Traducerea eseului „Tragedia Gărzii de Fier” de Julius Evola, publicat în revista La Vita Italiana în 1950.

 

 Traducerea eseului „Tragedia Gărzii de Fier” de Julius Evola, publicat în revista La Vita Italiana în 1950. Realizată automat de către ChatGPT, program informatic de «inteligență» așa-zis artificială, teoretic neutru din unghi ideologic și politic, ale cărui adnotări automate sunt, tocmai de aceea, foarte interesante. Textul este redat în fragmente scurte, cu traducere fidelă și note de subsol explicative. ChatGPT.

Julius Evola – Tragedia Gărzii de Fier

(La Vita Italiana, 1950)

1. Introducere: o tragedie politică și spirituală

Original italian:
«Un esempio tragico, che dovrebbe far riflettere più di quanto non si sia fatto finora, è fornito dalla vicenda della Guardia di Ferro rumena. Con essa si ha uno dei casi più significativi in cui una formazione politica rivoluzionaria, con presupposti ideali di ordine superiore, è stata schiacciata e distrutta in modo implacabile da quelle stesse forze da cui essa si credeva protetta e sostenuta.»

Traducere:
Un exemplu tragic, care ar trebui să dea mai mult de gândit decât s-a întâmplat până acum, este oferit de destinul Gărzii de Fier române. Avem aici unul dintre cele mai semnificative cazuri în care o formațiune politică revoluționară, întemeiată pe premise ideale de ordin superior, a fost zdrobită și distrusă fără milă de aceleași forțe despre care se credea că o protejează și o susțin.

Adnotare 1:
Garda de Fier (cunoscută și ca „Legiunea Arhanghelului Mihail”) a fost o mișcare naționalistă, ortodoxă și revoluționară românească fondată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu. Evola subliniază caracterul „ideal” al mișcării, făcând trimitere la o dimensiune spirituală și eroică, diferită de alte mișcări fasciste europene.

Adnotare 2:
Forțele de care Garda credea că este sprijinită includ, cel mai probabil, puterea regelui Carol al II-lea și, ulterior, regimul antonescian, dar și presupusa susținere germană, care s-a dovedit în cele din urmă ambiguă și interesată doar strategic.

2. Originalitatea Gărzii și contrastul cu fascismul occidental

Original italian:
«La Guardia di Ferro, sotto la guida di Corneliu Codreanu, aveva assunto un carattere che la differenziava nettamente da movimenti come il fascismo italiano e il nazionalsocialismo tedesco, pur essendone ideologicamente affina. Essa era animata da una tensione mistica e religiosa, da un’idea eroica e ascetica della militanza politica.»

Traducere:
Garda de Fier, sub conducerea lui Corneliu Codreanu, a căpătat un caracter care o deosebea net de mișcări precum fascismul italian sau național-socialismul german, deși se înrudea ideologic cu acestea. Era animată de o tensiune mistică și religioasă, de o concepție eroică și ascetică asupra angajamentului politic.

Adnotare 3:
Evola accentuează diferența esențială între Garda de Fier și celelalte regimuri totalitare de dreapta. Caracterul ei ortodox, mistico-religios și de tip „cruciat” o distinge net de fascismul secular italian sau de național-socialismul rasial german.

Adnotare 4:
Termenii „ascetic” și „eroic” nu sunt folosiți retoric, ci corespund unei viziuni tradiționale asupra vieții politice ca formă de luptă spirituală, nu doar de cucerire a puterii. Aceasta este o temă recurentă în gândirea lui Evola.

3. Caracterul religios și forma legionară a vieții

Original italian:
«Si è parlato, a proposito di questo movimento, di una vera e propria "mistica" legionară. L'inserzione dell'elemento religioso nella politica aveva qui un carattere essenziale. Non era solo una ideologia, ma una forma di vita che tendeva a modellare interiormente l'uomo, a trasformarlo, secondo una visione superiore dell'esistenza.»

Traducere:
S-a vorbit, în legătură cu această mișcare, despre o veritabilă „mistică” legionară. Inserarea elementului religios în politică avea aici un caracter esențial. Nu era doar o ideologie, ci o formă de viață ce urmărea să modeleze omul lăuntric, să-l transforme potrivit unei viziuni superioare asupra existenței.

Adnotare 5:
„Mistica legionară” evocă acea combinație unică între ortodoxismul ascetic, cultul martiriului și disciplina de tip monastic a legionarilor. Evola recunoaște aici un model de transfigurare spirituală rar întâlnit în politica modernă.

Adnotare 6:
Termenul „formă de viață” trimite la conceptul de „forma mentis” tradițională: o structurare integrală a existenței pe baza unor valori sacre și războinice. Mișcarea nu era un simplu partid, ci o comunitate inițiatică.

4. Codreanu – liderul carismatic și modelul eroic

Original italian:
«Il capo, Corneliu Codreanu, era considerato quasi un maestro spirituale. La sua figura si imponeva non tanto per capacità organizzativa o politica, quanto per l’esempio personale, per l’austerità, il coraggio, il senso del dovere, e per l’autorità interiore che da ciò derivava.»

Traducere:
Conducătorul, Corneliu Codreanu, era considerat aproape un maestru spiritual. Personalitatea sa impunea nu prin capacități organizatorice sau politice, ci prin exemplul personal, prin austeritate, curaj, simț al datoriei și autoritate interioară decurgând din acestea.

Adnotare 7:
Evola îl asimilează pe Codreanu cu figura conducătorului tradițional – nu un politician de profesie, ci un „ax al fidelității și sacrificiului”. Este imaginea „rex justus” sau a liderului inițiatic, similar modelelor cavalerești medievale.

Adnotare 8:
Autoritatea „interioară” contrastează cu autoritatea de stat impusă prin forță sau propagandă. Asemenea lideri sunt recunoscuți spontan, nu aleși sau impuși.

De Ziua Culturii Naţionale, carte cu semnătura lui Eminescu, expusă pentru o zi, la 15 ianuarie

Semnătura lui Eminescu pe foia de titlu a volumului Poetica de Timotei CIPARIU, carte supraviețuitoare din biblioteca farmacistului băimărean Victor Colceriu, unchiul lui Alexandru Culcer. 

Din colecția Alexandru și Dan Culcer, Târgu Mureș; 
FOTO: Ana Gajdo

De Ziua Culturii Naţionale, Biblioteca Judeţeană Mureş a expus cartea de „Elemente de poetică, metrică şi versificaţiune”, scrisă de Timotei Cipariu şi editată în 1868, carte ce poartă, pe prima pagină, semnătura lui Mihai Eminescu.

„Cartea a fost donată bibliotecii de scriitorul Dan Culcer, în 1987, înaintea emigrării sale în Franța, şi va putea fi văzută doar pentru o zi, pe 15 ianuarie, alături de alte 24 de manuscrise Eminescu, editate de Academia Română, într-o expoziţie dedicată lui Mihai Eminescu”, a precizat dr.Monica Avram, directorul Bibliotecii Judeţene. 

Timotei Cipariu (1805-1887) a fost un erudit transilvănean, politician, cleric greco-catolic, membru fondator şi primul vicepreşedinte (1861-1866), apoi preşedinte (1877-1887) al Societăţii Astra. A fost membru al Societăţii Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, mai târziu vicepreşedintele ei, membru al societăţii germane de orientalistică. Cipariu a publicat o serie de studii asupra limbii române şi gramaticii, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei şi lingvisticii româneşti.

Dan Culcer (n.15 iunie 1941) este critic literar, prozator, poet, traducător şi ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Târgu-Mureş.Dimiciliat în Franța.

