Singura modalitate corectă de abordare a problemei contenciosului româno-evreiesc

Stimate Domnule Coja,

Vă felicit, cu două decenii întârziere, pentru această frază clară, neechivocă :

«Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează „partea“ evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţii eiusdem farinae, ne obligă să simplificăm radical perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională a Holocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la un proces de daune, ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmai procedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri, înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinte actele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nu este sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, de petenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri, pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite.» Sursa PROTOCOALELE KOGAIONULUI, p. 2

Cu cele scrise în PROTOCOALELE KOGAIONULUI – teze şi ipoteze – consemnate şi autentificate de ION COJA pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA. Bucureşti, 2004 ați pus punctul pe I.

Ați definit singura modalitate corectă de abordare a problemei contenciosului româno-evreiesc.

Din păcate nu s-a mers mai departe din 2004 încoace.

Adică nici Dv. nici grupurile politice în care ați acționat, nici alte forțe politice naționale nu au trecut la acțiunea juridică prin care acuzatorilor evrei să li se refuze orice daune câtă vreme nu oferă probe valide juridic pentru capetele de acuzare formulate extra juridic.

Iar politicienilor români să li se ceară socoteală pentru cheltuieli ilegale din bugetul națiunii sub pretextul despăgubirilor acordate unor persoane care nu au produs niciodată probe valide juridic că ar avea vreun drept.

Cum v-am scris, culmea aberației este intervenția recentă a guvernului german prin care declară peste zece oraș din România drept așa zise ghetouri deschise. Vezi comentariile mele în Cotidianul, https://www.cotidianul.ro/inventarea-ghetourilor-deschise-si-despagubirile/

M-am adresat în scris Ambasadei Germaniei din București pentru a cere o reacție la comentariile mele din presa românească, unde afirm că e vorba de o încălcare flagrantă a suveranității României.

Ioan Roșca în serialul său din Certitudinea a demonstrat cu pilde scoase din publicațiile comunității că acuzațiile aduse românilor sunt elemente pentru aplicarea unor metode de spoliere, că reacordarea cetățeniei unor evrei emigrați este un abuz etc.

Puteți parcurge argumentația lui Ioan pe situl revistei Certitudinea. https://www.certitudinea.com/

Există în România actualmente forțe politice naționaliste capabile să înțeleagă și să acționeze în direcția pe care Dv ați indicat-o atât de clar  în 2004?

Ileana Verzea. Misiunea greco-catolică română de la Paris

Misiunea greco-catolică română de la Paris 

În 2O21 sărbătoream 75 de ani de la fondarea Misiunii greco catolice de la Paris de către Mgr Gheorghe Surdu. 

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de înființarea Parohiei personale greco catolice "Sfântul Gheorghe" de la Paris, din 38, rue Ribera, Paris 16e. Eveniment cu ocazia căruia amintim câteva date din viața acestui sfânt lăcaș, de care sunt legați nu numai credincioșii greco catolici, ci mulți alți creștini români, ortodocși si romano catolici, care au găsit în această biserică adăpost spiritual si afecțiune în anii sumbri ai prigoanei comuniste din România. 
Familia noastra venea, mai ales de marile sărbători, în rue Ribera unde oficiau preoți care binecuvântau si acordau sfânta împărtășanie fără sa întrebe cărei confesiuni aparțineam. Era, fără a fi numit, un adevărat ecumenism al confesiunilor creștine.

Biserica greco catolica româna unită cu Roma numără, precum știm, șapte episcopi martiri, beatificați de Sfântul Părinte Papa Francisc la 2 Iunie 2019 pe Câmpia Libertății de la Blaj. 

Si, deși nu face parte din acești șapte “Fericiți episcopi”,  Mgr Gheorghe Surdu poate fi si el considerat printre martiri, căci, sub călăuzire divină, el se află la originea Misiunii, nume simbolic, corespunzător unei chemări, unei forțe încredințate de Dumnezeu primilor apostoli (Marcu 6,7). Sau, cum spune sf Pavel (1, Corinteni, 9,17), "o sarcină ce ți-a fost încredințată".
Astfel, la 26 noiembrie 1944, p.Surdu deschide calea spre Misiunea catolică română celebrând în limba română prima liturghie în Capela bizantină a Părinților Iezuiți. Pe 17 ianuarie 1946, Misiunea catolică, situată în str Raynouard n°9, Paris 16e, este recunoscută în mod oficial de Prefectura din Paris. Iar pe 26 ianuarie a aceluiași an, este cumpărată si amenajată clădirea din str Ribera n°38, arondismentul 16, unde se deschide la 1 octombrie si un cămin pentru primii studenți bursieri, a cărui inaugurare solemnă are loc pe 9 februarie 1947. 

Câteva zile mai târziu, pe 18 februarie 1947, p.Surdu își susține doctoratul la Strasbourg, cu teza L'Eglise, corps du Christ d'après St.Augustin. O săptămâna mai târziu, la 24 februarie 1947, pleacă în România pentru ceea ce prevăzuse a fi o scurtă vizită în țară. Acuzat de “spionaj in favoarea occidentalilor”, cu atât mai mult cu cât începuse prigoana împotriva bisericii greco catolice, p. Surdu a fost arestat în august 1947 si condamnat mult mai târziu pentru refuzul de a-si fi renegat apartenența la biserica greco catolică, care avea sa fie desființată la 1 decembrie 1948. A fost supus la 10 ani de temniță (în două reprize), după care a efectuat diferite munci necalificate.

