Claude Karnoouh. Aceeași Marie, cu alta pălărie (I) România – între comunism si democrație originală

 Sursa : https://revistacultura.ro/nou/aceeasi-marie-cu-alta-palarie-i/

Autor: CLAUDE KARNOOUH
Apărut în nr. 319
2011-04-14

Aceeasi Marie, cu alta palarie (I)

România – între comunism si democratie originala

 

Fiindca sub regimul comunist traisem si muncisem în România vreme de aproape cinci ani si fiindca, în octombrie 1981 si în iulie 1982, fusesem angajat de ONU ca expert în stiinte sociale la Institutul de învatamânt si cercetare finantat de aceasta organizatie la Bucuresti (CEDOR), am putut sa constat cât de supusi regimului erau cei mai multi dintre intelectualii, scriitorii, poetii si universitarii români. Unii îl slujeau cu zel, altii cu o anume moderatie, dar niciodata trecând dincolo de limita invizibila, dar foarte palpabila, a unei ratiuni practice bine temperate; altii, în fine, cei mai abili sau mai putin lasi se dedau simulacrului cu o delectare cinica. În schimb, în anii 1970, nimeni, cu doua exceptii – scriitorul Paul Goma si economistul Mihai Botez – nu manifestase public vreo opozitie, de orice fel ar fi fost, în fata deciziilor imorale politic, incoerente din punct de vedere economic, necugetate si de multe ori trase de par ale regimului. Ei doi actionasera la lumina zilei, iar nu în secretul dezbaterilor de tendinte din sânul instantelor Partidului si ale institutiilor culturale, ori povestind în privat al enspelea banc sau vorba de duh care încondeia neghiobia sefului suprem si a adjunctilor sai. Si pentru aceasta crima de lezmajestate au fost expulzati. Disidentii anilor 1970-1989 puteau fi numarati pe degetele de la doua mâini, cu conditia sa le fie adaugati si câtiva lideri ai muncitorilor care au stiut sa-si mobilizeze tovarasii de munca pentru a cere guvernului conditii mai bune si mai sigure de munca si aprovizionare. Cine-i cauta pe adevaratii disidenti n-are ce gasi la prea-guresii parizieni de dupa emigrare, din anii 1970-1989, care, sub ratiuni politice, pitulau meschine interese economice. Trebuiau cautati însa – fie la Paris, fie în Germania, în Belgia, în Olanda sau în Italia – oameni care, la sfârsitul anilor 1940 si începutul anilor 1950, se ridicasera împotriva instaurarii regimului comunist… Nu se numarau acestia printre amicii mei politici – nici pe departe – dar se dovedisera curajosi, iar curajul, când viata îti este pusa în joc, e un lucru rar si cu atât mai mult merita amintit. „Cine moare ca un erou pentru o cauza care nu e eroica ramâne un erou“, notase Ernst Jünger în jurnalul sau parizian. Multi dintre ei, barbati si femei deja în vârsta, pravaliti dupa ani grei de temnita si de munca fortata din epoca de plumb a stalinismului românesc (1948-1962), proveneau din mediul politic al României interbelice si al celui de-al Doilea Razboi Mondial. La Bucuresti, în decembrie 1989, i-am vazut pe câtiva iesind din umbra; se aratau la lumina ca niste spectre macinate de vreme, unii dintre ei agresivi, dar cei mai multi pribegi fara tinta, dupa ce supravietuisera, în anii întunecati, într-o semi-clandestinitate. Erau acolo cei care, dupa amnistia din 1964, fusesera trimisi la meserii de jos: contabili de cooperative agricole sau mestesugari, muncitori calificati sau maistri în diferite ramuri ale industriei, sefi de santiere, reparatori de stilouri sau de brichete, poate chiar cercetatori anonimi în diverse institute de literatura, de lingvistica sau de folclor. Toti acesti fosti prizonieri politici – aproape niste mosnegi astazi – tinusera, în tineretea lor (în 1945 aveau nu mai mult de douazeci-douazeci si cinci de ani) de unele curente de gândire, de partide sau de biserici care nu aveau nimic în comun cu stânga mondena a celor mai multi dintre intelectualii francezi sositi acum în turism politico-cultural la Bucuresti, pentru a participa, cu ocazia unui circuit organizat de Mihnea Berindei si de Parti Socialiste „mitterandian“, la cele dintâi agape „post-revolutionare“… M-am ferit, în ceea ce ma priveste, sa iau parte la aceste chermeze care frizau dezmatul, preferând ca, la întoarcere, alaturi de amica mea Gail Kligman, pe care o regasisem la Bucuresti, sa stam la taifas cu niste prostituate „cu vechime“ de la Intercontinental sau, la Cluj, sa culegem amintirile unor fosti preoti greco-catolici care-si regasisera, dupa patruzeci si cinci de ani de tainuire a bisericii lor în catacombe, dupa patruzeci de ani de slujbe, de botezuri si de casatorii clandestine, îsi gasisera asadar posibilitatea de a avea un cuvânt public, o parohie si enoriasi – în ciuda aprigei opozitii a Bisericii Ortodoxe. Am întâlnit si fosti membri ai Partidului Liberal sau ai Partidului National Taranesc. Mi-am regasit, la conducerea ziarului „Libertatea“, un prieten vechi, multa vreme cercetator la Institutul de dialectologie din Bucuresti, Paul Lazarescu, care în 1945 fusese secretarul regional al tineretului Partidului National Taranesc în Moldova si ducea în cârca ani buni de munca fortata. Într-o brambureala totala, se iveau la lumina batrâni monarhisti, insi din Garda de Fier, fideli ai maresalului Antonescu etc…, o întreaga societate care statuse sub obroc îsi aflase peste noapte reabilitarea. Niciun interes însa pentru agitatia „post-revolutionara“ mondena, unde participantii, români si occidentali, glasuiau sus si tare, fara pic de rusine si fara teama de ridicol, ca de acum încolo nu aveam decât sa celebram întoarcerea României în Europa! Ca si când dupa încheierea suzeranitatii otomane, dupa Regulamentul Organic introdus pe rând în Valahia si în Moldova, în 1831 si în 1832, dupa recunoasterea Principatelor Unite, în 1868, si apoi a Regatului României, în 1881, România s-ar fi aflat altundeva decât în Europa, chiar si sub regimul comunist. Aceste fraze, în fapt destul de muscatoare, pareau sa fi uitat cu totul de Transilvania si de Banat (reunite de facto cu Regatul României în 1919, de jure, în 1920, dupa Tratatul de la Trianon), cu orasele si târgurile lor marcate pentru totdeauna de pecetea urbanismului austro-ungar, în acelasi timp medieval, renascentist, fin de siècle si, pe alocuri, Jugendstil. Toate numai platitudini, la pachet cu o uluitoare nerozie, carora nestiutorii, în ciuda bunului simt care poate nu le era strain, sfârseau prin a le acorda credit. Din fericire însa, intelectualii si jurnalistii se lasa repede cuprinsi de plictis, chemati de mereu alte meleaguri, de agitatia glaciara a modernitatii tardive si de urgenta superficiala a actualitatii… Asa ca am asteptat domolirea febrei si, la sfârsitul lui ianuarie 1990, m-am hotarât sa plec în România pentru un periplu de trei saptamâni în compania lui Dan Culcer (în acea vreme jurnalist independent), proaspat exilat, un bun tovaras de calatorie, calm, cumpatat, privind întotdeauna actualitatea cu o rezerva prudenta, fost sociolog al literaturii, un foarte fin cunoscator al tarii sale si, last but not least, trilingv (stia româna, maghiara si franceza). Ne-a însotit în peregrinarile noastre si Gérard Soulier, în acea vreme profesor de drept la universitatea din Amiens, prieten vechi, un foarte bun jurist, specialist în drept european si în probleme ale minoritatilor nationale si etnice. Formam cu totii o echipa sudata, de prieteni cu perspective diversificate si complementare.
Am ajuns împreuna la Budapesta, am închiriat o masina si, la sfârsitul dupa-amiezii, în ziua de 30 ianuarie 1990, iata-ne sositi la frontiera de nord-vest a României, la vama din Bors, nu departe de Oradea. La patru ceasuri dupa prânz, lumina era deja crepusculara, si o ploaie fina, înghetata, ciupita din când în când de fulgi de zapada, se cernea din norii vineti si grosi. Locul era lugubru, chior, strajuit doar de un bec anemic de câtiva wati, fara abajur, care arunca în jur o lucoare galbejita, pierduta în pâcla picaturilor. În fata granicerului chircit sub toala de iarna gri-albastrie, cu o mutra pe trei sferturi înghitita de cãciula de astrahan brumariu, manifestând o amabilitate prea exuberanta pentru a nu-i fi fost comandata de undeva de sus, n-am mai stiut însa cum sa ma comport. Bravul subofiter, albit în meseria de sluga, refuza cu încapatânare sa puna stampila oficiala a vamii românesti pe documentele necesare repatrierii în Franta a materialului nostru audiovizual. Noile ordine îndemnau cu siguranta spre o atitudine deferenta fata de strainii care intrau în România postrevolutionara, dar bruschetea schimbarii generase un asemenea haos încât activitatea normala a posturilor de frontiera se tulburase pâna la a nu-si mai putea îndeplini sarcinile minimale… Un comportament taman pe dos în comparatie cu regimul precedent, dar la fel de incoerent… Asadar, iatã, mã reîntorceam pe aceste plaiuri… Dan Culcer, si el.
Odata ajunsi la Oradea, primul oras mare românesc, situat la câteva zeci de kilometri de vama, ceea ce ne-a izbit pe toti trei era nu atât lipsa iluminatului public, cât stadiul de degradare a podurilor, a soselelor, a strazilor si a trotuarelor. Când plecasem de aici, în 1982, starea strazilor si a soselelor nu era nici atunci de invidiat, dar cu siguranta nu era atât de grava ca în Iugoslavia sau în Ungaria; în 1990 însa, erau atâtea strachini în asfalt încât aveam impresia ca circulam pe o sosea proaspat bombardata, potrivita pentru masini de teren, nicidecum pentru berline. s…t