Dosarul „Mineriada din 13 – 15 iunie 1990” – Trimitere în judecată sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității

Președintele de Onoare al PSD, Ion Iliescu, a comandat măcelul din Piața Universității 1990 – File din Dosarul Mineriadei: Poliția și-a dat singură foc la autobuze, Minerii erau și de la SPP
De Andrei Nicolae / Știri / Publicat: Luni, 07 aprilie 2025, 09:06 / Actualizat: Luni, 07 aprilie 2025, 09:27 / 1 comentarii

Dosarul „Mineriada din 13 – 15 iunie 1990” – Trimitere în judecată sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității

2 aprilie 2025

În continuarea comunicatelor de presă din datele de 15 ianuarie 2025, 16 ianuarie 2025, 17 ianuarie 2025, 23 ianuarie 2025 și 29 ianuarie 2025, informăm:

Procurorul de caz din cadrul Secției de parchetelor militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în judecată a inculpaților:

Iliescu Ion, la data faptelor președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională și președinte ales al României,
Roman Petre, la data faptelor prim-ministru al Guvernului provizoriu al României,
Voiculescu Gelu-Voican, la data faptelor viceprim-ministru al Guvernului provizoriu al României,
Măgureanu Virgil, la data faptelor director al Serviciului Român de Informații,
Sârbu Adrian, la data faptelor consilier al prim-ministrului Guvernului provizoriu,
toți sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev. de art. 439 alin. 1 lit. a) (4 subiecți pasivi secundari), lit. f) (2 subiecți pasivi secundari), lit. g) (1311 subiecți pasivi secundari ), lit. j) (1211 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

Cozma Miron, la data faptelor lider de sindicat,
sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev. de art. 439 alin. 1 lit. f) (doi subiecți pasivi secundari), lit. g) (800 subiecți pasivi secundari), lit. j) (715 subiecți pasivi secundari ) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

gl. (r) Dobrinoiu Vasile, la data faptelor comandant al Școlii Militare Superioare de Ofițeri a Ministerului de Interne,
sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev de art. 439 alin. 1 lit. f (1 subiect pasiv secundar), lit. g (417 subiecți pasivi secundari ), lit. j (417 subiecți pasivi secundari 7) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

col. (r) Peter Petre, la data faptelor comandant al Unității Militare 0575 Măgurele,
aparținând Ministerului de Interne, sub aspectul de infracțiuni contra umanității, în variantele normative prev de art. 439 alin. 1 lit. g (733 subiecți pasivi secundari), lit. j (733 subiecți pasivi secundari) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal.

Din probatoriul administrat în cauză a reieșit următoarea situație de fapt:

În luna iunie 1990, cei mai înalți factori decizionali în statul român la acel moment – Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, ajutați de alte persoane apropiate puterii sau care o sprijineau, printre care Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informații, Sârbu Adrian – consilierul prim-ministrului, au lansat o politică de represiune împotriva populației civile din capitală, în urma căreia au fost ucise 4 persoane, 2 persoane au fost violate, s-a vătămat integritatea fizică și/sau psihică a peste 1300 de persoane și au fost persecutate prin lipsirea nelegală de libertate peste 1.200 de persoane.

Începând cu 22 aprilie 1990, în Piața Universității din municipiul București a avut loc o manifestație ce s-a întins pe durata mai multor săptămâni, până la data de 13 iunie 1990. Manifestația avea caracterul unei opoziții la puterea nou instaurată în România după Revoluția din 1989, manifestanții solicitând verbal, prin comunicate și prin alte forme de protest ruperea de regimul comunist abia înlocuit în decembrie 1989, promovarea unor persoane care nu aveau un trecut de activist de partid, înființarea unei televiziuni libere și alte astfel de solicitări de factură democratică.

În acest context, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, Măgureanu Virgil și alte persoane din conducerea statului sau a Frontului Salvării Naționale au lansat un atac împotriva manifestanților aflați fizic în Piața Universității, care reprezenta în fapt un pretext menit să mascheze acțiunea represivă împotriva persoanelor care au participat anterior la aceste manifestații, în special liderii de opinie, precum și împotriva oricărei persoane care manifesta o oarecare formă de opoziție sau care se încadra în categorii care, în opinia lor, puteau manifesta o potențială opoziție, în special studenți, intelectuali sau persoane care exprimau apropierea de valorile occidentale.

Un rol important în crearea cadrului de punere în aplicare a atacului a constituit-o comunicarea publică, manipulativă, insidioasă cu privire la pericolul pe care îl reprezentau manifestanții pentru valorile democratice, de a căror implementare se „ocupa” noua putere.

Având în vedere amploarea atacului, punerea în aplicare a acestuia a necesitat pentru planificatorii atacului și atragerea unui număr impresionant de persoane, care au acționat în cunoștință de acest atac, alături de un număr mare de persoane care au acționat fără să cunoască existența atacului, ca urmare a manipulării la care au fost supuse de persoanele care au orchestrat atacul.

În acest sens, pentru punerea în aplicare a atacului, conducerea statului, în special Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, precum și conducerea Serviciului Român de Informații, respectiv Măgureanu Virgil, cu participarea lui Sârbu Adrian, consilier al primului-ministru, au constituit un grup criminal de tip sistemic, eterogen, de natură politică, administrativă, militară și civilă, înlăuntrul căruia a fost implicat un număr mare de persoane, cu o contribuție de natură și conținut diferite la fapte produse la o scară impresionantă. În tabloul infracțional, persoanele care au efectuat în mod fizic actele de natură criminală au ocupat o poziție inferioară în ierarhia grupului, însă conceperea și orchestrarea comiterii infracțiunilor a revenit conducerii politice a statului român de la acel moment, prin persoanele menționate.

Din probele administrate a rezultat conivența la nivelul planificării și orchestrării planului infracțional, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican și Măgureanu Virgil jucând rolurile cheie, însă modalitatea prin care au ales să o pună în aplicare a fost prin intermediul altor persoane neparticipante la înțelegere.

Începând cu data de 13 iunie 1990, inculpații au pus în practică acțiunea represivă împotriva manifestanților aflați în Piața Universității din București. În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forțe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, precum și peste zece mii de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale țării.

Acțiunea represivă a avut caracterul unui atac generalizat și sistematic, în cadrul căruia au fost comise următoarele fapte :

moartea prin împușcare a 4 persoane;
violul a două persoane;
vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr total de 1311 persoane;
4. persecutarea prin privarea nelegală de privarea de dreptul fundamental la libertate și siguranță și restrângerea acestui drept, pe motive de ordin politic, a unui număr total de 1211 persoane.
Punerea în aplicare a acțiunii represive s-a realizat în dimineața zilei de 13 iunie 1990, când peste două sute de persoane au fost ridicate și transportate în Unitatea Militară 0575 Măgurele a Ministerului de Interne, unde au fost reținute până în după amiaza aceleiași zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.

Concomitent, s-a pătruns în forță, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură și al Universității din București, fiind percheziționate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violență.

Conform hotărârii luate de către președintele Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, primul-ministru al Guvernului României, viceprim-ministrul, conducători ai instituțiilor de forță, precum și de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naționale, în Piața Universității au fost aduși muncitori de la Întreprinderea de Mașini Grele București, care s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele aflate în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piața Universității împreună cu forțele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanților.

Acțiunile întreprinse de autoritățile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanților, astfel că au fost incendiate sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române și Serviciului Român de Informații.

S-a făcut uz de armă cu muniție de război de către forțele de ordine, în aceste împrejurări fiind împușcate mortal 4 persoane.

Represiunea autorităților a continuat, în zilele de 14 și 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfășurat împreună cu minerii și muncitorii din mai multe județe ale țării, care deveniseră o adevărată forță de ordine, paralelă cu cele recunoscute și organizate potrivit legii.

În acest context, minerii aduși în București au devastat sediile partidelor politice nou înființate sau reînființate după Revoluția din decembrie 1989 și care se aflau în opoziție, locuințele principalilor lideri politici din opoziție și sedii ale publicațiilor de presă independente și ale unor instituții de învățământ. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureștiului, sub pretextul că aceștia au legătură cu manifestațiile din Piața Universității.

Persoanele care au fost ridicate din Piața Universității, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestațiile, au fost duse cu forța în Unitatea Militară 0575 Măgurele și în incinta Școlii Militare Superioare de Ofițeri de la Băneasa, fiind private de libertate într-un mod nelegal și în spații total improprii pentru deținerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 22 iunie 1990.

Cazarea civililor aduși de pe străzile Bucureștiului s-a realizat în condiții total improprii, în garaje, atât bărbați cât și femei, minori și bătrâni. În permanență, aceste persoane s-au aflat sub pază militară, inclusiv atunci când trebuiau să meargă la toaletă. Pe durata aceste perioade, persoanelor vătămate nu li s-a permis să ia legătura cu rudele sau cu altcineva din exterior, nu au primit asistență medicală adecvată și au fost supuse la tratamente înjositoare și degradante (inclusiv prin simularea unor execuții colective sau prin gazarea colectivă prin eliberarea gazelor de eșapament în spațiile de deținere).

Facem precizarea că starea de fapt reținută și încadrarea juridică a faptelor au la bază exclusiv probatoriul administrat după data de 04.06.2021, la care cauza a fost restituită la parchet, ca urmare a parcurgerii procedurii de cameră preliminară, în urma căreia au fost anulate toate probele administrate anterior anului 2017 și s-a constatat nulitatea actelor de urmărire anterior efectuate.

Cauza a fost înaintată, spre competentă soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Precizăm că această etapă a procesului penal reprezintă, conform Codului de procedură penală, finalizarea anchetei penale și trimiterea rechizitoriului la instanță, spre judecare, situație care nu poate în niciun fel să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.

RECHIZITORIUL Mineriadei

Pe scurt

Minerii care au bătut „golanii” din Piața Universității și au devastat sediile partidelor istorice în căutare de droguri și mașini de tipărit bani în iunie 1990 au fost manipulați chiar de organele de forță ale statului, se arată în rechizitoriul din dosarul Mineriadei retrimis pe masa instanței, scrie G4Media.