In absența părintelui Surdu, direcția provizorie a Misiunii de la Paris a fost încredințată la 29 mai 1947 părintelui Todericiu in funcția de vice-rector. 

A urmat, ca preot paroh, Mgr Carol Capros (1 iunie 1949), ajutat de p. Vasile Zapârtan.
Misiunea a celebrat in memoriam, la 1 decembrie 1949, la un an de la desființarea bisericii greco catolice din România, o liturghie solemna în Biserica Madeleine.
La 10 aprilie 1952, Mgr Octavian Bârlea este numit rector al Misiunii. Acesta avea să publice ulterior studiul Les Écoles de Blaj. 200 ans d'existence 1754-1954, Paris 1954.
In decembrie 1953 este creată parohia Sf Gheorghe, avându-l ca rector pe Mgr Gheorghe Cosma si pe părintele Pierre Gherman ca vice-rector si spiritual. 
Acesta din urma isi susținuse în iunie 1953, la Institutul Catolic din Paris, teza de doctor in teologie cu titlul La Latinité des origines chrétiennes en Roumanie. A publicat, de asemenea, numeroase alte studii de teologie, publicate între anii 1954 si 1981, dintre care amintim : l’Ame Roumaine écartelée. Faits et documents, Paris, 1955, Prince Vladimir Ghika, du palais à l'autel et à la géôle, 1955, Le problème de la “coexistence religieuse ”avec le communisme, Bruxelles 1958, L'Eglise Unie de Roumanie, dix ans de persécution 1948-1958, Paris 1958, Pensée romane. Peuple roumain, Paris 1967, Rugăciune si credință, carte de rugăciuni, 1976.

Intelectualii români din exil (si amintim doar câteva nume de legendă : Mircea Eliade, Basile Munteanu, Pierre Sergesco, Emil Turdeanu, Nicolae Herescu) au format încă din 1950 un prim Cerc Literar Român, care se întrunea într-o sală pusă la dispoziție de Misiune. Si tot aici au avut loc conferințe confesionale, precum seara comemorativă din 21 noiembrie 1954 dedicată Mgr Vladimir Ghika, mort în închisorile comuniste. Sau conferința “La liberté et la responsabilité des chrétiens dans l'Eglise post-conciliaire"(10 noiembrie 1966) si cea intitulată  "La persécution, la 'mise hors la loi' de l'Eglise unie à Rome" (8 decembrie 1966).
La 25 noiembrie 1972, Scrisoarea Ordinariatului Catolicilor de rit oriental stabilea atribuțiile Misiunii. 
Se cuvine, de asemenea, să subliniem, în acest An Jubiliar Maniu, 2023, când se împlinesc 150 de ani de la naștere si 70 de ani de la moarte, omagierea acestui mare om de stat patriot în Biserica Madeleine, pe 7 ianuarie 1973, cu ocazia centenarului nașterii sale. 
In 1975, revista Les Chrétiens de l'Est publică un dosar special consacrat bisericii martire :  "L'Eglise roumaine unie – 30 ans de persécution, 1945-75".

Părintelui Gheorghe Surdu i se îngăduie întoarcerea la Paris abia la 15 septembrie 1991, când primește titlul de Monsenior si preia funcția de rector al Misiunii. 

In primii ani după revoluția din 1989, Misiunea si-a continuat menirea de a fi un tărâm de întâlnire a românilor din Paris. Astfel, cu ocazia uneia dintre vizitele regelui Mihai de Hohenzollern la Paris, grădina Misiunii s-a transformat în “curte regală”, in care monarhul si familia sa i-au salutat personal pe fiecare dintre invitați. 

Publicația Lupta a consacrat numeroase pagini Misiunii greco catolice, grație interesului redactorului șef, Antonia Constantinescu, pentru această biserică si a întâlnirii ei spirituale statornice cu Mgr Surdu până la plecarea ei prematură în anul 1999.

Prezența Monseniorului Surdu la evenimentele din viața spirituală pariziană este marcată, cu litere de aur, de un eveniment prezidat de Mgr Jean-Marie Lustiger, cardinalul Parisului, în catedrala Notre Dame, în mai 1996, la care a fost prezent si Mgr Vasile Hossu : celebrarea în limba română a divinei liturghii în rit bizantin, în mijlocul unui număr impresionant de credincioși români. Românește în Catedrala Notre-Dame din Paris a fost titlul emoționant al articolul scris in Lupta de Antonia Constantinescu. 
Mgr Surdu a fost prezent la funeraliile Cardinalului Jean-Marie Lustiger si a altor episcopi francezi. Si, bineînțeles, a fost legat prin rugăciune si prin suflet de biserica greco catolică din țara. 
A închinat un articol, un studiu l-am putea numi, unui moment istoric major pentru biserica greco catolică din România : Împlinirea unui eveniment istoric așteptat de mai bine de două veacuri (Lupta, nr 293, 22 septembrie 1997, p.6), în care salută repatrierea osemintelor episcopului greco catolic Inocențiu Micu Klein, "mândria românilor" (care se aflaseră în biserica ucraineană unită cu Roma, Madona del Pascolo). Comemorarea solemnă a avut loc la 19 octombrie 1997 în Catedrala din Blaj, ridicată la inițiativa lui. Căci, nu întâmplator, Eminescu numea Blajul “ mică Romă”. Iar Ana Blandiana scria : "Primul mileniu al Ardealului este neguros si necunoscut. Al doilea mileniu se numește Inocentiu Micu Klein".
Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de preoție a Cardinalului Alexandru Todea, "mândria noastră, atât în țară, cât si dincolo de granițele ei", Mgr Surdu i-a consacrat Eminenței sale un medalion publicat în Lupta (n°301, aprilie 1999, p.7). Pe când era protopop la Reghin, în 1948 p. Alexandru Todea a fost închis si condamnat pe viață, trecând prin închisorile din Sighet, Râmnicu Sarat, Pitești, Dej si Gherla. Eliberat în 1964, a fost ales de episcopii din clandestinitate Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma. Iar după decembrie 1989, papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit rangul de Cardinal. "Intru multi ani, Stapâne !" îsi încheia Mgr Surdu, in mireasmă sfânta, aceasta prezentare.

