Ion Antonescu - Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (2)
„Sânt convins că Antonescu este singurul om capabil de a conduce destinele României” (Adolf Hitler, 14 ianuarie 1941, Berghof)
Din 27 noiembrie 1940, după asasinatele de la Jilava, relațiile dintre Ion Antonescu și Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare, s-au deteriorat profund. Adept al Legii și Ordinii, Ion Antonescu detesta anarhia, dezordinile, excesele de orice fel. El a înțeles că un conflict cu Horia Sima devenise iminent, iar faptul că acesta a solicitat audiență la Hitler, la începutul anului 1941, l-a determinat și pe șeful guvernului român „cere și el o audiență la Hitler”[1].
Așadar, Adolf Hitler i-a invitat în vizită oficială în Germania, în ianuarie 1941, atât pe Ion Antonescu, cât și pe Horia Sima. Acesta din urmă, deși toată lumea îl sfătuia să se ducă în Germania, în acest sens au depus eforturi insistente W. Fabricius, ambasadorul german la București, cât și Erich Hansen, Șeful Misiunii Militare Germane din România[2], a refuzat să-l însoțească pe Ion Antonescu în vizita sa oficială în Germania. Motivele refuzului nu pot fi decât acelea că lui Horia Sima i-a fost teamă ca Ion Antonescu să nu-l fi pus într-o situație de inferioritate în fața lui Hitler, cât și faptul ca pe timpul absenței generalului din România să pună la punct detaliile rebeliunii ce se va declanșa pe 21 ianuarie 1941.
La urma urmei, mergând la Hitler, pe 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a dorit să știe definitiv pe cine va sprijini Hitler pe mai departe în fruntea statului român: pe el sau pe Horia Sima și Mișcarea Legionară. Răspunsul lui Hitler, unul tranșant și decisiv, îl vom urmări din analiza celor consemnate de Paul Otto Schmidt, interpretul oficial al lui Adolf Hitler, analiză pe care o vom întreprinde mai jos.
Cu două zile înainte ca Ion Antonescu să aibă o altă întâlnire cu Adolf Hitler, șeful guvernului german a trimis o Scrisoare acestuia, pe 12 ianuarie 1941, de la Obersalzburg, prin care îl recomandă călduros pe „domnul ministru Killinger”[3], în calitate de „ministru al meu la București”[4], dar și „de reprezentant oficial al Reichului”[5]. De asemenea, Hitler îi scria lui Antonescu că Manfred von Killinger l-ar putea ajuta „în greaua d-voastră luptă”[6], și ca „sfătuitor”[7], având de la el, adică de la Hitler, sarcina ca „niciodată să nu se nască dificultăți pentru România din cauza grupării locuitorilor de naționalitate germană”[8]. Crede că von Killinger ar putea fi șefului guvernului român un ajutor „fidel și loial intermediar”[9]. Killinger, scria Hitler, sosit în România, nu va servi „numai interesele țării sale, ci și ca om de încredere special al meu (subl. ns. - G. M.), după toate puterile sale va încerca să fie de folos României noi și va fi, fie ca intermediar, fie ca sfătuitor, gata de a ajuta la orice oră”[10]. În opinia lui Adolf Hitler, Killinger are o mare experiență în a aplana tensiunile „care se nasc din impetuosul elan revoluționar al unei mișcări pe de o parte, și din păstrarea necesară a temeiurilor de ordine, pe de altă parte”[11]. E ușor de înțeles că Hitler, așa cum reiese din Scrisoarea trimisă lui Ion Antonescu, era deosebit de bine informat cu privire la conflictul de la acea oră dintre șeful guvernului și Mișcarea Legionară, care conflict peste câteva zile se va acutiza dramatic. De altfel, însăși vizita lui Ion Antonescu la Hitler, din 14 ianuarie 1941, avea ca motivație principală tocmai conflictul intens dintre cei doi factori de putere guvernamentală din România. Din Scrisoare înțeleg bine, iar cine citește textul acesteia ar înțelege limpede, ușor, că Hitler avea informații că un deznodământ violent urma să se producă între Ion Antonescu și Horia Sima. Iar însăși Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu, una de recomandare a noului ambasador german la București, din tot conținutul său, dovedește că șeful guvernului german, în ceea ce privește respectivul conflict, a trecut aproape necondiționat de partea generalului Ion Antonescu.