Daca din 24 decembrie 1989, discursurile oficiale ale FSN, ale jurnalistilor si intelectualilor preschimbati în „democrati“ patimasi propuneau „vânatoarea“ de comunisti, numiti (deja!) „teroristi“, în fapt – cu exceptia câtorva personaje mai vizibile ale regimului precedent, a inerentelor reglari de conturi care se întâmpla de fiecare data când are loc o schimbare brusca de suveranitate si legitimitate, si a „sinuciderii“ câtorva militari aparent incomozi pentru „noii“ stapâni – nimic esential nu s-a schimbat în structurile ierarhice ale institutiilor. Trebuia dat repede un os de ros populatiei, pentru a o abate de la realitatea noului curs al vietii economice, trebuia explicata si a legitimata schimbarea ce tocmai avusese loc. Autoritatile au recurs asadar la vechiul subterfugiu nominalist: schimba numele institutiilor pentru a-i face pe oameni sa creada ca s-au schimbat si în interior! Sau, cum zice proverbul românesc: „Aceeasi Marie, cu alta palarie“. Asa ca Militia a devenit Politie, Securitatea – SRI, iar fostii membri mai mult sau putin influenti ai Partidului, ai UTC-ului sau ai studentimii comuniste si-au injectat cu grabire profesii de credinta democratice, sub obladuirea diverselor partide istorice sau a celor recent constituite. Si, în acelasi timp, dadeau cu totii nas în nas pe cararea spre Biserica, ca si cum Sfântul Duh s-ar fi pogorât asupra lor în acea noapte de 23 decembrie 1989… Directorii marilor întreprinderi industriale ramasesera în functie, controlul politico-politienesc continua sa mearga ca uns, scolile si liceele îsi reluasera activitatea dupa vacanta „revolutionara“ de Craciun, care marca si revenirea oficiala a sarbatorilor religioase în calendarul laic. Generatia produsa în totalitate de comunismul ceausist, universitari de patruzeci de ani, în general din a doua si din a treia linie ierarhica a Partidului comunist, facuse vânt profesorilor mai batrâni, prea compromisi sau pur si simplu prea în vârsta, si s-a protapit în posturi de conducere fara a întâmpina nicio rezistenta, renegând regimul precedent si învatamântul de atunci, uitând ca ei taman în cadrul acestui sistem de învatamânt îsi obtinusera diplomele (altminteri de o valoare mediocra, în general, în domeniul umanist, cu exceptia limbilor straine). O vizita la Cluj, un tur prin culoarele universitatii pentru a asista la câteva dezbateri în amfiteatre, doua sau trei vizite facute unor vechi prieteni, profesori de liceu sau asistenti universitari au fost de-ajuns pentru a ne convinge de natura schimbarii cu care aveam de-a face. Singurul lucru cu adevarat nou era schimbul valutar: se practica în vazul lumii, pe strada, între necunoscuti, în holurile hotelurilor, în salile de restaurant, pe sub barbile fostilor militieni deveniti noii politisti.
Iluzia acestei schimbari politico-politienesti ni s-a înfatisat înca mai cruda într-o zi de piata, la Baia Mare. Abia începuseram sa filmam si sa punem întrebari pietarilor si musteriilor, într-o atmosfera propice, când ne trezirãm bruscati de un grup de civili a caror mutra patibulara nu le putea masca intentiile. Într-adevar, erau „noii“ politisti. Pe un ton care se voia fara replica, ne-au clantanit sa „ne caram, ca daca nu, vedem pe dracu!“ Nu era timp de taclale; niste fricosi nu eram cu siguranta, dar ne-am spus ca n-are rost sa facem pe vitejii: nu merita osteneala. Asa ca, am început, cuminti, sa batem în retragere si sa ne organizam defensiva. În vreme ce Dan Culcer si cu mine feream camera video de mare valoare ce ne fusese încredintata, Gérard Soulier, într-o ariergarda vigilenta, îsi tinea masivul aparat foto ca pe o arma, gata sa sparga moaca aluia care-ar fi cãlcat peste nevazuta linie rosie dintre noi. În acel moment de tensiune extrema, tarabagii, martori la tarasenie, ne-au sarit în ajutor. Luându-i la refec si înjurându-i, facându-i securisti si „p…“, i-au fortat cu o autoritate vehementa sa paraseasca imediat piata, iar pe noi ne-au îndemnat sa ne continuam treaba. Acesti buni samariteni ne-au informat ca asa-zisii politisti în civil lansasera zvonul ca noi distribuiam dolari (sic!) clientilor din piata, trecatorilor de pe strazile orasului, muncitorilor de ici si de colo, taranilor – fiind, chipurile, niste agenti electorali veniti din strainatate pentru a promova Partidul National Taranesc – ala care ar fi trebuit sa câstige alegerile în 1946 daca n-ar fi fost fraudate de comunisti… În sine, aceste afirmatii nu erau decât ridicole si garnisite cu prostie, totusi nu erau mai putin graitoare si revelau adevarata natura a transformarii politice numite revolutie. Se vede treaba ca erau mai multe factiuni ale PCR-ului, ale armatei si ale politiei politice implicate în lovitura de stat si în luarea puterii din 23 decembrie 1989. Asa ca, dupa câteva interviuri, filmari si fotografii, ne-am decis sa punem punct, sa ne întoarcem la masina si sa plecam spre Breb, unde ne fusese masul.
Pâna acolo, am ales un drum care traversa regiunea miniera vecina de la Cavnic, situata pe versantul vestic al muntelui Gutin, binecunoscuta pentru bogatele sale zacaminte de metale neferoase. Acolo, de-a lungul unei sosele în panta întinsa pe câtiva kilometri si paralel cu un pârâu ceva mai rasarit, într-un orasel la fel de mohorât si iarna si vara, cu micul sau centru administrativ si câteva cutii de chibrituri prapadite pe post de locuinte, dar altminteri plin de case de lemn, de caramida si de ciment, traieste o adevarata comunitate muncitoreasca formata din unguri, slovaci si români semi-urbanizati. În jur, în vaile perpendiculare si pe dealuri, într-o zona semi-muntoasa în care agricultura nu fusese colectivizata, la periferia orasului si putin mai departe, în satele din vecinatate, taranii români practicau un part time farming. La Cavnic nu existau conflicte nationaliste, minerii de toate originile pareau a se-ntelege bine unii cu altii si – printr-o solidaritate destul de puternica – avusesera câstig de cauza în fata puterii comuniste ori de câte ori aceasta încercase sa le retraga sau sa le diminueze avantajele în natura de care beneficiau în virtutea muncii lor crunte, desfasurate la aproape o mie de metri sub pamânt… Dupã doar o luna si jumatate de la caderea regimului comunist, nimic, cu exceptia ivirii marfurilor noi în vitrinele sumbre si prafuite, nu parea sa se fi clintit în oraselul ale carui strazi si case erau, în ziua aceea, vatuite cu paturi groase de zapada, pudrate cu un praf negru. Dupa ce am trecut de centrul administrativ, care arbora drapelul românesc prevazut cu o gaura acolo unde pâna atunci tronase stema Republicii comuniste române, am regasit acelasi peisaj stiut de ani buni, pe jumatate urban, pe jumatate rural… La intrarea într-o mina, zarim un grup de oameni care în mod vadit tocmai iesisera din patratul pecetluit al subteranei. Se vedea ca erau încinsi într-o discutie; din clipa în clipa le crestea furia, iar cuvintele erau însotite de gesturi de iritare. Ne-am oprit, ne-am dat jos din masina si, odata ajunsi la ei, ne-am prezentat. Am fost primiti cu bratele deschise, toti se îngramadeau sa-si spuna în fata camerei si a magnetofonului opinia si argumentele schimbate, pâna atunci, între ei. Discutia se referea la decizia de a începe sau nu o greva, fiindca, dupa „revolutie“, pe zi ce trecea, conditiile de munca se degradasera. Deja începuse sa întârzie plata salariilor si a orelor suplimentare conform datei prevazute în contract… O data în plus, niste situatii precise si bine definite aratau ca „revolutia“ era departe de a fi fost pusa în practica de o majoritate în folosul celor multi. Se vedea limpede ca masa lucratorilor obisnuiti fusese exclusa de la asa ceva, ca autoritatile le permisesera doar sa asiste la spectacolul televizual al „eliberarii de sub jugul comunist“, cum bine pricepuse poetul român Augustin Pop, disparut azi dintre noi: „Acum vom trece de la comunism/ la o democratie originala./ Va rugam sa gânditi altfel./ Si cu aceasta, stimati telespectatori,/ revolutia a luat sfârsit/ Va multumim pentru atentie.“