Deși după decembrie 1989 au avut loc progrese relaționale între Biserica Ortodoxă si cea Greco catolică din România, persecuțiile împotriva acestei biserici - întemnițarea si martirizarea preoților si episcopilor, confiscarea tuturor bunurilor patrimoniale - nu au fost pe deplin recunoscute. Dar ceea ce deplângea Mgr Surdu în anii care au urmat restabilirii regimului democratic în decembrie 1989 era desconsiderarea de către ierarhia ortodoxă a cererilor de restituire a lăcașurilor de cult (cu excepția PS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului). Si, in acest sens, cităm cele două interviuri acordate de Mgr Surdu Antoniei Constantinescu, în 1997 si în 1999. "Sine ira et studio", spunea el citându-l pe Tacit (Lupta, nr.287, 22 mai 1997), biserica ortodoxă a fost ea însăși supusă prigoanei si ordinelor primite de la regimul comunist. Dar, dacă "politicul a comis acest abuz, politicul este dator în justiție să-l repare". Amintim si cuvintele îndurerate ale lui Serban Demetriu, Creștini ? (Lupta, nr.209, 7 iulie 1997, p.6), în care vorbește despre refuzul episcopului ortodox de Oradea si al lui Teoctist, patriarhul ortodox de atunci, de a acorda așezarea osemintelor Mgr Vasile Hossu, fost episcop greco catolic de Oradea, în cripta Catedralei Ortodoxe din Oradea (care aparținuse inițial bisericii greco catolice).

Vizita papei Ioan Paul al II lea la Bucuresti în mai 1999 a fost un mare eveniment istoric salutat nu numai de biserică, ci, prin simbolul sau geopolitic si confesional, de întreaga lume ca un prim pas, "o deschidere frățească între cele două biserici separate de la 1054". 

Antonia Constantinescu (Lupta, n°301, aprilie 1999, p.7) publică interviul acordat de Mgr Surdu postului de radio Vocea Americii la 1 martie 1999, în care acesta se ruga să se “elimine scandalul dezbinării dintre creștini”, conform credinței afirmate de însuși Sfântul Părinte : "Biserica lui Cristos, fiind un Corp, un Trup viu, e normal să respire la unison, cu cei doi plamâni : răsăritean si apusean".  "Pacea între ierarhia ortodoxă si cea greco-catolică română se va realiza când dreptatea va fi înfăptuită, Opus justitiae pax”, spunea Mgr Surdu. Opinie  împărtășită, în același număr din Lupta de Gabriela Adamesteanu, cunoscută scriitoare si jurnalistă, care, ortodoxă fiind, deplângea faptul ca vizita pontificală nu avea loc si în Transilvania, "gest simbolic care ar fi însemnat si recunoașterea martiriului prelaților greco-catolici care au preferat închisoarea, tortura si deseori moartea în loc sa abjure legătura bisericii lor cu Vaticanul".( Articol reprodus din România literara, 22 martie 1999.) 

Această vizită-evenimet, pe care Teodor Baconschi o considera ca pe "o reîntoarcere a dimensiunii religioase în cetate si în Diplomație", a fost relatată si analizată pe larg de Antonia Constantinescu (Lupta nr.3, iunie 1999, p.4-7).

Interesul pe care aceasta publicație pariziană a românilor din exil l-a acordat activității Misiunii greco catolice si rectorului ei din acea perioadă a fost răsplătit pe plan spiritual de emoționantul In Memoriam pe care Mgr Gheorghe Surdu l-a rostit (publicat ulterior) la plecarea dintre noi a Antoniei Constantinescu în vara anului 1999. Publicația l-a cinstit pe Mgr Surdu până la ultima suflare (23 Aprilie 2001), consacrându-i un articol memorial, scris de Șerban Demetriu, simbolic intitulat Un ostaș al lui Cristos a plecat spre Dumnezeu (Lupta, nr.320, iunie 2001). Mgr Gheorghe Surdu se odihnește în Cimitirul parizian Montparnasse, alături de Mgr Gheorghe Cosma (decedat la 24 octombrie 1992). "Cel ce crede, chiar dacă va muri, va fi viu în această viață. Aceasta viață, dincolo de mormânt, este Împărăția Cerurilor". Aceste cuvinte din Apocalips, (21,3-4), rostite de Mgr Surdu la funeraliile Antoniei, le putem repeta si in amintirea lui. 

La conducerea Misiunii din Paris a venit apoi, începând din 1997, o constelație de tineri rectori, care, ulterior, datorită înaltelor calificări si grație calităților spirituale excepționale, au fost ridicați la înaltul rang de episcop în România. Si ne permitem doar o scurtă enumerare a acestor înalți reprezentați ai ierarhiei greco catolice române.