Ca și concluzie, deși Hitler recomanda pe Manfred von Killinger ca pe un prieten al său, care va ști „să-și câștige în România nouă”[12] „stimă și apreciere”[13] din partea guvernului și poporului român, speranța lui s-a dovedit deșartă. Manfred von Killinger, în cei aproape 4 ani cât a stat la București, nu a câștigat nici stima și nici încrederea României, dacă avem în vedere doar celebrul articol-pamflet al lui Tudor Arghezi numit „Baroane”.
În Jurnalul Mareșalului Antonescu, la data de 14 ianuarie 1941 este trecut „vizita domnului general Antonescu la cancelarul Adolf Hitler”; aflăm că această a doua vizită a lui Ion Antonescu în Germania s-a efectuat cu avionul personal al lui Hitler, care a trimis special la București pe pilotul lui personal Hans Baur. Avionul lui Hitler a decolat spre Germania de pe aeroportul Băneasa, pe 14 ianuarie 1941, ora 9:15[14]. Șeful statului a fost însoțit doar de Gh. Davidescu, fost ambasador al României la Moscova, la vremea ultimatumurilor lui Stalin, și unul dintre cei mai loiali și buni colaboratori ai săi, locotenent-colonelul Mircea Elefterescu[15]. La care s-a adăugat și W. Fabricius, ambasadorul Germaniei la București.
De la București la Salzburg, avionul condus de Hans Baur a făcut o „singură escală”[16]. La ora 12:45, avionul cu delegația României ajunge la Salzburg, iar de acolo Ion Antonescu se urcă în automobil imediat, deplasându-se spre Fuschl, „unde sântem așteptați de dl von Ribbentrop la intrare”[17]. Timp de o jumătate de oră, când iau masa, Ion Antonescu discută cu ministrul de externe al Germaniei un subiect inedit, original: „deosebirile ce există între metoda de lucru în diferite țări”[18].
Cronicarul Jurnalului notează că imediat „după dejun”[19] (prânz – n. ns.) s-au deplasat la Salzburg, au oprit 15 minute la hotel, „iar de acolo la Bergof în audiență la Führer”[20]. La Bergof, sau Obersalzburg, Ion Antonescu și restrânsa sa suită au ajuns la ora 16:30. Adolf Hitler primește delegația română „în capul scării, numai în talie”[21], având un aer liniștit și „foarte amabil”[22]. Alături de Hitler se aflau W. Keitel și A. Jodl, ambii generali. Ceva mai târziu sosește și Joachim von Ribbentrop. Discuțiile dintre Hitler și Ion Antonescu s-au desfășurat între orele „16:30 și până la ora 20, exceptându-se timpul de la ora 18-18:30, când s-a servit ceaiul”[23]. Despre conținutul discuțiilor dintre cei doi șefi de stat vom afla detalii de la minuta întrevederii scrisă de interpretul oficial al lui Hitler, Paul Otto Schmidt.
Evident, cronicarul Jurnalului, și aici îl am în vedere pe locotenent-colonelul Mircea Elefterescu, nu a participat la întâlnirea oficială dintre Hitler și Antonescu, fapt pentru care nu a consemnat absolut nimic despre eveniment. În Jurnal e notat că, după întâlnire, Adolf Hitler i-a mulțumit lui Ion Antonescu pentru „vizita făcută”[24] și că regretă că „împrejurările actuale îl împiedică de a-i întoarce vizita”[25]. După care Jurnalul consemnează că Hitler i-a declarat lui Ion Antonescu că „în toată Europa nu cunoaște decât doi șefi” cu care îi place să lucreze: „Mussolini și generalul Antonescu”[26]. Declarația lui Hitler către Ion Antonescu o apreciez drept de circumstanță, considerând că a fost făcută doar pentru a-l flata, intuindu-l, cum și a fost de fapt, extrem de vanitos.