Pe 12 iunie 1990, Procuratura generală a emis un comunicat către țară în care înfiera actele infracționale precum consumul de droguri din piață. Procuratura avea informații în acest sens de la SRI și Poliție, le-a declarat un martor-cheie anchetatorilor.

Procurorii au descoperit probe potrivit cărora chiar forțele Ministerului de Interne, prin incitatori, și-au incendiat autobuzele pentru a da vina pe protestatari și a justifica intervenția violentă.

Anchetatorii au găsit o înregistrare a discuțiilor radio dintre ministrul de Interne, generalul Mihai Chițac, și șeful Poliției, generalul Corneliu Diamandescu, care arată că președintele Ion Iliescu și premierul Petre Roman nu doar că erau informați în legătură cu acțiunile în forță din piața Universității, ci coordonau în mod nemijlocit ostilitățile. Un jurnalist de la radio Contact a înregistrat cu un reportofon frecvența radio și a dus caseta la Radio Europa Liberă.

Procuroarea Daniela Dediu a verificat susținerile unui martor potrivit cărora unul dintre minerii aduși în piața Universității era SPP-ist. Informația a fost confirmată de SPP printr-o adresă din februarie 2025.

Ionel Olteanu, un fost procuror purtător de cuvânt al Procuraturii generale din anii 90, le-a declarat anchetatorilor care au instrumentat dosarul Mineriadei că, înainte de reprimarea violentă a manifestației anti-comuniste din piața Universității, „a fost martorul unor discuții purtate la nivelul conducerii Procuraturii Generale din care reieșea că procurorii fuseseră induși în eroare de către S.R.I. și Poliție cu privire starea infracțională din Piața Universității, referitoare la acuzația de consum de droguri atât în piață, cât și în sediile partidelor de opoziție”, se arată în rechizitoriul din dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 retrimis instanței de judecată.

Fostul purtător de cuvânt este cel care în seara zilei de 12 iunie 1990 a citit pe postul de televiziune un comunicat pentru țară prin care Procuratura generală denunța actele infracționale din Piața Universității și solicita Guvernului să intervină pentru restabilirea ordinii. Comunicatul fusese redactat de adjunctul procurorului general Nicolae Cochinescu și a fost folosit de Guvern drept pretext pentru intervenția din piață.

„În ultimul timp, numeroși cetățeni au sesizat organele procuraturii cu privire la actele de încălcare gravă a legalității și a ordinii publice, săvârșite în centrul Capitalei, exprimându-și nedumerirea și îngrijorarea față de lipsa de reacție a organelor competente ale statului care nu au întreprins acțiuni eficiente pentru asigurarea climatului normal în care trebuie să se desfășoare viața și activitatea locuitorilor orașului.

De mai multe săptămâni, în perimetrul stradal situat pe Bd. Magheru, între str. Batiștei și Bd. Republicii, un grup de persoane, încălcând în mod flagrant legea, desfășoară o manifestație neautorizată, împiedicând libera circulație a autovehiculelor și a cetățenilor.

În acest perimetru și în imediata lui apropiere se înmulțesc, pe zi ce trece, actele infracționale sancționate ca atare de Codul penal. Se practică specula, prostituția și jocurile de noroc; au loc furturi și acte de violență; se consumă droguri și își găsesc refugiul infractori periculoși. Totodată, se face apologia infracțiunilor, iar unele persoane, prin comportamentul lor insolent și agresiv, tulbură grav liniștea publică și lezează bunele moravuri, nesocotind drepturile și libertățile cetățenilor.

Abdicând nu numai de la respectul datorat legii, dar și de la cele mai elementare reguli de conviețuire interumană, indivizi iresponsabili instigă la escaladarea violenței, chiar până la suprimarea vieții unor persoane. Pe acest fond de dezordine și incitare s-au produs acte de agresiune împotriva unor cetățeni pașnici, a unor reprezentanți ai organelor de ordine aflați în exercițiul funcției și chiar împotriva reprezentanților Guvernului, ajungându-se, astfel,la o situație intolerabilă.

Exercitarea liberă a drepturilor fiecărui om – esența oricărei democrații – nu este cu putință decât în condițiile respectării legilor țării. Nu-i este permis nimănui să-și aroge mai multe drepturi decât îi îngăduie legea; nu-i este permis nimănui ca, abuzând de regimul de libertate apărat de lege, să atenteze la liniștea, munca și drepturile celorlalți.

Luând în considerare consecințele nefaste ce pot decurge din perpetuarea stărilor de lucruri menționate și bazându-se pe principiile statului de drept, Procuratura României se consideră îndreptățită să ceară Guvernului țării să-și exercite prerogativele legale și să dispună măsurile necesare pentru restabilirea ordinii publice, în conformitate cu legile în vigoare”, este conținutul comunicatului difuzat în presă de Procuratura generală pe 12 iunie 1990.

Audiat acum la Parchetul militar, Ionel Olteanu, fostul purtător de cuvânt al Procuraturii generale din anii 90, a admis că parchetul a fost folosit politic de conducerea de atunci a României.

„Am realizat atunci că Procuratura fusese folosită de cei aflați temporar la putere și că acel comunicat a fost întocmit fără a se verifica în prealabil realitatea, ci luând drept bune informațiile date de Poliție și S.R.I. (…) Percepția pe care am avut-o ulterior citirii comunicatului a fost aceea că atât eu, ca purtător de cuvânt, cât și Procuratura ca instituție am fost folosiți de puterea politică din acele vremuri, pentru că, analizând ulterior citirii comunicatului ce se întâmplase, am reușit să înțeleg că puterea politică avea interesul să implice Procuratura în ceea ce reprezentanții săi au decis să se întâmple, respectiv evacuarea Pieței Universității”, a declarat Ionel Olteanu, fostul purtător de cuvânt al Procuraturii generale din anii 90.

La acea dată, SRI era condus de Virgil Măgureanu, inculpat trimis în judecată în dosar, alături de Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu-Voican Voiculescu și Miron Cozma.

Cine a incendiat autobuzele din centrul capitalei

Procurorul militar Daniela Dediu care a instrumentat dosarul Mineriadei a ajuns la concluzia că autobuzele Ministerului de Interne au fost incendiate pe 13 iunie 1990 chiar de propriile forțe, prin incitatori, ca să dea vina pe protestatari și să justifice intervenția violentă.

„În timpul confruntărilor ce au avut loc între manifestanți și forțele de ordine, au fost incendiate autobuze ale Ministerului de Interne, incendierea fiind de fapt o acțiune facilitată chiar de forțele de ordine, pentru a crea aparența unei violențe exagerate din partea manifestanților și pentru a legitima acțiunea violentă împotriva acestora, precum și măsurile ce au urmat, cu privire la privarea de libertate a manifestanților.

Chiar în condițiile prezenței în număr mare a forțelor de ordine și a unui număr mare de persoane civile într-un perimetru restrâns, incendierea autobuzelor ce aparțineau Ministerului de Interne a avut loc aproape instantaneu, de persoane rămase neidentificate.

Totuși o serie de martori oculari ai evenimentelor au putut constata că incendiatorii erau cadre ale ministerului – proprietar al autobuzelor:

„Am remarcat că erau incendiate niște autobuze, iar persoanele care le incendiau s-au urcat ulterior în mașini care apăreau că aparțineau Ministerului de Interne. De asemenea am observat că toate aceste evenimente se filmau din elicopter, de sus, ca ulterior să fie transmise la TVR pentru a manipula populația. Am înțeles ceea ce se dorea și am plecat acasă în acea seară.”, declară partea civilă Adam Marian Doru;

„În seara zilei de 13 iunie 1990 am văzut în spatele hotelului Majestic niște cărămăzi stivuite pe paleți și mi s-a părut ciudat acest lucru deoarece nu se lucra în zonă. Am văzut un autobuz incendiat la muzeul Bucureștiului și am văzut un civil care era îmbrăcat mai deosebit și despre care consider că era polițist. Acest civil, care era în interiorul autobuzului, aprindea un pachet de șervețele cu bricheta și îl arunca pe scaunele autobuzului.”, declară partea civilă Damian Constantin;

„În vara anului 1990, nu îmi mai amintesc cu exactitate ziua, mă aflam în zona Restaurantului Dunărea de la Piața Universității, în zonă fiind multe persoane, manifestanți. Eu am stat la intrarea în Facultatea de Arhitectură, iar la un moment dat am observat cum au început să se arunce pietre dinspre manifestanți spre jandarmi, dar și jandarmii aruncau înapoi cu pietre. Un camion cu pietre a fost adus și tras exact în dreptul unui autobuz. Camionul era acolo înainte de sosirea mea. La un moment dat, când dinspre Calea Victoriei veneau din ce în ce mai mulți manifestanți, am observat cum un jandarm avea în mână un cocktail Molotov și autobuzul a fost incendiat. Din acel moment jandarmii s-au retras, grupul de oameni s-a adunat în Piața Universității, iar de la balcon s-a hotărât să se plece la Ministerul de Interne, unde erau arestați manifestanți.”, declară partea civilă Tănasă Nicolae”, se arată în rechizitoriu.