În orice caz, în experienta lor de zi cu zi, acesti muncitori constatau ca nimic nu se schimbase sau ca, mai rau, conditiile de lucru se înasprisera. Sigur, raul cel mare nu venise înca, multi dintre ei aveau sa fie trimisi în somaj si apoi concediati, în numele privatizarii si a rentabilitatii diferentiale numite „terapie de soc“ – o enuntare medicala pentru o situatie economica – ca si cum economia socialista ar fi fost o boala, si nu o optiune mai mult sau mai putin reusita a societatii –, facând cu atât mai imorala aceasta scoatere la mezat a minerilor, priviti de acum înainte ca niste excrescente maligne ale unei maladii degenerante. Deja li se ivisera sub ochi marfuri necunoscute înainte, napadind magazinele înca de stat care, în doi-trei ani, aveau sa curga pe-aici val dupa val. Fara sa-si dea seama, dupa ce aclamaserã câteva produse utile ce lipsisera pâna atunci de pe piata, aveau sa devina noii martori ai invaziei operate de imperiul nimicului (cam uitata în Vest de ceva vreme).
În acest timp, în culisele spectacolului atâtator al marfii, se pregatea, prin propaganda apetitului generalizat, publicitatea; se pregatea capotarea sistemelor de sanatate si al învatamântului gratuit, pe scurt transformarea tuturor nevoilor si activitatilor umane într-un obiect de schimb. Niciunul dintre „nobilele si înaltele suflete democratice“ nu sufla însa vreun cuvânt asupra pericolului ce ameninta protectia si promovarea sociala.
Furia minerilor crestea cu fiecare întrebare a noastra; pe masura ce alti mineri ieseau din subteran, grupul nostru devenea tot mai mare. La un moment dat, vreo treizeci de oameni cu fetele stropite cu pete negre ne-au potopit cu întrebari – într-un mod calduros (si respectuos) însa, doritori sa ne afle parerile: voiau sa stie cum au fost percepute evenimentele din România în strainatate si în special în Franta, care la începutul anilor 1990 se bucura înca de un prestigiu istoric real în rândul cetatenilor români. Astazi însa, cu rarisime exceptii, multumita arogantei goale a diplomatilor culturii, neghiobiei administrative a diverselor institutii universitare franceze si, last but not least, unei conceptii „gadgetice“ a actiunilor culturale ce frizeaza impostura, din acest prestigiu n-a mai ramas decât amintirea, una foarte de-demult, numai buna sa îngrase cartile de istorie.
Dar iata ca interlocutorii nostri se înfierbânta, se aprind, se avânta ca si cum ar fi rabufnit dintr-o criza înabusita de prea multa vreme. Ne cer sfaturi: cum sa preseze conducerea, cum s-o oblige sa reglementeze orele suplimentare, dar si cum sa alerteze presa si sa-si faca cunoscuta soarta?… A trebuit sa le explicam ca noi nu eram nici responsabili politici, nici responsabili sindicali, în Franta, si nici macar jurnalisti acreditati ai vreunor publicatii, ci simpli calatori mânati de curiozitate, care doreau pur si simplu sa înregistreze cât mai fidel posibil diverse situatii întâlnite prin tara. Stând noi asa de vorba, iata, noi protagonisti. Vreo patru sau cinci insi, daca-mi aduc bine aminte, se lipisera de grupul nostru si ne cântareau vorbele în tacere. Deodata, unul dintre ei, aratând ca un miner obisnuit, ne interpeleaza pe un ton insolent: „Ce faceti aici? N-aveti ce cauta aici! Tãiati-o! Asta o întreprindere de stat!“ Minerii au sarit îndata sa-i îndeparteze de grup, strigându-le ca sunt membri ai conducerii deghizati în mineri… Constienti de tensiunea extrema care plutea în aer, am încercat si noi cum am putut sa domolim treburile. „Suntem aici pentru a asculta toate parerile, fara rezerva“, am spus. Tensiunea mai scazu putin, si ultimii veniti începura atunci o cuvântare întortocheata zicând ca ei sunt mineri însotiti de un reprezentant sindical (calitate contestata de cei mai multi dintre cei prezenti) si ca tocmai iesisera din sala de dusuri pentru a „pazi mina de spioni“ (sic!). Asta ne-a latit zâmbetul pe buze, mai ales ca Gérard Soulier mi-a atras atentia asupra mâinilor noilor veniti, facându-ma sa observ ca alea nu erau mâini de miner, ci de hârtogar. La rândul sau, Dan Culcer, adresându-se celui care se prezentase drept lider „sindicalist“, l-a facut sa-si priveasca propriile mâini. L-am vazut atunci ca se framânta, ca o ia de la-nceput cu amenintarile, în isonul alorlalti netoti cu care venise. Adevaratii mineri s-au pus însa între ei si noi, si, protejându-ne, ne-au condus în josul strazii pentru a ne putea continua conversatia, pomenind încontinuu de degradarea conditiilor de munca, de întârzierea platii salariilor si de neplatirea orelor suplimentare… Daca, pe moment, m-am gândit cât de sever era controlul sociopolitic al diverselor ramuri industriale care ascultau de ordinele FSN-ului (orchestratorul loviturii de stat), post factum a trebuit sa constat ca puterea manageriala a elitelor tehnice comuniste (ingineri si tehnicieni superiori ai economiei planificate), împreuna cu înalta ierarhie a diverselor servicii ale Militei, Securitatii si Armatei, pusesera deja pe roate procesul de privatizare a mijloacelor de productie. Foarte repede, în primii doisprezece ani de postcomunism românesc, oricare a fost coalitia de partide aleasa si detinatoare a puterilor legislative si executive (responsabile de interesele acestei tari), dreapta sau „stânga“, nu conteaza, am avut, ca profesor invitat la Universitatea din Cluj, libertatea sa ma conving ca asta nu însemna decât un furt din proprietatea publica, organizat si planificat chiar de stat. Vreme de doisprezece ani am asistat asadar la dezmembrarea si la prapadirea bunului public, la ceea ce economistul canadian Chossudovsky calificase drept „jaful secolului“, alimentat si preamarit de toate instantele economice si politice occidentale, si pe care cei mai multi dintre moralistii liberali îl proslaveau ca o culme a democratiei.