La sfârșitul întrevederii, la momentul despărțirii, Hitler „și colaboratorii săi”[27] au însoțit delegația română „până la automobile”[28], coborând scările reședinței sale „într-o obscuritate aproape completă”[29]. Din gara orașului Salzburg, Ion Antonescu se urcă într-un „tren special”[30] care pleacă spre Viena, în jurul orei 21:00. În tren, aflăm amănuntul că delegația română a fost însoțită de „Consilierul de Legație Zapp”[31]. După care, cronicarul Jurnalului notează o inadvertență fără să o sesizeze, că, ajungând la Viena, în gară, „la ora 20:40”[32], delegația pleacă cu automobile „la aerodrom”[33]. Noaptea dinspre 14 spre 15 ianuarie 1941, Ion Antonescu a petrecut-o la Viena, la hotel, care hotel nu e numit, deoarece, pe 15 ianuarie 1941, Ion Antonescu se urcă în avion, la ora 9:20, avionul decolând spre România, unde ajunge „la ora 12:15”[34].
La întâlnirea dintre Hitler și Ion Antonescu de la 14 ianuarie 1941, la Bergof (după cum a notat „Jurnalul Mareșalului Antonescu”) sau Obersalzburg, cum găsim notat în volumul Antonescu - Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (p. 64), au asistat din partea Germaniei Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe, feldmareșalul W. Keitel, W. Fabricius și Manfred von Killinger[35]. Această a doua vizită oficială a lui Ion Antonescu la Hitler a fost solicitată de el. Scopul ei nu putea fi decât acela de a-l determina pe Hitler să aleagă: ori el, Antonescu, în fruntea statului român, ori Mișcarea Legionară condusă de uzurpatorul Horia Sima. Însăși nota convorbirilor dintre cei doi subliniază că Ion Antonescu a ridicat la întâlnirea cu dictatorul Germaniei „problemele... mai ales în legătură cu situația politică internă”[36].
La întâlnirea oficială cu Hitler, Ion Antonescu începe prin a declara că, din noiembrie 1940, „s-au schimbat multe”[37] și că a venit la el pentru a „clarifica câteva chestiuni”[38]. El, Antonescu, are în spatele său „întreaga țară”[39]. A repus administrația pe picioare, a redresat economia, a făcut mari economii de „7 miliarde de lei”[40] fără a jecmăni populația punând noi impozite. Banii economisiți îi va folosi, îi spuse el lui Hitler, „pentru a dezvolta armata română”[41]. Are convingerea că reorganizarea armatei române el o va încheia până în luna aprilie a anului 1941, când va fi gata pentru a face față „tuturor situațiilor ce s-ar putea ivi”[42]. A depozitat rezerve alimentare pentru armată și populație, ce vor ajunge „până la noua recoltă”[43]. Administrația țării, mai spuse el, va fi așezată „pe o bază în întregime nouă”[44].
Aflăm din sinteza efectuată de Paul Otto Schmidt că Ion Antonescu, din cele spuse până acum, a vorbit despre „mișcarea legionară care și-a pierdut pe adevărații ei conducători în lunga și eroica ei bătălie împotriva vechiului regim”[45]. Odată venit la putere, el, Ion Antonescu, a dat „legionarilor deplină libertate în privința organizării lor și i-a sfătuit să urmeze modelul organizațiilor național-socialiste”[46]. Conducerea Gărzii de Fier nu l-a ascultat, spuse el, și nu a mai promovat în funcții de conducere „elita intelectuală din țară, în timp ce au sprijinit ridicarea unor elemente inferioare din rândul populației”[47]. Desigur, trimiterea la „elementele inferioare” a lui Ion Antonescu nu avea o conotație rasială, ci una culturală, intelectuală. A doua greșeală a Mișcării Legionare, preciza el lui Hitler, a constat în faptul că a dorit ca să-și realizeze „toate idealurile revoluționare”[48] dintr-o dată, fapt care i-a dus pe o cale greșită, neconstructivă. Revine la prima mare greșeală a Mișcării Legionare - „admiterea în rândurile sale a unor elemente inferioare”[49] - declarând că urmarea acestei practici politice a fost „infiltrarea comuniștilor în organizația legionară” [50]. Infiltrarea în alte organizații politice este noua „metodă bolșevică de penetrație în alte țări”[51]. Din ordinul Moscovei, comuniștii nu mai creează partide proprii, comuniste, ci „comuniștii intră în număr mare în rândurile organizațiilor politice existente în țară”[52]. A doua mare greșeală a lui Horia Sima și a Mișcării Legionare a fost aceea de a-și „realiza idealurile revoluționare dintr-o singură lovitură”[53], greșeală care a dat peste cap administrația țării. Precizează în mod expres unde s-au resimțit urmările negative ale politicii Mișcării Legionare după luarea puterii: „în ministerele ordinii publice și economiei”[54]. Opinia publică din România, ca urmare a acestor „două greșeli fundamentale”[55], și care în septembrie 1940 „susținuse în mod covârșitor mișcarea legionară”[56], la acea vreme s-a întors împotriva ei, „a abandonat-o”[57]. El tot a încercat să-i convingă pe legionari să respecte Legea, „să-i aducă pe calea cea bună”[58], mult timp, dar nu l-au ascultat. La acea vreme, zise Ion Antonescu lui Hitler, tot poporul român îl sprijină, i s-a alăturat, toate clasele și categoriile sociale: „de la țărani și până la profesiunile organizate ale justiției, armatei, inginerilor și profesorilor universitari”[59]. Toți din aceste grupuri profesionale l-au îndemnat să formeze un „guvern nou”[60] fără Mișcarea Legionară. El nu dorește și nici nu intenționează acest lucru; el are de gând să mențină la putere „regimul legionar”[61]. Are nevoie de o nouă organizație guvernamentală, dar nu cu ajutorul Armatei, cum mulți îl sfătuiesc. Căci, spuse șeful statului român lui Hitler, „un guvern pur militar este ultima carte pe care o poate juca o țară”[62].
Din vorbele lui Antonescu, pot trage concluzia că, la începutul convorbirii cu Adolf Hitler, el nu era deloc sigur pe cine anume va sprijini dictatorul Germaniei, în disputa pentru putere dintre el și Mișcarea Legionară. De aici șovăielile lui, spusele lui cum că are de gând să-i mențină la putere pe legionari. Doar dacă vor accepta să se reorganizeze cât mai repede cu putință Mișcarea Legionară. El poate guverna mai departe România doar dacă are „libertatea lui absolută de acțiune”[63]. Din acel moment el crede că trebuie să se facă „o diviziune cât se poate de clară între guvern și legiune”[64]. Crede că ar fi necesare contacte cât mai strânse între legiune și partidul național-socialist pentru ca aceasta să se reorganizeze. El vede „aceste relații”[65] posibile doar prin intermediul lui, al generalului Antonescu[66]. Declară lui Hitler că el, generalul Antonescu, va trece la organizarea Legiunii „întrucât a devenit evident în ultimele 4 luni că ea este incapabilă să facă aceasta prin propriile sale eforturi”[67]. După care spuse câteva vorbe extrem de sugestive, avertizându-l pe Hitler că sosise momentul să decidă definitiv pe cine sprijină la putere în România: „Dacă dorințele referitoare la diviziunea dintre guvern și partidul legionar, precum și la reorganizarea acestui partid de către el personal vor fi îndeplinite, el poate garanta că în foarte scurt timp România va deveni o țară capabilă nu numai de a-și ridica producția economică, dar și de a juca un rol în politica internațională”[68]. Iată cheia succesului lui Antonescu pe lângă Hitler: avea puterea reală în stat, garanta că România va livra petrol și cereale cât mai multe Germaniei. „Dacă vei avea nevoie de armata română, ea va lupta alături de Wehrmacht în războiul pe care îl vei duce cu Rusia”. Asta a vrut să spună Ion Antonescu lui Hitler prin cuvintele pe care le-am citat.
Continuă, apoi, declarând că, și dacă cele două condiții cerute de el nu s-ar putea îndeplini, el nu va renunța „la sarcina”[69] pe care i-a dat-o „istoria”[70], de a salva România, deoarece „el a primit mandat direct de la popor, a cărui majoritate îl sprijină și are încredere în el”[71]. În cazul când energiile sale se vor irosi „în dispute politice interne”[72], el nu va ezita „să-și salveze țara, și el va face aceasta cu Legiunea, fără Legiune sau chiar împotriva Legiunii”[73]. Are, totuși, speranța că misiunea sa de a salva statul și țara nu se va realiza „în opoziție față de Legiune”[74].
Hitler luă cuvântul, făcând un fel de filozofie a istoriei, cum obișnuia el la întâlnirile cu diverși lideri europeni. Orice regim politic are nevoie de sprijinul poporului, căci așa reiese din experiența trecutului istoric, spuse el. În absența sprijinului poporului, un regim politic apelează la forță, și nici nu durează în timp dacă personalitatea istorică excepțională care l-a încarnat a dispărut. Nu am îndoială că în cazul personalității excepționale, Hitler se avea în vedere pe sine.
După care, nu se mai încurcă în teoretizări și filozofii ale istoriei și răspunse lui Antonescu ceea ce acesta dorea cu atâta ardoare. Între Germania și România, zise Hitler lui Antonescu, o colaborare strânsă nu „depinde de existența unei organizații române identice sau adaptate după partidul național-socialist”[75]. Germania dorește să știe dacă „ruperea relațiilor dintre partidul național-socialist și mișcarea legionară”[76] ar avea un efect pozitiv în ceea ce privește colaborarea cu România; pentru ea această rupere nu ar fi „un sacrificiu”[77].
El, Hitler, și Germania nu au deloc intenția „de a se amesteca în afacerile interne”[78] ale României. Germania va accepta ceea ce generalul Antonescu dorește. Este de acord și el că dificultățile în relațiile dintre general și Legiune se explică prin „pierderile de conducători în cursul perioadei militare”[79]. Declară că partidul pe care îl conduce a subliniat totdeauna conducătorilor Legiunii că „generalul Antonescu este salvatorul țării”[80]; din acest fapt aceștia trebuiau să tragă „concluziile necesare”[81]. Mereu li s-a spus conducătorilor Legiunii de către germani, că trebuie să colaboreze „cu conducătorul statului, într-o loialitate absolută”[82]. Nu are nicio opinie, adaugă Hitler, asupra faptului că o fuziune între Legiune și Antonescu ar fi „o soluție”[83]. Dacă nu se va ajunge la o relație armonioasă între cei doi factori de putere din România, crede că vor urma noi tensiuni, noi crize, din cauză că oamenii fostului regim și „comuniștii vor fi din nou încurajați”[84]. Consideră că aceste „chestiuni” interne un „popor trebuie să le hotărască singur”[85]. Nu e normal ca cineva „din afară”[86] să se amestece în problema altui stat, zise Hitler, ca și cum el și numai el ar fi fost „campionul” respectării drepturilor oricărui stat sau națiuni. Chestiunile interne ale unui stat le rezolvă doar poporul în cauză, iar rezolvarea lor depinde de „forța personalității”[87], conchise el fără echivoc.
Din acest moment, cred că Ion Antonescu nu mai avea nicio îndoială că Hitler și Germania au hotărât să-i acorde întreg sprijinul în conflictul cu Mișcarea Legionară. După care Hitler întărește spusele cu alte afirmații la fel de clare, declarând că relațiile „dintre partidul național-socialist și legionari au fost până în prezent totdeauna folosite numai spre a-i influența pe legionari potrivit cu declarațiile generalului Antonescu”[88]. Dacă „relațiile” dintre cele două partide politice nu au condus „la rezultatele scontate și au dus, dimpotrivă, la atitudinea rigidă a legionarilor, firește că ele vor trebui să fie întrerupte” [89]. După care afirmă limpede că pentru Germania au „importanță relațiile oficiale cu generalul Antonescu”[90]. Relațiile dintre cele două partide, pentru Germania, sunt „mai puțin importante”[91].
La auzul acestora, Ion Antonescu intervine și declară că el a văzut și vede „chestiunile exact în același fel cum le-a prezentat Führerul chiar acum”[92]. El crede că relațiile dintre legionari și partidul național-socialist ar trebui strânse pentru a ajuta Mișcarea Legionară să se folosească „de experiența partidului național-socialist”[93]. Dar crede că respectivele relații trebuie să aibă loc „numai prin intermediul lui”[94]. Aprobă considerațiile lui Hitler cu privire la trăinicia unui regim, la „durabilitatea”[95] acestuia. În cazul lui, spuse el lui Hitler, atunci când a primit sarcina să salveze statul român, a făcut-o „fără ajutorul vreunui partid, dar cu aprobarea marii majorități a poporului român”[96]. Avea în spate „o carieră militară de 45 de ani”[97], bizuindu-se doar „pe propria sa forță morală”[98]. Deși au trecut 5 luni de la data asumării puterii de către el, poporul are mare încredere în persoana lui. La fel și Armata, adaugă el. Poporul român se bizuiește pe generalul Antonescu. Iar el, generalul Antonescu, are convingerea, „fără a fi lipsit de modestie”[99], „că este singura persoană din România care poate face față oricăror situații”[100]. Hitler, notează Paul Otto Schmidt, răspunse că „este pe deplin convins de aceasta”[101]. După care aflăm că Ion Antonescu i-a declarat că în ultimele „câteva luni”[102] a încercat „în patru sau cinci ocazii”[103] să-i ofere conducerea lui Horia Sima. I-ar fi spus conducătorului Mișcării Legionare că el, generalul Antonescu, „poate conduce țara numai prin propriile lui metode”[104] și că este oricând gata să-i cedeze locul de prim-ministru. Horia Sima a refuzat de fiecare dată oferta sa, declarându-i că el „nu este în măsură să-și asume o astfel de responsabilitate”[105]. Hitler îl întreabă ce profesie avea Horia Sima, iar Antonescu i-a răspuns că „este profesor de școală secundară și are 35 de ani”[106].
După problemele de politică internă, Ion Antonescu prezintă sintetic lui Hitler relațiile României cu statele vecine. Cu Bulgaria, spuse el, dificultățile au fost depășite, iar „aplicarea tratatului de la Craiova se desfășoară în mod normal”[107]. Cu Iugoslavia „relațiile sânt reci”[108], în mod deosebit „după aderarea României la Pactul Tripartit și intrarea trupelor germane în țară”[109]. Aflăm că Iugoslavia, în semn de dușmănie față de România, a concentrat trupele sale „la frontieră”[110]. Relațiile cu Rusia le apreciază „destul de rele”[111]. Din cauza Rusiei, până la acea dată, frontiera dintre cele două state nu-i demarcată, definitivă. Comisia ruso-română pentru delimitarea frontierei, zice Ion Antonescu, nu s-a putut întruni de două luni, pe motiv că Rusia a „dizolvat delegația” [112]. Adaugă că, la frontiera cu Rusia, există o mare tensiune, zi și noapte. Rusia provoacă incidente zilnice împușcând soldați și ofițeri români nevinovați. Rusia trimite în România, peste frontieră, sute de agenți, iar dintr-un „motiv foarte neînsemnat”[113] „face chestiuni de stat”[114]. Cea mai gravă problemă însă, declară Ion Antonescu, e problema Deltei Dunării unde Rusia a comis acte de agresiune și încălcare a teritoriului românesc. Rusia, spuse el lui Hitler, dorește să „acapareze”[115] Delta Dunării în întregime. Are în zona Deltei mari concentrări de trupe, așa cum îi va arăta „pe o hartă”[116] cancelarului german. Spuse că rușii au la frontiera cu România „7 corpuri de armată și divizii blindate”[117], un număr la fel de mare de avioane, cât și „pregătirile necesare pentru forțarea fluviului”[118].
Relațiile cu Ungaria au rămas la fel de proaste cum erau în luna noiembrie, când el a vizitat întâia oară Berlinul. Românii care au fost expulzați de Ungaria, și care, după vizita lui la Berlin din luna noiembrie, sperau să se poată întoarce la casele lor, sunt într-o situație grea. Îl roagă, drept urmare, pe Hitler „să facă tot ce-i stă în putere pentru ca relațiile dintre România și Ungaria să se dezvolte pe baza propusă atunci la Berlin”[119].
Cu Statele Unite ale Americii, România are relații „corecte”[120]. Are convingerea că Statele Unite ar fi interesate de identificarea unei baze „de înțelegere în cadrul conflictului general și că atitudinea lor este mai degrabă antirusă”[121], așa cum a dedus din convorbirile avute „cu ministrul american la București”[122].
Relațiile cu Marea Britanie s-au deteriorat vizibil, iar „ministrul Angliei i-a declarat la București, că dacă trupele germane vor traversa Dunărea (spre Bulgaria – n. ns.), există posibilitatea ca forțele aeriene britanice să atace regiunile petroliere din România”[123].
Îi atrage atenția lui Hitler că orașul Constanța este supus riscurilor bombardamentelor aeriene engleze, și că în oraș sunt adunate la un loc mari rezerve de petrol pentru Germania. Declară că România este gata să ofere tot sprijinul, inclusiv cel armat, „pentru a ajuta puterile Axei”[124] să obțină cât mai repede victoria. Reamintește lui Hitler că a făcut această ofertă când a vizitat Germania în noiembrie 1940.
Repetă că presiunea Rusiei asupra frontierelor României îl obligă să reorganizeze cât mai repede Armata, pentru ca să fie gata „în caz de urgență”[125]. România va putea ajuta Germania „pentru cauza comună cu 30 de divizii de soldați bine echipați și cu o capacitate bună de luptă”[126]. Pentru a-i ajuta pe italieni „să-și mențină pozițiile”[127] în Grecia, și pentru a-i opri „pe englezi să obțină un cap de pod în Peninsula Balcanică”[128], el acceptă pe loc ca Germania să trimită trupe în România. Declară lui Hitler că România trece printr-o perioadă dificilă economică, și că Germania să asigure aprovizionarea trupelor sale care vor veni în România. Hitler îi răspunse că trupele germane nu se vor aproviziona din România, și că soldații germani „nu dispun de mijloace financiare ca să facă cumpărături atât în România, cât și în Bulgaria”[129].
Ajunși aici, notăm că Paul Otto Schmidt a consemnat faptul că Ion Antonescu i-a înmânat lui Adolf Hitler un „aide-memoire despre care a spus că conține declarațiile sale într-o formă concentrată”[130].
După cuvântul lui Ion Antonescu, aflăm că Hitler a răspuns acestuia, cu privire la relațiile externe ale României, că „a fost foarte bucuros în legătură cu încheierea acordului româno-bulgar”[131].
Cu privire la Iugoslavia, Hitler subliniază existența în acea țară a unei stări „de spirit”[132] care explică de ce relațiile acesteia cu România „sunt corecte dar reci”[133]. Apoi, Hitler spuse lui Ion Antonescu, că Germania pentru „a salva Balcanii pentru Europa”[134] pregătește „o armată puternică”[135]. Anglia, zise el, ar fi gata să cedeze fără remușcări „întreaga Peninsulă Balcanică în mâinile rușilor”[136]. Armata pe care el a strâns-o pentru a salva Balcanii „este departe de patria ei”[137], fapt pentru care Germania depinde „de consimțământul voluntar al țărilor în care este concentrată armata”[138].
Germania, deci, zise el lui Antonescu, pentru a-și transporta trupe în Balcani, are nevoie de consimțământul „acestor țări”[139], fapt pentru care „îi este imposibil să exercite vreo presiune asupra Ungariei”[140]. Mai spuse, în semn de consolare, lui Antonescu, că „nici minoritatea germană nu se simte prea bine”[141] în Ungaria. Din aceste considerente, el a „tergiversat”[142] punerea în aplicare a principiilor asupra cărora conveniseră în noiembrie 1940 în privința „reglementării disputelor ungaro-române”[143]. După care, îi reamintește lui Ion Antonescu ceea ce-i mai spusese la precedenta vizită la Berlin.
Anume, V. M. Molotov, „cu prilejul vizitei sale la Berlin”[144], l-a întrebat direct asupra „semnificației garanției germano-italiene”[145], dacă ea este valabilă „în cazul unui conflict româno-rus”[146]. Tot atunci, Molotov a declarat că Rusia vrea să trimită trupe în Bulgaria, și că dorește de „a da Bulgariei o garanție”[147]. Faptul înseamnă, sublinie Adolf Hitler, că Rusia nu-i deloc mulțumită cu cât teritoriu a ocupat până atunci. Îl asigură pe Ion Antonescu că garanția dată „sub semnătură germană”[148] este obligatorie pentru Reich, ea, în caz de necesitate, fiind onorată nu numai în cazul unui atac rus, ci, „de asemenea, și la alte frontiere”[149]. Adaugă că îi este „recunoscător”[150] lui Ion Antonescu pentru că „și-a reorganizat armata atât de repede”[151]. Germania nu solicită ca armata română să lupte pentru „interesele sale”[152], dar că, în caz de situație de urgență, „va fi desigur bucuroasă să găsească armata română de partea sa”[153]. Declară lui Ion Antonescu, că Germania e bine pregătită, fiind oricând gata să înfrunte „cu calm”[154] oricare coaliție, având convingerea „superiorității absolute”[155].
Aici, notează Paul Otto Schmidt, convorbirea se întrerupe, Hitler și Antonescu au servit „ceaiul”[156]. Și la ceai, Antonescu revine asupra situației interne din România, zicându-i lui Hitler că este dezamăgit „față de Horia Sima”[157]. Hitler nu ezită să-i provoace o stare de alertă șefului statului român, spunându-i că el crede că este „imposibil de a guverna România împotriva Gărzii de Fier” [158]. Are opinia că Antonescu ar trebui să devină „și conducătorul Gărzii de Fier”[159], iar faptul ar trebui să fie cerut chiar din „partea Gărzii de Fier”[160].
După care, Hitler declară, spre satisfacția lui Ion Antonescu, că, „orice s-ar întâmpla, el este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”[161].
Și după ceai, convorbirea a continuat tot „despre situația politică internă din România”[162], iar Hitler a subliniat de mai multe ori „asupra rolului pe care îl joacă ministrul von Killinger”[163], care fiind un vechi camarad „de arme”[164] și de idei al lui Hitler, poate fi de folos „într-o țară după revoluție”[165].
Remarcăm că, la nota 6 de la pagina 75 a volumului I Antonescu - Hitler, editorii documentelor au consemnat că, cu ocazia vizitei lui V. M. Molotov la Berlin (12-14 noiembrie 1940), acesta a declarat lui Hitler că U.R.S.S. are „interesul” de a anexa de la România și Sudul Bucovinei. Răspunsul lui Hitler către V. M. Molotov a fost unul tranșant, garantând integral frontierele de atunci ale României, desconsiderând „cu totul dorințele Rusiei cu privire la Bucovina de Sud”[166].
Așadar, Adolf Hitler, în vara anului 1940, dar și în toamna anului 1940, a salvat de la anexarea de către U.R.S.S. a sudului Bucovinei. Dacă nu ar fi existat opoziția lui, Stalin ar fi anexat întreg teritoriul așa-zisei Bucovina. Iar noi astăzi am fi mers la Suceava sau la Putna cu pașaport.
„Nu
lăsa, Măicuţă,/ Să pierim pe cale,/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor
tale./ Scapă-ne de patimi/ Şi de pofte rele/ Şi ne schimbă-n mândre/
Mărgăritărele”. 