PS Mihai Frățila  (n. in 1970) a fost Vice-rector al Misiunii din 1997 pâna în 1999. In 2007 a fost numit episcop auxiliar al Eparhiei de Făgărăș si Alba Iulia, iar în 2008 a fost instalat la București. In mai 2014, papa Francisc a ridicat la rangul de episcopie Eparhia Sf Vasile cel Mare de la București, avându-l ca episcop pe PS Mihai Frățila.

PS Claudiu Lucian Pop (n. 1972) a fost vice-rector (1999-2001), apoi rector al Misiunii din 2001 pâna în 2007, când a plecat la conducerea Colegiului Pontifical “Pio Romeno” de la Roma. In Noiembrie 2011 a fost numit episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore. Proclamat în 2011 episcop al Bisericii catolice, titular de Mariamne, a fost ales în 2016 membru al Sinodului Permanent, al cărui secretar permanent a devenit. El este cel care a coordonat ceremoniile consacrate vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc la Blaj în iunie 2019, cu ocazia beatificării celor șapte Episcopi greco-catolici martiri. PS Claudiu Lucian Pop este, începând din anul 2021, Episcop eparhial al Eparhiei de Cluj-Gherla.

PS Cristian Dumitru Crisan (n. 1981) a fost numit rector al Misiunii în 2012. In 2013 a fost desemnat notar al Sinodului Episcopilor greco catolici din România, apoi judecător la Curtea provincială de Primă Instanță a Arhidiecezei de Paris. Titular a două diplome de Master la Institutul Catolic de la Paris si la Universitatea Paris IV (Sorbona), precum si al unui certificat al Institutului de Științe Politice de la Paris. Numit în 2018 Vizitator apostolic pentru românii greco catolici din vestul Europei, deține si funcția de coordonator național al pastoralei românilor greco catolici din Italia. In ianuarie 2020 a fost numit noul Episcop auxiliar de Alba si Fagaras, devenind astfel cel mai tânăr episcop catolic din lume din acel moment.

Amintim, de asemenea, prezenta, ca rector al Misiunii (2008-2012), a părintelui Gabriel Buboi, doctor in teologie. El este in prezent rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno, instituție teologica istorică din Cetatea Sfânta, important loc de spiritualitate destinat tinerilor români de greco catolici, fondat in 1937 de către Papa Pius XI. 

Evenimentele ecleziastice si culturale organizate de Misiune si-au continuat tradiția istorică. Nu semnalam aici decât marea celebrare din catedrala Notre-Dame de la Paris pe data de duminica 26 mai 2013, când a avut loc liturghia anuală a asociației Œuvre d'Orient. Sfânta Liturghie a fost  celebrată de episcopul greco catolic de Lugoj, PS Cardinalul Alexandru Messian, in prezenta Mgr André Vingt-Trois care era si Ordinarul Catolicilor Orientali din Franța. Un vibrant omagiu a fost adus episcopilor martiri români victime ale comunismului, precum si Monseniorului Vladimir Ghika (beatificat la 31 august 2013 la Bucuresti). Au participat PS Claudiu Pop, care a tinut o impresionantă predică, PS Florin Crihmalneanu si PS Mihai Frățila. 

Din 2O2O, rectorul Misiunii este p.Mihai Marina, iar vicar este p.Alin Cîndea. 
Numărul credincioșilor greco catolici români a crescut in mod impresionant in ultimii ani prin venirea și stabilirea în Franța, mai ales în regiunea pariziană, a numeroși români împreună cu familiile lor. Pentru a răspunde acestor noi cerințe pastorale, cei doi prelați oficiază astfel la Paris, atât in parohia din rue Ribera si din rue Michel Ange, cât și in cea de la Blanc Mesnil (departamentul Seine-Saint Denis) si, mai recent, in regiunea Nantes. 
Deosebit de activi, ei participa, de asemenea, la importante oficii din mari biserici pariziene, organizate de Arhiepiscopia de Paris, de care aparțin. Amintim doar cea mai recenta ceremonie desfășurată la Médaille Miraculeuse in mai 2023, prezidata de Mgr Laurent Ulrich, arhiepiscopul de Paris, cu ocazia a zece ani de la beatificarea Mgr Vladimir Ghika. 
Biserica își continuă astfel Misiunea de a păstra tradiția culturală istorică prin organizarea si participarea la diferite evenimente spirituale.

Ileana Verzea

Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu: Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România

 Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România
septembrie 4, 2023

Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu:
https://basarabialiterara.com.md/?p=55360
I. Problematica apartenenței Basarabiei la România a fost analizată în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului exclusiv de pe pozițiile viziunii românești asupra chestiunii. În toate lucrările românești dedicate acestui subiect, vinovăția pierderii de către România a Basarabiei a fost pusă pe seama imperialismului țarist și sovietic. Studiile, articolele și cărțile românești dedicate acestui subiect sunt scrise de pe poziții partizane, pe de o parte, încărcate de patriotismul și dragostea de glie străbună ale istoricilor români, pe de altă parte, de resentimente, chiar de ură, față de cotropitorii țariști și sovietici.
Or, analiza științifică a fenomenului și evenimentelor care au condus la dăinuirea raptului Basarabiei nu se poate face nici cu dragoste, nici cu ură. Istoricul adevărat trebuie să îmbrace roba de judecător imparțial, să se suie pe piedestal și să judece și erorile comise de diplomația românească pe parcursul celor peste două secole de la smulgerea Basarabiei de la neamul românesc. În acest caz, va ieși la lumină și ceea ce a făcut greșit clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului și, mai ales, ceea ce nu au făcut românii pentru reușita proiectului apartenenței Basarabiei la România. Adevărul nu sălășluiește doar într-o singură parte.
Așezând erorile și lipsurile diplomației românești alături de cauzele externe, respectiv de imperialismul țarist și sovietic și de duplicitatea „aliaților” occidentali ai României vom avea o imagine mai clară, care ar putea ajuta o viitoare diplomație românească suverană să redacteze un proiect de reunificare care să aibă sorți de izbândă. Un asemenea proiect național nu se poate realiza cu sufletul, cu pasiuni și cu mofturi, sau cu calcule legate de interese politice trecătoare, ci doar cu rațiunea și cu disponibilitatea la sacrificii, ale căror costuri să fie evaluate corect.
Și fiindcă m-am referit la un viitor proiect de reunificare al Basarabiei cu România, după un studiu îndelungat și aprofundat, eu am ajuns la concluzia că acest proiect nu are șanse de reușită dacă este conceput împotriva Federației Ruse și în cooperare cu inamicii Federației Ruse. Această concluzie a mea supără forțe politice și pe cei care gândesc sub impulsul pasiunilor generate de suferințele îndelungate ale românilor din Basarabia în timpul ocupației țariste și sovietice.
Unioniștii din Republica Moldova, patrioți naționaliști români, cei care au influențat desprinderea Republicii Moldova de fosta URSS, cei care au creat „Podul de flori” și au încercat continuu să facă Unirea, s-au transformat în ultimii ani din naționaliști români în susținători ai globalismului euro-atlantic, în speranța că Republica Moldova va putea adera la UE și că românii de pe cele două maluri ale Prutului se vor reuni în aceeași patrie globalistă euro-atlantică. Acest proiect euro-atlantic de țară a fost intens susținut de serviciile secrete din România, prin puternicele lor agenturi din Republica Moldova, unde s-au scufundat adânc în societate. Dar serviciile secrete din România nu au slujit deloc interesele României profunde, ci s-au pus în slujba celor care au transformat România în colonie și o jefuiesc „la sânge”, în slujba celor care au creat „sistemul ticăloșit” (Băsescu) și au dus la realitatea „statului eșuat” (Johannis).
Conform acestui proiect, Transnistria este parte inseparabilă a Republicii Moldova. Patrioții români din Republica Moldova doresc integrarea euro-atlantică având în componența statului Transnistria cu ale ei trupe ale Federației Ruse și cel mai mare depozit de muniție și armament din Europa. În Transnistria, în mod real, adversarii românismului și unionismului reprezintă peste 95% din populație. Transnistrenii au dorit să fie parte a Federației Ruse, nicidecum a României. De altfel, în întreaga Republică Moldova adversarii unirii cu România sunt majoritari. Nu poți să acționezi în numele libertății, dreptății și democrației ignorând majoritatea.
Acest proiect euro-atlantic nu are șanse de izbândă.
Este necesar un proiect de țară care să-i adune la un loc pe majoritatea locuitorilor Republicii Moldova. Un proiect anti-rusesc nu poate crea numitorul comun necesar succesului proiectului. Din contră, promovarea acestui gen de proiecte nu face decât să sperie și să ostilizeze și mai mult adversarii interni ai unirii cu România și adversarii interni ai modelului euro-atlantic, model piramidal colonial și, de asemenea, ostilizează Federația Rusă, iar ostilitatea Rusiei nu este gestionabilă de către Republica Moldova, de altfel, nici de către România.
La sfârșitul acestui război din Ucraina , pe care Papa de la Roma l-a numit de două ori ca fiind „Al treilea război mondial”, marile puteri ale Lumii se vor așeza din nou la masă și vor decide din nou viitorul, inclusiv și mai ales al estului Europei. Oricât și-ar dori unii care judecă istoria și politica după sentimente și dorințe proprii și nu după judecăți raționale de valoare, Federația Rusia nu va lipsi de la masa la care se vor lua deciziile. În schimb, România nu va fi acolo și nici Uniunea Europeană. Vor fi niște state mari puteri. Proiectul aderării Republicii Moldova la euro-atlantism fiind un proiect contrar intereselor Rusiei, are foarte puține șanse să fie admis. Când marile puteri ale lumii vor dori cu adevărat pacea, pentru că la ora scrierii acestor rânduri decidenții puterilor implicate în conflict nu doresc pacea, atunci nimeni nu va sacrifica acea pace dorită pentru sentimentele unei părți a populației Republicii Moldova, care nu atinge nici măcar 50%. Asta este realitatea pe care au construit-o cele peste două secole de la raptul Basarabiei de la 1812.
Pe de altă parte, admițând presupunerea că Republica Moldova ar adera la UE, prețul ar fi unul uriaș, la fel ca în România și la puțin timp, o foarte mare parte a populației, cu excepția profitorilor regimului ar regreta mult apartenența la colonialismul euro-atlantic. Nu avem nici un motiv să credem că în Republica Moldova evoluțiile s-ar derula altfel decât s-a întâmplat în România.