Aceasta întâlnire îmi confirma, o data în plus, ca nu eram câtusi de putin în eroare atunci când calificam aceasta „revolutie“ drept o lovitura de stat pusa la cale de generatia celor de patruzeci-cincizeci de ani, multi dintre ei membri ai Securitatii sau colaboratori privilegiati ai ei, în sânul diverselor institutii si ministere. Toti actorii importanti din Bucuresti si din marile orase din provincie (Timisoara, Cluj, Brasov, Iasi, Ploiesti, Pitesti, Constanta) erau produsul pur al celui de-al doilea comunism românesc, cel al epocii de ascensiune si de întarire a puterii grupului Ceausescu. În 1989, toti acestia proveneau din linia secunda a elitei PCR. Ei au fost cei care, într-un fel sau altul, dupa ce dadusera suficiente garantii puterilor occidentale, si-au asigurat încrederea lor pentru a conduce tara în jocul formal si procedural al alternantelor democratice (…) A crea iluzia unei schimbari reale a elitelor prin transformarea reala a unei puteri socialiste, hiperautoritare, uneori de-a dreptul dictatoriale, cu o politie care cauta sa controleze în mod direct constiintele, transformarea acestei puteri, asadar, într-o putere politico-economica postmoderna, care-si însuseste, într-o prima faza, toata puterea politica si mare parte din puterea economica (sursa a puterii în sistemul capitalist) într-o a doua faza, iata – zic eu – esenta însasi sau adevarul gol-golut al acestui „Thermidor“ dunarean.
În vreme ce minerii si alti muncitori metalurgisti, mecanici, sudori, lucratori în turnatoriile industriale, strungarii, topitorii, finisorii începeau sa resimta inexorabil pauperizarea si haosul administrativ, pe scena politica defila vânatoarea de comunisti. Toata lumea îi critica, toata lumea îi înjura si-i denunta. Dar unde se ascundeau totusi acesti comunisti? Fiindca, în afara de câtiva batrâni pricajiti, „noile“ elite din partidele istorice reconstituite sau din partidele nou aparute în ianuarie 1990 erau, toate, compuse din fosti membri ai Partidului Comunist, si chiar din elemente de nadejde ale acestuia! Aceste discursuri vindicative pornite pe urmele „comunismului“ puteau sa para însa o realitate pentru un observator strain care nu stia nimic despre istoria contemporana a tarii, dar, în realitatea psihologica si în experienta sociala a tuturor cetatenilor români (sau aproape a tuturor), „comunismul“, dupa ce fusese vreme de patruzeci de ani covârsit de atribute pozitive, de valori eroice de tot soiul, dupa ce fusese oferit ca singurul model ideal al omului social împlinit în patria sa, devenise, într-o singura noapte de decembrie, un personaj care purta în cârca toata negativitatea din lume: Raul în carne si oase. Pentru tinerele generatii, o negare atât de violenta si de brusca venita din partea celor mai în vârsta nu putea însa decât sa genereze o lume fantasmatica, în imaginar, si aparitia unor simulacre în practicile cotidiene. O tacere grea si apasatoare din partea parintilor si a celor mai înaintati în zile ca ei domnea peste acest trecut recent, peste practicile reale din viata individuala si sociala a fiecaruia. (Va urma)

Dan Culcer aprilie 15, 2011 la 8:55 am

A mai fost un contestar,Nicolae Breban, totuși. Caz excepțional.Membru al CC al PCR, după tezele din iulie 1971, contestă public, în Franța, această direcție, în Le Monde, și apoi se întoarce în România.Din acest moment i se deschide un DUI, compus din 3 dosare accesibile cercetătorilor la CNSAS sub cotele I 6625 vol 1 – I 6625 vol 2 și I 187868.

 

Extras din Postfata (2007) volumului Inventarea poporului-natiune. Letopiset al României si al Europei Orientale 1973-2007, traducere din franceza de Teodora Dumitru, în curs de aparitie la Editura Idea Design&Print

Ion COJA. FELICIA CAPTARU - acesta este numele demnității românești

 

Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…

Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni! Oricât de puțini au mai rămas!

Iată faptele:

În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea!…

Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție strâmbăciunii!…

Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu hoităciunea!

Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!

Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus!

Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”

Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte, neisprăviților!…

Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!

Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!”

Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!

…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi „România literară” din 23 octombrie 1986).

Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna oricui!

Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!

De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.

Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…

Repet: conform unei înțelegeri intervenite între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…

De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!

…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…

…N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!

…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…

De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi!…

Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…

Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…

Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…

Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!

Text re-publicat

Ion Coja

Post scriptum – Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin. Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.

ion COJA. Andrei Sofonea – un român incorigibil, despre ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN

 Am cunoscut și mă bucur și azi de norocul ce l-am avut, o mulțime de români din Basarabia și Bucovina, încă dinainte de 1990, și mai ales după. Cei mai mulți sunt figuri de seamă ale vieții publice, oameni cu greutate în balanța isprăvilor Neamului nostru. Fiecare, în felul său și cu ale sale, m-a fascinat, m-a întărit în credința mea că „românul nu piere”, deși sunt tot mai mulți cei care ne-o doresc… Dintre acești mari români dacă ar fi să aleg unul despre care să spun că mi-a fost norocul cel mai mare că l-am cunoscut, nu-l voi numi nici pe vreun prieten fost prim-ministru sau ministru, nici pe vreun academician sau parlamentar de peste Prut ori intrepid om de afaceri, ci mă voi opri la domnul ANDREI SOFONEA, despre care, probabil, nu a auzit nici unul dintre posibilii cititori ai acestor rânduri. L-am cunoscut cu ani buni în urmă, dar nu mi-a fost ușor să-mi dau seama cu ce comoară de om mă întâlneam săptămânal, la ședințele de marți, orele 15, de la Vatra Românească, ședințe la care, în ultimii zece ani, domnul ANDREI SOFONEA era propriu zis amfitrionul nostru. Gazdă, mai pe românește!
O precizare: de la înființarea sa în februarie 1990, la Vatra Românească din București, cel puțin o dată pe săptămână, ne-am întâlnit să dezbatem probleme românești, de actualitate sau din trecutul de-acum istorie… Joia, la orele 17, când sediul nostru se afla în strada Moliere, iar aceste întâlniri le gospodărea inimosul Valentin Borda, fie-i țărâna ușoară, și marțea după ce am fost mutați cu forța publică a guvernului Adrian Năstase în Brezoianu… Ce va fi de acum încolo, unde anume vom mai ține aceste întâlniri, rămâne de văzut!… Dumnezeu cu mila!
Până atunci, să consemnez, ca martor principal, că principalul câștig al acestor discuții l-a adus domnul ANDREI SOFONEA, pe care mulți belferi nu ar fi dat nici două parale. Nici subsemnatul, la drept vorbind, când mă gândesc la primele întâlniri. Când disponibilitatea noastră de a sări în întâmpinarea oricărui basarabean ne determina să-l îngăduim în preajmă și pe individul cu aspect hirsut ce se pripășise în Bucureștiul iubit, fără niciun act de identitate asupra sa! Dumneavoastră cine sunteți? Sunt ANDREI SOFONEA! Sunteți basarabean? Sunt român din Basarabia. Veniți de la Chișinău? Nu, eu vin de la Moscova!… Cam așa a decurs momentul când am luat cunoștință cu frumosul bărbat, cu barba colilie, care vorbea fără cea mai mică ezitare o română literară impecabilă. Nu e timpul, adică momentul, să vorbesc prea mult despre persoana în cauză. O voi face cât de curând. (La prima vedere un clochard. Cu licență în filologie și teologie…) În rândurile ce urmează vreau să fac numai un succint și parțial inventar al ideilor și informațiilor cu care a venit ANDREI SOFONEA la București, via Moscova. Moscova și Petersburgul, ale căror biblioteci și mânăstiri domnul A.S. le-a cercetat cu de-amănuntul. Le voi enumera:
1 – Principala idee a dlui ANDREI SOFONEA, pe care a argumentat-o în mai multe feluri, privește rolul, important, jucat în istoria Rusiei de diverși români, la date felurite. În general, la Vatra Românească am discutat deseori acest subiect: românii făuritori de cultură, civilizație și istorie pe meleaguri străine, în primul rând megieșe: la unguri, la sârbi, la bulgari, la greci etc. Chiar și la turci sau peste ocean. A venit ANDREI SOFONEA cu date și interpretări inedite despre cantemirești, în primul rând, dar a venit și cu nume pe care le auzeam de la dînsul prima oară. Bunăoară:
2 – Vladimir Purișchevici, personaj de prim plan al vieții publice rusești la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui următor. Unul dintre cei mai autoritari și combativi adversari ai bolșevicilor, emergenți – dacă pot spune așa, în societatea rusă a vremii. Filolog, poet, publicist, dramaturg, deputat în Duma rusească, orator de forță, cu funcții importante în strucura ministerului de interne, Vladimir Purișchevici, descendent din familia vestită a aprodului Purice – avea proprietăți în zona Iașilor, a fost unul dintre cei mai vajnici apărători ai țarismului, intrând astfel în conflict cu Lenin și tovarășii acestuia. Intervențiile sale în Parlament se pare că au fost extrem de clar văzătoare în privința pericolului bolșevic. A scris chiar și piese de teatru, comedii, cu subiect politic, anti-bolșevice, împotriva așa zișilor democrați care pregăteau abolirea țarismului, a principiului monarhic. (Sugestie pentru marele om de teatru Ion Ungureanu: nu s-ar putea monta una dintre aceste piese? Eventual și la București, tradusă în românește?) După venirea la putere a comuniștilor s-a implicat, împreună cu alt român, colonelul Hartular, în organizarea rezistenței anti-bolșevice. Trădat și arestat, Vladimir Purișchevici a fost primul căruia i s-a făcut onoarea de a fi acuzat și condamnat ca dușman al puterii sovietice, ca contra-revoluționar!
Ieșit din închisoare în urma unei amnistii, își oferă serviciile trupelor angajate în războiul civil împotriva uzurpatorilor. Nu reușește să colaboreze propriu zis cu Denikin și Winawer, care nu împărtășeau naționalismul lui Purișchevici. Nota bene: în Duma rusească a fost activă o fracție naționalistă basarabeană, susținătoare a țarului. Tot din Basarabia au provenit o serie de deputați evrei, aflați pe pozițiile comuniste, bolșevice. O parte dintre acești deputați evrei, după 1918 au ajuns deputați în Parlamentul României Mari, aducând cu ei vechea adversitate față de spiritul naționalist.
Purișchevici fost etichetat ca anti-semit, dar se pare că și-a precizat net orientarea: anti-bolșevic, și implicit adversar al iudeo-bolșevicilor, nu anti-semit. Exemplară intervenția sa în Duma, atunci când un parlamentar de dreapta a atacat dur și pe nedrept evreimea din Rusia. Purișchevici a intervenit și a demontat acuzațiile incorecte ale colegului de partid, în aplauzele deputaților evrei! Apoi s-a întors spre aceștia și a avertizat că a vorbit în apărarea evreilor, ca popor, ca comunitate, nu a evreilor trădători de țară, ajunși deputați și aflați în sală! Nu le-a primit aplauzele!… A rămas celebru cu afirmația „mai la dreapta decât mine nu este decât peretele ista”. Opera sa, apreciază dl SOFONEA, este pătrunsă de spirit contrarevoluționar, conservator, anti-bolșevic, dar și anticlerical(!)…
Soljenițîn, pentru vehemența intervențiilor parlamentare ale lui Purișchevici, l-a gratulat pe acesta cu atributul „isteric”. Lenin, în schimb, deși adversar, mereu atacat de Purișchevici, a făcut aprecieri mai generoase la adresa românului. Se spunea că numele său făcea să tremure toată Rusia. (!!!) A fost un critic aspru al guvernării lui Stolâpin, prim ministru al Rusiei după revolta din 1905.
A fost implicat într-un răsunător proces, pricinuit de alt român basarabean, studentul Osmotescu, care denunțase activitatea frauduloasă a unor colegi cu vederi comuniste, de pe poziția aceluiași crez contra-revoluționar, lucid, rezistent la formulele demagogiei de stânga, aflate la modă, la mare trecere printre tinerii naivi și generoși…
După moartea lui Purișchevici – suspectată de asasinat, Simion Liuboș i-a dedicat în 1925 o carte, o monografie, cu titlul Ruskii fașist Purișchevici. În cuprinsul acestei cărți autorul face două aprecieri surprinzătoare: anume că Basarabia este patria a ceea ce mai târziu se va numi fascism, că aici, în Basarabia, a apărut prima oară o ideologie fascistă, ilustrată mai ales de acest Purișchevici. A doua afirmație: ultimii ani din existența imperiului țarist rus pot fi considerați „perioada românească din istoria Rusiei”! (!!!) Uitând că nici el nu era rus, acest Simion Liuboș, de pe poziția cominternistului se întreabă, indignat: Ce căutau acești români în Duma de stat a Rusiei?!…