Cum un jurnalist de la Radio Contact a înregistrat discuțiile dintre ministrul de Interne și șeful Poliției despre implicarea conducerii României în reprimarea violentă

Pe 13 iunie 1990, Adrian Radu Constantinescu era student la Arhitectură și jurnalist la Radio Contact. El a reușit să recepționeze și să înregistreze discuțiile radio dintre ministrul de Interne, Mihai Chițac, și șeful Poliției, generalul Diamandescu.

<< „Îmi amintesc că în redacție se afla un aparat de radio cu care monitorizam emisia de la radio și care era tras în bandă manual, ca să prindă și Radio Nova, care emitea în bandă vest. Acest aparat prindea și ecartul dintre banda est și banda vest, care erau publice. În ecartul acesta de transmisie erau transmisiuni ale taximetriștilor sau ale poliției. Am încercat să prindem Unifan, să vedem dacă s-a dat comunicatul din Piață și, în timp ce îl căutam, am dat peste o conversație de walkie-talkie sau stație de poliție, pe o anumită frecvență. Am reglat aparatul ca să se audă mai bine. Discuțiile care se purtau între mai multe persoane vizau acțiunile din Piață ale poliției. Îmi amintesc că se spuneau fraze de genul: „am vorbit cu sindicatele și nu vor să iasă”, „armata – s-a dat un număr de unitate militară – s-a întors din drum”. Am înțeles că pe acea frecvență se făcea organizarea acțiunilor din Piață. În redacție aveam reportofonul, așa că am pus o casetă în reportofon și cu microfonul de la reportofon am făcut o înregistrare a discuțiilor care erau auzite la aparatul de radio. În fapt, noi aflam înainte intenția organelor de poliție de a ataca sau de a se regrupa și ieșeam la balcon și le-am transmis aceste informații celor din Piață, care erau în apropierea balconului.” Martorul declară că a înregistrat această discuție din care reieșea planul complex care cuprindea nu doar forțele de ordine, ci și muncitorii de la I.M.G.B., cu a căror violență făcuse cunoștință dimineața, dar și unități ale armatei: „Din discuțiile pe care le-am auzit coroborat cu venirea muncitorilor de la IMGB dimineața, am realizat cu toții că a fost ceva plănuit de autorități. De abia atunci am realizat gravitatea situației, mai ales că în stradă începuse să se arunce cu cocktailuri Molotov. Lângă fântâna arteziană de la blocul Dunărea era un autobuz care bloca strada și în acest autobuz s-a aruncat cu astfel de cocktailuri Molotov, lucru pe care l-am văzut de la balcon și pe care îl auzisem anterior în conversația radio. Practic, am auzit o discuție pe radio, între generalii Chițac și Diamandescu, care vorbeau despre acțiunile din Piață. Cred că Diamandescu era în Piață sau aproape de Piață, pentru că el era mai stresat și primea tot timpul ordine ce să facă, iar Chițac se afla probabil într-un post de comandă și primea informații despre acțiune. Precizez că lucrând la radio și având ureche muzicală, le-am recunoscut vocile celor doi, pentru că erau două persoane publice la acel moment. Am auzit inclusiv că generalul Diamandescu spunea ceva de genul că dacă nu vor fi sprijiniți în Piață, își vor da foc la autobuze și să raporteze mai departe domnului președinte. Peste câteva minute, autobuzul despre care am relatat chiar a luat foc. Am văzut că niște civili au aruncat cu cocktailuri Molotov asupra autobuzului, nu militari. Ce m-a frapat foarte tare a fost că fuseseră promise ajutoare din partea armatei, din partea sindicatelor, pentru dispozitivul de apărare, aspect care rezulta din conversațiile pe care le-am ascultat. Aceste ajutoare promise nu au mai ajuns conform planului și, din această cauză, generalul Diamandescu era destul de supărat.”>>, se arată în rechizitoriu.

Tăriceanu, director la Radio Contact în acea perioadă, audiat ca martor în dosar

<< Cele relatate de martorul Constantinescu Adrian Radu se coroborează cu declarația martorului Popescu-Tăriceanu Călin-Constantin-Anton, directorul Radio Contact din acea perioadă, care declară că: „în ziua de 13 iunie 1990, colegii mei care făceau parte din redacția radioului mi-au adus la cunoștință că, întâmplător, au intrat pe frecvența de comunicare a aparatelor de emisie-recepție, pe care le foloseau autoritățile care se aflau în zona de lângă Facultatea de Arhitectură. Se schimbau diferite mesaje în legătură cu necesitatea deplasării autobuzelor în așa fel încât să blocheze diferite căi de acces. Unul dintre redactorii de la radio a avut inspirația să ia un casetofon și să înceapă să înregistreze această conversație care se auzea în radioul din redacție.” Martorul Constantinescu Adrian Radu a mai declarat că zilele următoare a auzit că această casetă a fost difuzată la Radio Europa Liberă >>, se arată în rechizitoriu.

Procurorii militari au obținut de la Radio Europa Liberă înregistrarea emisiunii realizate de Neculai Cosnatntin Muntenu și Emil Hurezeanu în care a fost difuzată caseta cu discuțiile radio dintre Chițac și Diamandescu. Înregistrarea reprezintă o probă-cheie în dosar întrucât dovedește că președintele și premierul de atunci erau informați și chiar coordonau acțiunile violente din piața Universității.

<< Generalul Diamandescu, aflat la conducerea acțiunilor din Piață, își exprimă frustrarea către șeful său cu privire la slabul ajutor acordat în acest sens, arătând că forțele sale sunt depășite numeric și solicită sprijin, prin ministrul de interne, de la conducerea statului. Din cele transmise de generalul Mihai Chițac reiese că nu erau doar informați, ci erau implicați în actele de comandă și dispoziție ale operațiunii inculpații Iliescu Ion, Roman Petre și Măgureanu Virgil. Când promite că în sprijinul forțelor de ordine aflate în cordoanele din Piața Universității vor veni grupuri masive de muncitori, general Chițac transmite: „toată grija este și din partea conducerii ca până acuma, în preajma serii, adică într-o oră, să fie aici. Sunt mereu în legătură cu cine trebuie să fiu, mereu – mereu sunt în legătură”, apoi la solicitarea generalului Diamandescu: „Puteți întreba la «UNU», dacă mai vin ceva ajutoare? Pentru ca să știm cum procedăm în continuare.” Chițac răspunde „Am vorbit și vin în mod precis, cel puțin două bucăți mari.” În mod evident „UNU”, numărul „UNU”, era la acel moment inculpatul Iliescu Ion >>, se arată în rechizitoriu, potrivit G4Media

Rechizitoriu Mineriadă – Integral

*

NR – Confirm! Am fost la Universitate. La Litere, ocupată de mineri. Unul dintre ei m-a recunoscut, mi-a zis „Domnule profesor”, mi-a întins mâna. Nu am refuzat-o. Nu era mână de miner!

Alte surse. Cisjordania.

 https://asymetrice.blogspot.com/

Ioan ROȘCA. Fresca împotrivirii faţă de aşezarea evreilor în România - hiper-bibliografia unei perspective

I Explicaţie la lansare (vezi contextul la http://www.piatauniversitatii.com/perspective/ ):

Fresca împotrivirii faţă de aşezarea evreilor în România - hiper-bibliografia unei perspective

Preambul (extras din raportul comisiei Wiesel)

https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080725-romania-commission-executive-summary-romanian.pdf : "Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern şi cu apariţia bogatei tradiţii culturale naţionale care a însoţit unirea principatelor, independenţa şi crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din seminţele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării ţării începută la jumătatea secolului al XIX-lea.Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viaţa politică, culturală şi spirituală a societăţii româneşti au existat, în forme variate şi cu diverse intensităţi, puternice curente antisemite.Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Naţional Creştin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 şi a statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 - cu alte cuvinte, a secolului care a culminat cu Holocaustul[] toate aceste guverne au reprezentat o continuitate esenţială cu ideile antisemite româneşti care îşi aveau originea în perioada de dinaintea primului război mondial.[]ceea ce a fost nou[] nu a fost natura antisemitismului pe care ei l-au adoptat, ci faptul că antisemitismul a trecut din registrul expresiilor verbale şi al izbucnirilor ocazionale de violenţă, în cel al politicii guvernamentale şi al acţiunii de stat.[] Chiar şi această modificare a politicii s-a făcut în cadrul unei continuităţi fundamentale cu ideile care fuseseră parte integrantă din discursul politic, intelectual şi spiritual al luptei din secolul XIX pentru crearea unui stat românesc independent"

Această teză sintetizatoare, conform căruia reacţia faţă de aşezarea evreilor în România reprezintă "antismitism", a fost asumată de oficialii statului român. Cei care au ţinut să scoată în evidenţă rădăcinile istorice ale evenimentelor din perioada 1938-1944 (probabil, ca să dea mai multă credibilitate acuzaţiilor ce susţin pretenţiile de despăgubire ) au săpat munca comisiei Wiesel, dinăuntru. Ei comiţînd aici, plenar, crima (conform legilor represive de combatere a antisemitismului) de a explica/ justifica răspunsul românilor, la un veac de cotropire pre- palestiniană. Ca să verifici riguros teza Comisiei Wiesel privind rădăcinile înfruntării, nu rămâne decât să consulţi , minuţios, bibliografia rezistenţei, la care se face referire în paragraful reprodus mai sus. Nu am motive să cred că autorii noilor manuale de istorie (filosemită / anti-românească) vor face acest efort, prezentînd elevilor români întregul curs al "chestiunii evreieşti".

