Altfel despre Mișcarea Legionară (2)
SURSA https://hristofor.wordpress.com/2016/05/11/altfel-despre-miscarea-legionara-2/
Continuarea Părții 1;
Unul
dintre conceptele fundamentale ale legionarismului este cel de neam pe
care C. Codreanu l-a definit în termeni civilizaţionişti anticipînd
astfel cu cîteva decenii teoria civilizaţiilor. Astfel, Căpitanul vedea
neamul în felul următor: „Cînd zicem Neamul Românesc, înţelegem toţi
Românii vii şi morţi, cari au trăit de la începutul istoriei pe acest
pămînt şi cari vor mai trăi şi în viitor.”[1]
Şi în continuare: „„Neamul are:
- Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sîngele[2].
- Un patrimoniu material: pămîntul ţării şi bogăţiile.
- Un patrimoniu spiritual care cuprinde:
- Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.
- Onoarea lui ce străluceşte în
măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică,
normelor izvorîte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
- Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gîndirii şi artei.
[…] Toate
aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebue să
şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său
spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el
străbate peste toate veacurile.”[3]
Impresionează
conceptele în care C. Codreanu defineşte neamul. Este semnificativ că
el exclude, în definiţia neamului, tehnologicul, economicul, socialul şi
politicul din însuşirile fundamentale, elementare, primare ale
neamului, Codreanu le trece, implicit, în însuşiri derivate, secundare,
care îşi capătă sensul doar fiind raportate la demografie, teritoriu
naţional şi, capital !, la spiritualitatea identitară, dătătoare de rost
şi exprimătoare, în cazul Ortodoxiei, a Adevărului. Altfel zis, aceste
însuşiri derivate de la cele primare nu pot în principiu să le
contrazică, să se opună acelora, ci, cel mult, să le exprime în
conceptele şi instituţiile specifice lor.
Populaţia se
reduce numai la generaţiile pentru moment în viaţă, pe cînd neamul
cuprinde toate generaţiile – şi cele care au fost, şi cele care urmează
să fie. Generaţiile pe moment în viaţă nu sînt privite ca un tot în
sine, ci ca un fragment dintr-un tot. De aceea acţiunile faţă de acest
fragment, deciziile faţă de acest fragment trebuie să ia în considerare
întregul, nu numai fragmentul. Iar întregul este caracterizat, înainte
de toate, prin însuşirile sale identitare care este Credinţa, morala,
cultura. Astfel, neamul este un concept calitativ, iar populaţia este
unul cantitativ. Populaţia se măsoară în parametri statistici, iar
poporul, neamul nu se măsoară deloc, ci se înţelege sau nu, se acceptă
sau nu, se simte sau nu.
Spre
deosebire de doctrina legionară, statul democratic sau cel totalitar
percepe exclusiv populaţia, dar nu este în stare să perceapă poporul,
neamul. De aceea statul operează cu parametri numerici care exprimă
parametrii biosociali ai populaţiei, ca la o fermă de animale. Şi
atitudinea statului democratic sau totalitar faţă de populaţia
subordonată este ca faţă de un şeptel care trebuie muls sau sacrificat
pentru mezeluri spre folosul proprietarilor fermei.
De aceea
tratarea poporului ca o populaţie conduce inevitabil la genocid
(totalitarismul), fie şi unul latent (democraţia), poate chiar
involuntar, dar sigur. De aceea, în mod logic şi firesc, Mişcarea a
elaborat şi o atitudine pe potrivă faţă de democraţie: „1. Democraţia
sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l în partide,
învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii
iudaice, într-un greu moment al istoriei sale.
Numai acest
argument este atît de grav pentru existenţa noastră, încît ar fi
suficient ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea
garanta unitatea, deci Viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.”[4]
Este limpede
că pentru gîndirea legionară democraţia excludea supravieţuirea şi,
prin urmare, dăinuirea poporului român. Mai exact, democraţia punea
poporul român în imposibilitatea de a se mobiliza în vederea respingerii
ameninţărilor de moarte la care era expus, cel puţin, în acea vreme.
Adică, în viziunea legionarismului, democraţia şi poporul român sînt
incompatibile ontologic, democraţia înseamnă moartea poporului, iar
existenţa poporului înseamnă excluderea democraţiei (şi a
totalitarismului ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede).
Această
viziune este concretizată în următorul raţionament: „2. Democraţia
transformă milioanele de străini în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu
Românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în Stat. Egalitate ? Pe ce bază ?