Țarismul se pare că a avut cei mai aprigi apărători într-o elită de intelectuali basarabeni. E drept, au fost câteva nume de români basarabeni și în Armata Roșie. Unii cu grade și funcții militare importante… Precum celebrul Frunze. Acești români din Basarabia și-au afirmat întotdeauna naționalitatea românească. Erau convinși și împăcați cu gândul că Basarabia nu se va putea niciodată smulge din încleștarea imperială. Să nu uităm că înainte de 1916 puțini gândeau altfel. Însuși viitorul mareșal Averescu, născut în Basarabia, nu trăgea nădejde la îndreptarea lucrurilor… Acești basarabeni erau însă deciși să-și salveze și cultive naționalitatea românească în condițiile societății ruse…
Când împotriva țarismului a apărut însă adversitatea cercurilor socialiste, iar mai apoi amenințarea comunistă, bolșevică, acești români au simțit că este în primejdie nu numai Rusia, nu numai rușii, ci însuși principiul naționalist, al respectului pentru identitatea și diversitatea etnică. Este un paradox care merită cercetat cu toate datele aflate în joc: la cumpăna dintre cele două veacuri, 19 și 20, românii din Basarabia, deși mari naționaliști români, au acționat ca naționaliști ruși, în apărarea instituțiilor în care au văzut o pavăza a etnicității ruse. Personal nu am informații suficiente ca să apreciez cât este de adevărat, de real acest paradox pe care ni l-a prezentat domnul Andrei Sofonea. Îl pun în discuția celor capabili propriu zis să-l confirme și să-l adâncească. În primul rând a istoricilor din Basarabia.
De la același domn am aflat de existența unui mare naționalist rus, aristocratul Durnovo, filo-român, adept pe față al revenirii Basarabiei acolo unde îi este locul, între hotarele românești. A scris pagini documentate depre spiritul de sacrificiu al multor români din Basarabia pentru o Rusie creștină și imperială, succesoare a Romei, „cea de-a treia Romă”. A prezis că pretențiile neîntemeiate ale Rusiei asupra Basarabiei vor avea urmări fatale pentru Rusia.(!!)
3 – Contemporan cu acest magnific Purișchevici a fost Pavel Crușevan, boier din aceeași Basarabie – despre care Șalom Alehem scria că acolo este raiul pe pământ!, publicist, romancier, autor al cărții Ce este Rusia? A fost persoana care s-a încumetat să publice, pe banii și pe răspunderea sa, în 1903, Protocoalele Sionului. Putem numi aceasta o prioritate românească?!… E de bine, e de rău?… Pentru mine, implicarea acestui Crușevan în publicarea Protocoalelor devine un argument că, din păcate, nu avem de-a face cu o diversiune a Ohranei țariste… Dar n-aș putea justifica de ce! Cert este că Pavel Crușevan a avut parte, ca răsplată, de o moarte violentă, cu elemente de omor ritual! Mormîntul i-a fost profanat etc…
4 – În această ordine de idei și fapte, este bine să știm, ca români, că în armata rusească a existat o formațiune de elită, regimentul Probrajenskii (Schimbarea la față), garda militară a țarului, înființat de Petru cel Mare. După anexarea abuzivă a Basarabiei, recruții basarabeni erau cei mai căutați pentru acest regiment. Principala condiție pentru cei recrutați: să arate falnici! Ca brazii!… Și să se poată conta pe loialitatea lor. Și-au meritat faima: Când țarul Nicolae al II-lea a fost detronat și, practic, arestat la domiciliu, acest regiment s-a dezintegrat, s-a desființat. Cu excepția soldaților basarabeni, care au rămas mai departe, de capul lor, în serviciul țarului… Este vorba aici de un gest de mare demnitate și noblețe, care a fost pe nedrept uitat. Numai prin strămutarea țarului în altă localitate acești soldați au putut fi despărțiți de țar. (Nota bene: țarul a sfârșit împușcat, împreună cu toată familia, cum bine se știe. Ceea ce nu prea se știe este că executanții sinistrului ordin au fost soldați din Armata Roșie de naționalitate ungară și letonă. Printre criminali s-a aflat și Imre Nagy, viitor prim ministru al Ungariei…)
Adaug aici o informație primită de la dl Petre Burlacu, doctor în biologie, cu stagiu militar sovietic: când se prezentau la regiment noile efective de recruți, comandantul regimentului începea de obicei trierea și repartizarea recruților prin întrebarea Care sunteți moldoveni? …Ofițerii sovietici preferând mai ales pe moldoveni să-i aibă în subordine! În războiul din Afganistan, Armata Roșie s-a bazat cel mai mult pe moldoveni, se pare: disciplinați, inteligenți, cu spirit de inițiativă, numărul moldovenilor a fost disproporționat de mare printre combatanții din Afganistan… Ceea ce, din fericire, n-a fost suficient pentru a asigura succesul militar sovietic!
5 – Generalul Turcu. Figură interesantă. În 1917 a plecat de pe frontul din România cu un grup de ofițeri ruși de origine basarabeni pentru a lupta împotriva bolșevicilor. A emigrat apoi în Occident, activ militant anti-sovietic în perioada interbelică. În al II-lea Război Mondial s-a alăturat armatei lui Andrei Vlasov. (Notă: numele Vlasov desemnează pe rusește un român, un vlah…)
Dacă se confirmă datele prezentate de domnul ANDREI SOFONEA – ceea ce nu m-ar mira deloc, și m-ar bucura nespus, s-ar confirma un vechi sentiment al meu, devenit în timp convingere: noi, românii, suntem poporul care am opus cea mai mare rezistență la răspândirea în lume a cancerului bolșevic. Noi, românii, am adus cele mai grele lovituri și deservicii cominternismului bolșevic. Nu întâmplător la București, în România și nu în altă țară, s-a produs pentru prima oară demolarea unei statui a lui Lenin… Moment astral, peste care, cu ajutorul cominterniștilor instalați fraudulos la putere în decembrie 1989, s-a trecut prea ușor cu vederea.
Dacă se va scrie un „raport” corect asupra relației românilor cu bolșevismul, acesta va consemna o sumedenie de priorități și excelențe românești. Începutul l-ar putea face Mihai Eminescu, cu al său poem Împărat și proletar, atât de lucid vizionar… Ar urma acest capitol, scris de românii basarabeni, de a căror opoziție la bolșevism încă din perioada leninistă n-am știut chiar nimic. Un capitol care, prevăd, ne va oferi mari surprize și satisfacții.
