunoscutul intelectual Silvian Emanuel Man, doctor în istorie și președinte de onoare al Ligii Studenților Iași, premiat de Mănăstirea Putna și apreciat de președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, și de Patriarhiul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, transmite într-o postare VIDEO alarmantă (integral mai jos):

”Domnul Alexandru Florian s-a supărat foarte tare că pe piața de antichități există cărți, reviste, care ar putea avea legătură cu mișcări social politice din perioada interbelică, inclusiv cu Mișcarea Legionară. Așa că a depus o plângere penală împotriva unei case de licitații și toți cei care am cumpărat de la casa de licitații respectivă, am fost luați "la bâză" pentru faptul că deținem bunurile respective. În cazul meu concret, este vorba despre trei publicații din perioada interbelică, care sunt destul de rare în momentul de față, în fondurile bibliotecilor central-universitare. Pentru că în momentul în care comuniștii au ajuns la putere în anii '40, ei au început să epureze fondurile de carte, fondurile de reviste; au început să elimine publicațiile care erau considerate ca fiind "ostile" regimului.

Ei bine, domnul Florin, în momentul de față vrea să ne limiteze de fapt libertatea de informare, pentru că noi, cercetătorii, cei care ne ocupăm cu istoria, de cele mai multe ori nu ne putem folosi de sursele existente în biblioteci sau în arhive. Apelăm, într-adevăr, la anticari, la colecționari, pentru a obține publicații, cărți în ediții mai rare, care nu sunt disponibile în fondurile de carte. Aceste reviste sunt un fel de corpuri delicte. Mi s-a pus în vedere faptul că nu am voie să le întrăinez sau să le distrug pe perioada cercetării penale...și cu atât mai mult, nu am voie nici să le public. Nu le-am luat cu intenția să le public, ci pur și simplu mă interesează subiectul. Este vorba despre niște publicații studențești, care din perspectiva poporului, ar putea să aibă legătură cu Mișcarea Legionară. Da, este adevărat, o bună parte din mișcarea studențească, în special în anii '30, a fost în strânsă legătură cu Mișcarea Legionară. Dar, să ajungem la esența lucrurilor și la modul în care se prevede chestiunea: 

Eu am fost practic audiat în calitate de martor, în momentul de față, pentru investigarea unei infracțiuni de vânzare de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, prevăzute de Articolul 4, aliniat unu, din Ordonanța 31 din 2002. Este celebra ordonanță prin care se condamnă toate faptele de antisemitism ș.a.m.d 

Haideți să vedem puțin ce scrie în această ordonanță: 

"Simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe."

"Prin simboluri, se înțelege: drapele, embleme, insigne, uniforme, sloganuri, formule de salut precum și orice alte asemenea însemne."

 Explicați-mi și mie cum ar putea o publicație din anii '30 prin raportare la definiția efectivă a legii, să reprezinte un simbol fascist, extremist? Cum?

Domnul Alexandru Florian consideră că cercetarea trecutului istoric, care este legat de aceste momente sensibile din istoria noastră națională, ar fi apanajul exclusiv al unor instituții publice, că persoanele private și cercetătorii, dacă nu sunt afiliate unor astfel de instituții publice, iar cercetările nu fac parte dintr-un plan de cercetare, care este finanțat de către statul român, nu ar avea dreptul să facă aceste lucruri. Este efectiv monopol! Ba mai mult decât atât, s-a insinuat ideea că eu, la fel cu alte persoane care au cumpărat obiecte vechi din diferite rațiuni, nu avem voie să deținem așa ceva. Dacă la un moment dat vrem să facem propagandă fascistă și extremistă? Dacă luăm o publicație din anii '30 și ieșim cu ea pe stradă, arătând mesaje de ură rasială și religioasă? 

Nu cumva oamenii aceștia au nevoie de niște antipsihotice? 

Comentariile mele sunt exclusiv legate de plângerea domnului Alexandru Florian, pentru că el consideră că are drepturi prin institutul pe care îl conduce, să dețină un monopol asupra istoriei. Așa ceva nu se poate! Nu poate exista monopol asupra trecutului și asupra dezbaterilor legate de trecut. Cea mai extremistă idee, de fapt, care există în societatea românească este fix cenzura, fix această dorință a unor persoane de a controla discursul pe anumite teme. În mod normal, într-o societate liberală, este respectată libertatea de exprimare, este respectat dreptul oamenilor de a spune tot ceea ce vor, evident fiind responsabili după aceea de consecințe. 

Oare noi, istoricii care nu suntem afiliați cu domnul Florian, nu mai avem dreptul să ne dăm cu părerea, să emitem ipoteze? 

Domnul Florian consideră că aceste documente ar trebui confiscate de statul român, ca mai apoi să fie donate Institutului "Elie Wiesel" și să facă parte apoi din patrimoniul muzeului Holocaustului.” VIDEO:a

 Sursa https://www.activenews.ro/opinii/HOLOCAUSTUL-ISTORIEI-Silvian-Emanuel-Man-De-ce-am-dat-cu-subsemnatul-la-IGPR.-Nu-lasati-anii-50-sa-se-intoarca-Demisia-Alexandru-Florian-196047

Fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, ar putea fi condamnat la închisoare pe viață în conformitate cu legislația belgiană pentru actele sale??

 Fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, ar putea fi condamnat la închisoare pe viață în conformitate cu legislația belgiană pentru actele sale??

Păcat. Știrea pare să fie o intoxicare. Păcat! 

Dar există o acțiune reală, plângerea penală depusă de Patrick Pasin, editor parizian, adresată la 22 februarie 2024 Dnei Laure Beccuau, procuror al Republicii franceze pe lângă Tribunalul judiciar din Paris. Aceiași plângere penală, adaptată, a fost depusă  la instanțele belgiene echivalente, unde se află sediul NATO.

Textul este disponibil pe Internet aici sub formă de pdf. 

https://patrickpasin.com/wp-content/uploads/2024/10/26.09.2024-plainte-procureur-general-PASIN-contre-STOLTENBERG-crime-contre-lHUMANIITE-P3-signe.pdf

Patrick Pasin este editor, producător și director de documentare. El a analizat de mult timp relațiile internaționale și problemele geopolitice în diferitele lor aspecte. Tonul cărții sale Războiul din Ucraina este hotărât incisiv, uneori nu lipsit de umor, în ciuda tragediei care se joacă în fața ochilor noștri și ale cărei viitoare victime vom fi  dacă nu acționăm imediat. Textul este disponibil pe Internet aici sub formă de pdf. 

Acțiunea lui PAtrick Pasin continuă.

Lettre au chef d’état-major des armées, Thierry Burkhard

Mar 26, 2024

Monsieur le Chef d’état-major des armées,

Le Président de la République ayant annoncé l’envoi de troupes au sol au motif bien léger et sans fondement légal qu’« on ne peut pas laisser gagner la Russie », vous violez le droit international, dont la Charte des Nations Unies, ainsi que le droit français, en vous conformant à cet ordre, ce qui peut vous faire condamner à la détention criminelle à perpétuité, ainsi qu’une partie de la chaîne de commandement (article 411-2 du Code pénal).

Avant d’en exposer les raisons, vous trouverez ci-joint la plainte déposée contre Jens Stoltenberg, secrétaire général de l’Otan, car vous êtes, désormais, dans une situation similaire à la sienne : lui avait la possibilité d’empêcher la guerre en Ukraine au début de 2022, vous avez celle de l’arrêter, ou, du moins son embrasement, en faisant que notre pays ne devienne définitivement pour la Russie un belligérant à abattre par tout moyen légitime ; lui opta pour le mensonge et la tromperie afin de précipiter la guerre, je ne doute pas que vous préférerez la paix et la place unique dans l’Histoire réservée à ceux qui savent dire « Non », comme le général de Gaulle et le Président Chirac refusant que la France participe à l’invasion de l’rak en 2003.
De toute façon, l’alinéa 2 de l’article L4122-1 du Code de la défense vous en fait l’obligation, puisqu’il précise : […]

Patrick Pasin-Lettre au chef état-major des armées-O

(Cette lettre peut être librement diffusée)

Pentru conformitate : Dan Culcer 

Analize semnate de Patrick Pasin

Se poate obține pe Google o traducere automată corectă.

Quelle Ukraine soutenons-nous ?

Avr 24, 2023

Le slogan « Soutien à l’Ukraine » continue de fleurir. Pourtant, ceux qui le promeuvent savent-ils que les Ukrainiens étaient le peuple le plus martyrisé d’Europe AVANT la guerre ? A cause de celui-là même que les Occidentaux chérissent depuis plus d’un an, le chef de guerre tant vanté… le président Zelensky et son administration. En synthèse, voici ce que nous cachent les médias occidentaux et qui devrait nous faire réfléchir à ce que doit être notre soutien sincère et amical au peuple ukrainien.

Le pays sans bébés

En 2021, le nombre de décès excède celui des naissances de 442 279,¹ un chiffre ahurissant pour environ 41 millions d’habitants : il signifie que plus de 1 % de la population a littéralement disparu cette année-là, sans même parler des effets de l’émigration.

En janvier 2022, le dernier mois avant l’Opération spéciale, la situation empire encore : sont comptabilisés environ 57 000 décès, mais seulement 18 000 naissances, soit un multiple de plus de trois.

Même si l’écart était moindre les années précédentes, il se situait toujours avec un excédent négatif à six chiffres depuis la révolution du Maïdan de 2014 et avant. À ce rythme, le peuple ukrainien aura disparu d’ici une à deux générations, d’autant plus qu’une grande partie des réfugiés et des émigrés ne reviendra pas, quelle que soit la forme que revêtira l’Ukraine à la fin de la guerre.

Il faut désormais y ajouter le désastre en cours, où plus de 200 000 hommes fauchés dans la force de l’âge ne feront plus d’enfants. Et la boucherie continue : ce sont maintenant des adolescents qui sont envoyés sur le front. Qui peut imaginer les conséquences à moyen et long terme quant à l’existence même du peuple ukrainien ?

Le pays des laboratoires de guerre US

D’après les données de l’OMS et des autorités locales, dont l’ordre des médecins, les taux d’infection par VIH/sida, tuberculose, hépatite B et C… restent parmi les plus élevés d’Europe et du monde. La tuberculose s’y est même propagée sous une forme unique, très résistante aux médicaments.

Le pays est également affecté par de violentes épidémies de rougeole, malgré un fort taux de vaccination, mais aussi de grippe porcine, de botulisme, de leptospirose, de diphtérie, etc., que l’on ne trouve nulle part ailleurs dans de telles proportions.

Les tests médicaux effectués par les Russes sur les milliers de prisonniers de guerre ukrainiens montrent qu’un tiers d’entre eux ont été infectés par l’hépatite A, plus de 4 % présentent un syndrome rénal et 20 % ont la fièvre du Nil occidental. La conclusion est qu’ils furent soumis à des années d’expériences biologiques par les Américains. De la propagande russe ?

