Șantajul cu antisemitismul
« În privinţa relaţiilor cu evreii, exista un lucru absolut inacceptabil pentru români şi anume şantajul cu antisemitismul, folosit deopotrivă ca mod de dominaţie şi ca mijloc de a împiedica cercetarea crimelor comunismului, încercarea de a diviza lumea în evrei şi antisemiţi, taxând drept antisemit pe oricine ridica o privire critica asupra evreilor şi de a recurge la acest argument pentru a culpabiliza comunităţi întregi, constituie metode de dominaţie bine cunoscute, din vechime , propavăduite de autorii tratatelor de şiretenie asiatică (vezi „Les Livres de la Ruse„), antemergătorii chinezi, persani, arabi şi evrei ai lui Machiavel. Aceasta „strategie„ tainică a fost adoptata şi de marxiştii occidentali – în perioada „luptei antifasciste„ – principalul ei propovăduitor fiind Gramsci, ale cărui scrieri, la modă în anii '60, sunt ocultate astăzi deoarece s-ar întoarce împotriva celor care au obţinut grație ei hegemonia ideologică în Europa şi America. Eu cred că toată lumea, şi în primul rând cei de care vorbim acum – evreii (care au posibilităţi mult mai mari decât românii de a-şi face auzit glasul în mass-media) – ar fi fost scandalizaţi dacă, în 1945, când s'au descoperit ororile nazismului, armenii ar fi încercat să acapareze atenţia opiniei publice cu evocarea neîncetată a nenorocirilor lor de pe vremea genocidului la care i-au supus, în 1915, Junii Turci.»
•[…] Dar să vorbim şi de „şcoală Rosen-loanid”, care înmulțește aproximativ cu zece numărul morţilor şi evoca fapte care nu au avut loc niciodată.[…]—«Şcoala Rosen-loanid» are multi reprezentanţi în rândurile actualului establishement evreiesc din România și se definește prin solidaritatea cu oligarhia colonială sovietică. Ea perpetuează la infinit șantajul cu antisemitismul, în primul rând pentru a-i apăra pe membrii ei împotriva consecințelor decomunizării. Aceasta „școală” a avut şi are un singur scop: sa asigure reprezentanților ei rolul de mari preoți ai ideologiei dominante, gratie căruia a dobândit pozițiile hegemonice pe care, deși nu prea mai sunt evrei în România, le ocupa şi astăzi. De aceea, ea se străduiește sa împiedice atât stabilirea adevărului despre totalitarismul marxist cât şi judecarea responsabililor regimului de natura criminala şi de origine străină care a dăinuit în România între 1948 şi 1990, deoarece acest lucru ar da în vileag turpitudinile membrilor ei, ale rudelor şi ale prietenilor acestora. Acest lucru este valabil întrucâtva și pentru unii din politologii şi analiștii evrei originari din România, care trăiesc în Occident, unde au dobândit autoritate ca specialiști ai Europei de Est. Convertirea lor la democrație nu este decât parțială și conjuncturala: ei nu sunt solidari 'cu forțele democratice din România şi nu doresc restaurarea democrației în tara noastră, decât în măsura în care acest lucru nu duce la revelarea adevărului despre rudele şi prietenii lor, ca şi la punerea în cauză a privilegiilor dobândite de aceștia ca beneficiari ai totalitarismului marxist de sorginte sovietică. În cursul primei vizite pe care a făcut-o în Israel, după răsturnarea lui Ceaușescu, Mozes Rosen a declarat presei locale ca „în România, pentru evrei, regimul comunist a fost mai bun decât democraţia”, arătându-şi astfel, cu cinism, preferinţele. Urmaşul rabinului de sinistră amintire, doctorul Cajal, care nu are reputaţie de agent sovietic sau de securist, s'a alăturat şi el acelora ce vor să asigure perenitatea structurilor create de Armata Rosie – împotriva celui care, ca simbol al Rezistentei Anticomuniste, reprezintă legitimitatea democratica şi continuitatea istorica a statului român – angajându-se ca parte în procesul prin care neocomuniştii au încercat să îl lipsească definitiv pe Regele Mihai de cetățenia pe care i-au retras-o în Martie 1948. Şi pentru că vorbim de sechelele comunismului, nu se poate trece cu vederea rolul jucat de unele personaje sinistre, printre care