Alt capitol l-ar constitui refuzul soldatului român, în Marele Război, de a pleca urechea la propaganda bolșevică și de a uita rațiunea prezenței sale în tranșee! Când în jurul său, de-o parte și de alta a frontului, toți soldații se aliniau la debandada abil manevrată de bolșevici, întorcând armele împotriva propriilor conducători, a țarului rus, a împăratului german sau austriac, soldatul român, adică țăranul român nu s-a pierdut cu firea și nu s-a lăsat amăgit de lozinci mincinoase. Vechi în istoria lumii, țăranul român știa că schimbarea domnitorilor este bucuria nebunilor… Știa cât este de amăgitoare. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău… Anarhia și dezbrăcinarea cuprinsese toate armatele de pe frontul de Est. Mai puția armia română! Numai trupele românești au rămas în cazărmi și nu s-au dedat la acte de vandalism, de nesupunere militară și civică. În aceste condiții autoritățile chezaro-crăiești au apelat la Iuliu Maniu, lider spiritual al acestor trupe de feciori din Ardeal și Bucovina, și astfel s-a salvat Viena de la debandadă și vandalism. Aceiași români ardeleni au făcut ordine și la Praga. Iar oltenii, cum bine se știe, s-au ilustrat ca factor civilizator și de ordine la Budapesta, salvând Ungaria din îmbrățișarea cominternistă a banditului Bela Kuhn…
Curând după încheierea războiului, România este țara în care apare prima mișcare și primul partid politic cu orientare doctrinar anti-bolșevică, anti-comintern: legionarii. În același sens, pentru perioada interbelică, vom înregistra și prestația lui Panait Istrati, unul dintre puținii și autenticii disidenți, care, primul, din interiorul intelectualității occidentale pro-sovietice, va dezvălui minciuna, demagogia și impostura bolșevică. Într-o vreme când elita stângii occidentale se pusese în slujba Moscovei, generos stipendiată de aceasta – cum se va dovedi ulterior, românul Panait Istrati, autentic idealist, se dezmeticește primul și denunță minciuna bolșevică, din internaționalist înfocat devenind naționalist, adică redobândindu-și starea de normalitate intelectuală și spirituală…
Un caracter politic, ideologic, anti-bolșevic și naționalist a avut și războiul în care Ion Antonescu a decis să angajeze Țara. Nu a fost război, ci o cruciadă creștină anti-bolșevică!
Mai menționez rezistența din munți, de după 1944, unică în contextul est-european! A fost prima gherilă anti-bolșevică la nivel planetar!!!
Un capitol nou și cu totul neașteptat se prefigurează: rezistența la cominternism, la bolșevism, în interiorul …partidului comunist român! Fac astfel trimitere la un eveniment deloc mediatizat, ascuns cu grijă de mass media obedientă față de guvernanții de azi: apariția lucrării Ferește-mă, Doamne, de prieteni, a istoricului și politologului american Larry Wats. Principala revelație pe care o aduce acest destoinic cercetător: Nicolae Ceaușescu a dus într-adevăr și în mod indubitabil o politică independentă față de Moscova și de așa zișii aliați din Pactul de la Varșovia, o politică pe care aceștia au apreciat-o ca fiind contrară ideologiei pe care ei o deserveau, pe Ceaușescu considerându-l un trădător al ideii bolșevice. Se pare că chiar așa au stat lucrurile și că Ion Iliescu, dacă a spus vreodată un adevăr, apoi atunci l-a spus când l-a acuzat pe Ceaușescu în fața întregii Țări, a întregii planete, „că a întinat idealurile comuniste”. Aferim! Chiar asta a făcut Ceaușescu, în cea mai autentică tradiție românească, precum se vede din cele de mai sus. Dar despre asta cu altă ocazie, cât de curând…
Până atunci să ne aducem aminte de bancul care circula în urmă cu 30-40 de ani: Brejnev, Nixon și Ceaușescu în aceeași mașină. La un mment dat șoseaua se bifurcă. Șoferul întreabă încotro o luăm, luminățiile voastre? La stânga!, ordonă Brjnev. La dreapta!, zice Nixon. Iar Ceaușescu: Semnalizează stânga și ia-o la dreapta!… Astfel era intuit la acea vreme Ceaușescu de mentalul românesc colectiv, comunitar.
Revin la domnul ANDREI SOFONEA. Ne-a deschis, tot dînsul, o perspectivă neașteptată asupra lui Dimitrie Cantemir, pe care prea ne-am obișnuit să-l judecăm pentru greșeala de a se fi aliat cu muscalul împotriva turcului… Se pare că nu am luat în calcul toate datele problemei. Eșecul de la Stănilești a fost pricinuit de trădarea unor aliați, prea puțin pomeniți în istorii… Rolul cantemirilor în Rusia se pare că este un capitol încă nescris, oricum incomplet, din istoria comună a popoarelor noastre.
Ne-a semnalat domnul ANDREI și opera lui Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, operă scrisă în limba rusă, e drept, limbă în care a rostit la gimnaziul din Hotin cuvîntarea Slavă Moldovei. A tradus-o cineva în românește? Se pare că nu!
Contemporan cu Hâjdeu a fost Bantâș-Kamenskii, istoric și publicist.
Tot în limba rusă a scris și Alexandru Sturdza, teolog, autorul unei merituoase lucrări În apărarea ortodoxiei.
Ar trebui să ne intereseze și opera slavistului Polihronie Sârcu, autor în 1914 al volumului Din viața românilor basarabeni.
În sfârșit, tot de la domnul SOFONEA a căpătat viață, pentru noi, pentru mine, figura fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, măritată cu moștenitorul tronului rus. A rămas în amintirea rușilor ca Elena Goloșanca. A fost ținta unor intrigi țesute de Sofia Paleolog, urmașa ultimului împărat bizantin, Constantin. Iată un destin care ar merita să intre în conștiința publicului cititor de istorii….
Atingem astfel un subiect pe care dl ANDREI SOFONEA deseori l-a adus în discuție: rolul nefast jucat de grecii refugiați în Rusia după căderea Constantinopolului, ale căror intrigi au adus pe tronul imperiului mulți țari păguboși pentru poporul rus, țari de origine ne-rusă. Ca și camarila aciuată în jurul acestora.
Îi mulțumesc domnului SOFONEA care, în ciuda suferințelor și vexațiilor – care au mers până la tortură!, îndurate de la autoritățile sovietice, kaghebiste, iată, este capabil să poarte în lume și pe meleagurile noastre o justă judecată asupra poporului rus, popor care – să nu uităm nicio clipă, ne îndeamnă domnul SOFONEA, a dat cele mai grele jertfe pe altarul bolșevismului atotbiruitor…
Pentru mine ANDREI SOFONEA este încă un caz, alături de românii din temnițele cominterniste românești, de ins pe care suferințele și nedreptățile îndurate l-au făcut să înțeleagă mai bine resorturile istoriei și ale comportamentului uman. Să înțeleagă și să iubească mai mult ce e de iubit pe lumea asta.
Rezumând, pot spune că de ani de zile domnul ANDREI SFONEA bântuie Bucureștiul ca purtător al unui mesaj surprinzător pentru noi, care suntem obișnuiți să ne gândim numai la suferințele Basarabiei, îndeosebi din anii bolșevismului, ai internaționalismului proletar. Însuși domnul Andrei Sofonea a fost victima persecuțiilor kaghebiste, a torturii, printre altele fiind supus unor șocuri cu insulină care i-au dereglat grav sănătatea, cea trupească, dar nu și pe cea spirituală sufletească…
Anume, din „basmele” domnului SOFONEA rezultă că românii din Basarabia, ca cetățeni ai Imperiului rus, în ciuda ponderei lor numerice neînsemnate, au pus o amprentă puternică asupra vieții din Rusia, în diverse chipuri, făcând cinste și onoare numelui de român, nume de care nu s-au lepădat nici când au avut de plătit cu viața pentru acest titlu de noblețe!