Non, puisque le département de la Défense des États-Unis reconnaît le 9 juin 2022 avoir établi des « collaborations » avec 46 laboratoires ukrainiens, évidemment à des fins… pacifiques. En réalité, le Pentagone ne « collaborait » pas mais opérait directement des laboratoires de guerre biologique en Ukraine depuis 2014, en contravention de la Convention sur les armes biologiques de 1972. C’est documenté depuis le Maïdan de 2014, dont, par exemple, un rapport d’un ancien agent du SBU, les services de renseignement ukrainiens, qui révèle que « la mort des sujets de l’essai a été autorisée dans le cadre de son déroulement ». En l’occurrence, les « sujets de l’essai » sont des Ukrainiens, pas des rats de laboratoire.

On découvre aussi que ces recherches extrêmement dangereuses visaient à améliorer les propriétés pathogènes de la peste, de l’anthrax, de la tularémie, du choléra et d’autres maladies mortelles. Parmi les priorités identifiées figure aussi l’étude des pathogènes bactériens et viraux pouvant être transmis des chauves-souris à l’homme, tels que les pathogènes de la peste, de la leptospirose, de la brucellose, ainsi que des coronavirus… Des coronavirus de chauve-souris ? Cela ne nous rappelle rien ? Ajoutons qu’un programme militaire intitulé « Covid-19 » fut financé en novembre 2019, soit trois mois avant que l’OMS donne ce nom à une pandémie mondiale qui n’a pas fini de faire parler d’elle. Simple coïncidence ? Quoi qu’il en soit, il ne fait aucun doute que la population civile et les soldats ukrainiens servent de cobayes depuis des années aux militaires américains, avec la complicité de Kiev. De plus, ces armes biologiques nous menacent directement, car qui peut garantir que ces virus mortels s’arrêteront à nos frontières ? Que font la Commission européenne et nos gouvernements pour nous protéger de cette menace ?

Le pays des néonazis

L’agence Reuters les évalue à plus de 100 000 et, qu’ils aient pour nom Azov, Aïdar, C14, etc., ils empoisonnent la vie des Ukrainiens depuis 2014, et pas seulement des minorités russophones, magyares, juives, roms, LGBT… Ils ont notamment participé aux milliers de civils tués dans le Donbass, situation qui revêt les caractéristiques du génocide au sens de la Convention pour la prévention et la répression du crime de génocide du 9 décembre 1948. Des témoignages révèlent, d’ailleurs, que ces bataillons de la mort percevaient jusqu’à 10 000 $ pour le meurtre ou la capture de tout séparatiste. Un bon business dans un pays dont on ne cesse de nous vendre les valeurs… démocratiques et progressistes.

Ils n’hésitent pas non plus à entrer armés dans les tribunaux pour menacer les juges, dans les administrations pour contraindre les maires et les gouverneurs. Ils obligent même certaines municipalités à les payer comme miliciens pour assurer la… sécurité des citoyens. Puisque l’Ukraine est aussi le pays sans justice, comme nous le verrons ci-dessous, ils ont tous les droits, dont le meurtre, le viol, la torture, le braquage, le racket, etc. Bien sûr, avec la complicité de la police.

Et lorsque le bataillon Aïdar est dissous par les autorités en 2016, ses membres bloquent une artère de Kiev et tentent de prendre d’assaut le ministère de l’Intérieur. Après un tel acte, on imagine que les peines de prison furent sévères… Que nenni ! L’ordre de dissolution est annulé et ils sont intégrés aux forces armées ukrainiennes, comme les autres bataillons néonazis après les accords de Minsk, puis envoyés commettre leurs crimes dans le Donbass.

De ce fait, ils deviennent nos… alliés, puisque l’Occident s’est allié à l’Ukraine à la vie à la mort (surtout celle des Ukrainiens, en tout cas pour commencer…).

La pays de la corruption

Ce point nécessiterait un chapitre entier tant la corruption est endémique en Ukraine. Ainsi, dès 2015, CNN relate qu’elle coûte de l’ordre de 10 milliards $ au budget de l’État. Aucune institution internationale n’est dupe de cette réalité. Par exemple, la Cour des comptes européenne constate dans un rapport de 2016 n’avoir aucune connaissance de l’emploi des derniers 11 milliards € envoyés à l’Ukraine. En revanche, on y lit que « les risques posés par les anciens et les nouveaux oligarques demeurent élevés ». Comment mieux avouer la corruption sans employer le mot ?

Néanmoins, les milliards continuent d’affluer, que ce soit de l’Union européenne, des États-Unis, du FMI, etc. Étrange, non ?

Pour ne pas tarir le flux de ces fonds d’une générosité sans borne, la question de la corruption est définitivement réglée par la Cour constitutionnelle de l’Ukraine (CCU) avec sa décision spectaculaire du 27 octobre 2020 : elle décharge le gouvernement, les hauts fonctionnaires et les juges de toute responsabilité pour fausse déclaration de patrimoine.

En conséquence, un juge qui aurait seulement déclaré la propriété d’un modeste logement à Kiev est désormais protégé par la loi s’il est découvert qu’il possède aussi une somptueuse villa sur la côte d’Azur. Au moins, les décisions de justice seront plus vite rendues : elles dépendront seulement de l’épaisseur des enveloppes versées. Il en est de même pour les politiciens et les fonctionnaires. Le pays de la corruption est aussi devenu le pays sans justice.

Depuis, bien évidemment, les milliards continuent d’affluer vers l’Ukraine. En réalité, sommes-nous certains que les dirigeants ukrainiens sont les seuls à en « croquer » ? Rien de ces sommes faramineuses ne serait donc partagé à l’abri des regards avec la partie occidentale qui les envoie à fonds perdus dans ce tonneau des Danaïdes qu’est devenu le Zelenskyland ?

Quoi qu’il en soit, il est sûr que ces dizaines de milliards, auxquels nous contribuons, n’ont pas bénéficié au peuple ukrainien ni à la paix.

Le pays sans droit du travail

Lorsque la guerre éclate, très vite sont interdits les partis d’opposition et les médias qui ne sont pas dans la ligne officielle. Sans doute une démonstration de valeurs démocratiques pour plaire à la Commission européenne… Tout aussi inquiétant, les autorités décident par la loi 5371, ratifiée le 17 août 2022 par le président Zelensky, de supprimer le code du travail dans les entreprises de moins de 250 personnes, c’est-à-dire pour plus des deux tiers de la population. Désormais, il n’existe plus que des contrats « librement » négociés avec l’employeur, qui peut imposer, par exemple, des semaines à 50 ou 60 heures et au-delà. Les salariés ne bénéficient plus de protection légale, et les syndicats n’ont aucun moyen d’action. L’Ukraine est devenue tout à fait légalement le paradis des patrons voyous.

Certes, un travailleur peut refuser un tel contrat, mais est-il sûr de trouver un autre emploi qui ne lui imposera pas les mêmes contraintes, puisque toutes les entreprises, à part les multinationales, bénéficient de ce régime d’exception ?

Signalons qu’a été ajouté à la dernière minute le fait que cette loi restera en vigueur tant que durera la loi martiale. Qui peut garantir qu’elle ne le sera plus ensuite, ne serait-ce que pour « fluidifier » le marché du travail ? Qui peut même garantir qu’avec la crise qui s’annonce dans l’Union européenne, le même type de loi ne viendra pas s’imposer, évidemment pour le bien des salariés ?

Le pays de la traite des êtres humains

Ce qui précède y conduit de manière soft, mais il y a pire encore : de nombreux rapports prouvent que l’Ukraine est le pays des enfants à vendre, mais pas seulement. Par exemple, le Trafficking in Persons Report de 2021 publié par le Département d’État US, donc peu suspect d’être partial envers l’Ukraine, rapporte ceci :

PROFIL DE LA TRAITE

Comme cela a été signalé au cours des cinq dernières années, les trafiquants d’êtres humains exploitent des victimes nationales et étrangères en Ukraine, et les trafiquants exploitent des victimes ukrainiennes à l’étranger. Les victimes ukrainiennes sont exploitées dans le cadre du trafic sexuel et du travail forcé en Ukraine, ainsi qu’en Russie, en Pologne, en Allemagne et dans d’autres régions d’Europe, en Chine, au Kazakhstan et au Moyen-Orient. Les victimes ukrainiennes sont de plus en plus exploitées dans les États membres de l’Union européenne.²

On se demande bien ce que fait la Commission européenne, si prompte à se glorifier de ses valeurs droits-de-l’hommistes, pour lutter contre ce fléau… Le rapport se poursuit ainsi :

Les quelque 104 000 enfants placés dans des orphelinats d’État sont particulièrement exposés au risque de traite. Les responsables de plusieurs institutions d’accueil et d’orphelinats publics auraient été complices ou délibérément négligents dans le trafic sexuel et le travail des filles et des garçons dont ils avaient la charge.

Même si le mot ne figure pas en toutes lettres, c’est bien de pédocriminalité dont il s’agit. « Un enfant sur dix victimes de traite dans le monde vient d’Ukraine. » Dans ce film diffusé sur Arte,³ nous apprenons aussi qu’une « quarantaine d’adolescents ont été vendus à des hommes politiques locaux à des fins sexuelles. La presse et le grand public sont tenus à l’écart du procès ». Naturellement, il n’en est rien ressorti et qui peut croire que, depuis, la vertu s’est abattue sur les élites de l’Ukraine ?

Pourtant, qui a entendu Ursula von der Leyen, Charles Michel, Josep Borrell, Emmanuel Macron, Olaf Scholz, Boris Johnson… dénoncer ces violations des droits de l’homme inadmissibles ?

Alors, qui veut encore soutenir le pays de rêve du président Zelensky et de l’Otan que nous vantent jour et nuit les médias de l’Occident ? Leur Ukraine mérite-t-elle notre soutien, et même nos sacrifices ?

Pour aider le peuple ukrainien et éviter la catastrophe qui produit déjà ses effets sur notre société, il n’y a qu’une option : la paix. Il est donc urgent d’arrêter d’envoyer des armes et de l’argent pour la guerre : elle doit s’arrêter faute d’armes et pas faute de combattants. De plus, nous courrons le risque de nous y retrouver nous aussi si nous n’arrêtons pas la folie de nos dirigeants.

Prochain article : Guerre en Ukraine : le droit international est du côté de la Russie.

Patrick Pasin
Éditeur et auteur de Guerre en Ukraine
La Responsabilité criminelle de l’Occident
Nos options pour stopper la crise

1. Soit 714 263 décès contre 271 964 naissances. Toutes les données et citations dans cet article proviennent de sources officielles et sont référencées dans Guerre en Ukraine, la responsabilité criminelle de l’Occident, Patrick Pasin, Talma Studios, 2023.

