Rolul militar al românilor în Evul Mediu - între rezistență și conciliere
Titlul de mai sus conține două sintagme care nu se bucură de o
receptare prea bună în lumea contemporană în general și în cea
românească în special. Evul Mediu este, de regulă, o epocă disprețuită,
privită de sus astăzi și devenită reper pentru mai toate relele din
prezent, de la comportamentul necivilizat al unora până la ignoranța
crasă și la lipsa de cultură. Pe de altă parte, pentru mulți
contemporani, rolul militar al românilor din secolele revolute este ca
și inexistent, susținându-se chiar că înaintașii sunt doar niște figuri
mitizate, care, lași fiind, nu au obținut nicio victorie pe câmpurile de
bătălie. Societatea medievală a avut, însă, rosturile sale adânci,
elaborate de oameni care nu erau cu nimic mai prejos decât noi și care,
dacă nu aveau multe dintre abilitățile noastre, aveau altele, pe care,
între timp, noi le-am pierdut, le-am obturat sau le-am repudiat pe
nedrept. Dar nu voi insista aici asupra luminilor Evului Mediu, ci
asupra aspectelor militare ale oamenilor din acele vremuri, ale
românilor în particular.
Conform mentalității dominate a elitei de la cumpăna mileniilor I și II, lumea medievală era formată din trei stări sau grupuri privilegiate: rugătorii (oratores), adică cei care se rugau pentru mântuirea lor și a celorlalți oameni; luptătorii/ războinicii (bellatores), adică aceia care se băteau pentru apărarea și propășirea lor și a celorlalți oameni; lucrătorii (laboratores), adică aceia care munceau ca să producă hrana pentru sine și pentru ceilalți oameni. În consecință, societatea umană era imaginată ca un corp viu în cadrul căruia cele trei grupuri se întrețineau pe sine individual, dar și interferau în fiecare clipă pentru binele întregului. Niciunul dintre grupuri nu putea funcționa de sine stătător, ci doar în angrenajul acesta de trei. Societatea românească medievală nu a cunoscut tocmai caracteristicile lumii feudale occidentale, dar a avut, fără îndoială, trăsături comune destule cu aceasta.
Sistemul de apărare al celor două voievodate românești libere sau semilibere de la sud și est de Carpați exprimă, prin oaste, nevoia „corpului” menționat de a fi protejat, de a răspunde provocărilor venite din afară și, uneori, de a provoca pe unii dintre vecini. Datorită exagerărilor produse mai ales în partea finală a regimului comunist românesc, dar și celor în perioadele de avânt romantic și de apogeu al mișcării de emancipare națională din vremea formării statului național modern unitar (1848-1918), s-a căzut azi, în anumite cercuri, în extrema cealaltă. Astfel, mulți români cred că principatele românești nu au avut armate adevărate în Evul Mediu, ci doar niște pâlcuri de strânsură, incapabile să facă față unităților bine instruite și organizate ale atacatorilor, mai ales ale regatelor din jur și ale Imperiului Otoman și care au fost puse pe fugă de fiecare dată de inamici.
Vă propun să vedem, prin sursele de epocă, dacă lucrurile au stat chiar așa. Ne vom plasa în epoca de mare presiune a otomanilor asupra Europei Centrale, după ce aproape toate entitățile politice din Peninsula Balcanică erau cucerite, supuse și integrate Porții. Este vorba despre a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Occidentul creștin, sub egida papalității, organiza periodic (cam la fiecare patru ani) cruciade pentru apărarea Republicii Creștine. În acest efort, țările din prima linie - catolice și ortodoxe - rămase necucerite aveau să joace un rol esențial. Un document florentin (un raport diplomatic scris de Sebastiano Baduario) din 1475-1476, reproducând ordinea de bătaie a armatelor care ar fi putut fi puse sub comanda regelui Ungariei, Matia Corvin, contra otomanilor, arată dimensiunea oștirii și proveniența oștenilor: 14 .000 de oameni din Regatul Ungariei, 28 000 de luptători din Transilvania, 32.000 de oșteni din Moldova și 38.000 pedestrași și călăreți din Țara Românească. Rezultă - cu toată precauția legată de exactitatea acestor numere - că cele trei voievodate suportau 87,5% din efortul antiotoman, iar Ungaria propriu-zisă restul de 12,5%. Din rândul oștilor Transilvaniei, sunt individualizați românii (Valachi), mai exact nobilii români (în număr de 2.000), „care sunt lăudați mai presus de toți [pentru luptele] contra turcilor, [români] care sunt din neamul amintitului prealuminat rege [Matia Corvin] și care au luptat întotdeauna alături și de părintele său [Iancu de Hunedoara] și de maiestatea sa”.