Noi sîntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu
sîngele nostru. De unde egalitate cu cei de abia de 100, de 10 sau de 5
ani, aici ? Privind trecutul: Noi am creat statul acesta. Privind
viitorul: Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei
României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea străinii în faţa
istoriei pentru dispariţia Statului Român?”[5]
Deci, statul cu adevărat românesc, al românilor, nu unul superpus,
impus de către străini, era conceput ca un instrument de rezolvare a
problemelor poporului, nu ale populaţiei. Orice decizie a statului urma
să ţină seama nu numai de problemele pornite de rezolvat de către
generaţiile trecute, dar şi de problemele generaţiilor viitoare ca pe
acestea să le uşureze, să le reducă la minim. Sarcina centrală a
statului românesc, deci a unui stat nedemocratic şi netotalitar, este de
a chezăşui existenţa neamului românesc ca atare, ca neam, adică ca
purtător de cultură, spiritualitate, de capacitate demografică. Iar
democraţia, identic cu totalitarismul, împiedică existenţa însăşi a
neamului, a poporului, a oricărui popor.
O asemenea
viziune asupra poporului şi, ca urmare, asupra sistemului politic, este
în totală contradicţie cu concepţia pe care s-a zidit statul român
modern – să fie unealtă docilă şi eficientă a oligarhiei străine. De
aceea sistemul politic a încercat de la începutul existenţei Mişcării
Legionare să o marginalizeze, iar apoi să o integreze în sine, adică să o
corupă (după cum a procedat reuşit cu LANC-ul şi cu descendentul
acestuia – Partidul Naţional-Creştin). Eşuînd în toate acestea, statul
democrat român a exterminat fizic Mişcarea Legionară, recurgînd la
asasinarea Căpitanului şi a întregii conduceri pe ţară a Mişcării,
asasinînd fără judecată aproape 300 de conducători legionari şi izolînd
în închisori şi lagăre de concentrare circa 18 mii de activişti
legionari. Deţinuţii legionari au fost moşteniţi de regimul comunist
care i-a exterminat aproape pe toţi, excepţiile fiind cu totul rare.
* * *
Mişcării i
se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de
exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea
prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu
(1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului
Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului
universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă.
Mişcarea
Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un
război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern.
Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci
metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă
voluntară. De unde apar violenţele ?
În volumul 2 al culegerii de documente cazurile numite sînt prezentate amănunţit. Aici reproducem numai esenţa lor.
Pînă la
momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie
1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi
a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei
care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste
asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal
Mişcarea, timp de 5 ani – 1928-1933, – nu a răspuns cu nici o violenţă.
În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor,
prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea
guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul
„Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o
sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a
zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de
Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor,
devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de
legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum,
după 5 ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria
iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de
moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.
Într-un document de arhivă[6]
mai găsim o comfirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules
informaţiuni verificate, că în dizolvarea GĂRZII DE FIER în 1933,
înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului
Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate
în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece
cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în
buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă,
şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele
masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document
numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind
reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae
Titulescu”.
Cazul lui
Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi,
înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe
Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind
luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din
întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui
Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a
redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la
valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta ? Dar Stelescu, fiind
finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o
proprie publicaţie „Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei
mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al
camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile
Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă,
îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei.
Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în
războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de
moarte pentru popor.
După
comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism,
Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva
luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei
legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare
pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă
pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist
Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C.
Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute.
Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod
brutal circa 30 de mii de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari
se predau poliţiei.
Ca pedeapsă
pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele
Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de
cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor
legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care
vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul
român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat
la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse
de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei
Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele
sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor
care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism,
fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.
Cazul lui
Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în
decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în
asasinarea lui Iorga a fost implicat NKVD-ul lui Stalin. Acel Traian
Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a
nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul
Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în SUA unde a şi trăit în linişte
pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat
soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe
sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după
terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari
care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a
întîmplat nimic din acestea.
Tentativa de
asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest
funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al
oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept
ale statului oligarhic român. Un student la filozofie, care era
legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de
indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe
rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment
erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu
implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă
a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns
prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a
fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor
pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale
imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000
de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui
Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un
imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada
1930-1938.”[7]
Mai este şi
cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au
asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici
situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de
către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica
vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a
scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii.
Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat
că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la
Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut
cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi
în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu
acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton.
În ziua cînd
cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele
reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i
muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte
încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a
lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr
corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai
multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus
uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind
că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura
mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor,
aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei
cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai
poporului român.
Mişcarea
Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un
instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid
la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi
contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite –
trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la
asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că
metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii
erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată
aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România
Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român,
pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de
Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că
Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie
tratat ca duşman.
De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor,
erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal
constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului
împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să
elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare
anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.
De aceea
sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la
democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi,
ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii
constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar
în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina
Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au
demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua
parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin
metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la
conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este
compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o
excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor
autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot
fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.