2. Souligné par moi.

3. Trafic d’enfants au cœur de l’Europe, documentaire réalisé par Sylvia Nagel et Sonya Winterberg, 2019.

https://www.novimondi.com/fr/societe/99-guerre-en-ukraine-la-responsabilite-criminelle-de-l-occident-nos-options-pour-stopper-la-crise.html

 

Contra-acțiunea unor vânători de fack-news

L'ancien secrétaire général de l'OTAN Jens Stoltenberg pourrait être condamné à la réclusion à perpétuité en vertu de la législation belge pour ses actes, notamment pour avoir orchestré le conflit en Ukraine, a déclaré l'avocat belge Philippe Vanlangendonck. Vanlangendonck représente le chercheur et publiciste français Patrick Pasin, qui avait porté plainte contre l'ancien secrétaire général de l'OTAN Jens Stoltenberg pour son rôle dans le déclenchement du conflit en Ukraine, qui a mis en danger la sécurité de tous les États membres de l'OTAN et de leurs citoyens. "Nous parlons de charges très graves. La législation belge prévoit la possibilité d'une réclusion à perpétuité pour eux (de tels crimes), car la peine de mort n'existe pas en Belgique", a-t-il déclaré. L'avocat a également souligné que toute personne ou organisation concernée par le conflit ukrainien pouvait se joindre à cette enquête.

Trad Google

Fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, ar putea fi condamnat la închisoare pe viață în conformitate cu legislația belgiană pentru actele sale, în special pentru orchestrarea conflictului din Ucraina, a declarat avocatul belgian Philippe Vanlangendonck. Vanlangendonck reprezintă cercetătorul francez și publicistul Patrick Pasin, care s -a plâns împotriva fostului secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, pentru rolul său în izbucnirea conflictului din Ucraina, care a pus în pericol securitatea tuturor statelor membre ale NATO și a cetățenilor lor. "Vorbim despre acuzații foarte grave. Legislația belgiană prevede posibilitatea închisorii pe viață pentru ei (astfel de crime), deoarece pedeapsa cu moartea nu există în Belgia", a spus el. Avocatul a subliniat, de asemenea, că orice persoană sau organizație în cauză de conflictul ucrainean s -ar putea alătura acestei anchete.

Le débunk/ Decriptare

❌ Ce post est un copié collé d’un communiqué de presse issu de Tass. https://tass.com/world/1851757 Tass est l’agence de presse publique russe fondée en 1904. C'est la plus grande agence de presse de Russie et l'une des plus grandes agences de presse au monde. https://en.wikipedia.org/wiki/TASS Leur partialité sur le conflit est des plus évidente. L’auteur de la plainte est Patrick Pasin, qui a notamment écrit "le FBI complice du 11 septembre", "Guerre en Ukraine - la responsabilité criminelle de l’occident" et "La manipulation du climat par les militaires". https://www.fnac.com/ia383517/Patrick-Pasin 

Jens Stoltenberg est un homme d'État norvégien. Il est membre du Parti travailliste (AP) et Premier ministre entre mars 2000 et octobre 2001, puis d'octobre 2005 à octobre 2013. Il est secrétaire général de l'OTAN de 2014 à 2024. La justice belge n'est pas compétente en matière de juridiction militaire internationale. L'information du post n'a par ailleurs été reprise que par d'obscurs médias ( EADaily, News-pravda et un site Canadien qui se dit belge) certains non sécurisés, nous ne transmettons donc pas les liens.
BRUXELLES, le 3 octobre. 

 

❌ Această postare este o copie lipită de un comunicat de presă de la TASS. https://tass.com/world/1851757 TASS este agenția de presă publică rusă fondată în 1904. Este cea mai mare agenție de știri din Rusia și una dintre cele mai mari agenții de presă din lume. https://en.wikipedia.org/wiki/tass prejudecata lor asupra celui mai evident conflict. Autorul Plângerii este Patrick Pasin, care a scris în special „Completul FBI din 11 septembrie”, „Războiul în Ucraina - responsabilitatea infracțională a Occidentului” și „Manipularea climatului de către militari”. https://www.fnac.com/ia383517/patrick-pasin Jens Stoltenberg este un stat de stat norvegian. Este membru al Partidului Muncii (AP) și prim -ministru între martie 2000 și octombrie 2001, apoi din octombrie 2005 până în octombrie 2013. A fost secretar general al NATO din 2014 până în 2024. Justiția belgiană nu este competentă în problemele jurisdicției militare internaționale. Informațiile post au fost, de asemenea, preluate doar de media obscură (EDAILY, News-Pravda și un site canadian care spune belgian) unele negarantate, deci nu transmitem legături. Bruxelles, 3 octombrie.

Vous avez une question, une remarque ou une suggestion ? Nous vous répondrons au plus vite !

Contactez-nous

Navigation

• Débunks
• À propos

 

Nicolae Dima. Vin rușii! Și cine sunt cei mai speriați?

Vin rușii! Și cine sunt cei mai speriați? Urmașii celor care la 23 August 1944 i-au primit cu aplauze. Cei care s-au prefăcut că rastoarna comunismul în Decembrie 1989 și care au preluat conducerea țării.

 Cei care azi sunt deghizați în haine pesediste, liberale și udemeriste; vânzători de interese naționale care se dau de ceasul morții că rușii ne amenință democrația și valorile europene.

 Care democrație, tovarăși? Democrația ceceristă care prin sentința câtorva indivizi a anulat votul a milioane de români? Adică, poporul e retardat și trebue să decidă pentru ei… emanații lui Iliescu! Și care drepturi și valori europene? Dreptul la furt și la pensii obscene pentru foștii comuniști și pentru actualii oportuniști?

Cine ne îndeamnă la înarmare și la război pentru… a ne apăra împotriva rușilor? Kier Starmer, urmașul lui Churchill, cel care la Ialta ne-a pecetluit soarta pe un petic de hârtie? Se teme Starmer că vin rușii peste englezi? Păi, cu ajutorul Angliei, rușii au venit peste noi acum aproape 80 de ani. Unde erau englezii când noi eram prin închisori și așteptam să vina anglo-americanii?

Acum, când America se trezește la o realitate geopolitică cinică și fără soluții, Anglia dă din colt în colț, Franța e neliniștită, și Germania, confuză. Și ce vor aceste țări de la noi? Să ne pregătim de război. Deocamdată, Europa Occidentală se bate în Ucraina cu …   Rusia, până la ultimul ucrainean. Urmează alte țări și popoare estice. Apoi, Londra va ajunge la un nou acord cu Moscova pentru reîmpărțirea sferelor de influență și englezii se mai liniștesc preț de câțiva ani…

Până atunci însă, Anglia, care a părăsit Uniunea Europeană, își dă deodată seama că are nevoie de Europa ca să-i apere interesele. Și aplaudacii de la București au făcut imediat sluj la noua comandă. Aleșii țării și-au adus aminte de lozinci și au început să facă apel la patriotism: democrația e în pericol; valorile europene sunt amenințate; scumpa noastră patrie (pe care ei nu dau doi bani) e în primejdie; să ne înarmăm; să luptăm…

Cine să lupte domnilor tovarăși de la conducere? Cine să lupte pentru apărarea unui sistem ticălos și mafiot? Tata era elev pe la 1900 și își amintea cum învățătorul le spunea copiilor că ei vor trebui să lupte pentru întregirea țării. Și au luptat. Tata a făcut tot războiul ca sergent și a luptat la Mărășești. Au fost trei frați și toți trei au fost mobilizați. Un frate mai în vârstă a căzut la datorie. După razboi, mult blamatele guverne burghezo-moșieresti ale vremii au împroprietărit populația sărăcită a satelor și țăranii au devenit producători liberi. Mulți dintre ei au luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Au luptat pentru țară și pentru glia proprie pe care și-o apărau.

Cine să lupte însă azi? Țăranii cărora le-ați luat pământul și i-ati băgat la colhoz? Muncitorii de la orașe cărora le-ați distrus uzinele și le-ați vandut la fier vechi? Milioanele de români pe care i-ați gonit din țară? Eroii pe care i-ați ucis în închisori? Fiii voștri care își etalează în mod nesimțit impostura și goliciunea sufletească și care la primul foc de armă ar fugi la Nisa? Ori, poate, din banii pe care i-ați deturnat, veți angaja mercenari străini; ceva în genul „teroriștilor” de la revoluțiune! Și până când credeți că vă apără Bruxellesul și Londra dacă vă puneți speranța în ei? Vă răspund eu. Până își vor reasigura propriile interese!

Cine se teme deci cel mai tare de ruși? Cei de la putere; îmbogățiții care au intrat în politică și acum ocupă fotolii guvernamentale; slugile bisnisurilor străine; progeniturile slugilor de bani gata; adică, de bani gata furați…

Românii de rând trăiesc deja în lipsuri, sărăcie și frustrare. Aceștia nu mai au ce apăra. Și mesajul pe care-l vor trimite conducerii mafiote va fi scurt și cuprinzător: luptați dacă sunteți în stare; apărați-vă singuri!

Un articol de Nicolae Dima, martie 2025.

Preluare din https://www.cotidianul.ro/vin-rusii-2/

 

Mihaela Malea Stroe: Reclame, titluri, emisiuni… „educative”

N-am cronometrat cât din timpul petrecut în fața televizorului înseamnă emisiune propriu-zisă și cât reclame, de regulă – enervante, dar cui îi pasă de nervii plătitorilor de abonament tv? Cred că, pe ceas, reclamele ar ieși de departe biruitoare. De aceea or fi și apărut glume cu năduf pe această temă. Zice nemuritorul Bulă: „Mă uitam și eu liniștit la reclame, când – hop! – îmi bagă nesimțiții ăștia cinci minute de film!” Plătim ca să vedem reclame care, nu-i așa?, sunt sufletul comerțului și, evident, sunt oxigenul televiziunii. Primim, între sufocantele – pentru noi – calupuri publicitare, câte-o bucățică de film, câte-o frântură de concert, câte-o fărâmă de interviu. Vrem-nu vrem, reclamele au invadat și internetul. Ne agresează pe youtube, pe bloguri, pe site-uri. Pe când să-ți tihnească un comentariu deștept – filosofic, literar, duhovnicesc –… pac! te izbește-n creștet o reclamă-trăznet la scutece pentru adulți, la absorbante intime sau la „iegări funcționali”. Cum or fi „funcționând”? S-or fi comercializând și unii „nefuncționali”?

Totuși, să nu ne plângem, că e rușinos să te plângi, să nu răbufnim înjurând, că e necivilizat să înjuri. Și-apoi… multe reclame sunt „educative”. Nu?!

Unele ne „eliberează” de credințe, de mituri și alte „prostii”. E în mare vogă demitizarea, se practică în fel și chip. Repetiția unei reclame (în variante) promovând din sfert în sfert de oră nu știu ce baterie de automobil, face cât doi-trei ani de îndoctrinare ateist-stalinistă. Prima variantă ne arată un preot stropind cu aghiazmă o mașină care nu pornește. Apa sfințită declanșează un scurt-circuit, pocnete, scântei, fum, preotul, îngrozit, o ia la goană cu sutana fâlfâind. Mesajul reclamei: „Mai crezi în miracole? Crede în tehnologie!” Dacă dragul telespectator n-a priceput mesajul, are varianta a doua: un șofer (credincios, spre rușinea lui) ia într-un vas apă sfințită și stropește el însuși mașina. Rezultă același scurt-circuit. Și același mesaj, traductibil prin „dacă ești credincios în cele sfinte… ești de râsul curcilor!” Mă rog, „curcile” (poate și curcani, și claponi) – în acest caz – sunt o seamă de intelectuali serioși, progresiști, exemplari și adepții lor, care cred „cu tărie” numai în tehnologie! Urmașii comuniștilor au învățat ceva util scopului lor: bagatelizarea și ridiculizarea credinței în divinitate sunt mai eficiente în „implementarea” ateismului decât interdicția brutală.