Mozes Rosen, ministrul de facto al afacerilor externe al lui Ceauşescu, şi Leonte Răutu (numele lui adevărat este Oigenstein), marele preot al marxismului ortodox (recte sovietic) până în 1982. Departamentul ideologic al CC al PCR, care a elaborat strategia de distrugere a României și a românilor, în vederea „vărsării” acestora în magma umană a imperiului marxist universal, a fost un cvasi-monopol al evreilor până puțin înainte de dispariţia lui Ceaușescu; asta scriind-o chiar unul din membrii acestei mafii în oficiosul establishmentului intelectual ex-comunist. Şi este foarte probabil ca însuși naționalismul caricatural din anii '80, menit sa compromită durabil ideea naţională la români, să facă parte din acest plan. Cred că este aşa deoarece comisarii sovietici la dezromânizare au inventat teoria protocronismului, cu care i-au manipulat şi pe ex-legionarul l. C. Drăgan. Politia politica a PCR, Securitatea, a fost constituita tot de nişte evrei, ofiţeri NKVD: Grimberg-Nikolski, Neulander-Roman, Dulberger-Dulgheru, Koller şi Zeller, pentru a rămâne la organizatorii şi executanții programului de „lichidare fizică şi morală” a adversarilor politici şi a „dușmanilor de clasa”, ale căror rezultate încep de-abia acum să fie cunoscute de opinia publică din țară. Aceasta distrugere a constituit prima etapa a planului de desfiinţare a naţiunii române, de care vorbim în alt capitol al acestei cărţi. Trebuie să-l amintim aici şi pe stalinistul rasist Silviu Brucan (tot un nume conspirativ), a cărui calitate de agent sovietic este reconfirmată, deopotrivă, de rolul de salvator al oligarhiei coloniale pe care-l joaca de când a reapărut pe primul plan al scenei politice în 1989, şi de faptul ca Moscova i-a conferit, din nou, misiunea de mentor al clasei politice şi de manipulator al opiniei publice. Pe care o exercita şi pentru a asigura continuitatea hegemoniei ideologice a clasei dominante, gratificându-i pe specialiștii în diversiune plasați de el în mass-media cu titluri ca „experți”, „analiști politici” sau „politologi”. Cu neobrăzare bolșevică şi acoperit de oricând posibilul şantaj cu antisemitismul, Brucan a făcut în străinătate declarații de natură rasistă cu privire la români (care ar fi stârnit un adevărat scandal dacă ar fi fost îndreptate contra evreilor!), revelând astfel adevărata motivație a încrâncenării cu care a urmărit şi urmăreşte în continuare distrugerea României. Tot la pasivul «Școlii Rosen-loanid» se înscrie şi gestul insultător al alegerii numelui unuia din criminalii comuniști pentru secţia româneasca a B'nai Brith. Faptul că cei care protestează mai vehement împotriva reabilitării lui Ion Antonescu i-au dat acestei instanțe numele lui Mozes Rosen, şi nu al unui fruntaş evreu care s'a distins prin cordialitatea relațiilor sale cu românii şi prin lealitatea sa față de România, ilustrează cât se poate de limpede ostilitatea lor față de țara noastră şi față de neamul nostru. […]»
Ion Varlam, extras din volumul de publicistică Pseudo-România, editura VOG, București, 2005
Voi
începe, doar în aparență paradoxal, cu sfârșitul: “S-au împlinit mai
bine de patru ani – durata unei legislaturi – de când această carte este
gata de tipar. Am propus-o, în acest răstimp, la șapte edituri, dintre
care trei cu mare renume, înainte ca, în fine, o a opta să accepte s-o
publice. După o primire care mersese de la manifestarea celui mai viu
interes la entuziasmul declarat, au urmat o așteptare ce uneori a
depășit anul și, apoi, un răspuns jenat, obținut după multe insistente:
“Regretăm foarte mult dar nu va putem edita cartea. Știți, noi primim
subvențîi de la stat și uneori chiar comenzi. Fără aceste subsidii n-am
putea supraviețui. Dacă publicăm lucrarea dumneavoastră, pierdem orice
acces la astfel de avantaje””. Ce va fi iscat, în lumea editorilor, o
asemenea stare de frică (termenul “reticență” are alte conotațîi) față
de lucrarea politologului Ion Varlam? Răspunsul este simplu și ni-l da