Această teză
o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill
căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este
un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun
nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby
într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea
Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a
hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care
trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se
află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.”[8]
Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul
rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german
ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare,
deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze.
În altă
parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui
Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui
Schiller ca acest spirit să nu renască.”[9]
Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o
reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor
ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi
înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele
dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei
şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a
zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci,
să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept
scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce
i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe
Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele
acestui regim totalitar) ?
În aceeaşi
scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri
diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada
dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de
a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru
a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit
finanţa mondială de profituri.”[10] Deci aflăm pe cine şi cu ce
concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin
faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a
pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime)
ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru
mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului
internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost
instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se
numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a
fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o
treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar,
precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar
Internaţional, ONU.)
Aceasta nu
înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de
eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea
finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să
declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de
eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea
fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana
sistemului lui politic.
Faptul că
legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională
ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise
poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre
sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului
român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit
Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o
comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care
alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o
formulează astfel: „Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [-
s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de
acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc,
vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să
şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a
justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o
justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi
conducere a ţării, cu străinii.”[11]
Această
atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la
putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ – s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd
veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu
toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în
bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara,
atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?”[12]
O constatare
atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al
doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România
post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme.
Deci, pentru
eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă
democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei
financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la
putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte
elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar
trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia:
„Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă
creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că
îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă
credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac
glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis:
inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau
imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ – s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.”[13]
Căpitanul
înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său,
poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin
Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului
ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi
Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de
exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de
pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani
care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de
viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[14]
* * *
Calea
Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa
românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume
responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea
poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar
fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă
a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care
au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda
tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C.
Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea
ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:
„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă
[ – s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe
majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci
automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o
aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît
niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi
trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.”[15]
Evident,
această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în
comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul
înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale
totalitarismului.
Această
abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului,
a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei
oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru
Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus
la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei
paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.
Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”[16]
O asemenea
stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra
realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru
viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia
de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a
te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului
românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi,
repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit
sau implicit membrii Mişcării.
Apelul la
acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos
şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin
după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor
răspunde, iar laşii vor sta muţi.”[17]
Din această
conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii
poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru
viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de
luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de
vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc
şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea
rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[18]
Prăpastia la
care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin
umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în
esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a
întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a
înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate
fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui.
Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea,
prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la
populaţie.
Mişcarea
Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al
cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii,
care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care
ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic –
informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă
social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor.
Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de
români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei
depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul
propriei vieţi, oligarhia financiară.
* * *
„Pentru
ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o
adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru
energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii
româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus
consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum
şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.”[19]
Această
metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la
scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una
de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară
concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca
urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o
metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a
străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care,
inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea
dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei
muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte,
la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ – s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.”[20]
Atmosfera
din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu
religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru
legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii
se roagă pentru întreaga naţiune.”[21]
Unul dintre
scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian
Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în
închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară
– n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea
socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei
şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă
creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.][22],
şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i
dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă
inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta,
naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă
faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar
încerca să manifeste. – [- s.n.]”[23]
Scopul
principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de
român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic,
fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul
român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa,
evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere
poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare,
cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să
poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie
„impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”[24]
Să nu ne
imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru
tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi
pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu
dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă
istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi
înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi
să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi de colonii de vacanţă
gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce
nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru
în care veritabili intelectuali sau dandy[25] din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.”[26]
Legionarii
organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui
Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova
Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu
localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii
cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita
impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură
ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau
interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi
populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi
distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în
discuţii.
Astfel,
marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor,
deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material
incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera
marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.
Editarea,
publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu
a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine
erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau
destul de numeroase.
Toate aceste
metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor
cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo
analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a
constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor
românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.
Preotul
Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către
el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de
asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o
transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului
credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ – s.n.] conform învăţăturii Bisericii.”[27]
Ceea ce este
simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de
legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori
francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii
mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în
înţelesul clasic al termenului […]. „Toate discuţiile politice,
filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele
şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni
sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun
mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”[28]
În
comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o
dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu
are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului[29],
şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să
vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în
faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor.
Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al
democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare
toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie
în favoarea „partenerilor străini”.
Rezultă
univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z.
Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai
cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii,
liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea
care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi
aceştia.
Statul
democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism.
Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859
împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia
furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a
membrilor înşişi ai Mişcării.