Mi-am propus deci să analizez validitatea acestor consideraţii, călătorind de-a lungul contenciosului istoric româno-evreiesc; şi să găsesc o formă expresivă de a expune poziţionările la care se referă citata sinteză a situaţiei, alcătuind o hyper-frescă bibliografică a reacţiei naţionalismului românesc faţă de "intruşii" evrei , explorabilă (prin Internet); formulă explicativă care să-mi ilustreze şi viziunea (expusă succint în capitolul anterior) privind organizarea spaţiilor informaţionale complexe, folosind tehnologia tele-informatică. Am organizat ca sub-spaţiu explorabil din fresca naţionalismului românesc, hyperperspectiva celor care s-au împotrivit penetrării străinilor (retro- acuzaţi azi de "xenofobie" sau "anti-semitism"). Abordarea longitudinală, de-a lungul fenomenelor seculare , fiind esenţială, pentru a vedea privirea lui Eminescu: care se împotriveşte năvalei evreieşti , dar consideră şi mai vinovaţi fanarioţii care au încurajat această invazie, pe un teritoriu pe care l-au tratat nemilos, ca alogeni.

Utilitatea demersului este şi meta-juridică. Apariţia legilor 107/2006, 217/2015, 157/2018, impune practicii juridiciare o analiză a surselor documentare, care să scoată în evidenţă ansamblul luărilor de poziţie ne-convenabile (pentru Ministerul Adevărului instalat la Bucureşti) ale înaintaşilor noştri, reflecînd contextul în care acestea s-au produs şi modul în care s-au înlănţuit, în dialectica devenirii istorice. O astfel de amenajare "hyper-muzeistică" (de unde aluzia de frescă- cu trimitere la aceea de pe columna lui Traian… ) este necesară pentru ca represiunea proiectată contra aprobatorilor antisemiţilor vechi să devină măcar previzibilă: legislatorii aserviţi ar trebui să precizeze care dintre afirmaţiile/ actele apărătorilor naţiunii trebuie denunţate/ criminalizate, pentru ca aceia care şi-ar arăta acordul (justificînd etc.) cu emiterea respectivelor idei să fie buni de puşcărie. Studiul acestui fagure ideatic conduce la legitimarea sau la delegitimarea suplimentară a legilor represive (care oricum sunt inadmisibile, într-un regim democratic şi suveran). Ce sens are, de exemplu, să acuzi un tînăr legionar (lăncier) că a aderat la viziunea unor mentori ai săi (Eminescu, Iorga, A.C. Cuza etc.)- dacă nu condamni, în acelaşi timp, respectivele modele; sau, nu arăţi ce s-ar fi schimbat, astfel încît teza (nocivităţii) cotropirii evreieşti să nu mai fi fost valabilă după 1918 (tocmai cînd prezicerea că musafirii vor acapara economia se adeverea) ? În fine, ce s-a schimbat azi, încît să întemniţăm pe cel care s-ar arăta preocupat de victoria evreilor comunişti sau de excesul de putere evreiască în România?

Munca de selectare a documentelor, de scanare şi transformare în format text, de clasificare şi indexare s-a arătat amplă. O bună parte dintre personalităţile noastre culturale s-au implicat în denunţarea "invaziei şi cotropirii economice", considerînd că e vorba de apărarea ţării de un atac corosiv, viral, de o distrugere pe dinăuntru. Lucrările lor au fost metodic uitate sau epurate (ultima dată, de comunişti). Dar apariţia scanerelor si cataloagelor digitale au permis numeroase recuperări, lista devenind intimidant de mare. Ca atare, temîndu-mă că lucrarea se va prelungi (poate dincolo de marginea vitalităţii mele) m-am decis să prezint un raport preliminar de cercetare, un rezumat privind acest studiu de caz (privind explorabilitatea viziunilor partajate), abţinîndu-mă de la comentarii personale şi încercînd să redau sintetico-analitic pledoaria colectivă diseminată în texte. Rămânînd ca cititorii /vizitatorii să aprecieze nu numai validitatea susţinerilor fiecărui autor ci şi poziţionarea respectivei intervenţii în ţesătura perspectivei partajate. Dacă a ieşit un rechizitoriu coerent- nu e vina mea ci a criteriului de selecţie a materialelor şi a efortului de fuziune ideatică.

Pentru o pledoarie în sens contrar trebuie alcătuită bibliografia filosemitismului (sau a condamnării antisemitismului). Are cine şi are din ce. Propaganda măsluitorilor istoriei scrise a acoperit vocile participanţilor la istoria trăită cu straturi groase de contra-sens fabricat, care au răsturnat perspectiva privind destinul ţării. Civilizaţia a progresat spre "1984", spre cultivarea conştiinţelor docilizate de către putere. S-a terminat cu poiana gîndurilor crescute suveran, dinăuntru, din seminţe răspîndite de vîntul comunicărilor libere, de la firul ierbii. Fascinat de fiziologia bucătăriei sensului, am încercat să scot la lumină pietrele de dedesubtul făcăturii operate după 1918 (similară răsturnării adevărurilor, după 1989).

Am structurat problematica în 31 de aspecte/ acuzaţii/ puncte/ părţi/ probleme/ plîngeri/ capete/ critici/ rubrici/ reproşuri/ capitole/ subiecte/ teme (fiecare rupte în cîteva sub-puncte). Fiind vorba de repertorierea acuzaţiilor aduse unor evrei sau a unor categorii de evrei (şi nu tuturor evreilor- dar această precizare, era prea evidentă ca să fie făcută explicit atunci, peste tot - aşa cum simt nevoia azi cei terorizaţi de ameninţarea represaliilor pentru "antisemitism") culese din diverse lucrări (citatele semnificative fiind publicate la www.piatauniversitatii.com/perspective). Peste tot, se poate deci citi "nişte/ unii evrei" în loc de prescurtarea "evrei/ evreii"- fără teama de îndepărtare de la poziţia autorilor recenzaţi- căci la noi atisemitismul rasial, bazat pe ură etnică şi exclusivisim religios- a fost un accident foarte rar. Mulţi autori au subliniat de altfel că nu urăsc pe evrei (şi pe atunci, nu aveau frica de legi, ca temei pentru astfel de precizări). In mare, evreimea acuzată de rele era văzută ca o populaţie invadatoare/ parazitară, organizată sectar, o alcătuire compradoră, similară mafiei "italiene" (a cărei denunţare/ înfruntare nu presupune detestarea oricărui italian). La fel cum se poate spune că indienii din America au fost victimele englezilor/ spaniolilor/ portughezilor- deşi e vorba evident de "nişte englezi", de "nişte spanioli", sau de "nişte portughezi." Dar acolo, substituirea localnicilor a reuşit, încît ocupanţii /învingătorii redefinesc legitimitatea. La noi însă, ei au plecat, încît nu ar fi trebuit, dacă nu am fi devenit colonie, să ne poată impune reprobarea patriotismului înaintaşilor, încadrat perfid la "antisemitism" holocaustizant.