Nota bene: pe cât am putut, am evitat termenul comunism, apelând, pentru exactitate, la cuvintele bolșevism sau cominternism, mult mai potrivite pentru a denumi experimentul criminal în care a fost târîtă Rusia și țările „surori”.

Ion Coja

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO XIX. Parteneriatul pentru Pace

ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO

XIX. Parteneriatul pentru Pace

 

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai nonconflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO  elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

 

1.      Parteneriatul pentru Pace (septembrie - octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn ([1], Doc. 04; și [2]), președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace  ̶  pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶  dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat [3]

 

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova).  

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn ([1], Doc 08; și [4]). După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor”  (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

 „După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶  descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da  ̶  a confirmat Christopher  ̶  nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”.  În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură  («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes») ([5], pag, 280), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea  secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei” ([6], pag.4).  Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o  cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶  pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie  ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului ([6], 7 sept.1993) nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg, generos și deschis instantaneu tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership  ̶  NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn ([2], din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

 

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles  președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est” ([1], Doc 11), afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului” [1]. Cele două strategii  ̶ admiterea membrilor NIS  în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia  ̶  nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și binecunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică  ̶  Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how») ([1], Doc. 12). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată  ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)       

 După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington [6], avea alte priorități (și altă logică).

 

4. Parteneriatul pentru Pace  ̶ 1994,  Parteneriatul pentru Război  ̶  2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz [7], de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane  ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024)  ̶  și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.

 

 

 

[1] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard,

Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard

[2]Yeltsin letter on NATO expansion https://nsarchive.gwu.edu/document/16376-document-04-retranslation-yeltsin-letter

[3] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War,  Brookings Institution Press (2003), p.204-205

[4] Secretary Christopher's meeting with President Yeltsin, 10/22/93, Moscow

https://nsarchive.gwu.edu/document/16380-document-08-secretary-christopher-s-meeting

[5] Warren Christopher, Chances of a Lifetime: A Memoir, Simon  Schuster (2001), p. 280

[6] Strategy for NATO s Expansion and Transformation https://nsarchive.gwu.edu/document/16374-document-02-strategy-nato-s-expansion-and

[7] T. Tudor, Înființarea și extinderea NATO -- V. Doctrina Wolfowitz

 

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Ioan Roșca. De la anti-constituţionalitatea C.C. (Curţii Constituţionale) la legitimitatea legalităţii

 De la anti-constituţionalitatea C.C. la legitimitatea legalităţii

A Eliminarea din cursa pentru preşedinţie a doamnei Soşoaca este "ne" şi chiar "anti"- constituţională.

1. Dar nu mă întind pe acest subiect, căci e clar despre ce e vorba. Nu ştiu cît de tare le e frică de Şoşoacă , dar evident se urmăreşte intimidarea rezistenţilor remanenţi. Vom vedea cine vine la rînd, dintre cei ce nu se cuminţesc.

2. Cit priveşte motivaţia C.C. (folosesc special prescurtarea aceasta, care aduce admite expresiv de Comitetul Central), ea este ciudat de slabă, elocventă şi revoltătoare- o adevărată provocare (poate menită instituirii domniei dezinvolte a puterii coloniale): C.C. epurează politica românească, fără timidităţi, de adversarii stăpînilor României.

3. Pentru C.C. primi secretari ai genocidarului PCR (Iliescu), trădători ce au făcut cadou teritorii româneşti ( Constantinescu) sau securişti (Băsescu), infractorii ce au păgubit masiv avuţia naţională (Iohannis) au fost buni de preşedinţie; alde Şoşoacă însă- nu. Nu e clar cuiva de ce?

4. Semnalez doar că i se reproşează lui Şoşoacă (aproape explicit) că vrea să shimbe ordinea (….constituţională), că nu o respectă …pentru ca vrea sa o schimbe. E vorba de un truc bazat pe confuzia lingvistică, de genul celor semnalate de Wittgenstein. A respecta - adică a nu încălca versus a respecta- adică a aproba/stima. Probabil că şi noi, cei ce am încercat să concepem/ promovăm Constituţia Cetăţenilor trebuim puşi la zid. Consiliul legislativ s-a mărginit de a ne respinge propunerile, arătînd (destul de just) că ele depăşeau cadrul unei revizuiri - vizînd o nouă constituţie. Aflăm azi că aşa ceva este o crimă (pentru că ameninţă mafia care ne parazitează prin stat), sensul cuvîntului "a respecta" fiind deplasat de la "te supune la" la a venera sfînta Lege, proclamată Bine Nemuritor.

5. Activitatea politică trebuie deci să se rezume la menţinerea regimului (fie el făţiş sau camuflat penitenciar). A dori schimbarea eşafodajului legal care susţine un lagăr camuflat- e o crimă inacceptabilă (pentru cei de sus). Astfel, devine clar ce reprezintă acest eşafodaj (căruia propagadiştii şi victimele lor îi ridică ode cu orice ocazie): un mod eficace prin care uzurpatorii instituţiilor işi menţin puterea dominantă. De aceea şi Hitler şi Stalin şi Ceauşescu şi PolPot şi Sadam şi Carol II şi toată pletora de dictatori sau călăi au invocat "constituţionalitatea" sau/şi "legalitatea" ca justificare a reprimării celor ce încercau să îi răstoarne de la putere. De aceea volantul juridic ce a paralizat eliberarea a statutat că nu pot fi judecate crimele comunismului făcute în numele legii regimului genocidar; ci numai cele care au încălcat-o. Mercenarii sistemelor nu pot recunoaşte (şi poate nici percepe) nocivitatea activităţii lor.

6. Dar nu vreau să rămân în zona comentării faptului particular- are cine o face. Voi intra acolo unde banaliştii nu se bagă, nu numai de frică (de putere) ci şi pentru că nu au curajul să evadeze din gîndirea inoculata metodic de sistem, asimilată în conştiinţă ca reper valoric.

B Funcţionarea Curţii Constituţionale… este neconstituţională

1. Oricine confruntă constituţia cu decizia C.C. în cazul Şoşoacă, constată uşor că au fost încălcate prevederile care consfinţesc drepturile fundamentale ale unui cetăţean (nu mai enumăr acum articolele implicate). Şi nu e vorba, aşa cum am mai semnalat, nu de drepturi convenţionale- conferite prin constituţie ci fundamentale, recunoscute de ea, ca fiind înnăscute în orice om liber, prealabile oricărei convenţii sociale- strict necesare pentru a putea prezuma ca semnat de cineva contractul social. Se trece deci de la ne-constituţionalitate la anti-constituţionalitate, fiind subminată legitimitatea Constituţiei. Dar ajungem astfel într-un strat al realităţii evitat de jurişti, din motive evidente.

2. Dar cine şi cum să determine această constatare a încălcării Constituţiei de către C.C.? Doamna Şoşoacă -de exemplu- ar trebui să deschidă un proces contra deciziei ce o privează de drepturi fundamentale, proces contra Curţii Constituţionale , în cadrul căreia judecătorul ar trebui să "ridice o excepţie de constituţionaliate" referitoare la decizia CC (tratată ca similară unui act legislativ); speţa trebuind să fie tranşată de…. Curtea Constituţională. Transpare elocvent, şi de aici, viciozitatea farsei juridice (româneşti). Experienţa mea arată că toţi cei care încearca să schimbe sistemul juridic dinăuntrul său, conformîmndu-se aparenţelor/ritualurilor sale, îşi pierd timpul.

3. Nu era nevoie de cazul Şoşoacă pentru a se constata disfuncţia sistemului de drept românesc, în care încălcarea Constituţiei printr-un act sau o lege nu poate fi reclamată de cetăţeni direct, în cadrul proceselor (judecătorii urmînd a decide, folosindu-şi "luminile şi înţelepciunile" ). Ne-constituţionalitatea nu poate fi invocată în instanţă de cetăţean, ca temei fundamental de drept; ci judecătorul poate să ia act (fără a fi obligat!) că petentul invoca încălcarea constituţiei şi să înainteze plîngerea/speţa spre CC, aşteptind (cu procesul curent suspendat) decizia acesteia. În mod metodic C.C. a respins plîngerile legitime, susţinînd ulterior că aceste decizii greşite ale ei nu mai pot fi corectate. Validînd neconstituţionalitatea, numai atunci cînd interesele clientelei politice o cereau (de exemplu, declarînd plata pensiilor ne-contributive ca drept cîştigat; blocînd lustraţia ca anti-libertară, paralizînd activitatea CNSAS etc.)

4. Ar mai fi şi calea intervenţiei "avocatului poporului", care , din proprie iniţiativă sau la semnalarea cuiva, constată o aparentă încălcare a constituţiei şi înainteaza spre CC o sesizare; urmînd din nou decizia, definitivă şi irevocabila a acestui for dumnzeiesc. Legat de asta, regret că nici doamna Şoşoacă, nu a propus populaţiei să devină , ca preşedinte, adevăratul avocat al poporului- avînd în vedere totala nefuncţionare a acestei instituţii uzurpate şi servile- care nu reacţionează la nici un abuz al puterii. Cum nu va face nici acum, cînd autorii încălcării sînt chiar arbitrii. Ca şi cum principalul rol al constituţiei nu ar fi să apere pe cei de jos de abuzurile celor cocoţaţi deasupra legii.