Atît
documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a
legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile
jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate
cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte
de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei,
sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles
democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel
de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel
ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot
reacţiona altfel decît cum au reacţionat.
* * *
În ceea ce
priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea
legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel
particular la valorile moralei creştine, dar şi aplicarea acestora în practică.
Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul
corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia,
desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după
onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor,
constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni
care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca
pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii
întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în
permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu.
În ceea ce
priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam,
despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie
că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se
abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era
exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul
instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din
urmă fiind firesc în Ortodoxie. Dar cultul tuturor morţilor români
pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii
reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o
„Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi
reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea
abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române
faţă de Mişcarea Legionară.
Din momentul
instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica,
ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat
încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia
bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea
cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul
unor persoane politice necreştine care formau peste 67% din toate
forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea
acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei.
Nu este
deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost
prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic
Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri
legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari,
maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română
niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de
oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor
acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit
aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să
condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de
către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca
credinţă, ca neam.
Biserica
Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari
de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în
catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia
străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului
românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce
putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii
despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul,
atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se
încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire
tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii
cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar
fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi
trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923
care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”.
De aceea
este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă
de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu.
* * *
În încheiere, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară.
- Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor.
- Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta:
ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile
vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după
„rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în
lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au
activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă
printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste
grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.
- Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică
de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o
mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de
clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în
sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în
societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins
în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o
ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o
nimicească.
Mişcarea
Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele
dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora
dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au
rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea
condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu
valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să
asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală
şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de
nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică
s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai
statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru
care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea
clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.
Deşi
Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe
viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce
totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială.
Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile
declarate ale democraţiei.
Cauza că nu a
înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor
insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor
creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur,
Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al
Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să
fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii
Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia
Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă
Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă
netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a
statului antihristic modern român.
Necunoscînd
învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să
înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca
urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la
reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta
încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.
Din aceeaşi
necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă
legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi
lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi
individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact
invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul
lumii acesteia – Satan.
- Limitele ideologice ale Mişcării Legionare
au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica
Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a
românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a
românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii
tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv
de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară
nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi
morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale
Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.
Din cauza
acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul
Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul
românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ
administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se
împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul,
cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a
statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau
îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.
Din cauza
slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare
român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune
(celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel,
Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în
discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu
poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai
devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema
Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile
imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei.
Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales,
faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună
capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la
nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral,
atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi.
Drept
exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi
din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925.
Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Acum în România există
aproape două milioane de creştini români tradiţionalişti, deşi,
bineînţeles, nu numărul contează, ci faptul că aceştia există, se roagă,
alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există
astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a
Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la
morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat
Patriarhiei Române. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi
moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.
* * *
Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare.
Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut.
Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente
în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei
financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească
fizic.
- Eficienţa metodei legionare este
demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de
combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare,
manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată
din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente.
Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei
fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru
exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.
- Mişcarea a mai demonstrat că democraţia
poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă
împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toate
partidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare
este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de
oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără
nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui
Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie
să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin
ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de
abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă
derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.
III. Mişcarea
legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari
şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns
oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la
totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul
electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism.
Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar
fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece
de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem
de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A
fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la
totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi
pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o
lovitură de stat.
Aceasta
demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale
aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei)
Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu.
O societate
ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul
unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau
totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din
popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia
ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare
spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia
ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi
definitorie pentru popoarele ortodoxe. Această stare este proprie unui
popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi
totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.
Tocmai de
aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de
„guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este
posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest
lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid
– ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din
Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica
metodă prin care se poate distruge sobornicia[30].,
deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic
imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale
democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii.
Abia după ce
poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor
formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea
democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin
„perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a
proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei
financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin
înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român
nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la
democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.
- Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia
este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate
exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să
curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei.
Acest fapt
arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a
legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în
special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a
legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a
fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc)
la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei
financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se
spune acum).
Luînd aminte
la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se
confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la
putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă
Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o
creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă
la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat
la fel ca şi Mişcarea Legionară. De altfel, aceasta este un argument în
plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre
hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul
mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a
aceleiaşi oligarhii financiare.
- Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice
ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea
reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul,
reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste
metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a
combate metodele totalitare ale oligarhiei.
Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.