Într-adaos, aici ar fi și reclamele care – cu sau fără intenția autorilor – slujesc desacralizării, ne educă să fim mai… pământeni. În preajma Crăciunului, am auzit de zeci de ori (dacă aș fi o privitoare tv înrăită, aș fi auzit de sute de ori) refrenul unui cunoscut colind („Domn, Domn, să-nălțăm!”), înlocuit cu „Hai, hai, să mâncăm!”, de parcă esența și scopul Sărbătorii Nașterii ar fi concurs de rapidă devorare a bucatelor. Mai recent (acum, când scriu, se apropie Sărbătoarea Învierii), altă reclamă dă și mai rău cu oiștea-n gard. „Iubești Paștele? Trăiește-l cu oferte pe gustul tău!” Ce oferte? Hârtie igienică, șervețele faciale și mâncare uscată pentru câini. Mai tradiționalistă de fel, sperasem ca ofertele lor de Paște să fie… comestibile: ouă proaspete, drob de miel, cozonaci, pască, un pic de vin!!!

Altele ne „educă” (îndoctrinează?) vizând independența femeii și egalitatea de gen. Care, la drept vorbind, numai egalitate nu e, ci „răsturnare revanșardă de rol”: bărbatul casnic, supus, „molatec”, hărnicuț, cumincior, femeia de carieră, mai „bărbată” decât Joițica lui Fănică și-a lui Zaharia, „stăpână” pe ea-însăși, și… neapărat călare pe situație. Pe dinafară divă zveltă, pe dinlăuntru macaragistă. „Educație” pe linie extremist-feministă? Cam așa ceva. Numai că, fie ea și întoarsă pe dos – cu bărbatul bleg la coada mopului și femeia dură la manșă de bombardier –, discriminarea tot discriminare rămâne. S-au schimbat doar personajele de la coada mopului.

Astfel, într-o reclamă pentru bomboane, o duduie „întinsă leneșă pe canapea” – cum ar spune Arghezi – zice răspicat: „aș mânca niște ciocolată!” Consortul, umil, cu un castronel în mână, se repede fără să crâcnească la dulăpiorul suspendat unde se află bomboanele și le ordonă „în castron cu voi!”. Supușenia lui iscă disprețul bomboanelor, care îi sar nefericitului în cap întorcându-i porunca „tu să treci în castron!”. Grea viața de cocoș, când găina stă pe gard și cântă „cucurigu”! Deznodământul e neclar.

Altă reclamă – la vopsea lavabilă, dacă nu mă înșel. Povestea e mai memorabilă decât obiectul reclamei. Stăpâna casei, un fel de Ana Pauker reîncarnată în carcasă de fotomodel, cu țâfnă de șefă de șantier sau de activistă de partid, tratează singură cu zugravii, calcă apăsat, le arată pe tatuajul brațului ce nuanță să aibă zugrăveala, în timp ce, într-un colț al încăperii, un tip insignifiant, tăcut, mestecă umil în cratiță. Întrebată de un zugrav dacă acela e „soțul”, tipa răspunde evaziv „nu încă!” Adică insul din colț are oarece șanse să-i devină „soț”, dacă tocana preparată de el va trece cu brio testul degustării. Dacă nu…

Alta – idilică de-a binelea, la un detergent de scos pete. Mămica, în rochie nouă, înainte de a pleca (pesemne la birou), își ia bebelușul în brațe. Bebe regurgitează și – offf! – îi pătează rochia. Mama schimbă ținuta, pleacă… Tatăl, aflat – pare-se – în ceea ce cândva se numea „concediu de maternitate”, rămâne acasă. Casnic. Spală rochia pătată, o calcă, o așază pe umeraș, are grijă de bebe, îi schimbă hăinuțele și, precis, scutecele, îl hrănește (cu lapte praf din biberon, că de dulceața laptelui matern și de căldura sânului mamei nu poate fi vorba când mami muncește departe de casă, iar soluția alăptării și îmbrățișării pe cale virtuală încă nu s-a ivit), îl culcă, apoi, răpus de-atâtea ocupații odinioară pur feminine, adoarme și el… ca un prunc. Revenind istovită de la serviciu, mami îi vede și surâde, înduioșată de atâta ajutor neprețuit și de suava armonie familială. I se citește fericirea pe față.

Independența femeii moderne merge însă mai departe. Când soțul (iubitul, partenerul sau ce-o fi el) are dureri nemiloase de șale – ca în altă reclamă –, ea pleacă. Îl lasă în compania crizei de sciatică (?) și a leacurilor. Întoarsă acasă (de la petrecere, după cum sugerează ținuta), vede că, în timp ce ea s-a distrat, el – cu șalele alinate de calmante – n-a lenevit defel în pat. Harnic-foc a trebăluit, ba i-a rămas energie și să o invite, zglobiu, la dans! Petrecerea continuă la domiciliu. Reclamă sexistă? Nuuuu!!!!

Nu știu cât îi bucură și „educă” pe bărbați astfel de scenarii, dar cred că pe multe femei ideea principală a poveștii le fascinează și le „educă”.

Simultan, numeroase reclame ne „educă” în privința utilizării noi a limbii române și cum s-o deposedăm nonșalant de bogatele ei resurse expresive.

Mă întrebam (retoric), într-un articol mai vechi, dacă va veni vremea să cunoaștem obligatoriu limba engleză ca să înțelegem limba română a viitorului. Publicitatea confirmă că acel viitor bate la ușă. Deja e musai să știi o brumă de engleză pentru a descifra… măcar bolboroseala hibridă din reclame: șervețele „colour catcher”, „Aer condiționat – tehnologie breezless”, „Pastă de dinți gum strenghter and protect”, „Pastă de dinți extrawhitening”, „Câștigi un country brake!”, „Masă de dining”, „Aspirator cu unlimited power aqua”, „Returnezi rapid la easy-box.”, „Concert redat în stream live”, „Doza ta de enterteinment continuă.”, „Este doar made to play”, „Am grijă de ficatul meu într-un mod smart.”, „Este ușor să dai start cu sticky.”, „Fii epic, fii wild! /…/Așa-i și la primul job! Relaxe!”, „Câștigi și dai play distracției!”, „discount la trimmer gazon”, „Mergi pe crunch!/ Dă crunch momentului!”, „ Deciphering Streets Through Art, o nouă carte despre street art”, „Nou e pe moment, smart e permanent.”, „Încearcă noile noudles!”, „Coffee shop la tine acasă!”, „Schimbăm moodul unui om”, „Epic sale!” (la îmbrăcăminte), „Chew good!”, „Save or Cancel anunță lansarea revistei…”. O reclamă dramatizată pare să profețească, în trei replici, evoluția limbii: tatăl întreabă românește „Unde ai vrea să mergem?”, fetița răspunde hibrid „În funland!”, povestitorul folosește doar o prepoziție: Let’s story cu Kinder chocolate!”.

Să adăugăm snobismul celor de pe „sticlă”, din al căror vocabular a cam fost expulzată limba română și care cârpesc golurile cu „am fost freeze”, „you name it”, „ fashion editor”, „personal shopper”, „go for it”, „spot-light”, „reality check”, „overworming”, „are un backround”, „și… what so ever”, „am avut eye contact”, „skijetul e un must-have”, „asta e beside the point” etc. Aaa, și „what the fuck!” ori „fuck you!”. Nu că n-ar avea limba română destule înjurături pitorești în ogradă, dar, deh, să înjuri pre limba lorzilor e „cool”, e „stylish”, parcă ai strivi în cerul gurii o boabă de caviar stând ciuciu lângă Turnul Londrei ori la poalele Statuii Liberății.

Tot via reclame și alte prestații tv suntem educați să ne debarasăm de topică și de logică atunci când, totuși, vorbim/scriem românește.

„Uneori ne accidentăm din greșeală”, zice o reclamă. „Uneori” din greșeală. De regulă, ne accidentăm… intenționat, planificat! Sau cum???

O altă reclamă ne lămurește: „Cum mânăncă papagalii stacojii? Ei mănâncă cu picioarele!”. Are natura ciudățeniile ei, inclusiv papagali cu picioare pe post de cioc. Ciocul la ce le-o fi folosind? Să stea agățați de crengi în timp ce mănâncă… cu picioarele? Iată un caz de interes pentru ornitologi!

Alta ne îndeamnă: „Descoperă spații în casa ta care nici măcar nu știai că există!” E clar: nici măcar nu știam că există casa mea! Dar dacă reclama ar fi spus „Descoperă în casa ta spații (despre) care nici măcar nu știai că există!”??? Greu cu topica și cu logica! Mai lesne fără!

În plus, aflăm (de data asta dintr-un incitant titlu de știre!) că „Mașina unui înalt oficial militar al Federației Ruse a fost aruncată în aer, fiindu-i smulse picioarele.” No bistoș (pe ardelenește!) că, dacă mașinii i-au fost smulse picioarele, din anatomia „oficialului” au pierit pneurile, planetarele, bujiile. Nici nu-i nevoie să citești știrea pe de-a-ntregul.

Un prieten (Ch. C.), iubitor și el de limbă română firească, mi-a semnalat că nici radioul nu se lasă mai prejos. Îi avertiza pe cei care doreau să fie prezenți la un festival muzical în Poiana Brașov că „Se vor face controale pe căile de acces, inclusiv corporale!”. Aoleu!!! Căi de acces corporale?!? Ce dulce se răzbună topica neglijată!

În fine, cu tenacitate de Bloodhound, de câteva decenii încoace, reclamele fac… reclamă distracției! Mână-n mână cu penibile emisiuni de divertisment ne „educă” să găsim sensul suprem al vieții în… distracție!

Ele oferă, după cum arată într-un amplu articol Adrian Dinu Rachieru, „o cultură epidermică, slujind ideologia divertismentului ”, ideologie care „dincolo de confortul clişeistic, este de pură ventilaţie mentală, „aşezându-ne” în stereotipie şi sărăcie ideatică.”

Ioana Pârvulescu atrage atenția că „la oamenii prezentului crește simțul distracției, în sensul cel mai barbar al cuvântului”. Christian Crăciun vorbește despre „idolatrizarea distracției (muzică zgomotoasă în mega-concerte, sporturi stupide în care oamenii își risipesc toată energia), consumerism”, iar Dan Anghelescu despre „o zodie a mizeriei spirituale, a puţinătăţii şi indigenţei”, despre sufocanta vogă a unei „modernităţi al cărei cuvânt de ordine (golit de orice urmă de sens) este distracţia”.