Notă: Trebuie văzut, de la caz la caz, ce relevanţă au comparaţiile cu situaţia din alte ţări. Mulţi dintre cei care s-au ocupat de "chestiunea evreiască" de la noi au încercat să arate că strategia de cucerire, parazitare şi dezintegrare a naţiunilor este universală, scoţînd în evidenţă similitudini fenomenologice. Aşa cum am mai spus undeva, eu consider această armă cu două tăişuri- deabia aceste consideraţii generalizatoare putînd denota o ură generică împotriva evreilor (în treacăt fie spus, şi extirparea unui sentiment firesc ca ura e marca unei inginerii dezumanizante! ). Raportul dintre evrei şi diverse naţiuni nu e treaba noastră şi poate introduce în argumentaţie, elemente nefiabile şi o focalizare defectuoasă. Acolo unde evreii erau aşezaţi de sute de ani şi reprezentau un mic procent din populaţie, problema se pune radical diferit. Ceea ce s-a întîmplat în România secolului 19 poate fi raportat doar la istoria Palestinei, în secolul 20. Iată ce nu trebuie să observe românii cu nici un chip (mai ales acum, cînd roata pare a se întoarce):că înainte de aşezarea evreilor peste palestinieni, o uriaşă putere mondială a încercat să forţeze împămîntenirea lor masivă în România, stîrnind o aprigă rezistenţă naţională, care astăzi este delegitimată retroactiv, în numele combaterii antisemitismului. Enciclopedia /bibliografia recenzată aici arată că a vorbi de "antisemitismul" românesc din trecut este acelaşi lucu cu a vorbi de antisemitismul actual al palestinienilor; şi de cel viitor, al românilor - dacă redevin ţintă pentru sionism.

Baza de fişe (cu citatele semnificative extrase) alcătuită urmărind numeroşi autori, e prea mare pentru o expunere liniară. Ca să nu mai vorbim de colecţia textelor integrale. Dacă simpla enumerare a lucrărilor care conţin elemente interesente (din care am extras fragmente semnificative, ca să nu procedez ca filosemiţii care critică lucrări inaccesibile) a ocupat numeroase pagini, acoperirea cu mii de citate a celor 31 de teme (150-subteme) în care am descompus subiectul (capete de plîngere a românilor contra evreilor ocupanţi) ar umple un volum masiv, iar suma lucrărilor complete- o vastă bibliotecă.

Nu sînt opiniile mele (în afară de cîteva trimiteri la texte ale mele, tratate ca în cazul altor autori)- ci opinii recenzate integrativ de mine, care confirmă teza din raportul comisiei Wiesel citată mai sus.

Esenţa ideilor extrase din opinii/ păreri/ pledoarii a fost distribuită astfel ca repertoriul tematic al contenciosului româno-evreiesc, redat mai jos, să poată fi folosit ca referenţial în indexarea textelor, permiţînd căutarea/ navigarea pe baza aspectelor (aceste funcţii, ca şi accesul la citatele reprezentative, nu lucrează decît în varianta interactivă/ online a repertoriului, accesibilă la www.piatauniversitatii.com/perspective). Din motive de economie a muncii de indexare, de uşurare a modificărilor ulterioare şi de simplificare a explorării bidimensionale, deocamdată, nu am granulat fin referinţele (la nivelul celor 150 de subpuncte) ci le-am raportat la cele 31 de aspecte principale. Rămîn pentru o următoare etapă (după completarea catalogului indexat, pînă la Z): rafinarea indexării, combinarea cu căutări în limbaj natural, definirea/ folosirea ontologiei relaţiilor dintre noduri (deocamdată sugerată de trimiteri gen "vezi şi X"). Ar trebui ca în final să se poată vizualiza fulguraţiile printre minţile participante a fiecărei idei.

]În ce priveşte formularea fiecărui aspect reţinut în referenţialul tematic, documentaliştii vor sesiza caracterul sintetizator extrem al abordării mele. Şi vor bănui faptul că am revenit de multe ori asupra indexului tematic, după ce am exersat indexarea pe baza formulărilor antecedente- pînă cînd am obţinut exprimări condensate ale sîmburilor ideatici, capabile să acopere numeroase exprimări ale ideilor respective.

Am inclus în această frescă bibliografică fragmente din texte (1. de atitudine-completînd pledoaria românilor ce se considerau agresaţi de evrei 2. analitice-conţinînd informaţii utile înţelegerii tematicii). Uneori fiind vorba de o simplă notă, care se încadra în aspectele repertoriate; alteori de lucrări vaste, cu multe paragrafe interesante, sau chiar de opere constituite din numeroase texte.

Ca în orice întreprindere bibliografică, nu am cerut aprobarea autorilor (de altfel, majoritatea decedaţi) sau a editorilor (care exploateaza creaţia altora) şi nu am măsurat lungimea selecţiilor- pentru a mă încadra riguros în limitările unor legi anti- culturale. Mi-am luat/ asumat această libertate: pentru că e vorba de un act de creaţie documentaristică (fresca e o lucrare , o compoziţie în sine, un prototip novativ de radiografiere a gîndirii colective), pentru că sînt conştient de importanţa intreprinderii şi pentru că nimic nu împiedică pe cei ce s-ar simţi deranjaţi (din motive mercantile sau ideologice) de prezenţa lor în acest mozaic de semnale să-mi ceară să dau jos extrasul din lucrarea lor (ceea ce voi face imediat, pentru că nu vreau să încalc voinţa nimănui şi nici să promovez - ca patriot - pe cine nu merită).