Chiar dacă aceste numere nu sunt exacte (sunt, probabil, mult augmentate), nu ele contează, ci proporțiile. Secretarul (solul) italian putea să aibă motive să supraevalueze efectivele militare ale țărilor creștine din această regiune, dar nu avea de ce să schimbe proporțiile și, mai ales, ca un bun catolic, nu avea cum să crească efectivele militare ale țărilor ortodoxe în detrimentul celor ale Ungariei catolice. Această forță militară a Țărilor Române măsurată în date exacte (deși relative) se poate corela cu mărturia unei scrieri a lui Filippo Buonacorsi Callimachus, pe care o voi evoca mai la vale. Să vedem cine era acest autor.
Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438-1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună - spune el - a celor două popoare. Pe Callimachus (care nota acest lucru prin 1479-1480), îl precedă menționatul Nicolae de Modrussa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de vlahi este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului vlah, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă: Sed utcunque immensus vel infinitus potius, eadem ubique lingua et praeter Romanorum coloniam Valachiam gentes omnes eadem primordia profitentes. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonacorsi Callimachus în lucrarea Vita et mores Sbignei Cardinalis, scrisă în 1479-1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent” (Nam Poloni, qui eos Italos scirent, lingua sua appellarunt eodem nomine, quo ceteros Italiae indigenas vocant, sed rudi admodum accentu).
Menționatul Callimachus încerca, pe la 1490, să convingă puterile europene că o nouă cruciadă ar avea șanse reale de reușită. Callimachus oferea puterilor europene exemplul țărilor și popoarelor din sud-estul Europei, care rezistaseră timp îndelungat în fața agresorului. Era invocată îndeosebi pilda Țării Românești și Moldovei care, prin lupte grele, reușiseră să-și salveze existența: „Adaugă aici - îi scria umanistul papei - expedițiile de atâtea ori ineficace [ale turcilor] împotriva românilor, popor care este azi divizat în două părți, dintre care niciuna, când a cunoscut cea mai mare înflorire, nu trimitea la război mai mult de 16 000 de oșteni. Și, totuși, aceia dintre ei care se numesc Basserabi nu numai că au rezistat timp foarte îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde [...] pe acel mare comandant și principe al lor Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți este de mirare că nu au sucombat pe dată, cu totul. Mult timp după aceasta, au ajuns, totuși, la supunere, astfel încât să-și păstreze toate legile lor, împreună cu avuțiile și până aproape și libertatea. Iar moldovenii, deși au pierdut pe țărmul Mării Negre orașele Moncastro și Licostomo [...], își mențin și păzesc și acum restul țării lor și au provocat adesea, în anii precedenți, pierderi atât de mari turcului încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat și prieten pe Ștefan, principele moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci condiționat. O, iată marea putere atât de temută de mulțimea spaniolilor, de armata francezilor, de virtutea italienilor, de forțele germanilor, dar cu care s-au luptat mult timp primitivii epiroți, s-au înfruntat adesea bulgarii cu forțe egale, au purtat război ani îndelungați sârbii, aproape fără ostași și arme, cu care, în fine, bosniacii și rascii izolați au luptat cu rezultate indecise în locuri variate, pe când românii, după ce au respins armele și sforțările ei, s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”.
Textul lui Callimachus - coroborat cu alte știri de epocă - este o mărturie clară a faptului că rezistența antiotomană a românilor era cunoscută și apreciată în cercurile „Republicii creștine” europene. Umanistul italian îi așază pe români în fruntea popoarelor care s-au opus Semilunii și explică în chip realist rezultatele acestei rezistențe: după un lung șir de victorii, românii au acceptat suzeranitatea otomană pe bază de negocieri concretizate în tratate bilaterale. Însuși conținutul acestor tratate este evocat, în aspectele lor esențiale, pentru Țara Românească: menținerea intactă a tuturor instituțiilor și legilor (omnes leges), respectarea resurselor economice (simulcum rebus), și „aproape a libertății” sau a autonomiei politice (et paene libertatem). Excelent cunoscător al situației Europei Sud-Estice, autorul știe să deosebească statutul Moldovei și Țării Românești - care și-au conservat existența statală și toate instituțiile lor creștine - de situația monarhiilor balcanice subjugate de puterea otomană, în ciuda rezistenței pe care i-au opus-o. În consecință, între factorii care au împiedicat transformarea Țărilor Române în pașalâcuri, trebuie să fie plasată și rezistența armată a locuitorilor.
După mai bine de două secole de la aceste consemnări ale italianului, principele Dimitrie Cantemir invocă avantajele neobișnuite obținute de „supușii” români din partea Porții, anume menținerea statelor lor, a puterii, a hotarelor lor celor vechi, a instituțiilor lor laice, a bisericii. Beneficiind de o asemenea poziție privilegiată, românii s-au apărat de toți inamicii care i-au atacat: „Aceaste a noastre doaă țări, cu agiutoriul lui Dumnezeu, măcar că supuse și ascultătoare sunt monarhii turcești, însă nici stăpânirea, nici slobozeniia gios ș-au lăsat, ce după multe sângeroase și românești războaie cu tătarii, cu căzacii, cu ungurii, cu leașii și mai apoi cu turcii și cu cei de o fire cu dânșii, tătarii, niciodată piciorul din hotarăle sale afară nu ș-au scos, ce înfipți și nezmulși au rămas. Besearicile, leage, giudecățile, obiceaele nesmentite și nebetejite și le-au păzit”. În acest fel, drepturile suverane au rămas domnilor tributari, chiar dacă alegerea acestor domni sta mai mult în voia Porții; însă și aceasta s-a făcut - spune Cantemir - numai prin voia românilor. Până și în continua vărsare de bani către Poartă, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul său: secătuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur, după cel de sânge; prin aurul și prin sângele românilor s-a răscumpărat de la turci libertatea Europei. Este exprimat aici un adevărat mesianism românesc, cu un veac înainte de afirmarea celui polonez.
Românii și, mai recent, România au avut de-a lungul secolelor de apărat valori, idealuri, țări locale, poziții, resurse etc., vânate, dorite, furate, confiscate de alții. Așa a fost mereu și așa au pățit toate popoarele și națiunile. Lupta pentru existență dintre indivizi a avut un pandant și pentru grupurile de toate felurile, aflate mereu în rivalitate. Se spune că ne-am apărat patria, dar acest lucru s-a întâmplat, în mod conștient, mai mult în vremurile moderne. În trecut, ne-am apărat mai ales „moșia” și „țara”. Moșia trebuie luată aici în sens literal, adică moșia mică a fiecăruia, aceea de unde venea „pâinea cea de toate zilele”, ogorul, pășunea, pădurea, iazul, moara. Moșia venea din moși, era lăsată din tată în fiu și era lucru sfânt. La fel era și țara, adică pământul (din latinescul terra, noi avem și diminutivele „țarină” și „țărână”, care s-au păstrat mai aproape de sensul genuin al latinului terra).
Când s-a diminuat mult pătura solidă a țărănimii libere și a boierimii pământene, românii nu au mai prea avut ce să apere, fiindcă moșiile lor (pământurile venite de la moși), țările lor mici, universurile lor de viață fuseseră acaparate de alții. Zadarnic au chemat domnii oamenii la luptă, căci nu a mai avut cine să răspundă, din moment ce ideal fără real nu există. Apoi, de la finalul secolului al XVIII-lea mai ales, ne-am adunat din nou energiile și ne-am recâștigat țara, moșia cea mare. Între 1848 și 1918, am format România și am trăit împreună „Poemele luminii” (Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne-a ferecat din nou, ne-a ciuntit țara, ne-a afundat în „lumina Răsăritului” stalinist, adusă pe tancurile sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puțin sensibil la „mizeria micilor state din est” (István Bibó). O speranță a venit prin anii ’60, înăbușită repede prin anii ’80 ai secolului trecut, sub dictatura ceaușistă. După 1989, ni s-au revigorat speranțele, potolite repede de realitatea dură a anilor din urmă, de criza pornită în 2008, de euroscepticism, de retrezirea naționalismelor egoiste ale occidentalilor, de xenofobie, de disprețul față de noi și de alții, de incapacitățile și stângăciile noastre, de dezorganizare și de marasm.
Și așa - prin corsi e ricorsi (Giovanni Battista Vico) repetate - am trecut prin lume stingheri și triști, visând mereu la mai bine, uitând adesea că „mai binele” este inamicul „binelui”. Foarte puțini știu și și mai puțini vor să știe cum a fost viața noastră prin lume, ca să poată avea perspectiva necesară pentru rânduirea prezentului și pregătirea viitorului. Trăirea clipei (Carpe diem!) pare cuvântul de ordine al majorității, dornice de viață lejeră și iresponsabilă, clădită pe iluzii. Studiul - fie și de suprafață - al istoriei ne-ar putea arăta ușor cum am trăit, cum am viețuit, cum am conviețuit și cum am supraviețuit. Secretul nu este însă al nostru, ci al tuturor popoarelor mici și strânse sau strangulate între imperii și regate orgolioase, este secretul lui Polichinelle: existența noastră a putut continua datorită compromisurilor istețe și luptelor bine dozate sau, în limbaj diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistența (Florin Constantiniu).
Cine crede că am răbdat des și mult jugul stăpânilor străini nu știe sau nu vrea să știe istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să facem, așa cum au făcut și alții. Când ne-au cerut turcii prima oară tribut nu am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Când presiunile au crescut, am dat o sumă modică în chip de răscumpărare a păcii, dar apoi nu am mai plătit și ne-am revoltat. Revolta nu putea dura la nesfârșit, căci forțele otomane ne copleșeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească nici câmpurile și, fără arat, semănat, prășit și cules, nu ne mai puteam câștiga pâinea noastră cea de toate zilele. Amenințați de spectrul întreruperii ciclului vieții, boierii se duceau cu jalba la domn, cerându-i să oprească lupta și să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul și punând oarecare condiții.
Condițiile vizau conservarea autonomiei țării, a domniei creștine și pământene, a instituțiilor statului, a bisericii, adică a tuturor rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat de câștigarea pașnică a unor beneficii pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme, padișahul, vizirii, pașalele de la Dunăre, din raiale și din vilaietele vecine se obrăzniceau, creșteau pretențiile, atacau mișelește, cereau tribut mărit etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate și inițiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta și să nu se lase călcat în picioare. De exemplu, puțină lume realizează că nepotul lui Ștefan cel Mare, Ștefan al V-lea - poreclit Lăcustă (1538-1540) și prezentat de unii cronicari grăbiți drept „păpușă turcească” - a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdute de Petru Rareș, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Țării Moldovei, gândind și acționând la unison. Și tot așa, cu revolte și cu păci, cu răzvrătiri și cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne-am construit viața de grup. Erau vremuri de ticăloșire a țării, de lupte interne între partidele boierești, dar nu într-atâta încât să fie sacrificată țara intereselor personale ori străine. Și așa, alternând rezistența cu înțelegerea (concilierea), românii au rezistat și au existat (uneori la limita supraviețuirii), fără victorii zdrobitoare și memorabile, dar și fără trădări capitale și umilințe iremediabile pentru țară.
De aceea, viziunile catastrofice, disprețul față de înaintași, transformarea victoriilor în înfrângeri și augmentarea nenorocirilor noastre - făcute cu pasiune de unii după 1989 - nu-și au reflectare în realitate. Adevărul nostru este unul simplu și ușor de înțeles, chiar și dincolo de izvoarele relevate și comentate mai sus: dacă înfrângerile ar fi copleșit victoriile și dacă lașitățile și trădările ar fi fost mai multe decât bravurile și loialitățile noastre, am fi dispărut demult de pe fața pământului ca popor și ca stat, s-ar fi topit în ființa altor popoare și state. Faptul că suntem dovedește că am depus un efort ca să fim, fiindcă ființarea unui neam - dincolo de Dumnezeu - depinde de el însuși, de energiile sale, de voința sa colectivă.
Românii au trecut prin istorie și au trăit în istorie fiindcă și-au păstrat statele lor proprii, iar în cadrul acestor state și-au ocrotit instituțiile esențiale: domnia, adunările țării sau ale stărilor (ale grupurilor privilegiate), sfatul domnesc, oastea, biserica, școala și altele. Între acestea, armata și sistemul de apărare au avut un rol esențial, deopotrivă în ocrotirea țării și în păstrarea conștiinței libertății naționale. Încrederea în instituții este un element fundamental al existenței oricărui popor și mai ales în coeziunea acelor popoare ajunse la stadiul superior de națiune.
Notă - Conferință susținută în data de 14 iunie 2019 la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
--------------------------------------
[1] Mihail Berza, Der Kreuzzug gegen die Türken – ein europäisches Problem, în „Revue Historique du sud-est européen”, XIX, 1942, nr. 1, pp. 70-72.
[2] Pentru forța militară a românilor transilvăneni în secolul al XV-lea, vezi Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, București, 2000, pp. 378-403.
[3] Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, București, 1895, p. 101.
[4] George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Italia și Țările Române până la 1600, București, 1972, p. 265.
[5] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 1993, p. 65.
[6] Philippus Callimachus, Ad Innocentium VIII de bello Turcis inferendo Oratio, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, 1964, p. 86.
[7] Philippus Callimachus, Vita et mores Sbignei cardinalis, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, p. 26. A. Armbruster, p. 73-74.
[8] Cetatea Albă, azi Belgorod, în Ucraina.
[9] Cetate dispărută, lângă Chilia Veche.
[10] Șerban Papacostea, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XVI: între ficțiune politică și realitate istorică, în vol. „Stat, societate, națiune. Interpretări istorice”, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-98.
[11] Ibidem, p. 99. Vezi și Ioan-Aurel Pop, Țările Române ca „Poartă a Creștinătății” la Dunărea de Jos (secolele XV-XVI). Ideea și fapta, în vol. „Kulturraum Mittlere und Untere Donau: Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens”, Reșița, 1995, p. 157-162.
Conform mentalității dominate a elitei de la cumpăna mileniilor I și II, lumea medievală era formată din trei stări sau grupuri privilegiate: rugătorii (oratores), adică cei care se rugau pentru mântuirea lor și a celorlalți oameni; luptătorii/ războinicii (bellatores), adică aceia care se băteau pentru apărarea și propășirea lor și a celorlalți oameni; lucrătorii (laboratores), adică aceia care munceau ca să producă hrana pentru sine și pentru ceilalți oameni. În consecință, societatea umană era imaginată ca un corp viu în cadrul căruia cele trei grupuri se întrețineau pe sine individual, dar și interferau în fiecare clipă pentru binele întregului. Niciunul dintre grupuri nu putea funcționa de sine stătător, ci doar în angrenajul acesta de trei. Societatea românească medievală nu a cunoscut tocmai caracteristicile lumii feudale occidentale, dar a avut, fără îndoială, trăsături comune destule cu aceasta.
Sistemul de apărare al celor două voievodate românești libere sau semilibere de la sud și est de Carpați exprimă, prin oaste, nevoia „corpului” menționat de a fi protejat, de a răspunde provocărilor venite din afară și, uneori, de a provoca pe unii dintre vecini. Datorită exagerărilor produse mai ales în partea finală a regimului comunist românesc, dar și celor în perioadele de avânt romantic și de apogeu al mișcării de emancipare națională din vremea formării statului național modern unitar (1848-1918), s-a căzut azi, în anumite cercuri, în extrema cealaltă. Astfel, mulți români cred că principatele românești nu au avut armate adevărate în Evul Mediu, ci doar niște pâlcuri de strânsură, incapabile să facă față unităților bine instruite și organizate ale atacatorilor, mai ales ale regatelor din jur și ale Imperiului Otoman și care au fost puse pe fugă de fiecare dată de inamici.
Vă propun să vedem, prin sursele de epocă, dacă lucrurile au stat chiar așa. Ne vom plasa în epoca de mare presiune a otomanilor asupra Europei Centrale, după ce aproape toate entitățile politice din Peninsula Balcanică erau cucerite, supuse și integrate Porții. Este vorba despre a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Occidentul creștin, sub egida papalității, organiza periodic (cam la fiecare patru ani) cruciade pentru apărarea Republicii Creștine. În acest efort, țările din prima linie - catolice și ortodoxe - rămase necucerite aveau să joace un rol esențial. Un document florentin (un raport diplomatic scris de Sebastiano Baduario) din 1475-1476, reproducând ordinea de bătaie a armatelor care ar fi putut fi puse sub comanda regelui Ungariei, Matia Corvin, contra otomanilor, arată dimensiunea oștirii și proveniența oștenilor: 14 .000 de oameni din Regatul Ungariei, 28 000 de luptători din Transilvania, 32.000 de oșteni din Moldova și 38.000 pedestrași și călăreți din Țara Românească. Rezultă - cu toată precauția legată de exactitatea acestor numere - că cele trei voievodate suportau 87,5% din efortul antiotoman, iar Ungaria propriu-zisă restul de 12,5%. Din rândul oștilor Transilvaniei, sunt individualizați românii (Valachi), mai exact nobilii români (în număr de 2.000), „care sunt lăudați mai presus de toți [pentru luptele] contra turcilor, [români] care sunt din neamul amintitului prealuminat rege [Matia Corvin] și care au luptat întotdeauna alături și de părintele său [Iancu de Hunedoara] și de maiestatea sa”.
Chiar dacă aceste numere nu sunt exacte (sunt, probabil, mult augmentate), nu ele contează, ci proporțiile. Secretarul (solul) italian putea să aibă motive să supraevalueze efectivele militare ale țărilor creștine din această regiune, dar nu avea de ce să schimbe proporțiile și, mai ales, ca un bun catolic, nu avea cum să crească efectivele militare ale țărilor ortodoxe în detrimentul celor ale Ungariei catolice. Această forță militară a Țărilor Române măsurată în date exacte (deși relative) se poate corela cu mărturia unei scrieri a lui Filippo Buonacorsi Callimachus, pe care o voi evoca mai la vale. Să vedem cine era acest autor.
Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438-1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună - spune el - a celor două popoare. Pe Callimachus (care nota acest lucru prin 1479-1480), îl precedă menționatul Nicolae de Modrussa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de vlahi este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului vlah, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă: Sed utcunque immensus vel infinitus potius, eadem ubique lingua et praeter Romanorum coloniam Valachiam gentes omnes eadem primordia profitentes. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonacorsi Callimachus în lucrarea Vita et mores Sbignei Cardinalis, scrisă în 1479-1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent” (Nam Poloni, qui eos Italos scirent, lingua sua appellarunt eodem nomine, quo ceteros Italiae indigenas vocant, sed rudi admodum accentu).
Menționatul Callimachus încerca, pe la 1490, să convingă puterile europene că o nouă cruciadă ar avea șanse reale de reușită. Callimachus oferea puterilor europene exemplul țărilor și popoarelor din sud-estul Europei, care rezistaseră timp îndelungat în fața agresorului. Era invocată îndeosebi pilda Țării Românești și Moldovei care, prin lupte grele, reușiseră să-și salveze existența: „Adaugă aici - îi scria umanistul papei - expedițiile de atâtea ori ineficace [ale turcilor] împotriva românilor, popor care este azi divizat în două părți, dintre care niciuna, când a cunoscut cea mai mare înflorire, nu trimitea la război mai mult de 16 000 de oșteni. Și, totuși, aceia dintre ei care se numesc Basserabi nu numai că au rezistat timp foarte îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde [...] pe acel mare comandant și principe al lor Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți este de mirare că nu au sucombat pe dată, cu totul. Mult timp după aceasta, au ajuns, totuși, la supunere, astfel încât să-și păstreze toate legile lor, împreună cu avuțiile și până aproape și libertatea. Iar moldovenii, deși au pierdut pe țărmul Mării Negre orașele Moncastro și Licostomo [...], își mențin și păzesc și acum restul țării lor și au provocat adesea, în anii precedenți, pierderi atât de mari turcului încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat și prieten pe Ștefan, principele moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci condiționat. O, iată marea putere atât de temută de mulțimea spaniolilor, de armata francezilor, de virtutea italienilor, de forțele germanilor, dar cu care s-au luptat mult timp primitivii epiroți, s-au înfruntat adesea bulgarii cu forțe egale, au purtat război ani îndelungați sârbii, aproape fără ostași și arme, cu care, în fine, bosniacii și rascii izolați au luptat cu rezultate indecise în locuri variate, pe când românii, după ce au respins armele și sforțările ei, s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”.
Textul lui Callimachus - coroborat cu alte știri de epocă - este o mărturie clară a faptului că rezistența antiotomană a românilor era cunoscută și apreciată în cercurile „Republicii creștine” europene. Umanistul italian îi așază pe români în fruntea popoarelor care s-au opus Semilunii și explică în chip realist rezultatele acestei rezistențe: după un lung șir de victorii, românii au acceptat suzeranitatea otomană pe bază de negocieri concretizate în tratate bilaterale. Însuși conținutul acestor tratate este evocat, în aspectele lor esențiale, pentru Țara Românească: menținerea intactă a tuturor instituțiilor și legilor (omnes leges), respectarea resurselor economice (simulcum rebus), și „aproape a libertății” sau a autonomiei politice (et paene libertatem). Excelent cunoscător al situației Europei Sud-Estice, autorul știe să deosebească statutul Moldovei și Țării Românești - care și-au conservat existența statală și toate instituțiile lor creștine - de situația monarhiilor balcanice subjugate de puterea otomană, în ciuda rezistenței pe care i-au opus-o. În consecință, între factorii care au împiedicat transformarea Țărilor Române în pașalâcuri, trebuie să fie plasată și rezistența armată a locuitorilor.
După mai bine de două secole de la aceste consemnări ale italianului, principele Dimitrie Cantemir invocă avantajele neobișnuite obținute de „supușii” români din partea Porții, anume menținerea statelor lor, a puterii, a hotarelor lor celor vechi, a instituțiilor lor laice, a bisericii. Beneficiind de o asemenea poziție privilegiată, românii s-au apărat de toți inamicii care i-au atacat: „Aceaste a noastre doaă țări, cu agiutoriul lui Dumnezeu, măcar că supuse și ascultătoare sunt monarhii turcești, însă nici stăpânirea, nici slobozeniia gios ș-au lăsat, ce după multe sângeroase și românești războaie cu tătarii, cu căzacii, cu ungurii, cu leașii și mai apoi cu turcii și cu cei de o fire cu dânșii, tătarii, niciodată piciorul din hotarăle sale afară nu ș-au scos, ce înfipți și nezmulși au rămas. Besearicile, leage, giudecățile, obiceaele nesmentite și nebetejite și le-au păzit”. În acest fel, drepturile suverane au rămas domnilor tributari, chiar dacă alegerea acestor domni sta mai mult în voia Porții; însă și aceasta s-a făcut - spune Cantemir - numai prin voia românilor. Până și în continua vărsare de bani către Poartă, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul său: secătuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur, după cel de sânge; prin aurul și prin sângele românilor s-a răscumpărat de la turci libertatea Europei. Este exprimat aici un adevărat mesianism românesc, cu un veac înainte de afirmarea celui polonez.
Românii și, mai recent, România au avut de-a lungul secolelor de apărat valori, idealuri, țări locale, poziții, resurse etc., vânate, dorite, furate, confiscate de alții. Așa a fost mereu și așa au pățit toate popoarele și națiunile. Lupta pentru existență dintre indivizi a avut un pandant și pentru grupurile de toate felurile, aflate mereu în rivalitate. Se spune că ne-am apărat patria, dar acest lucru s-a întâmplat, în mod conștient, mai mult în vremurile moderne. În trecut, ne-am apărat mai ales „moșia” și „țara”. Moșia trebuie luată aici în sens literal, adică moșia mică a fiecăruia, aceea de unde venea „pâinea cea de toate zilele”, ogorul, pășunea, pădurea, iazul, moara. Moșia venea din moși, era lăsată din tată în fiu și era lucru sfânt. La fel era și țara, adică pământul (din latinescul terra, noi avem și diminutivele „țarină” și „țărână”, care s-au păstrat mai aproape de sensul genuin al latinului terra).
Când s-a diminuat mult pătura solidă a țărănimii libere și a boierimii pământene, românii nu au mai prea avut ce să apere, fiindcă moșiile lor (pământurile venite de la moși), țările lor mici, universurile lor de viață fuseseră acaparate de alții. Zadarnic au chemat domnii oamenii la luptă, căci nu a mai avut cine să răspundă, din moment ce ideal fără real nu există. Apoi, de la finalul secolului al XVIII-lea mai ales, ne-am adunat din nou energiile și ne-am recâștigat țara, moșia cea mare. Între 1848 și 1918, am format România și am trăit împreună „Poemele luminii” (Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne-a ferecat din nou, ne-a ciuntit țara, ne-a afundat în „lumina Răsăritului” stalinist, adusă pe tancurile sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puțin sensibil la „mizeria micilor state din est” (István Bibó). O speranță a venit prin anii ’60, înăbușită repede prin anii ’80 ai secolului trecut, sub dictatura ceaușistă. După 1989, ni s-au revigorat speranțele, potolite repede de realitatea dură a anilor din urmă, de criza pornită în 2008, de euroscepticism, de retrezirea naționalismelor egoiste ale occidentalilor, de xenofobie, de disprețul față de noi și de alții, de incapacitățile și stângăciile noastre, de dezorganizare și de marasm.
Și așa - prin corsi e ricorsi (Giovanni Battista Vico) repetate - am trecut prin lume stingheri și triști, visând mereu la mai bine, uitând adesea că „mai binele” este inamicul „binelui”. Foarte puțini știu și și mai puțini vor să știe cum a fost viața noastră prin lume, ca să poată avea perspectiva necesară pentru rânduirea prezentului și pregătirea viitorului. Trăirea clipei (Carpe diem!) pare cuvântul de ordine al majorității, dornice de viață lejeră și iresponsabilă, clădită pe iluzii. Studiul - fie și de suprafață - al istoriei ne-ar putea arăta ușor cum am trăit, cum am viețuit, cum am conviețuit și cum am supraviețuit. Secretul nu este însă al nostru, ci al tuturor popoarelor mici și strânse sau strangulate între imperii și regate orgolioase, este secretul lui Polichinelle: existența noastră a putut continua datorită compromisurilor istețe și luptelor bine dozate sau, în limbaj diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistența (Florin Constantiniu).
Cine crede că am răbdat des și mult jugul stăpânilor străini nu știe sau nu vrea să știe istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să facem, așa cum au făcut și alții. Când ne-au cerut turcii prima oară tribut nu am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Când presiunile au crescut, am dat o sumă modică în chip de răscumpărare a păcii, dar apoi nu am mai plătit și ne-am revoltat. Revolta nu putea dura la nesfârșit, căci forțele otomane ne copleșeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească nici câmpurile și, fără arat, semănat, prășit și cules, nu ne mai puteam câștiga pâinea noastră cea de toate zilele. Amenințați de spectrul întreruperii ciclului vieții, boierii se duceau cu jalba la domn, cerându-i să oprească lupta și să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul și punând oarecare condiții.
Condițiile vizau conservarea autonomiei țării, a domniei creștine și pământene, a instituțiilor statului, a bisericii, adică a tuturor rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat de câștigarea pașnică a unor beneficii pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme, padișahul, vizirii, pașalele de la Dunăre, din raiale și din vilaietele vecine se obrăzniceau, creșteau pretențiile, atacau mișelește, cereau tribut mărit etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate și inițiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta și să nu se lase călcat în picioare. De exemplu, puțină lume realizează că nepotul lui Ștefan cel Mare, Ștefan al V-lea - poreclit Lăcustă (1538-1540) și prezentat de unii cronicari grăbiți drept „păpușă turcească” - a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdute de Petru Rareș, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Țării Moldovei, gândind și acționând la unison. Și tot așa, cu revolte și cu păci, cu răzvrătiri și cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne-am construit viața de grup. Erau vremuri de ticăloșire a țării, de lupte interne între partidele boierești, dar nu într-atâta încât să fie sacrificată țara intereselor personale ori străine. Și așa, alternând rezistența cu înțelegerea (concilierea), românii au rezistat și au existat (uneori la limita supraviețuirii), fără victorii zdrobitoare și memorabile, dar și fără trădări capitale și umilințe iremediabile pentru țară.
De aceea, viziunile catastrofice, disprețul față de înaintași, transformarea victoriilor în înfrângeri și augmentarea nenorocirilor noastre - făcute cu pasiune de unii după 1989 - nu-și au reflectare în realitate. Adevărul nostru este unul simplu și ușor de înțeles, chiar și dincolo de izvoarele relevate și comentate mai sus: dacă înfrângerile ar fi copleșit victoriile și dacă lașitățile și trădările ar fi fost mai multe decât bravurile și loialitățile noastre, am fi dispărut demult de pe fața pământului ca popor și ca stat, s-ar fi topit în ființa altor popoare și state. Faptul că suntem dovedește că am depus un efort ca să fim, fiindcă ființarea unui neam - dincolo de Dumnezeu - depinde de el însuși, de energiile sale, de voința sa colectivă.
Românii au trecut prin istorie și au trăit în istorie fiindcă și-au păstrat statele lor proprii, iar în cadrul acestor state și-au ocrotit instituțiile esențiale: domnia, adunările țării sau ale stărilor (ale grupurilor privilegiate), sfatul domnesc, oastea, biserica, școala și altele. Între acestea, armata și sistemul de apărare au avut un rol esențial, deopotrivă în ocrotirea țării și în păstrarea conștiinței libertății naționale. Încrederea în instituții este un element fundamental al existenței oricărui popor și mai ales în coeziunea acelor popoare ajunse la stadiul superior de națiune.
Notă - Conferință susținută în data de 14 iunie 2019 la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
--------------------------------------
[1] Mihail Berza, Der Kreuzzug gegen die Türken – ein europäisches Problem, în „Revue Historique du sud-est européen”, XIX, 1942, nr. 1, pp. 70-72.
[2] Pentru forța militară a românilor transilvăneni în secolul al XV-lea, vezi Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, București, 2000, pp. 378-403.
[3] Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, București, 1895, p. 101.
[4] George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Italia și Țările Române până la 1600, București, 1972, p. 265.
[5] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revizuită și adăugită, București, 1993, p. 65.
[6] Philippus Callimachus, Ad Innocentium VIII de bello Turcis inferendo Oratio, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, 1964, p. 86.
[7] Philippus Callimachus, Vita et mores Sbignei cardinalis, ediție de Irmina Lichonska, Varșovia, p. 26. A. Armbruster, p. 73-74.
[8] Cetatea Albă, azi Belgorod, în Ucraina.
[9] Cetate dispărută, lângă Chilia Veche.
[10] Șerban Papacostea, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XVI: între ficțiune politică și realitate istorică, în vol. „Stat, societate, națiune. Interpretări istorice”, îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-98.
[11] Ibidem, p. 99. Vezi și Ioan-Aurel Pop, Țările Române ca „Poartă a Creștinătății” la Dunărea de Jos (secolele XV-XVI). Ideea și fapta, în vol. „Kulturraum Mittlere und Untere Donau: Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens”, Reșița, 1995, p. 157-162.