Am scris și eu cândva, demult, pe tema asta, remarcând atunci frecvența covârșitoare – în reclame la sucuri, bere, ceai, scutece, pastă de dinți, detergenți, filme, jocuri, rechizite, baterii, piscine, tabere, tricouri, cereale, cafea, festivaluri, pantofi, șampon, biscuiți, telefoane, cremvurști, înghețată, brânză, pufuleți, creme de plajă, medicamente, canale tv ș.a.m.d. – a cuvântului distracție, cu tot neamul lui lexical neaoș și cu toate rubedeniile importate  (fun, funny, entertainment ș.a.) din arealul lui semantic. Am avut răbdare (acum nu mai am!) să număr și să constat că în reclamele respective cuvântul „distracție” fie apare o dată, fie se repetă între două și șase ori, estompând produsul care devine garantul distracției, în timp ce distracția devine scop. Nu comercial, ci existențial. Cumperi produsul doar ca să ai – cum zicea reclama – „liber la distracție!”

Deși se spune mereu că, inevitabil, „lumea se schimbă”, statutul privilegiat al „distracției” în publicitate nu s-a schimbat. Cuvântul și-a păstrat frecvența și influența.

De pildă: „Oferă-le copiilor tăi un Paște plin de distracții!”, „Ziceam să schimbăm echipele, să ne distrăm”, „Distracția vine ronțăind”, „Câștigi și dai play distracției”, „Distrați-vă împreună cu Kinder surprise!”, „Distrează-te pe gustul tău!” (cu cipsuri), „Ce faci, Mihai? Pleci sau rămâi să te distrezi?”, „Cu Ciuc… distracția poate să apară în orice moment.”, „dăm drumul la distracție cu 10% cashback”, „Cine are chef de joacă deșteaptă /…/ și de muuuultă (sic!) distracție, are un loc” (invitație la un atelier de lectură pentru copii).

Desigur, nu e cazul să fim mereu gravi, ursuzi, panicați că ne paște al Treilea R.M., că ne amenință extratereștrii, încălzirea globală și tornadele, că ne pândesc pandemii, crize economice și asteroizi chitiți să intre în coliziune cu Terra…

Simțul umorului – opus distracției găunoase – e necesar, binevenit, binefăcător. Apar uneori și reclame inteligente, ironice, cu mesaje care stimulează gândirea. Sau artistice, de admirat ca un reușit tablou dinamic. Din păcate, sunt rare și dispar repede, ca și cum cineva (cine???) le șterge (le cenzurează?) pentru că se teme de inteligență și de frumusețe.

Să închei, totuși, în notă umoristică!

Un telespectator întreabă:

– E bine să ne uităm la televizor?

Radio Erevan răspunde:

– E bine! Cu condiția să fie… închis!

Mihaela Malea Stroe

Sursă imagine – pixabay

Material publicat în premieră pe pagina La pas prin Brașov

https://lapasprinbrasov.ro/author/redactia/

Ion Coja. Cuvînt pentru ROMÂNII DIN DIASPORĂ

 Cuvînt pentru ROMÂNII DIN DIASPORĂ

Românii din diasporă știu fiecare ce anume i-a determinat să facă pasul înstrăinării, părăsindu-și Țara. Într-un cuvînt, au făcut-o din motive personale. Cel mai des în căutarea unei slujbe bine plătite, a unui trai mai bun. După 1990, în România locurile de muncă s-au împuținat de pe o zi pe alta, iar șomajul era singura perspectivă sigură pe care ne-o oferea statul român. Cei mai mulți români au plecat în străinătate în căutarea unui loc de muncă în care să-și poată valorifica pe deplin potențialul profesional, capacitatea de efort, competența. Motive întemeiate, serioase. Ne naștem fiecare cu dreptul și obligația de a ne căuta fericirea, bunăstarea, împlinirea potențialului creator cu care ne-a dăruit bunul Dumnezeu.

Toate acestea au însă, în majoritatea cazurilor, o legătură strânsă, de cauzalitate, cu un proces socio-economic vast, copleșitor, care a pus stăpânire pe societatea românească după 1990: tranziția la economia de piață. Sub acest slogan s-a petrecut acțiunea de privatizare a economiei românești, care a însemnat în fapt, în majoritatea cazurilor, distrugerea economiei românești! Și dispariția a sute de mii de locuri de muncă!

Trebuie precizat că aceasta a fost finalitatea urmărită de toate guvernele care s-au succedat la conducerea Țării după 1990. Distrugerea economiei românești a fost judicios planificată și executată cu totala implicare a celor care au guvernat Țara, în frunte cu cei patru președinți pe care i-am avut.

Rezultatul cel mai vizibil și mai dureros al acestei politici de distrugere a economiei, de trădare a intereselor naționale elementare, a fost declanșarea migrației românilor spre Occident. A unor români de calitate, întreprinzători, buni specialiști. O veritabilă hemoragie națională. Așa a apărut diaspora românească post decembristă, cea de azi, la care ne referim.

Conform principiului „în tot răul e și un bine”, apariția acestei diaspore a avut și efecte pozitive. Am vorbit despre asemenea efecte încă de la apariția fenomenului. Am semnalat bunăoară efectul pe care îl are asupra multor români contactul cu străinătatea, cu mediile profesionale din Occident: mulți români au avut astfel ocazia de a se vindeca de un complex de inferioritate cu care se aleseseră dintr-o viziune idealizată a străinătății. Exemplu tipic: românii, comparându-se cu colegi din străinătate, au putut constata nivelul ridicat al studiilor făcute în țară, al pregătirii lor profesionale. Românii noștri au avut astfel ocazia de a-și aprecia corect propria valoare, ceea ce i-a ajutat să se impună ca persoane de succes, de încredere, comunitățile românești din diaspora afirmându-se ca factor pozitiv în viața socială din țara gazdă.

Românii trebuie să conștientizeze acest adevăr trist: funcționează o strategie, o politică antiromânească susținută de guvernanții care s-au succedat la putere, strategie preocupată ca un număr cât mai mare de români să părăsească Țara! Acești guvernanți trădători de țară ascultă de comenzi politice din străinătate, din partea unor entități greu de identificat, cel puțin la prima vedere.

Ne punem cu toată seriozitatea întrebarea cui prodest? Cui folosește, în ultimă instanță, acest exod românesc? Această de-românizare a României? Cine plănuiește să ia locul românilor în teritoriul tot mai puțin românesc al țării noastre?

Un răspuns, confirmat din mai multe surse, are în vedere un fenomen cunoscut doar de un număr mic de comentatori, dar pe care oficialitățile se feresc să-l recunoască sau să-l menționeze măcar: numărul mare de evrei care au primit oficial cetățenia română după 1990.

Acest fenomen este un subiect tabu în presă, în viața politică! Am putea vorbi de o invazie iudaică asupra teritoriului nostru, dar în fapt lucrurile nu se petrec la lumina zilei. Majoritatea evreilor încetățeniți în zilele noastre își duc viața mai departe în Israel. Își cumpără proprietăți în România, deschid afaceri, dar rămân în umbră, în așteptarea momentului în care să-și poată afirma public apartenența la statul român! Ca minoritate națională „înlocuitoare”!…

În anul 2000, deja 500.000, o jumătate de milion, primiseră abuziv cetățenia română, iar un fost președinte afirma într-o discuție particulară că în final „vor fi un milion de evrei, în România și Basarabia, iar în schimb Israelul va susține Unirea celor două state românești”!…

După părerea mea, acum sunt mai mulți de un milion evreii care pot pretinde că sunt „români” cu acte în regulă!

Trebuie știut bine că strategii evrei au pus ochii pe pământul românesc încă din secolul al 19-lea și nu sunt acum la prima tentativă de a-l dobândi, parțial sau total! Până acum n-au reușit! Dar faptul că din țară lipsesc azi șase milioane de români, români dintre cei mai bravi, mai energici, le favorizează de minune planurile sinistre. Încât se impune de la sine ideea, concluzia că distrugerea economiei românești, care a fost cauza principală a migrației românilor spre Occident, este opera criminală a sionismului și a cozilor de topor de la București.

În momentul de față sionismul vizează constituirea unui Israel în Europa, ca soluție de rezervă pentru actualul Israel, pândit de multe amenințări. „Eu nu văd pentru nepoții mei un viitor în Israel”, mi-a mărturisit un prieten evreu. Sunt luate în calcul două posibilități pentru „un Israel în Europa”: în România sau în Ucraina…

E bine să înțelegem ce este în mintea sioniștilor, a adversarilor noștri. Ceea ce nu putem înțelege este logica românilor, a politicienilor români care au ales să-și trădeze țara! La ei nu putem avea nicio speranță. De aceea, întrebându-ne CE-I DE FĂCUT, primul gând îmi zboară la necesitatea înlocuirii urgente a politicienilor care ne-au adus „pe marginea prăpastiei”!

Avem la alegerile din mai ocazia de a le da guvernanților de la București ceea ce merită: punerea la zid, prin vot democratic. Să ne concentrăm forțele pentru a-i alunga de la guvernare pe cei care ne guvernează de 35 de ani păguboși! Ani bezmetici! Ani nefericiți! Ani de dezastru național!

La alegerile din mai, românii din diasporă pot avea un vot hotărîtor. E momentul ca și românii din țară să se unească în număr suficient de mare împotriva celor ce ne-au condus până azi.

Am avut până azi numai președinți de origine etnică neromânească, care s-au ferit să apară în fața noastră cu părinții care i-au născut. Trei dintre ei având părinți evrei! Detaliu biografic pe care l-au ascuns cu grijă.

Să avem grijă și noi să nu dăm niciun vot candidaților care au activat în structurile de putere post-decembriste. Aceste structuri au dus o politică ostilă față de românii din diaspora. Avem nevoie de guvernanți care să sprijine diaspora și să se sprijine în românii plecați din țară.

În concluzie: în momentul de față suntem amenințați să ne pierdem țara și să dispărem ca popor, ca națiune. E lucru sigur că forțe internaționale extrem de puternice, aflate sub controlul sionismului, acționează în acest proiect criminal. Acționează cu multă discreție și precauție, în modul cel mai insidios și mai perfid cu putință.

Ce avem de făcut noi, românii, în această situație? Românii de pretutindeni, din diasporă și din Țară deopotrivă!

În primul rând trebuie să conștientizăm „starea națiunii”, situația deosebit de gravă și de complexă în care ne aflăm. Cele expuse mai sus sunt doar o parte din scenariul ticălos care ni se pregătește și care deja se derulează.

În al doilea rând trebuie să medităm, fiecare de capul său, dar mai ales sfătuindu-ne între noi, asupra faptelor, activități sau acțiuni, prin care să răspundem celor ce ne poartă sâmbetele. Fac parte din grupul românilor care de ani de zile căutăm răspunsul la această întrebare simplă, dar capitală: ce putem face? Ce se mai poate face?!
Îmi permit să vă prezint succint câteva sugestii:

1. Acțiune politică. Nu stați departe de viața politică! Înființați partide care să vă reprezinte sau înscrieți-vă în partide în care vă regăsiți. Formați în aceste partide majorități de membri patrioți și impuneți-vă voința politică. Ținta este accesul la viața parlamentară, singura cale democratică prin care putem schimba soarta noastră, a Neamului. Avem nevoie de un număr cât mai mare de parlamentari patrioți și competenți, onești.