Nouă, celor din România ni s-au luat toate resursele naturale, ni s-a luat baza materială a statului român, ni s-au dat legi antiromânești, ni s-a distrus intenționat educația, pentru a produce tineri cu creierele spălate, ușor de manipulat, ni s-au luat drepturile colective, am fost grav depopulați (mai suntem efectiv doar 12 milioane de români în țară), suntem colonizați cu venetici din diverse părți ale Asiei și Africii, de toate culorile, religiile și obiceiurile, cu educații și mentalități total diferite de ale românilor, ne-a fost luată întreaga suveranitate națională (toate deciziile care ne privesc sunt luate în străinătate și asumate în numele nostru de slugile colonialiștilor care conduc astăzi România), am fost ocupați militar, am fost îndatorați grav, suntem sărăciți pe zi ce trece, am fost desproprietăriți și prin impunerea politicii de restituiri, în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș se revine la situația proprietății din Evul Mediu și Epoca Modernă, când majoritatea zdrobitoare a proprietăților aparțineau germanilor, ungurilor și secuilor.
Indicatorii sociali din România exprimă falimentul regimului euro-atlantic: avem din nou cel mai mare procent de tuberculoși și de analfabeți din Europa, situații care în decembrie 1989 erau eradicate aproape complet; țara s-a umplut cu tineri care se droghează, prostituția instituționalizată a atins cote uriașe, traficul de persoane este permanent etc. etc. Aș putea să continui cu multe alte mari nenorociri, pe care le rezum cu afirmația că am fost dați înapoi cu mai mult de un secol. Nu este nici o exagerare. După cum spuneam, Republicii Moldova nu i s-ar rezerva un alt statut euro-atlantic.
Nimic nu mă împiedică să rostesc cu glas apăsat această concluzie la care am ajuns după un studiu îndelungat și aprofundat, chiar dacă aceste concluzii ale mele sunt întâmpinate de unele cercuri interesate cu ostilitate. Consider însă că după eșecuri repetate ale proiectelor unificatoare de țară, cei care au dorit unirea de pe ambele maluri ale Prutului, care au elaborat proiecte perdante și nu au reușit în demersurile lor, au datoria să asculte și alte idei de proiecte și au datoria să nu uite că inteligent este numai acela care înțelege și acceptă și ceea ce nu-i convine, sau cel puțin încearcă să o facă.
II. Întorcându-ne cu analiza cauzelor eșecurilor repetate ale proiectelor de readucere a Basarabiei la România, menționez că în perioada imediat următoare raptului Basarabiei la 1812, autoritățile țariste au luat și unele măsuri prin care populației Basarabiei să i se acorde facilități care să o facă să nu regrete raptul. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp. Până în anul 1934, serviciul militar obligatoriu se făcea pe o perioadă de 25 de ani, iar recruții aveau vârsta între 20 și 35 de ani.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri foarte abil gândite au făcut situația din Basarabia mai atractivă decât situația populației Moldovei din dreapta Prutului și au stopat declanșarea oricăror nemulțumiri ale românilor. În paralel, în Basarabia au fost colonizate grupuri numeroase de germani, polonezi și mai ales ucraineni, care nu regretau că Basarabia nu mai aparține Moldovei românești, fiind chiar potrivnici unității românești.
După războiul ruso-turc din anii 1828-1829, Principatele Române au ajuns sub ocupație militară rusă și sub conducerea generalului rus Pavel Kiseleff, iar problema drepturilor Principatului Moldovei asupra Basarabiei nu s-a ridicat cu glas tare în societatea românească.
III. Generația pașoptistă a reușit să răspândească conștiința națională românească la nivelul întregii societăți. Proiectul național românesc a prevăzut ca obiective fundamentale Unirea Moldovei cu Valahia, Independența națională și abia apoi Unitatea națională a tuturor românilor. Strategia pașoptiștilor români a fost aceea de a nu atrage împotrivirea Rusiei față de proiectul național românesc, astfel că readucerea Basarabiei la patria mamă nu a figurat printre obiectivele declarate ale pașoptiștilor.
Totuși, patrioții pașoptiști moldoveni au influențat decidenții francezi, în speță pe împăratul Napoleon al III-lea și pe ministrul de externe, prințul conte Alexandr Walewski, ca în 30 martie 1856, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia să recunoască apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Rusia, învinsă în război, a recunoscut Bugeacul ca fiind parte a Moldovei. Această recunoaștere a fost și a rămas o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
După 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut neapărată nevoie de recunoașterea actului unirii de către toate marile puteri europene, motiv pentru care el nu a ridicat problema apartenenței Basarabiei la Principatele Române.
În cursul războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, armata rusă a pătruns în Dobrogea, a alungat armata turcă și a ocupat provincia. În cadrul Congresului de la Berlin din 1878, care a pus capăt războiului menționat, în cursul tratativelor, delegația română a negociat obținerea Dobrogei, iar Rusia a fost de acord să cedeze Dobrogea României, în schimbul Bugeacului. Astfel, s-a realizat un schimb de teritorii, ceea ce face greu recuperabil acel teritoriu pe care România l-a dat la schimb.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale (1883), regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României. O personalitate importantă care a primit mandat din partea acestui comitet pentru a conduce desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