însuși autorul, în preliminariile lungii serii de interviuri acordate
publicistului Liviu Valenas – care formează grosul textelor – că și în
postfață. Pentru Ion Varlam există trei Românii: cea adevărată, de
dinainte de bolsevizare, Anti-România (care “a înlocuit România atunci
când această a devenit o posesie sovietică, direct administrată de
împuterniciții Moscovei”, cei care au făcut din țară noastră
“instrumentul altui stat, expresia altei voințe decât a poporului
român”, totalitarismul marxist operând și în sensul înlocuirii
“propriilor determinanți ai conștiinței de sine cu criteriile contopirii
în ansamblul marxist întruchipat de imperiul sovietic: “conștiința de
clasă” și “solidaritatea proletară”, măsurate prin ura față de
democrația identificată cu capitalismul și prin “dragostea și
devotamentul față de Uniunea Sovietică” identificată cu socialismul”) și
Pseudo-România, cea în care trăim astăzi și care nu este nici pe
departe o revenire la adevărată Românie căci “Schimbările survenite după
1989 n-au dus la reînființarea României – adică la eliberarea ei de
falsă personalitate a Anti-României în care era încătușată – și la
redobândirea naturii ei adevărate… Mai exact, aceste schimbări nu i-au
modificat decât aparențele; ele nu i-au redat ființă ci au creat un alt
fals, o altă ne-Românie. Atâta vreme cât condiția prealabilă și
obligatorie a reînființării României autentice – lichidarea
Anti-României – nu va fi îndeplinită, nu va există decât o Românie de
impostură, Pseudo-România…” Condiția sine qua non a revenirii la
normalitate, lichidarea Anti-României înseamnă “eliminarea structurilor
care, sub noi nume și aparențe, asigura perenitatea orânduirii impuse de
Moscova la 30 decembrie 1947. Pe planul uman, ruptură cu totalitarismul
marxist și dominația sovietică înseamnă, așadar, circumscrierea,
izolarea și neutralizarea grupului social care asigura continuitatea
Anti-României”. De pe platforma acestor considerații, analistul ii
desemnează pe responsabilii și pe profitorii unui sistem și unei stări
de lucruri care doar aparent (și demagogic) au luat sfârșit odată cu
căderea ceausismului, pe “beneficiarii totalitarismului marxist, ale
căror poziții publice și situații personale se datoresc crimei, jafului
și fraudei care au caracterizat modul de dominație instaurat la 30
decembrie 1947 și, numai teoretic, abolit la 22 Decembrie 1989”. Aceștia
sunt “oligarhia colonială sovietică” și “Securitatea”. “Am numit –
precizează I. Varlam – “oligarhie colonială sovietică” grupul social al
responsabililor și profitorilor sistemului politic impus de Moscova,
format din mandatarii locali ai Kremlinului (nomenclatura PCR și
consilierii sovietici), din parentela lor (familia, neamurile și
cumetriile nomenclaturii) și din clientela lor (colaboratorii și
uneltele respective)”. Raportat la momentul actual, termenul “sovietic”
ar părea anacronic. Dacă ne gândim, insă, la primul demers diplomatic al
puterii instalate acum 16 ani, la comanditarii acesteia și legăturile –
uneori chiar de sânge – pe care demnitari postdecembriști, inclusiv din
Executivul actual le au cu cei instalați de Kremlin la cârma României,
conchidem că are dreptate. În ce privește Securitatea, “instrumentul
prin care “oligarhia colonială sovietică” – o minoritate alogenă și-a
impus voință în România, recurgând la teroare și diversiune pentru a
supune și asupri majoritatea populației, această nu a fost decât poliția
privată a unui partid politic, fiind folosită la subordonarea statului
față de interesele particulare ale unui grup dependent de o putere
străină, Securitatea a fost creată la NKVD tocmai pentru a asigura
subordonarea țării noastre față de Rusia, o vocație a cărei continuitate
a fost clar pusă în evidență de rolul jucat în înlăturarea lui
Ceaușescu, înscenată și regizată de KGB”. În ce privește SRI, acesta
“își va păstra caracterul de poliție politică, adică de instrument al