2. Acțiunea demografică. După 1990 guvernanții noștri au atentat și la cifra demografică, prin măsuri care au descurajat familiile, abătându-le de la menirea lor firească: nașterea de copii, fără de care nu există viitor pentru nicio comunitate, pentru niciun popor. În momentul de față suntem printre popoarele cele mai amenințate din punct de vedere demografic. Alături de noi mai sunt și alte popoare din Europa în aceeași situație. Constatăm că rasa albă, ariană, se află într-un impas demografic prelungit. Atingem astfel un subiect extrem de grav și de absurd: adversitatea publică tot mai vizibilă față de popoarele ariene, față de rasa albă, față de lumea creștină!

Nu intru în detalii, deocamdată, dar se naște o întrebare logică: drama prin care trecem noi, românii, descrisă mai sus, face parte din proiectul mai vast conceput împotriva rasei albe, a creștinismului?
Da! Lucrurile pot fi privite și din această perspectivă, cu precizarea că există un specific românesc: numai noi suntem vizați de o „invazie iudaică”. Celelalte popoare europene sunt amenințate de invazia unor afro-asiatici, majoritatea musulmani. E drept, în spatele acestor ne-europeni ușor pot fi identificați finanțatorii sioniști. Iudeii, încă din antichitate, au practicat sistematic adversitatea față de arieni, de indo-europeni, pe care i-au simțit ca pe o rasă capabilă să fie obstacolul principal la pretențiile lor nebunești, paranoice, de a domina omenirea, de a subjuga întreaga planetă.

Mă opresc aici cu aceste considerente de anvergură mondială, pentru care nu am competența necesară și mă întorc la nevoile noastre, conform principiului eminescian „eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și Neamul”. Nu înainte însă de a aminti că în strategia sionistă de acaparare a teritoriului românesc mai intră și bine cunoscuta poveste a holocaustului din România. Prin această minciună abjectă se încearcă inducerea la nivel național a unui sentiment de vinovăție față de evrei, sentiment de căință, care să facă acceptabilă revenirea evreilor în România. Este semnificativ pentru mentalitatea iudaică că în loc să-și arate recunoștința pentru soarta excepțională a evreilor trăitori printre români, îndeosebi sub guvernarea mareșalului Ion Antonescu, acești mizerabili scornesc acuzația cea mai gravă care se poate pune pe seama cuiva: genocidul!

…Așadar, ce au de făcut în mod specific românii din diaspora?

Principala preocupare a românilor din diaspora este să stabilească legături cu cât mai mulți români din diaspora și împreună să dea viață unor comunități unite, omogene, preocupate de păstrarea identității etnice românești. Am primit vești despre tineri români născuți în Occident, care se caută unii pe alții și acționează împreună ca grup etnic distinct! De la ei am primit imboldul de a scrie aceste rânduri.

Familia este foarte importantă în această discuție. Îi sfătuiesc pe românii din diaspora să folosească în casă numai limba maternă, românească, și să-și învețe copiii să vorbească românește fără niciun complex. Limba țării gazdă o vor deprinde copiii oricum, dar limba părinților și a rudelor din România nu o vor putea învăța decât în familie, în frageda pruncie.

Mențineți legăturile cu Țara, cu rudele și prietenii rămași aici! Petreceți-vă cât mai des concediile în România!

Evident, românii din diaspora s-ar cuveni să beneficieze de o politică guvernamentală concepută pentru problemele lor. Nu există însă așa ceva! Singură Biserica, ortodoxă și a celorlalte culte, și-a înțeles misiunea spirituală și face mult pentru a păstra bucuria apartenenței la Neamul românesc. Prima măsură pe care ar trebui s-o ia un guvern românesc de orientare propriu zis românească este să introducă votul prin corespondență, care ar permite tuturor românilor din străinătate să participe efectiv la viața politică din Țară.

În acest context să ne amintim și de românii care locuiesc dintotdeauna în jurul României, în țările vecine. Acești români, care și-au păstrat cu mari sacrificii identitatea românească, trebuie încurajați și ajutați să capete cetățenie română. Și alte privilegii, care să-i țină legați de Țara mamă.

La un loc, cei din Țară și de pe alte meleaguri, noi, românii, suntem în această parte a Europei, poporul cel mai numeros, înzestrat cu un potențial fizic și spiritual remarcabil. Avem dreptul și datoria să supraviețuim în istorie și să ne edificăm un statut pe măsură.

Acceptăm concurența loială, cavalerească, între națiuni. Nu este în firea noastră diversiunea criminală, loviturile pe la spate, înșelăciunea. Cu condiția să fim uniți și vigilenți. Ne așteaptă ani grei, de provocări și capcane din partea neprietenilor.

…Mă întorc la românii din diasporă: Apelați la nevoie la serviciile altor români, medici, avocați, specialiști sau meseriași! Organizați o rețea de servicii românești la care să apelați la nevoie, iar la vârsta potrivită determinați-vă copiii să se căsătorească „românește”! Să-și afle perechea în interiorul marii familii românești. Acest sentiment, de familie românească, trebuie trăit și cultivat de fiecare dintre noi. Acest sentiment trebuie să însuflețească și cât mai multe dintre instituțiile și acțiunile guvernamentale.

Doamne, ajută!

Al dumneavoastră,

Ion Coja

Citiți și difuzați

 Alte articole

https://romanianpresse.blogspot.com/

Recuperări. Actualizatye. Marius Oprea scrie despre Alexandru Florian și „Războiul statuilor - între două legi contradictorii”

Marius Oprea scrie despre Alexandru Florian și „Războiul statuilor - între două legi contradictorii”

 De Marius Oprea  /   Știri, Social   /   Publicat: Joi, 06 iulie 2017, 13:16   /   Actualizat: Joi, 06 iulie 2017, 13:59   / 

 Articole relaționate

  Istoricul Marius Oprea, academicienii Eugen Mihăescu și Sorin Dumitrescu sau actorul Dan Puric au semnat o petiție către autoritățile Sectorului 4 pentru a reveni asupra deciziei de schimbare a denumirii Liceului „Mircea Vulcănescu” 

Istoricul Marius Oprea despre legea anti-legionară: Multe din pasajele ei nu respectă limba română. Seamănă cu ordonanțele secrete din anii '50

Marius Oprea: PARADOXUL IEINICERILOR. LEGEA 217 ȘI URMĂRILE EI

Istoricul Marius Oprea scrie, într-un material trimis pe adresa redacției ActiveNews, despre „războiul statuilor” declanșat de președintele Institutului „Elie Wiesel” în ultimele zile.

Fostul director al Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului scrie despre faptul că „Prin recentele sale demersuri, Institutul „Elie Wiesel", instituție a statului român, plătită din bani publici, încalcă în mod direct și asumat în primul rînd Constituția României. La articolul 15, privind Universalitatea, alineatul (2) arată clar că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" – ceea ce nu e cazul.

Astfel, prevederile din Ordonanța de urgență a Guvernului 32 din 2002, reluate în Legea 217 din 2015  privind „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a cultului persoanelor vinovate de genocid contra umanității și de crime de război" funcționează și produc efecte după data adoptării Ordonanței. Dar numele străzilor, ale unităților de învățămînt și busturile menționate au fost ridicate înainte de aceasta, ca rezultat al unor demersuri legale, la nivelul administrației publice locale (decizii ale Consiliilor locale, cu valoare de lege pentru comunitate), sau ale Comisiei Monumentelor Istorice și Direcțiilor de Cultură de la nivel județean, care avizează ridicarea unei statui – cum a fost cazul bustului lui Mircea Vulcănescu, opera de artă realizată de cunoscuta și regretata sculptoriță Valentina Boștină. Toate acestea nu pot fi desființate, prin aplicarea retroactivă a unei legi”. 

Mai mult, scrie reputatul istoric, „ar trebui ca Guvernul, care-l plătește ca secretar de stat, să constate că, într-adevăr, a stat (altfel, pe bani buni, peste 77.000 RON pe an), cînd nu a iscat scandaluri inutile, menite numai să arate România cu degetul, drept o țară antisemită și xenofobă. Căci, dacă am presupune că a premeditat lipsa sa de reacție, atunci s-ar putea spune că lucrează împotriva intereselor României și aceasta ar fi o problemă de securitate națională” .

Iată textul integral 

Totul a început printr-o adresă aparent benignă, ca multe alte comunicări, trimisă de Direcția Generală pentru relațiile cu Instituțiile Prefectului din Ministerul Afacerilor Interne, prin care se cere verificarea aplicării în teritoriu a unei legi. De astă dată însă, adresa, trimisă pe data de 8 mai anul curent în nouă județe și în Municipiul București, cerea „verificarea situațiilor din județul dumneavoastră și luarea măsurilor ce le apreciați necesare în respectarea dispozițiilor legale în materie", în conformitate cu Ordonanța Guvernului 31/2002, devenită ulterior Legea 217/2015 care statuează „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război".

De astă dată, țintele Instututului Național pentru Studierea Holocaustului în România nu mai sînt fabricanții de tricouri, expozițiile de pictură sau titlurile de cetățean de onoare, ci străzi și persoane juridice (în cazul de față, instituții de învățămînt), care „poartă numele unor persoane condamnate pentru crime de război sau infracțiuni contra umanității" și chiar busturi ridicate pentru comemorarea acestora. Anexa adresei trimisă de cercetătorii de la Institutul „Elie Wiesel" către Ministerul Afacerilor Interne cuprinde 16 asemenea „obiective", patru străzi, șapte unități de învățămînt și cinci busturi, unele ridicate în spațiul unor lăcașe de cult. Bineînțeles, la loc de frunte se află Mircea Vulcănescu – stradă, un liceu, un grup școlar și bustul ridicat în Piața Sfîntul Ștefan din București, precum și o școală generală în Bîrsana – Maramureș (a fost scăpată, impardonabil, din vedere placa comemorativă de pe casa unde a locuit Vulcănescu, de pe strada Popa Soare 16 bis), Radu Gyr (stradă în Cluj) și Vintilă Horia (stradă în Mangalia și școală la Segarcea).

Acestui triptic deja previzibil (căci numele celor trei s-a mai tot aflat pe lisa de preocupări ale Institutului Wiesel) i se alătură mitropolitul Visarion Puiu, căruia i s-a ridicat un bust la Mînăstirea Putna și pe care cercetătorii Institutului „Elie Wiesel" îl vor dărîmat. Condamnat în 1946 la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului din București și excomunicat de Sfîntul Sinod al BOR în 1950, fostul mitropolit al Bucovinei și apoi cîrmuitor spiritual al românilor din exil a fost reabilitat post mortem de același for pe 25 septembrie 1990. 