În anul 1892, prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand, s-a căsătorit cu principesa Maria, fiică a Mariei Alexandrova Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea, soră a viitorului țar Nicolae al II-lea. Politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine a României. Din această cauză, operațiunile României în Basarabia, în scopul declanșării unui curent de opinie favorabil luptei pentru desprinderea Basarabiei de Rusia au încetat. Reamintesc că la nivelul anului 1914 a existat și un proiect româno-rus de căsătorie a prințului Carol, viitorul rege Carol al II-lea, cu marea ducesă Anastasia Romanova, fiica țarului Nicolae al II-lea. Aceste relații de familie între Casa Regală a României și dinastia de Romanov au contribuit și ele la încremenirea oricăror demersuri românești de recuperare a Basarabiei.
Aceste demersuri vor fi demarate doar după căderea țarismului în Rusia și venirea la putere a regimului iudeo-bolșevic.
Dacă până în 1917, România nu acționa pentru recuperarea Basarabiei, parțial pentru că avea o regină jumătate rusoaică, verișoară primară a țarului, după venirea iudeo-bolșevicilor la putere în Rusia și asasinarea întregii familii a țarului, monarhia din România și clasa politică de la București au refuzat categoric să negocieze cu Rusia Sovietică problema apartenenței Basarabiei la România, cu toate că i s-au făcut oferte și promisiuni ferme în acest sens.
Desigur nu excludem în nici fel să menționăm rolul negativ pe care l-au jucat puterile occidentale, Marea Britanie și, mai ales Franța, împiedicând România să-și negocieze propriile interese istorice cu Rusia Sovietică: teritoriile naționale, tezaurul țării și buna vecinătate. Pe 29 august 1920, guvernul sovietic, printr-o scrisoare semnată de comisarul pentru afaceri externe, Gheorghi Cicerin, a transmis guvernului român că singura cale a României de a se înțelege cu Rusia Sovietică și prin care s-ar putea ajunge la semnarea unui tratat sunt negocierile directe între cele două țări. „Noi suntem convinși că este în interesul ambelor părți de a începe de urgență aceste tratative”, se scria în telegrama guvernului sovietic.
Eroarea colosală a Guvernului Regal al României de a nu folosi în nici un fel mijloacele diplomatice pentru a-și reglementa raporturile cu Rusia Sovietică a fost văzută și chiar semnalată și în alte state, inclusiv în Germania. Atitudinea României, ostilă Rusiei Sovietice, a produs efecte negative și a născut riscuri majore de securitate. România nu a obținut nici un beneficiu din abordarea față de Rusia Sovietică a unei linii politice de aroganță, de dispreț și de neacceptare a oricărei cooperări. Regulile diplomației nu permit unui stat mic ca România anului 1917, cu putere mică, cu mari probleme interne și aflată după înfrângeri dureroase în război, să trateze cu respingere un vecin care este o putere mondială de anvergura Rusiei.
Ostilitatea fățișă a României față de Rusia Sovietică, ulterior față de URSS, a fost o cauză majoră evidentă a eșecurilor repetate ale demersurilor românești de recuperare a Basarabiei. Ostilitatea României față de Rusia Sovietică/URSS s-a datorat în cea mai mare parte incompatibilității românilor cu iudeo-bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și s-a aliat cu dușmanul german din primul război mondial.
Cu ocazia înmânării primei Note ultimative sovietice, în iunie 1940, Viaceslav Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român Gheorghe Davidescu faptul că în 1917-1918, când Rusia Sovietică era în impas, România a refuzat să colaboreze, în ciuda mâinii care i-a fost întinsă. Molotov a afirmat că atunci, în anii 1917-1918, România putea obține foarte mult în schimbul a foarte puțin.
IV. De-a lungul timpului, mai ales după 1940, România s-a abținut să promoveze proiecte de recuperare a Basarabiei și datorită faptului că URSS a încurajat Ungaria în a formula pretenții teritoriale față de România, iar eventuala recuperare a Basarabiei ar fi putut fi în ochii puterilor occidentale și ale URSS un argument pentru cedarea Transilvaniei către Ungaria.
V. Ostilitatea Rusiei iudeo-bolșevice față de români era alimentată și de faptul că Lenin, Troțki, Zinoviev & Co, care erau cu toții Kazaro-evrei considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită, ceea ce a produs efecte timp îndelungat. Problema evreiască din România, respectiv efortul evreiesc continuu de a prelua cât mai mult control social-politic, economic și cultural în societatea românească, s-a manifestat și în Basarabia, iar elementul evreiesc din Basarabia a constituit și constituie și astăzi o frână în calea proiectului de promovare a suveranismului românesc și de unire cu România. În România, cei care nu susțin preluarea controlului societății de către evrei, în dauna românilor, sunt declarați antisemiți. Împotriva antisemitismului, care este în cea mai mare parte închipuit de kazaro-evrei, s-au dat legi aspre. În afara acestor legi aspre, cei încadrați la categoria „antisemiți” sunt cenzurați, persecutați și îndepărtați subtil din pozițiile importante în societate.
VI. O altă cauză majoră a eșecului politicii românești privitoare la Basarabia a fost lipsa unor informații vitale privitoare la sprijinul internațional evreiesc, mai ales din SUA, acordat statului sovietic, informație care ar fi avizat regii și guvernul României că statul sovietic va avea durabilitate și este nevoie să fie un „rău acceptat” și să se negocieze cu sovieticii uriașele interese ale românilor.
De asemenea, istoriografia românească nu a precizat până în prezent dacă, imediat după lovitura iudeo-bolșevică de stat, guvernul român a avut informația că Marx și Engels au afirmat drepturile românești asupra Basarabiei. La ora când guvernul sovietic a protestat față de unirea Basarabiei cu România, tezele lui Marx și ale lui Engels erau literă de lege în lumea comunistă internațională. Friedrich Engels a fost tranșant. El a scris că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate…; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt.”
Desigur că această poziție favorabilă românilor exprimată de corifeii mișcării socialiste internaționale ar fi putut să fie valorificată doar în cursul unor negocieri diplomatice, pe care România le-a refuzat în mod repetat.