partidului căruia ii sunt rezervate serviciile sale și, în primul rând,
“informațiile” pe care le produce amestecând adevărul cu minciună, în
condițiile în care “terorizarea populației nu mai este necesară acolo
unde opinia publică poate fi manipulată prin dezinformare”. Iar cum
dezinformarea Ð afirmă autorul Ð este principala componentă a
diversiunii, că metodă de guvernare a partidelor “iscate din PCR”, “se
poate spune că SRI nu se deosebește prea mult de Securitate prin
activitățile sale”. În cele peste 450 de pagini, Ion Varlam abordează
teme precum “România și Uniunea Europeană”, “Rusia, eternă primejdie”,
“Alte noi fete ale României securiste”, “Regimul Constantinescu sau
falsă schimbare”, “Ion Antonescu și demnitatea statului român”, “Exilul,
eternul dușman al regimului de la București”… Este semnificativă
distincția pe care o face Ion Varlam între conținutul noțiunilor “exil”
și “diaspora” și, mai ales, între “exil” și “disidență”: “Exilul este
indiscutabil acea parte a națiunii care a susținut în modul cel mai
constant și mai intens, dar și mai competent, cauza românească în anii
comunismului, mai cu seama după ce nu a mai existat nici o posibilitate
de a combate totalitarismul marxist dinăuntru. La această imposibilitate
a contribuit în mod pervers și disidență, această iscusită găselniță a
KGB-ului, grație căreia structurile vechiului sistem își asigura acum
perenitatea împrumutând vocabularul și hainele democrației”. (Înclinăm
să-i dăm dreptate dacă ne gândim la alipirea unor disidenți de partide
zămislite în matcă PCR). Vastă panorama a vieții politice românești Ð cu
accent pe perioada post decembristă – lucrarea excelentului politolog
Ion Varlam iese din tiparele “analizelor” și “talk-show”-urilor care
bombardează până la sațietate publicul, nu rareori fiind vorba de
insailari de cuvinte goale. În ce privește sintagma “Conspirarea
deconspirării” din titlu, această se referă la “convertirea sistemului
marxist dintr-un sistem politic închis, întemeiat pe clandestinitate
(conspirație) într-un mecanism întemeiat pe mimarea procedurală a
sistemului advers”, parodie menită sa asigure legitimitatea urmașilor
revopsiti ai comunismului și necercetarea fărădelegilor săvârșite.
Este exact ce se întâmplă astăzi într-o Românie în care se caută cu
lumânarea pretexte pentru evitarea stabilirii oficiale a vinovaților de
dezastrul țării, de marasmul din care pare că nu mai ieșim, și pentru
amânarea sine die a Procesului Comunismului. Pentru acuitatea
observației, claritatea judecăților asupra fenomenelor politice,
distrugerea unor tabu-uri, dezvăluirile șocante, nu puține, considerăm
cartea a fi un adevărat best-seller în sfera literaturii politologice.
Câteva cuvinte despre autor: descendent al unor vechi familii din înaltă
boierime (Rosetti, Știrbey), este arestat în 1952, la vârsta de 14 ani,
și condamnat la doi ani închisoare (din care a executat 22 de luni)
pentru participare, că liceean, la o organizație monarhistă. După
terminarea liceului, este admis la Institutul de arhitectură. În 1956
este rearestat pentru solidaritate cu studenții budapestani și condamnat
la 5 ani. A cunoscut ororile Jilavei, Gherlei, lagărelor de exterminare
de la Salcia și Periprava, apoi, la expirarea pedepsei, în 1961, a fost
trimis în domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, ca “element neintegrabil în
mediul social, nereeducat”. În martie 1965, Valery Giscard d'Estaing,
atunci ministru de Externe, i-a prezentat omologului român o listă pe
care se afla și numele lui Ion Varlam. Stabilit la Paris, a absolvit
Institutul de Științe Politice și Facultatea de Drept și științe
economice de la Sorbona. Înscris în PNȚCD, a devenit “doctrinarul de
facto al democrației creștine în România”, fiind, după dispariția lui
Corneliu Coposu, “constant marginalizat”, ca toți rezistentii
anticomuniști activi. Ultimul sau volum a apărut la editura VOG, în
colecția “Controverse”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu