Alexandru Melian - Ultimatum ţigănesc dat Academiei Române
ULTIMATUM ȚIGĂNESC
DAT ACADEMIEI ROMÂNE
Preluare din Revista "Sămănătorul" , anul I, nr. 7 nov. 2011
Titlul ar putea părea o glumă proastă
sau o încercare jurnalistică de a şoca cititorul, de a-i stârni curiozitatea
dacă, din păcate, el n-ar fi expresia tristă şi revoltătoare a unei realităţi
care înveninează atmosfera noastră socială şi aşa destul de înveninată de o
clasă politică incapabilă, de mai bine de 20 de ani, să slujească ţara şi nu
interesele ei proprii de partid sau de gaşcă. Despre ce realitate e
vorba ?
In luna august, Agenţia de
Dezvoltare Comunitară « împreună » adresează Academiei române un
text arogant şi ultimativ prin care « Vă solicităm să luaţi măsuri
pentru a rectifica imediat (sublinierile
ne aparţin nouă A. M.) definiţia cuvântului « ţigan », după cum
urmează : să consemnaţi
caracterul peiorativ al cuvântului « ţigan » atunci când acesta din
urmă este folosit pentru a denumi o persoană care aparţine minorităţii rome şi
să specificaţi că folosirea acestui cuvânt nu este recomandată deoarece este
considerat ofensator (discriminează împotriva minorităţii rome), să
consemnaţi caracterul peiorativ sau depreciativ pentru epitetul de la punctul 3
din definiţia cuvântului « ţigan », care în prezent apare :
« Epitet dat unei persoane cu apucături rele »,
să definiţi minoritatea naţională în dreptul cuvântului « rom »,
care va deveni astfel termenul de referinţă (termenul principal)
în locul cuvântului « ţigan ». In deplină armonie cu tonul
primei părţi, misiva ultimativă se încheie de-a dreptul ameninţător : « Păstrarea
situaţiei actuale în ceea ce priveşte definirea
cuvântului « ţigan » perpetuează promovarea unor atitudini cu
caracter profund discriminator şi degradant de către cea mai înaltă instituţie
de cultură a statului cu rol formator. De aceea înţelegem să
urmăm căile legale în faţa instanţelor competente, în cazul în care situaţia nu
va fi remediată într-un termen rezonabil. »
Înainte de a analiza textul de mai sus,
să stabilim câteva probleme de principiu. A venit vremea, datorită Revoluţiei
din 1989, să depăşim mentalitatea şi apucăturile totalitare. Dacă Academia
română a fost violată în vremea dictaturii comuniste, pe de o parte datorită
mijloacelor represive şi recompensatorii ale puterii, pe de alta parte datorită
comportamentului fricos şi nedemn al multor academicieni care au preferat
privilegiile si confortul personal, atitudinii demne şi curajoase (din fericire
am avut şi personalităţi care au onorat prin demnitate şi curaj apartenenţa lor
la cel mai înalt for românesc de cultură), astăzi raporturile ei cu celelalte
instituţii ale ţării nu mai au nici un temei să fie viciate de anormalitate.
Academia română, prin statutul, identitatea şi menirea ei, nu primeşte ordine
nici de la preşedintele ţării, nici de la primul ministru cu guvernul lui cu
tot, nici de la Uniunea europeană (ea are lucruri mult mai importante de
rezolvat decât să se ocupe de plângerile infantile ale unor « agenţii,
asociaţii, societăţi, ligi centre şi fundaţii » care s-au
auto-proclamat instituţii reprezentative
ale ţiganilor sau doar apărătoare ale acestora ) şi cu atât mai puţin să
primească indicaţii şi ultimatumuri
de la instituţiile mai sus amintite. Politicul, votul universal,
imixtiunile de orice fel n-au ce căuta în stabilirea si realizarea obiectivelor
ştiinţifice ale Academiei. Nu preşedintele, nu primul ministru, nu semnatarii
scrisorii amintite stabilesc conţinutul
ştiinţific al lucrărilor elaborate în
institutele Academiei, nu ei stabilesc valabilitatea şi valoarea lucrărilor lui
N. Tiţeica, H. Coandă, A. Aslan, I. Iordan, E. Racoviţă, A. Rosetti şi a atâtor
altora care au făptuit întru excelenţă şi au făcut onoare culturii române în
general şi Academiei române în special. Nu ei stabilesc regulile şi principiile
lingvisticii şi lexicologiei româneşti, indicând ultimativ şi cu aroganţă, care
este locul cuvântului ţigan în dicţionarul explicativ al
limbii române, cum trebuie el definit şi ce precizări « formative »
trebuie făcute în legătură cu anumite cuvinte pentru ca ele să răspundă unor
pretenţii ignorante şi fudule. Aceasta este treaba specialiştilor, a celor
care-şi macină anii în biblioteci
şi pe teren pentru a putea răspunde aşa cum se cuvine exigenţelor pe care
profesiunea aleasă le impune.
O altă precizare de principiu care
trebuie să intre şi în capetele cele mai înfierbântate este că orice cuvânt din
orice dicţionar din lume este un lexem neutru care defineşte o realitate
obiectivă. Cuvântul poate căpăta conotaţii de toate felurile, inclusiv peiorative,
discriminatorii, rasiste, xenofobe atunci când este asociat în sintagme,
propoziţii şi fraze. Iar factorul care conferă conotaţii cuvântului este
vorbitorul sau cel care scrie. Deci este aberant să susţii că un cuvânt este discriminator,
rasist, xenofob. Numai oamenii pot fi astfel, prin discursul şi
comportamentul lor.
O ultimă precizare de
principiu : cine, de ce şi în temeiul cărei legalităţi a decis schimbarea
cuvântului « ţigan » în cea de « rom »?
Se ştie că în 1965 a luat fiinţă la
Paris Comitetul internaţional al ţiganilor, iar în aprilie 1971, un Comitet
internaţional al romilor organizează la Londra primul Congres mondial al
ţiganilor unde se hotărăşte adoptarea denumirii de rrom, drapelul organizaţiei
şi deviza « Opre Roma » -
Sculaţi rromi – (a se observa similitudinea cu imnul naţional românesc
« Deşteaptă-te române ») . Ceea ce este semnificativ e faptul că al
doilea congres mondial care se desfăşoară la Geneva în aprilie 1978 se va
intitula tot Congresul mondial al ţiganilor. Aceste evenimente impun cel puţin
patru întrebări :
Ce reprezentativitate au avut
aceste comitete, în ce măsură şi cum au fost ele investite de populaţiile
ţigăneşti din ţările care au fost acolo reprezentate să vorbească şi să decidă
în numele lor ?
Aceeaşi întrebare cu referire
concretă la o decizie fundamentală
pentru etnia ţigănească de pretutindeni, aceea de a-i schimba numele secular,
moştenit din moşi strămoşi, cu un lexem inventat artificial .
Care au fost raţiunile, mai bine
zis scopul acestei manevre lexicale,
observându-se cu uşurinţă similitudinile clare ale cuvântului confecţionat
ad-hoc cu numele unuia din popoarele în mijlocul căruia trăiesc ţigani, şi
anume poporul român ?
Congresul mondial al ţiganilor
din 1971 a decis adoptarea denominativului
rrom pentru ţiganii de pretutindeni
sau numai pentru cei din România ?
Dacă pentru primele două
întrebări am putea spune că e problema ţiganilor înşişi de a găsi răspunsul
adecvat şi de a trage concluziile de rigoare, pentru celelalte două,
răspunsurile vizează în mod direct şi poporul român. Pentru că, urmând
cronologia evenimentelor, ce constatăm ? In 1990, după Revoluţie, în
cadrul unui program complex, bine pus la punct şi finanţat de Fundaţia
Soros, guvernul României în frunte cu
Petre Roman, - iresponsabil, ignorant şi în vânătoare de electorat – decide
folosirea paralelă a cuvintelor ţigan şi rom. Deşi
în 1995, prin Memorandumul H03/169 şi 5/390/NV, ministrul de externe Teodor
Meleşcanu, - constatând deja consecinţele grave pe plan extern ale deciziei
aberante din 1990 - solicită primului ministru N. Văcăroiu, abrogarea deciziei
Roman din 1990 şi folosirea în continuare, în documente, a cuvântului
« ţigan », în concordanţă cu corespondentele din celelalte limbi
europene : zigeuner, gitanes, zingaro
etc.,guvernul Văcăroiu se face că plouă (avea probleme mai importante de
rezolvat, se apropiau alegerile şi clientela electorală nu trebuia
deranjată !!!) . Aşa se face că, - ilustrare perfectă a cunoscutului
proverb, « ţiganului dacă-i dai un deget, îţi trage toată mâna »
- în 29/02/2000, pe ultima sută de metri a guvernului CD-ist, fostul prim
ministru, Petre Roman, metamorfozat în ministru de externe al foştilor săi
adversari, trimite primului ministru Mugur Isărescu Memorandumul nr. D2/1094,
în care solicită folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a
denumirii de rom în loc de ţigan (deci
cuvântul ţigan este eliminat din limba română,
el nu mai poate fi folosit nici măcar în paralel cu denumirea rom),
invocând ca argument dreptul de
autoidentificare a populaţiilor (sublinierea noastră A. M.). După cum se
vede, lupul îşi schimbase părul dar nu şi năravul !! Întristător şi de mirare rămâne faptul că
Mugur Isărescu, - acest om integru, de înaltă competenţă profesională, inteligent
şi demn – a fost capabil să-şi pună semnătura pe un document ilegal,
iresponsabil şi anti-naţional. Aşa cum rămâne condamnabil şi dezgustător
refuzul Parlamentului actual de a abroga această reglementare aberantă (în
inventarul isprăvilor ruşinoase şi degradante ale Parlamentului român, votul negativ
în această problemă va intra în istorie ca vedetă a politicianismului găunos, a
ipocriziei şi a iresponsabilităţii).
Cum calificativele iresponsabil
şi anti-naţional , privind documentele în discuţie, nu cred ca e nevoie
să fie explicate, caracterul lor ilegal se cuvine a fi pus în lumină.
Care este temeiul deciziilor Petre Roman? El vorbeşte în ultimul memoriu de
« dreptul la autodefinire a populaţiilor ». Au organizat guvernele
care au decis schimbarea numelui de secole a populaţiei ţigăneşti din România
vreun referendum de care noi nu ştim ? Un referendum care să întemeieze o
asemenea decizie, deşi ea nu devenea prin aceasta neapărat obligatorie pentru
guvernul român ? Cine a solicitat schimbarea numelui istoric al ţiganilor? Nişte prieteni de pahar ai d-lui Roman?
Nişte emanaţi din apele tulburi ale revoluţiei, capabili să aducă voturi
noilor apostoli ai democraţiei? Nişte căutători frustraţi de a ieşi din
anonimat prin înfiinţarea de agenţii, asociaţii, societăţi, ligi, în fruntea
cărora s-au auto-proclamat preşedinţi, directori etc.? Sau poate nişte savanţi
în istoria popoarelor, în antropologie şi sociologie despre care opinia
publică n-a aflat nimic?
Dincolo de toate acestea, să ne
oprim o clipă asupra celor două cuvinte, ţigan şi rom.
Primul, un cuvânt adânc înrădăcinat în limba română, cu o bogată
existenţă derivativă şi flexionară, mărturisindu-şi prin aceasta vechimea şi
perenitatea : (ţigan,
ţigancă, ţigănuş, ţigăncuţă,
ţigănie, ţigănime, ţigăneală, ţigănesc, ţigănos, ţigăneşte, a se ţigăni),
al doilea, un lexem artificial, confecţionat prin anii 60-70 din raţiuni
politice şi care nu se integrează câtuşi de puţin structurilor limbii
româneşti.( încercaţi să aflaţi corespondente ale lexemului rom
pentru derivatele şi formele flexionare ale cuvântului ţigan!) D-na Delia Grigore, lector universitar doctor
la Universitatea Bucureşti, într-un articol intitulat «De ce rrom şi nu ţigan»
încearcă o pledoarie neconvingătoare în
spiritul titlului, ignorând o inadvertenţă fundamentală care-i năruie toată
pledoaria. Ea afirmă «In limba rromani, cuvântul ţigan
nu există » . Această afirmaţie poate fi adevărată,
numai că Dicţionarul explicativ al Academiei nu are ca obiect limba rromani,
sintagmă inventată probabil acum câteva decenii, ci limba româna în care
trăieşte viguros de câteva secole cuvântul identificator ţigan, cu
toate derivatele lui care-i probează perenitatea. Deci, vorba lui T. Maiorescu : nu e
în chestie! Si mai e ceva pe care un
cadru didactic universitar, în plus şi doctor (probabil în filologie) ar fi
trebuit să-l integreze în demonstraţia sa pentru a fi coerentă : faptul ca
în limba rromani cuvântul ţigan nu
există nu susţine întru nimic pledoaria din titlu : nici în limba latină
nu existau cuvintele francez, spaniol, portughez, italian, român. Înseamnă că
această realitate poate funcţiona ca argument pentru eventuali aventurieri
politici dornici să solicite înlocuirea acestor nume ?
Si adresându-mă tot doamnei
filolog, ar putea ea să ne explice care sunt legile fonetice care au putut să
genereze transformarea lui d din cuvântul dom în r, (ba
chiar în dublu rr) şi care
este procesul istoric, identificabil documentar, care să explice transformarea
unui cuvânt având sensul de om, de fiinţă
umană, într-un cuvânt , contractat semantic, care să desemneze o
comunitate etnică ? Altfel, dimensiunea documentară a articolului este
interesantă, apreciabilă şi utilă. Păcat că articolul e minat în partea lui
comentativă, de atitudinea partizană care nu prea face casă bună cu ştiinţa.
Fiindcă e greu de înţeles cum un cadru didactic universitar, şi doctor pe
deasupra ( presupun că aceste titluri exprimă în mod real pregătirea persoanei
care le-a obţinut), poate scrie sub semnătură ca lexemul ţigan
« este profund peiorativ folosit de alteritate/nerromi pentru a insulta
rromii ». Înţeleg să susţină asemenea aberaţii Gelu Duminică, pentru că el
nu are nici o competenţă în domeniu (doar dacă, în calitate de director
executiv al Agenţiei, nu-şi imaginează, precum Ceauşescu cândva, că funcţia în
care s-a auto-proclamat îi conferă toate competenţele posibile), dar un filolog
să nu ştie că bietele cuvinte din dicţionar sunt neutre şi obiective? Si că
doar cei care le folosesc le scot din neutralitatea şi obiectivitatea
lor ? Mai e apoi o nedumerire pe
care o stârneşte textul de mai sus : va să zică, cuvântul e profund
peiorativ când e folosit de nerromi « pentru a insulta
rromii » ; dar când îl folosesc chiar ţiganii (pentru că cei mai
mulţi sunt mândri de numele lor şi pe bună dreptate), atunci ei ce fac, se
auto-insultă ? Remarcabilul muzician Jony Răducanu , recent plecat dintre
noi, nu făcea decât să se auto-insulte, să se discrimineze şi să fie rasist cu
sine însuşi pentru că se declara cu mândrie ţigan? La fel, ca marele violonist Ion Voicu, sau
fiul său Mădălin Voicu, - un model de înţelepciune şi de bună credinţă în
această problemă? Dar întrebarea poate fi extinsă iar răspunsurile îi pot face
o adevărată cinste doamnei doctor şi tuturor celor care încearcă să impună
culturii româneşti propriile rătăciri, de loc inocente. Din perspectiva
afirmaţiei de mai sus I.B. Deleanu, în « Tiganiada » este un rasist
care insultă romii, la fel ca M. R. Paraschivescu în « Cântece
ţigăneşti », la fel ca profesorul şi folcloristul Nicolaescu Plopuşor
atunci când publică volumele « Cântece ţigăneşti » şi « Poveşti
ţigăneşti » şi exemplele ar putea continua… Ridicolul este total atunci când, în virtutea
afirmaţiei de mai sus şi a celor care au elaborat şi semnat scrisoarea către
Academia română, printre rasiştii care-i insultă pe romi ar trebui menţionaţi
cei care au organizat congresele mondiale ale ţiganilor, ar trebui arătat cu
degetul şi Calinic I. Pop-Serbănoiu, primul ales în fruntea Asociaţiei
generale a ţiganilor din România, înfiinţată în 1933.
In mod normal, aceste pagini ar
fi suficiente pentru a înţelege viciile
de fond ale intervenţiilor făcute pe lângă Academia română şi eventual a
reflecta cu înţelepciune şi bună credinţă aspra căilor autentice de a sluji cauza ţigănească, la noi
în ţară şi pretutindeni în lume. Cum însă semnatarii acelui text sunt artizanii sau urmaşii celor care au declanşat în 1990 ,
pe căi aproape oculte, scandalul privind înlocuirea numelui de ţigan
cu aceea de rrom, mă îndoiesc că sunt capabili şi
mai ales că sunt interesaţi să abandoneze baricada de carton pe care s-au
urcat, atât de facil aducătoare de funcţii, beneficii şi bani. Este uşor să
trimiţi nişte scrisori arogante şi insultătoare unor instituţii ale statului
român, dând impresia că eşti haiducul Terente gata sa moară de dragul dreptăţii
şi a celor săraci. Este mult mai greu să te lupţi pentru semenii tăi, luând cu
adevărat în piept marile probleme ale etniei ţigăneşti, atât de marcată de vitregiile
istoriei şi de propriile sale slăbiciuni. Ce-au făcut aceste agenţii,
asociaţii, societăţi, centre, ligi, fundaţii etc. etc. pentru ca tragedia de la
Hădărani din 1993 să nu aibă loc, pentru ca repetatele confruntări violente şi
pline de ură dintre ţigani şi locuitorii unor localităţi să înceteze (Craiova –
2003, Apata – 2007, Sânmartin – 2009, Piatra Neamţ – 2011), ce fac aceste persoane atât de combative în
scrisori pentru a se pune capăt situaţiei din Racoş - Braşov unde
« ungurii sunt apăraţi de ţigani cu trupe speciale » ? Ce fac
dumnealor ca ţiganii care au băgat spaima în Europa sub numele de romi, astăzi
aproape universal numiţi romani (lipsa sedilei de la a nu este
întâmplătoare), pentru ca identificarea lor sa nu se mai producă generalizator
prin calificativele de hoţ, cerşetor, proxenet etc. ? Credeţi
că botezându-i romi aţi şters conotaţiile
negative pe care le purta uneori cuvântul ţigan ? Vă înşelaţi. Toate acestea s-au transferat asupra
denominativului rom.
Reîntorcându-ne la scrisoarea adresată
Academiei române şi la fragmentele citate, să remarcăm mai întâi tonul arogant,
ţinuta de personaj important şi intransigent care dă ordine şi indicaţii. Nu vă
rugăm , aşa cum o cere protocolul elementar şi mai ales cei 7 ani de acasă,
ci vă solicităm ; Institutul Academiei este somat să execute imediat ordinul « domnului » director
executiv şi nu oricum, ci după cum urmează (pentru că, vezi doamne, Gelu
Duminică şi semnatarii scrisorii sunt marii specialişti ai lingvisticii şi
lexicologiei româneşti). Pe aceeaşi linie se situează, de data aceasta un
articol, semnat Radu Ioanid care a
primit însă o replică convingătoare, competentă şi
de bun simţ din partea scriitorului Dan Culcer, în articolul
« Lingvistică, uz şi educaţie » (21 august 2011). De aceea nu mă voi
opri prea mult asupra lui, cu atât mai mult cu cât concepţia şi comportamentul
domnului « autor în calitate particulară » sunt vizate în mod
implicit în paginile anterioare. Ceea ce frapează în acest
articol – în afara fondului viciat de incompetenţă lingvistică - este
superioritatea afişată, ironia la adresa Academiei care nu răspunde exigenţelor
de « înaltă ţinută » angajată a autorului « în calitate particulară), limbajul insultător şi afirmaţiile iresponsabile, rătăcite (scandaloase
definiţii, antisemitismul şi
rasismul exprimate sub egida Academiei Române, Academia Română a acceptat elementele toxice
ale unui limbaj extremist, « cel
mai înalt for ştiinţific al ţării », devenit infractor se pare pentru
Radu Ioanid, a recidivat). Si o
ultimă mărturie a nivelului « elevat » de înţelegere a lexicologiei
de către cel ce pretinde a da lecţii în domeniu : « Legitimizarea
(poate legitimarea - subl.
noastră, A.M.) termenului de jidan prin transformarea lui de facto
într-un sinonim al cuvântului evreu este un act antisemit ». Radu
Ioanid dixit !!.. Este greu de priceput pentru unii faptul elementar că
termenul jidan, - ca oricare alt cuvânt din dicţionar - n-are nevoie de
legitimarea nimănui ; el există în limba română ca entitate lexicală
neutră, aşa după cum el este de facto sinonimul peiorativ al cuvântului evreu.
Deci actul antisemit este în mintea autorului, nu în substanţa cuvântului. Nici
un cuvânt, din nici un dicţionar al lumii nu este antisemit, reacţionar,
rasist, fascist, patriotic, insultător şi oricum mai doriţi d-v, în starea lui
de lexem consemnat în dicţionar. El poate căpăta toate semnificaţiile aminte şi
multe altele, doar în utilizarea sintagmatică ori frazeologică a unui vorbitor.
Domnul Ioanid, dacă nu-i place limba ţării în care trăieşte, poate să-şi
confecţioneze dacă vrea limba lui personală, dar nu poate să cârpocească limba
română după bunul lui plac şi după interesele
politice ale nu ştiu cui.
Fără a mai reveni asupra problemelor
de fond abordate mai sus şi în lumina cărora textul trimis Academiei devine o
fiţuică agramată care a compromis în cea mai mare măsură obiectivul avut în
vedere, întrebarea fundamentală care se pune este următoarea : ce
reprezintă pentru « domnul » director executiv şi semnatarii misivei
sale Academia Română si institutele sale de cercetare ? Un fel de butic,
de cârciumă, de unitate prestări servicii, un fel de femeie de serviciu care
face, la ordin, menaj în spaţiile culturii şi ştiinţei româneşti ??!! Ce
competenţe de specialitate are el care să-i permită, nu să ceară analizarea de
către specialiştii Academiei a unor aspecte considerate de către unii ca fiind
discutabile (un demers normal într-o societate normală), ci să pretindă
imperativ, imediat şi sub ameninţare, ca Dicţionarul explicativ al limbii române să fie modificat din raţiuni
politice şi nu ştiinţifice ? Si mai este o chestiune, ridicată de altfel
şi în alt context. Cine l-a mandatat pe Gelu Duminică şi pe toţi semnatarii
scrisorii să vorbească în numele comunităţii ţigăneşti ? Sunt ei
câştigătorii unor alegeri democratice organizate în rândurile minorităţii
ţigăneşti sau sunt doar nişte personaje care s-au constituit aleatoriu în
agenţii, asociaţii, centre, ligi ş.a.m.d. pentru a deveni preşedinţi,
directori, purtători de cuvânt etc., pentru a accede la un statut social
onorabil şi mai ales la banii proveniţi din fondurile europene, din finanţările
fundaţiei Soros, din donaţii şi din cine
mai ştie ce alte surse ? Opiniile
d-lui Duminică şi a celor care-l susţin au cumva o mai mare greutate decât cele
întruchipate de Ion Voicu, de exemplu , de fiul său, de Giony Răducanu, de toţi
cei care au imortalizat în opere de artă lumea ţigănească cu tradiţiile,
obiceiurile şi valorile lor, de marii lăutari a căror orchestre de muzică ţigănească
au făcut şi fac deliciile publicului pe toate meridianele lumii ? Au o mai
mare greutate decât ceea ce cred ţiganii înşişi despre numele lor ?