5. Exclusivitatea oferită C.C. ca decident ultim ne-contestabil, îi dă puterea să piloteze drumul României, fără obstacol, ca putere supremă în stat. Iată, acum, postulează sfidător că trebuie să rămînem pe vecie în ghearele NATO şi a altor "parteneri strategici" ca să respectăm constituţia. Demers ce contrazice flagrant prevederea cheie a constituţiei pretins democrate- că puterea aparţine poporului, care poate schimba legile (şi constituţia), cînd vrea (simte nevoia, e convins de reformişti). Admiţînd manifestarea acestei puteri prin "reprezentanţi" (ceea ce este deja o farsă a "democraţiei" putrede) constatăm imediat că judecătorii CC, nu sînt măcar aleşi de popor (ci sunt agenţi numiţi ai "reprezentanţilor"); deci funcţionarea C.C este înalt neconstituţională. Dar cine să constate asta? Tocmai cei care încalcă constituţia, nu numai prin activitatea constatabilă, ci şi prin insăşi existenţa lor?

6. Cine studiază deciziile CC constată că rezultatul farsei este exact cum trebuia să fie: deturnarea totala a democraţiei romaneşti întru menţinerea lagărului colonial. Nenumarate decizii ale CC sînt vădit incorecte, ilegitime, nocive , antinaţionale şi anti-constituţionale, revoltătoare şi revelatoare. Dar nu se poate face nimic, nu-i aşa? In numele supremaţiei constituţiei şi legităţii , dreptatea e ucisă de la vîrf. Cu titlu de exemplu, incit la studierea modului în care C.C. a tranşat problema despăgubirii victimelor regimului comunist, abrogînd legile reparatorii (numai hoţii tranziţiei au dreptul la despăgubiri pentru abuzuri juridice, nu şi luptătorii pentru libertate zdrobiti ). Sau rezolvarea stupefiantă a C.C în problema pensiilor speciale, acordate celor ce menţin sistemul colonial de exploatare. Sau discriminarea crasă a românilor trataţi la legea 18 de străinii pentru care s-a copt legea 10. Sau acceptarea manevrelor anticonsţitutionale de recolonizare prin "retrocedarea cetăţeniilor" sau de paralizare a apărarii naţionale în numele "combaterii antisemitismului". Cine ar analiza metodic deciziile C.C. ar înlemni de groază, înţelegînd la cheremul cui ne aflăm.

C Legalitatea de la noi nu este legitima

1. Teoreticienii statului şi dreptului (acolo unde sînt, mai curînd lipsind de pe terenul lasat pradă manipulatorilor doctrinari) au inventat mitul "supremaţiei sacrosante a legii"- o teză găunoasă şi perfidă, inoculata ca o religie, în scopul menţinerii unui placebo potenţial benefic dar dovedibil malefic; beneficitatea supunerii unei comunităţi umane masive la lege trebuind cîntărită de la caz la caz; la noi, de exemplu, prezumţia rolului salutar al disciplinării normative e ţipător contrazisă de realitate; invocarea legalismului foloseşte menţinerii unei maşinării de parazitare a populaţiei prinsă în laţ de către găştile parazitare care au uzurpat instituţiile şi exploatează colonialist statul în folosul clientelei externe; rezultînd o nedreptate sistemic/sistematică, mult mai gravă decît nedreptăţile reciproce dintre indivizi, de altfel puţin şi selectiv contenite prin lege; ca atare, nu trebuie validată în orb teza legitimităţii legalităţii, care nu e nici măcar formulată net de aşa zişii teoreticieni- pentru a nu se observa carenţa fundamentală a "statului de drept" (românesc- situaţia din alte ţări nefăcînd obiectul acestei intervenţii). Un cec în alb emis de cei ce-l încasează.

2. Asta nu înseamnă că nu există temeiuri de stăvilire a egoismului (abil folosite ca justificare a făcăturii politice). Orice fiinţă işi vede de interese, putînd intra în conflict cu fiinţe concurente (sau în asociere cu parteneri de luptă); e legea biologică pe care încearcă unii să o ascundă, pentru ca postura omului în cadrul social să nu fie percepută lucid (dar mulţi oameni nu se prind în plasa teoriilor morale); întru apărarea fecăruia de ceilalţi pot lucra trei mecanisme : restricţiile externe (forţa puterii/legii), restricţiile interioare (moralitatea incoculata cumva) şi slăbirea incitativelor conflictuale (prin ridicarea bunăstarii care micşoreaza presiunea nevoilor); toate cele trei pîrghii, care se împletesc dialectic, în doze diferite, în funcţie de contextul curent, au limite inevitabile; acest lucru este ascuns subiecţilor "ordinii publice" pentru a menţine aparenţele unei convenţii asumate conştient şi liber (atunci cînd dictatura regulatoare este vopsită în democraţie). Rezultă uimirea naivilor că trădătorii înţelegerii sociale se descurcă.

3. Pînă cînd bunăstarea va elimina concurenţa între indivizii ce caută să supravieţuiască sau prospere (ideal ce pare cam utopic) sau bunătatea propovăduită va invada sufletele/conştiinţele (celulele umane fiind programate întru bine, renunţînd la suveranitatea lor, în numele macro-interesului organismului ce-i cuprinde), pîrghia externă a restricţiei rămîne esenţială; dar operaţionalitatea ei, fără instrumente de forţă, e neputincioasă… ceea ce justifică întărirea aparatului statal… castrînd de orice putere individul neînhăitat în gaşca căştigătoare; statul devine marea pîrghie de dominaţie a şeptelului uman prins în lagărul social; maşinăria normelor şi administraţiei aferente (sau invers….) fiind folosită irezistibil, alături de celelalte două pîrghii eficace de dominare/ domesticire a persoanei: cea financiar-economică şi cea informaţional-mediatică.

4. Legea poate apăra libertatea sau demnitatea cuiva doar prin stăvilirea agresiunii şi abuzurilor pe care alţii le-ar comite contra lui; spaţiul restricţiilor reciproce trebuind să lase loc libertăţilor legitime, pe principiul: ce ţie nu-ţi convine să ţi se facă, ţi se interzice şi ţie (altfel nu ţi se poate asigura securitatea); dar nimic în plus; respectarea legii este interesantă pentru orice om, ca pavază de apărare de loviturile celorlalţi (acelea care nu se încadrează în ceea ce la un moment dat e admis ca acceptabil, în competitia inter-umană); cum orice regulă de joc va favoriza pe unii şi dezavantaja pe alţii, dorinţa de a păstra un caracter neutru al legiferării se loveşte de paradox şi duce la amăgiri; în loc să învingă pe cîmpul vieţii, cei mai tari vor învinge pe frontul legislativ.

5. Nu există deci motiv de a "respecta" legalitatea -în sensul veneraţiei ci doar de a te conforma ei, înţelegîndu-i (admiţîndu-i) necesitatea (în ciuda faptului că iţi limitează libertatea), dar numai atîta timp cît protecţia de loviturile celorlalţi funcţionează, aducîndu-ţi un cîştig care să compenseze pierderile; nu şi cînd legalismul este pîrghia prin care eşti zdrobit de lumea din jur; în sistemele politice reale/putrede răzvrătirea împotriva legii a celui oprimat în numele protecţiei este firească- reprezentînd aspiraţia umană la emancipare- personală şi colectivă.

6. Dar acest lucru nu va fi nici recunoscut, nici admis de profitorii sistemului de exploatare bazat pe legi; în plus, tagma "juriştilor" (legislativi, judecători, avocaţi, procurori, notari chiar) nu poate vedea aşa lucrurile, pentru că din această mizerie sacrosantă se hrănesc, "profesional"; aş paria că nici doamna Şoşoacă, deşi victima unui abuz provocat de faptul că stînjeneşte sistemul, nu se va aburca la înălţimea înţelegerii profunde a situaţiei şi denunţării rădăcinilor răului, pentru că se hrăneşte cu fructele lui, ca avocat. Va vocifera în continuare (justificat dar demagogic- dacă nu trece la o contestaţie mai consistentă) că nu-i sînt respectate drepturile constituţionale, că suporta efectele încalcării legii; în loc să (îsi) propună schimbarea radicală a sistemului, începînd cu constituţia, în baza unei noi teorii, libertar-sociale, a statului şi dreptului. Admit însă că nu dispune de această teorie şi nici de un public conştient , însetat după ea. 

Octombrie 2024

Ioan ROȘCA