Numelor sonore de mai sus li se mai adaugă altele. De pildă, Gheorghe Jienescu. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, tînărul învățător Gheorghe Jienescu a fost mobilizat ca sublocotenent și pentru curajul dovedit a fost decorat cu Coroana și Steaua României cu spade, fiind trimis după război într-un lot de tineri ofițeri în Franța, pentru a urma pilotajul, în vederea completării nevoilor de încadrare ale aviației. Reîntors în țară, după cîțiva ani calitățile lui excepționale i-au determinat promovarea la conducerea aviației militare românești, cu toate că avea doar gradul de colonel. Era celebru în epocă, pentru că în 1935 reușise performanța mondială de a străbate imensa distanță București / Capetown, de 24.000 kilometri la bordul unei aeronave, faptă pentru care fusese decorat cu ordinul „Virtutea Aeronautică".

 În timpul guvernării antonesciene a fost subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Aer și Marină. A fost condamnat, în procesul grupului de 17 miniștri ai guvernelor Antonescu (Ședința din 6 februarie 1948), la 20 de ani temniță grea cu degradarea civică, fiind închis la Sighet și în alte închisori. La trei decenii după moartea lui Gheorghe Jienescu, în aprilie 1971 la București, consătenii săi nu l-au uitat și în semn de prețuire pentru amintirea unuia dintre pionerii aviației românești, Școala din comuna Rast, județul Dolj, unde s-a născut și căreia i s-a dedicat ca tînăr învățător, îi poartă numele, ca și o stradă din localitate. Institutul Elie Wiesel cere ștergerea numelui său de pe acestea.

La fel și în cazul lui I.C. Petrescu, un mare pedagog și reformator al învățămîntului românesc (alături de Onisifor Ghibu și Simion Mehedinți), născut în comuna Stîlpeni, județul Muscel, la 26 ianuarie 1892 și decedat la 15 martie 1967. Era fiu de învățător. În 1924, după terminarea studiilor secundare și universitare, a obținut doctoratul în filozofie și  litere din București, și a continuat studiile la universitățile din Leipzig, Berlin, Dresda, Paris. Revenit în țară, între1934-1947 a fost profesor de pedagogie socială la Universitatea din București. A publicat studii și lucrări numeroase, prin care a creat fundamente ale pedagogiei și a clarificat probleme esențiale ale acesteia: Școala activă, Problema selecției în școala democrației, Școala și viața etc. În opinia sa, școala românească era întemeiată după model occidental și nu răspundea cerințelor comunităților din România, unde mare parte a populației locuia în mediul rural și deci școala trebuia să răspundă necesităților acestora. După părerea lui I.C. Petrescu, copiii satului care au absolvit școlile rurale nu se puteau integra în nici una din lumi, nici în cea a orașului și nici în lumea unde își aveau rădăcinile. Prin principiile formulate și puse în practică, a fost considerat creatorul școlii românești moderne din lumea satului, ceea ce a făcut ca Secția Pedagogică de la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I" (fosta Bibliotecă Pedagogică Națională „I.C. Petrescu") să se numească astfel. Faptul acesta (grav!) a scăpat Institutului Elie Wiesel, care solicită doar ca Liceul tehologic din comuna natală, Stîlpeni – Argeș, să nu-i mai poarte numele, pentru aceeași vină ca și a comandorului aviator Jienescu: a fost subsecretar de stat în guvernul antonescian, pe lîngă Departamentul Culturii Naționale și al Cultelor. La fel ca toți cei de mai sus, a fost condamnat din acest motiv pentru „crime de război" de Tribunalul Poporului, în 1948. 

Ultimul nume de pe listă este al unui maghiar din Ardeal, condamnat pentru crime  de război, contele Albert Wass. S-a născut la Răscruci în județul Cluj. fiind totodată inginer forestier, scriitor și poet. În perioada ocupării Transilvaniei de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, prin scrierile sale a fost premiat de înalte instituții academice din Ungaria, fiind numit totodată membru al Academiei Ungare, pentru cunoștințele sale forestiere. În mai 1946, atît Albert Wass cît și tatăl său Endre Wass, au fost condamnați la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiți responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, cînd un locotenent ungur a arestat șase locuitori din Sucutard și a executat patru dintre ei (doi români și două evreice) în localitatea Țaga, ca și pentru instigarea și provocarea unui măcel de la Mureșenii de Cîmpie, cînd soldați unguri au ucis 11 persoane civile. S-a sinucis în februarie 1998 în Florida. Fiul său, unul dintre coordonatorii din Războiul din Golf, moment după care a fost propus la un moment dat chiar reprezentat al Forțelor Armate Nord Americane pentru Europa de Est, i-a încercat reabilitarea, care însă a fost respinsă definitiv de autoritățile judiciare din România în 2008. Albert Wass are ridicate trei busturi, două în curțile bisericilor romano-catolice din Lunca Mureșului și Reghin și unul la Odorheiul Secuiesc, în Covasna. Se subînțelege că nu au ce căuta acolo, mai greu de estimat este care va fi reacția comunității maghiare, care îl apreciază drept unul dintre marii ei scriitori.

Cu mai multă vreme în urmă, criticam faptul că această lege, prost alcătuită, a dat naștere la interpretări de natură să transforme Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" într-un soi de poliție orweliană a gîndurilor și un cenzor al istoriei României, prin reluarea rechizitoriilor și a retoricii stalinismului, care a condamnat drept fasciști o mulțime dintre inamicii ei politici, socotiți astfel și în prezent drept complici sau autori direcți ai Holocaustului din România, fără o individualizare a presupusei vinovății, după o analiză istorică adecvată. Nici nu se putea un vis mai frumos pentru acuzatorii publici ai proceselor staliniste, decît acela ca sentințele lor date în numele urii de clasă să fie socotite drept juste în plină democrație. 

Acest derapaj fără sens este însă acum împins mult mai departe. Prin recentele sale demersuri, Institutul „Elie Wiesel", instituție a statului român, plătită din bani publici, încalcă în mod direct și asumat în primul rînd Constituția României. La articolul 15, privind Universalitatea, alineatul (2) arată clar că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" – ceea ce nu e cazul. Astfel, prevederile din Ordonanța de urgență a Guvernului 32 din 2002, reluate în Legea 217 din 2015  privind „interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a cultului persoanelor vinovate de genocid contra umanității și de crime de război" funcționează și produc efecte după data adoptării Ordonanței. Dar numele străzilor, ale unităților de învățămînt și busturile menționate au fost ridicate înainte de aceasta, ca rezultat al unor demersuri legale, la nivelul administrației publice locale (decizii ale Consiliilor locale, cu valoare de lege pentru comunitate), sau ale Comisiei Monumentelor Istorice și Direcțiilor de Cultură de la nivel județean, care avizează ridicarea unei statui – cum a fost cazul bustului lui Mircea Vulcănescu, opera de artă realizată de cunoscuta și regretata sculptoriță Valentina Boștină. Toate acestea nu pot fi desființate, prin aplicarea retroactivă a unei legi.

 Excepție poate face doar statuia lui Albert Wass din Odorhei, ridicată după aprobarea OUG 32 din 2002, dar aceasta, tocmai pentru că autoritățile locale au fost prevăzătoare, nu poartă numele poetului maghiar, socotit prin decizie definitivă a justiției din România drept criminal de război, ci este intitulată „Secuiul rătăcitor", deși bustul este aidoma chipului său. Aplicînd retroactiv o lege care și așa cuprinde dispoziții și interdicții pe care nu m-am ferit să le socotesc anacronice în raport cu realitatea, domnul Alexandru Florian, directorul Insitutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel", care ne plasa prin acțiunile insitituției guvernamentale pe care o conduce în realitatea juridică a anului 1945, împinge acum lucrurile și mai departe. Dincolo de Constituție.

Astfel, ignorînd cu bună știință un principiu constitutional, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” pornește războiul său cu statuile, străzile și școlile care e sortit în mod inevitabil eșecului, numai pentru a arăta că lucrează, sau și pentru a arăta apoi cu degetul asupra României, o țară unde „criminalii de război" sînt în continuare comemorați. Astfel, nici amestecarea de-a valma a numelui criminalului de război Albert Wass cu al mitropolitului Visarion Puiu, al pedagogului I.C. Petrescu, al comandorului Jienescu, al poetului Radu Gyr sau al lui Mircea Vulcănescu ori al scriitorului Vintilă Horia nu este nici ea întîmplătoare.

Dacă se arată extrem de perseverent în războiul său cu statuile, numele unor străzi sau instituții de înățămînt, Insitutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" a lăsat să treacă, fără să aibă vreo intervenție publică în Parlament (deși avea toate pîrghiile pentru aceasta, ca instituție a Guvernului României, direct interesată, să emită un punct de vedere) să fie promovată o lege care, în fond, îi poate anula activitatea. În numele a sute de mii de oameni care au pierit în timpul represiunii regimului comunist, socotit, la cel mai înalt nivel, printr-o declarație oficială, citită de fostul președinte Traian Băsescu în Parlamentul României, drept un regim ilegitim și criminal, actualul președinte al României, Klaus Johannis, a promulgat recent Legea 127 din 30 mai 2017, prin care se instituie ziua de 14 mai drept „Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste", inițiată de către 34 de deputați aparținînd  PNL, UNPR, minorități sau neafiliați. Această lege menționează explicit în expunerea de motive care face parte integrantă din lege numele lui Radu Gyr și al lui Mircea Vulcănescu, socotiți explicit printre acești martiri care trebuiesc cinstiți. 

Mai mult decît atît, INSHR, condus de Alexandru Florian, nu a observant nici că data aleasă pentru această comemorare de către inițiatorii legii: valul de arestări din noaptea de 14 spre 15 mai 1948 este tocmai data în care a fost pus în aplicare Ordinul nr. 5, emis cu o zi înainte de ministrul de interne comunist Teohari Georgescu, pentru arestarea în masă a legionarilor. În acea noapte, la aceeași oră, pe întreg cuprinsul țării s-a declanșat o acțiune concomitentă în toate orașele și satele țării. În baza unor liste minuțios alcătuite, au fost arestați fruntași legionari și din Frățiile de Cruce: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Șeful echipei era de regulă agent al Siguranței Statului. El a primit un plic închis conținînd adresele celor care urmau să fie arestați, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare", își amintește unul dintre aceștia. S-au operat după unele surse 7.000 de arestări, altele susținînd că cifra s-a ridicat la 15.000. Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniștii lichidaseră cele două partide istorice – PNȚ și PNL –, începînd din 1946. Ele coincid în mod straniu cu data expirării mandatului britanic în Palestina și declararea de către Ben Gurion a independenței Statului Israel. 

Deși reacționează la cele mai neînsemnate situații, semnalînd cele mai mici derapaje de genul fabricării de tricouri cu Petre Țuțea sau Mircea Vulcănescu și în genere își bazează analizele pe reactualizarea și cauționarea unor sentințe ale tribunalelor staliniste, Institutul „Elie Wiesel" condus de Alexandru Florian nu a intervenit în nici un moment pe parcursul legislativ care a dus la stabilirea acestei zile drept zi a comemorării martirilor din temnițele comuniste. Și nici față de expunerea de motive, care face parte integrantă din lege și care îi înscrie în mod explicit pe Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, ținte predilecte ale Institutului Holocaustului „Elie Wiesel", în rîndul acestora. Proiectul a fost depus la Senat în 14 martie 2016, cameră de care a trecut prin adoptare tacită după opt luni, timp în care a rămas postat pe site-ul camerei superioare a Parlamentului fără ca INSHR să aibă vreo reacție. A intrat pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, unde în 29 decembrie 2016 a primit aviz inclusiv de la Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale.