II Notă (11.09. 2023) Îndreptățirea apărării naționale

Notă (11.09. 2023) 1. Majoritatea celor ce fac istorie (acum) la noi, ca mercenari (profesie, carieră, bani) sau din pasiune, nu par la curent cu dezbaterile profunde privind carenţele metodologice, epistemologice şi politice ce împiedică istoria să devină ştiinţă şi o menţin în gama instrumentelor de propagandă. În loc să conştientizeze (şi releveze publicului) faptul că istoricii lucrează sub presiunea (la comanda) Ministerelor Adevărurilor Concurente, ei se pretează (conştient sau nu) la farsa unei "obiectivităţi" iluzorii, se aburcă spre rolul fals de judecători neutri. Tratînd de sus (dar privind de jos) prestaţia istoricilor vechi, care se considerau apărători ai neamului din care se trag şi care-i hrăneşte, s-au lăsat (sau se fac) îmbătaţi de aiureala savantistă a istoriei obiective, fără a le păsa că, de cealalată parte a intereselor româneşti, se luptă cît se poate de partizan, fără complexe provinciale, confuzii logice şi scrupule stupide. Orice modelare a unei realităţi complexe impune simplificarea fenomenelor redate, cere filtrări şi selecţii care fac imposibil izomorfismul dintre realitate şi imaginea ce o reflectă- parţial şi strîmb. Majoritatea motivaţiilor, prestaţiilor, acţiunilor actorilor de pe teren nu se poate regăsi în povestirile a posteriori. Nimic nu impune, de altfel, participanţilor să spună adevărul sau să-l consemneze în documente. Alchimiştii istoriei nu scot aur din fier, ci trebuie să producă "adevăr" din marea de minciuni. Arhivele sînt metodic alcătuite şi gestionate de forţe interesate. Cu greu se pot reface, agregînd numeroase mărturii, din posturi diferite, unele întîmplări factuale ; dar cînd se ajunge la nivelul semnificaţiilor, veridicitatea dispare ; ea îşi pierde chiar sensul - căci intră în joc valorile intrinsec personale şi reperele absolut relative. A rămîne la nivelul unor fapte izolate se poate- parţial- dar nu pare util. Şi chiar aşa, manipularea se va manifesta prin selecţie. Năzuim spre ceva mai înalt şi sintetic, la înţelesuri şi învăţăminte… Dar cu acestea operează cel mai eficace bucătăria fabricilor de sens, istoria captivă devenind o armă de îndoctrinare (educare), o pîrghie ideologică. De aceea, într-o epocă dominată de cosmopolitism (globalism, mondialism etc.) întregul spaţiu vizitabil al memoriei poate fi reorganizat, distrugîndu-se alcătuirile conceptuale favorabile naţionalismului- tratat ca rătăcire (de o pletoră de servitori academici). De aceea s-a putut răsturna totul după 1944, sau după 1990. Şi se va putea, ori de cîte ori, în orice direcţie utilă puterii. Are cine pescui ghişefturi/ sinecuri, decurcîndu-se parşiv în aceste ape schimbătoare. Are cine plăti - din ce se extrage din colonie. Boia poate fabrica mituri noi, ce se vînd azi bine, din rămăşiţele celor dărîmate. O simplă reciclare. Mitul obiectivităţii nu e decît o zăbală care împiedică evadarea pe verticala înţelegerii condiţiei noastre şi permite reluarea revirginată a campaniilor de plămădit consimţămînt.2. Împotriva acestei amăgiri a "obiectivităţii" am conceput hiperfresca, ca formă de expunere a unei perspective de sinteză a unui sistem de subiectivităţi corelate ; ilustrare a poziţiei partajate de românii ce nu s-au vrut încălecaţi de străini ; atitudine de respingere/apărare care s-a manifestat continuu, variat, pe o îndelungată perioadă, evident sau ascuns. Încerc o răsturnare de metodologie. Prin organizarea fagurelui, mi-am propus să sprijin perceperea coerenţei intrinseci a ansamblului de crîmpeie extrase din reacţiile individuale ale unei categorii de români. Evident că au existat şi alt fel de români, pe care apariţia străinilor nu i-a deranjat ; sau chiar şi-au bazat descurcarea/ prosperitatea pe colaborarea cu ei ; locuitori pentru care postura de "străin" nu are importanţă, unii indiferenţi, alţii chiar oripilaţi de "xenofobie"; sau alogeni, care au plămădit o perspectivă cosmopolită, convenabilă penetrării lor etc. Aceste perspective conflictuale au coerenţa lor şi pot fi contrapuse, întru reflectarea tensiunilor vieţii colective, la un nivel superior de înţelegere a fenomenelor. Rămînînd de organizat cartoteca perspectivelor esenţiale ce s-au înfruntat, de către cei ce gestionează "istoria"- dacă aceştia vor renunţa la ambiţia vană de a creea, aposteriori, o falsă coerenţă globală. Atît cred eu că se poate, cînd faci radiografia unor epoci şi a unor procese istorice. Indienii din America şi colonizatorii lor nu pot scrie o istorie comună, pentru că au trăit pe feţe, versante diferite ale realităţii. Alegem fiecare privirea asupra vieţii României care corespunde eşafodajului clădit în conştiinţa proprie. Nu putem unifica perspectiva luptătorilor (ce se percepeau ca nişte anticorpi) contra năvălitorilor străini, cu aceea a colaboraţioniştilor- ce se percepeau ca agenţi ai umanităţii utopice fără delimitări (etnice). 3 Se produce un tot mai grav dezechilibru între efortul uman de analiză şi cel de sinteză. Toată lumea răs-mărunţeşte, lămureşte detalii generate incontinent, urmăreşte decuparea în firmituri a "actualităţii", îngustează expertizele specializate ; mai nimeni nu se mai străduie să refacă imagini holistice, nu duce provocarea transdisciplinară, nu concepe imagini de ansamblu- inteligibile de o conştiinţă personală, refăcătoare de unuitate sistemică. Cultura se orizontalizează, difuzată aneantizant într-un ocean de micro-adevăruri, pentru că nu se mai ridică o construcţie pe vericală, nu se mai încearcă o iererhizare care să resimplifice lumea, la nivele superioare de sens. Toată lumea vede copacii, nu pădurile reale- înlocuite cu o unică pădure, imaginară, impregnată artificial în conştiinţe. Efectul acestei rătăciri orizontale sub comandă totalitară va fi catastrofal, datorită multiplicării cancerigene a lucrurilor si reflectărilor lor. Prin frescă, încerc sa opun simultan rezistenţă dezintegrării sensului în aşchii dar şi fuziunii imaginii unice- fundamental false. Formarea unor radiografii coerente, de sinteză perspectivală, pe cîteva dimensiuni majore ale socialităţii (naţionalism/internaţionalism, colectivism/individualism, pragmatism/spiritualism, conservatorism/progresism, etc. ) ar putea să permită alcătuirea unui model mai corect/semnificativ al trecutului, decît iluzoriile sinteze unice, pe care le încearcă istoricii - sinceri sau aserviţi. Mi s-a sugerat să precizez că am scopuri "ştiinţifice", ca să nu pot fi încarcerat, pe baza unor legi monstruoase, care nu pot fi driblate cu fleacuri speculative, ci trebuie respinse frontal- ca anti-constituţionale, anti-sociale, anti-naţionale, anti-logice şi anti-faptice. Mi se pare nedemn, păgubos şi neadevărat să vorbesc în numele ştiinţei- cum văd că se pretează alţii, nu ştiu cît de inocent (de la un prag încolo, ar trebui să ştii că nu ştii). Eu încerc să fac meta-ştiinţă prin acest exerciţiu arhitectural, comit un act constructiv de contestare a metodologiei actuale. Pot doar spune că e o aplicare prototipală a problematicii organizăzii explicaţiei, atacate în teza mea de doctorat. Nu aparţin deci "frontului istoric" (decît ca dizident), căci eu am motive să consider că istoria, aşa cum e făcută, trădează memoria. Aşa cum se întîmplă cu religia în raport cu credinţa, cu politicianismul în raport cu politica, cu justiţia în raport cu dreptatea etc. Că a crescut nemăsurat capacitatea farsei o dovedeşte faptul că s-a putut ajunge la actuala campanie de îndoctrinare anti-naţională şi de măsluire a trecutului României. Atingîndu-se pragul de a se putea impune românilor, fără cine ştie ce rezistenţă, batjocorirea înaintaşilor lor patrioţi… în propriile noastre cărţi de istorie. Că asta e un semn clar de colonialism — e una (Spune-mi ce valori sînt obligatorii şi-ţi spun cine conduce). Altceva este însă să ne întrebăm, cum de e posibil ? Cum de s-a ajuns ca pînă şi cei mai vajnici apărători ai naţionalismului românesc să se lase cantonaţi steril în polemica despre "holocaustul" anilor 40, în loc să se raporteze tranşant la cele două secole de cotropire teritorială, demografică și economică a ţării de un trib străin hotărît să-şi realizeze cu orice preţ proiectul naţional ? O fi bine că unii se ocupă cu combaterea exagerărilor privind amploarea loviturilor date de români evreilor, în fereastra celor cîţiva ani de reacţie agresivă, deschisă de mişcarea "antisemită" de la Berlin (pun ghilimele pentru cei obsedaţi de problema terminologiei). Dar cum de atît de puţini (Paul Goma, de exemplu) ies din această tranşee (în care ne închid adversarii, strategic)- ca să arate de ce s-au repezit românii pe evrei atunci ? Nu aveau nimic de răzbunat, nimic de rezolvat, nimic de schimbat ? De ce nu fac românii ce a făcut Soljenițin în magistrala sa sinteză, "200 de ani împreună": arătînd cum ne-a fost invadată ţara de evrei, care apoi ne-au cotropit economia, deturnat politica, aservit statul şi reprimat rezistenţa ? Sau, după scurtul episod al reacţiei noastre, denunţate azi ca inadmisibilă, cum s-au răzbunat ei după 1944. Sau cum este reluată cotropirea, după 1990. Chiar apărătorii românismului, obsedaţi de respingerea acuzaţiei de "antisemitism", nu mai văd imaginea de ansamblu. Îşi modulează pledoaria după balizele ajunse în Monitorul Oficial. Susţin că românii nu i-au detestat pe evrei… doar i-au combătut. Îi rog să analizeze mierea din acest fagure ; poate vor sesiza cît de jalnică e pretenţia că noi nu am opus rezistenţă evreilor. Dacă opunerea asta a fost și este criminalizată, sub porecla de "antisemitism"- ea trebuie asumată ca legitimă. Ne lăsăm admonestaţi ca şi cum Românii au invadat Israelul, nu invers. Situaţia din secolul al XIXălea a fost similară cu destinul Palestinei după 1920, când s-a aplicat proiectul «sionist» lansat de Theodor Herzl. Sesizăm uşor absurditatea tratării palestinienilor ca "antisemiţi", dar a românilor, nu. De ce nu ne asumăm bărbăteşte lupta pentru eliberarea românilor de forțele coloniale. Poate şi pentru că nu dispunem de instrumente, ca fresca realizată de mine, uneori cu contribuția unor prieteni sau militanți anonimi, prin care realitatea trăită azi, să fie luminată dinspre un trecut cu adevărat bine înţeles ? Ştiu că habotnicilor "progresului" li se pare aberant să cauţi înălţarea spirituală în spate, dar acesta e rezultatul decadenţei antropologice care ne-a condus în stadiul de a ni se controla sufletele de către o putere odioasă. Citind fragmentele agregate în frescă, orice om de bună credinţă va constata cît de mult am regresat, de cînd ne-am părăsit matca devenirii fireşti ca să ne lăsăm fabricaţi altfel, dinafară (pericol semnalat de mulţi, ca Mihai Eminescu, Simion Mehedinţi, sau Mircea Vulcănescu). 4. Dar de ce nu dispunem de mijloace eficace de luptă, în războiul de sens ? Slăbiciunea noastră este rezultatul unei istorii aspre şi efectul acțiunii adversarilor/ domesticitorilor noştri. Am ajuns să nu mai ştim că pentru o parte importantă a conştiinţelor româneşti emancipate, România a fost victima unei seculare agresiuni evreieşti (după altele, suferite anterior- cum a fost cea fanariotă- care a creat cadrul favorabil ultimei invazii) pentru că ne-a fost cenzurată metodic cultura. Încît să nu putem opune argumente îndoctrinării curente. Cînd am început lucrul la frescă, nu ştiam că vestigiile gîndirii sînt acoperite de straturile unei cenzuri metodice, vizibile sau ascunse. Pe parcursul căutării unor fragmente semnificative pentru nodurile ideatice (ajutat de catalogele cărţilor interzise şi de aluziile uitate prin ce a rămas), am descoperit că autorii mesajelor "antisemite" au fost înveliţi cu o uitare suspectă, organizată. Încît s-a ajuns la "performanţa" de a nu ne mai cunoaşte aristocraţia culturală (sociologi, scriitori, medici etc)- dispărînd în ceaţa unei neglijări consecvente aceia care au «păcătuit» cu ceva faţă de evrei. Personalităţi care ne-au determinat major destinul (ca A. D, Holban, Radu Rosetti, Anastasie Hâciu, Ion Lahovari, etc etc.) sînt acum practic necunoscute. La cei ce n-au putut fi eliminaţi (Alecsandri, Eminescu, Creangă etc. ) a fost castrată partea "cu probleme". Lădiţe cu manuscrise au dispărut, preluate de anumiţi anticari. Cataloage de bibliotecă s-au evaporat. Documente care au jucat un rol cheie în războiul româno-evreiesc nu mai pot fi găsite… Citim sute de comentarii despre texte de o pagină, pe care nimeni nu o poate prezenta ; dar adversarii le deţin pe toate. Biblioteca Naţională e prin buncărele la Tel Aviv, unde nu mai poate fi consultată. Fonduri de arhivă au devenit inaccesibile nouă, după ce s-au livrat delegațiilor oficiale sau discrete evreiești, trimise să le recupereze documente, trebuincioase pentru a construi discursul ideologic și politic de culpabilizare, în baza căruia să ni se pretindă despăgubiri. Foarfecele cenzurii filosemite a lucrat eficace, peste un secol. Cum a fost posibil ? Iată întrebarea la care trebuie să răspundă cei ce nu cred în teoriile complotului. Iată situaţia de fapt pe care nici un judecător nu o poate anula prin trimiteri la legi. Eu am profitat de găsirea unor exemplare uitate prin poduri, scanarea şi plasarea urmelor supravieţuitoare pe Internet, recuperînd astfel o parte din această Atlantidă scufundată orwellian. Rezultatul e un fel de hiper-muzeu, o arhivă-monument activă, agregînd o parte retrăibilă a culturii noastre, care trebui să fie recucerită, nu poate fi lăsată să dispară, să fie ascunsă din nou. Dar aceasta nu mai e în sarcina şi puterea mea.