* * *
Documentele
din pezenta colecţie reprezintă, în cea mai mare parte, felurite
rapoarte ale poliţiei privitoare la acţiunile legionarilor sau ale
poliţiei faţă de legionari. Pentru ilustrare sînt reproduse şi documente
referitoare la alte partide care confirmă o atitudine selectivă a
statului faţă de partide. Bunăoară, reuniunile publice ale Partidului
Ţărănesc (dr. N. Lupu) sînt tratate cu multă loialitate, pe cînd cele
ale legionarilor sînt deseori oprite. Listele de legionari arestaţi cu
cele mai neînsemnate pretexte sau percheziţiile efectuate asupra lor ca
persoane sau asupra sediilor lor arată că poliţia acţiona nu din proprie
iniţiativă, ci la indicaţia forurilor politice ale statului.
Lecturarea
acestor documente permite cercetătorului şi oricărei persoane interesate
de realitatea politică românească din perioada interbelică, cea a
României Mari, să se cufunde în atmosfera vremii, să surprindă nu numai
metodele poliţieneşti, dar şi activitatea diferitelor grupuri de
intelectuali, elevi, studenţi, preoţi, ţărani, comercianţi. Nădăjduim că
această colecţie reprezintă o contribuţie la cunoaşterea mai
documentată, de la sursă, fie şi una duşmănoasă, a fenomenului
legionarismului.
Ţinem să
subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara
istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la
iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta
se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a
fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului 3 de
la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în
special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o
entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie,
unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a
încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii
şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru
ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca
entităţi morale, în final, umane.
Benedict CIUBOTARU
(sfîrșit)
Note:
[1] Ibidem, pag. 164.
[2] Astăzi noi am numi aceleaşi concepte capacitate demografică şi genofond.
[3]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 164-165.
[4]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 151
[5] Ibidem, pag. 152.
[6] ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 162, vezi: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/22/despre-ostilitatea-dintre-corneliu-codreanu-si-nicolae-titulescu/
[7]
Liviu Vălenaş. Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Mişcarea Legionară –
intre adevăr şi mistificare. Timişoara, editura Marineasa, 2000, pag.
41.
[8] Citat la A. Fursov. Taina Rudol’fa Gessa.: http://worldcrisis.ru/crisis/1020880
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 154.
[12] Ibidem, pag. 169.
[13] Ibidem, pag. 168.
[14] Ibidem, pag. 168.
[15] Ibidem, pag. 137.
[16] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 231.
[17]
Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare
concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.
[18] Ibidem, pag. 168.
[19] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 180.
[20] Ibidem, pag. 180.
[21] Ibidem, pag. 184.
[22]
Încă de atunci, din perioada României Mari, învăţătura Bisericii,
Cuvîntul Adevărului, nu mai era o prioritate pentru familiile de români,
cu atît mai mult pentru statul antiromân. Lucru evident deja pentru
statele antiromâneşti post-socialiste democratizate – România şi
Republica Moldova.
[23] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 180.
[24] Chiar şi în asemenea domenii cum sînt conceptul de toleranţă, cel de discriminare, nemaivorbind de cel de “orientare sexuală”.
[25] Dandy, cuvînt englezesc din v. 19 care azi i s-ar spune “persoană glamouroasă”.
[26] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 186.
[27] Preot Ştefan Palaghiţă. Garda de Fier spre reînvierea României. Istoria Mişcării Legionare de un legionar. Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 76.
[28] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 157.
[29]
În perioada interbelică electoratul constituia circa 20-25% din
populaţie. Prin urmare reprezentativitatea partidului de guvernămînt,
luînd în calcul şi „prima electorală” prevăzută de legislaţia
electorală, reprezenta, de obicei, circa 10-12% din populaţie.
[30]
Numai în primii 10 ani (1918-1927) ai dictaturii „proletariatului” în
Rusia au fost exterminaţi (inclusiv prin metode de nimicire în masă –
gazele toxice – şi prin schingiuiri de o cruzime inimaginabilă) circa 27
de milioane de ţărani, meşteşugari, intelectuali, funcţionari de stat,
clerici. Au fost exterminaţi acei care alcătuiau prin modul lor de viaţă
osatura societăţii soborniceşti şi, astfel, îi confereau ei însuşirea
de a fi sobornicească.
(!) Reproducerea/preluarea acestui material se poate face doar cu indicarea linkului direct.
În
vara anului 2003 am purtat o lungă discuție cu un prieten evreu, unul
dintre cei mai buni prieteni ai mei pînă în anul 1985, cînd a plecat din
țară. Dacă aș fi știut ce rol va avea acea discuție în viața mea, mi-aș
fi notat în agendă data exactă. Urmare acestei discuții, am pus din nou
mîna pe Biblia abandonată în copilărie și s-au produs două consecințe
(despre care am mai scris).