 Nici în acest caz și nici în dezbaterea parlamentară și adoptarea Legii 127, care a avut loc pe 16 mai 2017, nu au existat obiecții nici din partea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România și nici din partea deputatului minorității evreiești, Silviu Vexler. 

Culmea, în aceeași zi s-a votat o lege, inițiată de acesta din urmă, prin care indemnizațiile evreilor deportați în timpul Holocaustului în România și a urmașilor lor (soț sau soție) au fost crescute la 400 RON, respectiv 250 RON pentru fiecare an de deportare sau strămutare din domiciliu (dublu față de pensia foștilor deținuți politici anticomuniști). Aceasta poartă numărul 126 și a fost promulgată de președintele Klaus Johannis în aceeași zi, 30 mai a.c., cu Legea 127, de comemorare a martirilor din temnițele comuniste – stabilită în mod straniu de către inițiatori tocmai în ziua în care au fost arestați fruntașii legionari. Prin aceasta din urmă, se desființează practic „cîmpul tactic" în care Institutul ”Elie Wiesel” aplica Legea 217 și, după vînătoarea de tricouri, a început lupta cu străzile, școlile și statuile.

Adresa remisă pe data de 8 mai anul curent de Direcția Generală pentru relațiile cu Instituțiile Prefectului din Ministerul Afacerilor Interne, prin care se cerea verificarea aplicării în teritoriu, în nouă județe și în Municipiul București a „situațiilor din județul dumneavoastră și luarea măsurilor ce le apreciați necesare în respectarea dispozițiilor legale în materie", în conformitate cu Ordonanța Guvernului 31/2002 de „interzicere a cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război" a produs rapid efecte. Mai întîi, la Cluj. Pe 22 iunie, s-a discutat un proiect al Primăriei, de a șterge deja, în baza sesizărilor Insitutului „Elie Wiesel", numele străzii Radu Gyr. Intervenția societății civile și a Asociației Foștilor Deținuți Politici care au arătat că măsura contravine expunerii de motive a Legii 127, recent promulgată de președintele Klaus Johannis, de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, unde numele poetului închisorilor, ca și cel al lui Mircea Vulcănescu sînt menționate explicit, au împiedicat ca acest lucru să se întîmple.

 Cezarina Condurache, de la Fundația George Manu, care a fost prezentă în sală alături de mai mulți clujeni, a relatat pentru presă ce s-a întîmplat: „Domnul Emil Boc a spus că retragerea proiectului se face ca urmare a numeroaselor solicitări venite din partea societății civile (peste 6000 de solicitări!), venite pe căi legale și formulate pe ton democratic. Dumnealui a spus că nu poate ignora vocea societății civile. Va solicita analizarea situației de către instituții abilitate și, în urma acestei analize, se va decide DACĂ se va mai reintroduce vreodată pe agenda Consiliului Local schimbarea denumirii „«străzii Radu Gyr»". E o decizie firească, normal, cum normală trebuie să fie și încetarea de a se mai aplica retroactiv prevederile unei legi și așa mult discutate, Legea 217 din 2015, prin care se cere scoaterea din conștiința națională a numelor unora dintre iluștrii intelectuali interbelici, mulți trecuți prin temnițele comuniste – acțiuni față de care s-au întețit protestele publice, nu neapărat venite din partea unor organizații radicale de dreapta (acum se adună semnături pentru un apel inițiat de revista Contemporanul, intitulat ”Mari scriitori români – criminali de război?!”). 

„Războiul statuilor", ștergerea numelor unor străzi sau instituții de învățămînt, prin „verificarea aplicării" măsurilor solicitate de Institutul „Elie Wiesel” s-a extins recent în Capitală. La sectorul 2, pe raza căruia se află bustul lui Mircea Vulcănescu, pe strada Sfîntul Ștefan, viceprimarul liberal Dan Cristian Popescu a declarat, simultan cu hotărîrea luată în Consiliul local la Cluj, că nu va întreprinde nimic în sensul cerut de Institutul Wiesel, fără o sentință a unei instanțe care să-i ceară să demoleze statuia. De asemenea, la Sectorul 1, în ședința de Consiliului din 30 iunie a.c., s-a luat act de solicitarea interzicerii numelui străzii Mircea Vulcănescu, dar acasta a fost respinsă cu o largă unanimitate.

 Cert este, însă. că INSHR face din nou valuri, probabil pentru a camufla grava eroare de a nu fi intervenit deloc vreme de un an și mai bine, cît a durat procesul de adoptare a Legii 127, de comemorare a martirilor din temnițele comuniste pe data 14 mai, zi în care, în 1948, au fost operate valuri de arestări în rîndurile membrilor de vază ai mișcării legionare. Singura intervenție a fost una tardivă și simbolică, după votarea și promulgarea legii: un comunicat de presă. Instituția condusă de domnul Alexandru Florian a aflat de la Agerpres (și nu din Monitorul Oficial, cum se întîmplă în practica unei istituții de stat) că „președintele României a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste" și că „în expunerea de motive care a însoțit legea pe parcursul circuitului legislativ sunt invocate ca martiri ai temnițelor comuniste persoane condamnate pentru crime de război. Acest fapt, deși contravine nu numai valorilor și principiilor democratice, dar și legislației românești în vigoare, nu a stîrnit nici o reacție publică", spune comunicatul Insitutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel".

 Această reacție, vreme de mai bine de un an, cît legea s-a aflat în dezbatere publică, trebuia să vină în primul rînd din partea sa și intra în ”fișa postului” angajaților Institutului, aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului și finanțat din bani publici tocmai să supravegheze ca un asemenea derapaj legislative să nu se petreacă. Dar INSHR nu a avut nici cea mai mică reacție pe tot parcursul adoptării legii și nici domnul Alexandru Florian directorul Insitutului, foarte vocal în alte situații. Ori e total nepotrivit pentru funcția bine plătită pe care o ocupă, ori, în mod deliberat, nu-și face treaba, pentru  a putea acuza, ulterior, cele mai înalte instituții ale statului român, Parlamentul și Președinția, de promovare a unor politici care încurajează comemorări cu caracter nationalist și antisemit. E simplu, cînd toate s-au petrecut în văzul lumii (și al tău) să-ți exprimi „consternarea pentru faptul că inițiatorii legii au ales ca argument pentru promovarea acestui proiect legislativ să citeze din Iustin Pârvu, care în tinerețe a activat în Mișcarea Legionară" sau că „ziua de comemorare a victimelor regimului comunist din România nu trebuie să reprezinte un prilej de reabilitare a celor care în anii regimurilor totalitare precedente au contribuit, din ipostaze multiple și cu responsabilități diferite, la respingerea democrației și la instituirea antisemitismului ca politică de stat". Observație tardivă și fără nici un efect. Domnul Alexandru Florian trebuia să atragă atenția asupra acestui fapt Parlamentului, în timpul dezbaterii legii. Era datoria sa. Este plătit să facă tocmai asta. În schimb, în contradicție cu Constituția și cu prevederile nou-adoptatei legi 127, Institutul „Elie Wiesel" a înțeles să producă un nou scandal, prin adresa remisă Ministerului de Interne, cu care a început "războiul statuilor”. 

Pînă la urmă, autoritățile locale care au primit somații de la Institutul „Elie Wiesel" nu trebuie să întreprindă nimic, pînă ce Înalta Curte de Casație și Justiție nu hotărăște care este legea care trebuie aplicată: legea 217 din 2015, a cărei interpretare de către Institutul de Național pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”, și a cărei punere în practică de către unii reprezentanți ai executivului și administrației publice locale ar duce la ciuntirea memoriei naționale, socotindu-i fasciști pe unii din marii noștri intelectuali morți în închisori, sau legea 127 din 2017, care îi socotește, cu nume și prenume, drept martiri ai temnițelor comuniste? Rămîne ca justiția să decidă.

 Pînă atunci, ne rămîne o certitudine. Domnul Alexandru Florian a început probabil acest nou „război al statuilor", ca punct din planul pe care îl asumă oficial drept „regestionarea istoriei în România de după decembrie 1989", dar orice lipsă de reacție (în afara comunicatului citat), vreme de mai bine de un an, cît a stat în Parlament proiectul Legii 127, care comemorează drept zi a martirilor din închisori tocmai ziua arestării în masă a legionarilor nu poate fi calificată decît incompetență. Așa că ar trebui ca Guvernul, care-l plătește ca secretar de stat, să constate că, într-adevăr, a stat (altfel, pe bani buni, peste 77.000 RON pe an), cînd nu a iscat scandaluri inutile, menite numai să arate România cu degetul, drept o țară antisemită și xenofobă. Căci, dacă am presupune că a premeditat lipsa sa de reacție, atunci s-ar putea spune că lucrează împotriva intereselor României și aceasta ar fi o problemă de securitate națională. Ce rămîne straniu e că statul îl va plăti de acum înainte pe directorul Institutului „Elie Wiesel", odată cu promulgarea Legii 127 (care anulează practic multe din prevederile Legii 217) să acuze de antisemitism autoritățile statului – de la primării, prefecturi, pînă la Parlament și Președinte, care a promulgat Legea pentru comemorarea martirilor din temnițele comuniste.

 Deși, avînd în vedere expunerea de motive a acesteia, ar fi fost imperativă o intervenție fermă pe parcursul dezbaterii parlamentare, pentru prevenirea posibilității oricărui derapaj antisemit și xenofob în România, Institutul de Național pentru Studierea Holocaustului din România  a ales calea, mult mai spectaculoasă mediatic, a unui război dinainte pierdut cu statuile. 

Dacă te regăsești întru idealurile noastre și vrei să participi la lupta neamului nostru, fii alături de noi! Sprijină ActiveNews ca site-ul să poată continuă mai departe lupta pentru tot ceea ce a avut mai scump poporul nostru peste veacuri – credinţa şi libertatea!

ActiveNews îl mărturiseşte pe Dumnezeu, pentru că-L iubim şi ne încredem în El.

ActiveNews își dorește ca românii împreună cu toți locuitorii acestei țări să trăiască liberi, înțelepți și curajoși.

ActiveNews crede în România, în ceea ce am fost şi am putea fi ca popor, într-o lume în care încrederea în noi este subminată mai mult decât orice altceva pentru a dispărea ca neam şi a deveni pentru totdeauna robii unor interese străine.

ActiveNews este un site deținut în totalitate de acționari români, în contextul în care cei care susţin public cu totul altceva sunt cel mai probabil agenţi străini sau manipulaţi de aceştia! Dar de fapt ActiveNews este deţinut de fiecare cititor.

Dacă crezi în ceea ce credem și noi, sprijină ActiveNews ca acesta să poată continua.