Si mai este o întrebare foarte
importantă : cred promotorii acestui scandal că demersurile lor arogante
şi nesustenabile ştiinţific, insultarea instituţiilor ţării şi a oamenilor ei
de cultură servesc cauzele comunităţii ţigăneşti din România, reduc tensiunile
existente între ţigani şi ceilalţi cetăţeni
din ţară şi străinătate,
cresc simpatia şi înţelegerea fraternă faţă de ţigani şi faţă de problemele lor
dificile ? Răspunsul rămâne să-şi afle întruparea în înţelepciunea celor
care gândesc şi făptuiesc în mod autentic pentru comunitatea ţigănească. El nu
este, de altfel, complicat nici pentru cei care doar se fac că trudesc pentru
binele acestei comunităţi.
Nu pot încheia aceste rânduri fără să-mi
exprim tristeţea şi jena pe care mi le-a provocat comportamentul şi răspunsul
d-lui Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române şi director al
Institutului de lingvistică « Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti ». D-l
Marius Sala, - un cărturar şi un specialist de seamă al culturii noastre, un om
cu o extrem de fină percepţie şi mânuire a limbii române – nu putea să nu
observe tonul agresiv, ireverenţios şi ultimativ al scrisorii primite, nu putea
să nu sesizeze erorile de fond, din punct de vedere ştiinţific, al demersului
făcut. De ce răspunsul său nu a abordat aceste aspecte care au atentat la
demnitatea, la competenţa şi profesionalismul Academiei române, a Institutului
de lingvistică şi a tuturor specialiştilor care au lucrat la Dicţionarul
explicativ al limbii române ? De fapt, după opinia mea, nu d-l Marius Sala
trebuia să răspundă scrisorii. D-lui trebuia să roage un grup de specialişti
care au lucrat la dicţionar, să analizeze întâmpinarea primită şi să
întocmească răspunsul corespunzător care
de bună seamă nu s-ar fi rezumat doar la prezentarea argumentelor ştiinţifice.
Pentru că dacă pe d-l vicepreşedinte nu l-a deranjat tonul agresiv, erorile de
principiu şi agramatismul textului, d-lui ştie foarte bine că un conducător nu
vorbeşte doar în numele lui, ci mai ales în numele instituţiei. Conducătorii
vin şi pleacă, instituţiile rămân. Răspunsul d-lui oferă imaginea unui funcţionar timorat şi
încovoiat de vinovăţie căruia tov. Prim
secretar, - după ce-l face cu ou şi cu oţet – îi cere, imperativ şi la termen
să facă curăţenie în dicţionarul limbii române. Ba mai mult, scrisoarea
ameninţătoare şi ultimativă este numită « sesizare » iar în
promisiunea umilă pe care o formulează nu ezită să scrie, ca în vremurile de
tristă amintire, că pe lângă exactitudinea ştiinţifică a definiţiilor de
dicţionar el va asigura ca acestea să fie « şi cât mai corecte din punct
de vedere politic ». De când criteriul politic, din epoca comunistă, a
redevenit parametru şi criteriu în cercetarea ştiinţifică a Academiei
române ? Cred că în această problemă, Academia ar trebui să-şi precizeze
fără echivoc poziţia, aşa după cum sunt convins că este de datoria acestei
instituţii emblematice să-şi onoreze cu demnitate blazonul, făptuirile şi
făptuitorii ei.
In spiritul rubricii pe care o
susţin aici, îmi exprim speranţa că înţelepciunea, bunul simţ şi buna credinţă
vor iriga minţile şi sufletele celor aflaţi pe la diverse butoane ale
mecanismului social, întru responsabilitate şi autentică dăruire.