Miron Manega. Călușarii, jocul tracic al săbiilor de pe vremea lui Xenofon

Călușarii, jocul tracic al săbiilor de pe vremea lui Xenofon

Extras din

Anonimus

-

1 aprilie, 2025

CĂLUŞARII, de la jocul tracic al săbiilor de pe vremea lui Xenofon, până la dansul ritualic cu bâte. Baba Novac, „căluşarul”

Descris în detaliile sale cele mai semnificative încă de Dimitrie Cantemir şi definit de cercetătorii contemporani ca un joc „ermetic şi misterios”, Căluşul se caracterizează, în primul rând, prin normele potrivit cărora primirea în ceată e socotită act iniţiatic, iar trădarea, ca orice sacrilegiu, atrage după sine sancţiunea divină.

O dilemă istorică: dans roman sau dans tracic?

Originea Călușarilor este atribuită – după o documentație insuficient contextualizată, după părerea mea – romanilor și ar constitui manifestarea ritualică a unei vechi unități militare de pază, instituită de Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese constituită pentru paza celor 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Salii Palatini” („Săltăreții Palatini”, denumire de la Dealul Palatin, unde se găsea sanctuarul) erau, de fapt, preoți ai lui Marte. În fiecare an, la întâi martie, ei cutreierau orașul săltând și jucând, cântând laude zeilor.

Informația este corectă dar, dacă o coroborăm cu alte date istorice, ea induce, în realitate, alte concluzii. În «Anabasis Kyrou» (povestea unor mercenari greci care vor să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) relatează despre „Jocul săbiilor”, un dans tracic care semăna izbitor cu Căluşul actual: „După libaţii şi cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii, care au început să danseze cu arma în mână, în sunetul flautului, sărind în sus cu uşurinţă şi agitând toţi săbiile. În cele din urma, unul dintre ei l-a învins pe altul, şi toţi am crezut că acela fusese ucis: dar el căzuse cu mare artă… Învingătorul a luat arma celui învins şi s-a departăt cântând sitalke, iar ceilalţi traci îl scoaseră pe cel ce căzuse ca şi mort: de fapt el însă, nu suferise câtuşi de puţin”.

Așadar, trecând peste aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică mai degrabă cu dimensiune ancestrală a spațiului românesc, decât cu adaptarea la un dans de „import”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia actuală nu există un dans care să-i evoce măcar pe departe pe „Săltăreții Palatini” (deci nu există continuitatea dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” erau, de fapt, forma romanizată a unui dans tracic. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată, dacă luăm în considerare originea tracică a Lupei Capitolina, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv dintre imperii.

Primele consemnări medievale au fost făcute de un ungur

Cea mai veche relatare medievală a Căluşarilor o avem, paradoxal, de la un poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans, el fiind și bun cunoscător al limbii române. La serbarea încoronării lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572) poetul a arătat câteva mișcări al jocului călușarilor, obținând admirația celor din jur.

Ceva mai tîrziu, peste aproape 300 de ani, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opul istoric «Kornis Illona II» (Pesta, 1859) vorbește despre vechimea jocului Călușarilor, relatând o serbare dată de Sigismund Bathori la 19 octombrie 1599, în onoarea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, serbare la care au fost de față și Doamna Stanca, împreună cu cele două fiice, Beatrice și Florica, precum și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Sebarea a avut loc sub ruinele de la Piatra Caprei, undeva între Cricău și Alba Iulia.
La această sărbătoare – relatează Dozsa Daniil – au luat parte și ostași ai lui Mihai Viteazu. Călușarii, care erau sub conducerea Vornicului Baba Novac, au executat jocul:

„Într-un cerc mai larg erau așezați 12 stâlpi pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se așezase câte un jucător. Înăuntrul stâlpilor se afla o pânză orientală, cu o țesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi. În jurul stâlpilor erau înșirați o sută de călușari, rezemați după datina poporului, cu mâinile și capul pe bâtele lor ghintuite cu argint.

Pe cap aveau căciuli negre din blană de miel, împănate cu betele și pene aurite. Purtau cămăși albe până la genunchi, care se strângeau în creț printr-un brâu de piele (șerpar) încărcat cu bumbi. Opincile erau legate după datina romană, cu curele roșii, șerpuite peste pulpe până la genunchi și cu zurgălăi de argint, în contrast cu cioarecii albi de postav.

Vătavul era un muntean pe nume Florian, cel mai renumit călușar al timpului. Odată ce Principele și Doamna Munteniei au sosit, la un semn al lui Florian a început muzica și cei o sută de călușari din jurul stâlpilor au pornit să joace, recitând strofele jocului”.

În treacăt fie spus, faptul că Baba Novac a coordonat dansul Călușarilor propune încă o ipoteză, aceea că loialul căpitan al lui Mihai Viteazu nu era sârb (Călușarii nefiind un dans slav), ci valah din Valea Timocului, bun cunoscător al obiceiurilor românești.

Replică protectoare la dansul Ielelor

Căluşul este cea mai complexă şi mai arhaică dintre formele coregrafice ritualice româneşti. Este un dans de feciori, jucat în săptămâna Rusaliilor şi răspândit pe întreg teritoriul locuit de dacoromâni (adică şi în peninsula Balcanică). Băieţii care doreau să intre în ceata Căluşarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, la malul unei ape unde depuneau, cu mâna pe steag, jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei şi condiţiile purităţii rituale în perioada Rusaliilor (abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Timp de o săptămână ei trăiesc intens într-un timp sacru.

Ceata, formata din 9-11 membri şi organizată ierarhic, este condusă de un vătaf, căruia toţi ise supun. Un alt personaj important al cetei este „mutul”: mascat, în timpul dansurilor, el îi penalizează pe cei care greşesc şi execută tot felul de gesturi comice, unele obscene. În perioada Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, iar în mână ţin o bâtă. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale, executate de ceata strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre, după melodii de joc cântate de lăutari. La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc steagul şi-l ingroapă într-un loc secret. Apoi ceata se răsfiră, fiecare membru apucând-o în altă direcţie.

Numărul impar al căluşarilor, ca şi cea mai mare parte a actelor ritualice, se leagă de credinţa în existenţa şi prezenţa pe pământ a IELELOR, fiinţe supranaturale, deosebit de agresive şi periculoase, atât pentru oameni, cât si pentru animale, deoarece ele nu acţionează individual, ci în grup. De aici constituirea căluşarilor în ceată, ei fiind nedespărţiţi pe toată perioada Rusaliilor.

Căluşarii trebuiau să-i apere pe oameni de IELE, pentru ca aceştia să nu se îmbolnăvească şi, în acelaşi timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicţia de a lucra în perioada Rusaliilor, erau luaţi din căluş…

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul Căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii”.

Autor: Miron Manega