O altă informație de o foarte importanță pe care nu știm dacă a deținut-o guvernul României a fost cea privitoare la încheierea tratatului între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921. Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”. Acest tratat a anulat integral Tratatul de Pace de la București din mai 1812, prin care Turcia ceda Rusiei provincia Basarabia. Ca urmare, prin denunțarea Tratatului ruso-turc de la București, din mai 1812, s-a creat cadrul de drept internațional necesar unui succes diplomatic românesc privitor la apartenența Basarabiei la România. Dar acest succes nu venea de la sine, ci putea fi valorificat doar prin mijloace diplomatice.
VII. O altă frână în calea proiectelor de revenire a Basarabiei la spațiul românesc a fost aspirația Ucrainei pentru stăpânirea teritoriilor smulse de Rusia țaristă și apoi de URSS de la România. Ucraina a aspirat la aceste teritorii încă de la sfârșitul primului război mondial, când se chinuia să-și încropească o țară, în mare parte bazându-se pe teritorii ale altor popoare. După al doilea război mondial, în anul 1952, la cererea bolșevicilor ucraineni, Stalin a aprobat ca cele trei județe ale Bugeac-ului să fie desprinse de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și să fie alipite Ucrainei. În toată perioada stăpânirii sovietice asupra Basarabiei, demnitarii de partid de etnie ucraineană au fost numeroși la Chișinău și au jucat un rol foarte important în supunerea și deznaționalizarea românilor. Fostul prim-ministru al Republicii Moldova, unionistul Mircea Druc, a declarat că tot ceea ce a făcut mai mult rău românilor din Basarabia s-a datorat ucrainenilor.
VIII. O frână în calea promovării proiectelor de reunire a Basarabiei cu România a constituit-o și faptul că URSS nu a denunțat Tratatul Molotov-Ribbentrop, după încheierea războiului mondial, înfrângerea Germaniei și stabilirea noilor sfere de influență în conformitate cu tratatele încheiate între învingătorii din război, tratate în vigoare și astăzi, pentru că ele nu au fost denunțate niciodată de nici una dintre părți.
După mai mulți ani de tatonări, conducerea României Socialiste a ridicat în cadrul oficial cel mai înalt al țării problema anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, care crea cadrul necesar anulării și a efectelor produse de acel tratat. Astfel, în cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”
Uniunea Sovietică internaționalistă (globalistă) de atunci a reacționat imediat. Astfel, în 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului din România, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de acele înțelegeri pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor că sunt „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza statelor lor, ori că au eșuat.
În perioada ceaușistă, România a ridicat problematica românității Basarabiei și în fața autorităților din SUA.
Începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că: „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.
Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat și el: „În legătură cu Tratatul de bază și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.
Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse și interesele Ucrainei, minimalizând aspirațiile istorice românești.
Or, problema denunțării Tratatului Molotov-Ribbentrop era o problemă de competența Federației Ruse, chiar dacă această țară nu mai deținea teritorii românești, întrucât ea era moștenitoarea de drept internațional a fostei URSS și semnatară a tratatului care trebuia denunțat. În acest fel, Federația Rusă a sprijinit pentru moment Ucraina și menținerea în componența acestei țări a teritoriilor românești. La nivelul anului 2001, conducerea Ucrainei, în frunte cu președintele Leonid Kucima, era favorabilă cooperării țării cu Federația Rusă și cu statele din cadrul CSI. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.
IX. Românii sunt un popor indezirabil pentru toți vecinii săi. Noi trebuie să recunoaștem acest lucru, pentru a putea contracara această realitate moștenită din istorie. Cauzele acestei indezirabilități sunt mai multe, dar principala cauză este faptul că românii sunt urmașii celor mai vechi locuitori ai spațiului carpato-danubiano-pontic, iar toate celelalte popoare venite și așezate în preajma românilor ulterior, respectiv slavii de est, slavii sudici, bulgarii, ungurii și turcii, au dorit să se întindă asupra spațiului românesc și au tânjit mereu, până astăzi, la resursele naturale ale românilor. În îndeplinirea acestor două aspirații ale veneticilor, respectiv teritoriu și resurse, românii i-au încurcat în trecut. În zilele noastre, în timpul regimului globalist euro-atlantic, cel mai păgubos pentru români din întreaga lor istorie, trăim singura perioadă din istorie în care românii nu mai luptă pentru marile lor interese profunde și au încetat să-și apere avuția națională.
Indezirabilitatea românilor în fața vecinilor este o cauză importantă a dificultăților de promovare a tuturor proiectelor românești de țară, inclusiv al celui de unire a Republicii Moldova cu România.
Din această cauză, pentru supraviețuire și dezvoltare, românii, mai precis conducerea României, are nevoie de proiecte de țară specifice, inconfundabile. Modelele străine aplicate mecanic în România sau în Republica Moldova nu au nici o șansă de reușită, ci conduc doar la regres continuu, sau, cu alte cuvinte spus, la „mersul înainte coborând”. Deviza „Vrem o țară ca afară”, introdusă subtil în mentalul colectiv al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, are un sens înșelător. În colonii nu se poate trăi ca în metropole. Prosperitatea din metropole se bazează pe resursele din colonii. În colonii există doar un mic procent de privilegiați, slujitorii colonialiștilor, cei care mențin starea colonială, iar majoritatea este jefuită, colonia în ansamblul ei este jefuită. Educația, patriotismul și spiritul național sunt distruse în colonii cât mai mult posibil. Necunoașterea istoriei este cauza pentru care un număr atât de mare de oameni nu înțelege ce se întâmplă.
X. Consolidarea Republicii Moldova ca și stat suveran și independent, având în componența sa și Transnistria și recunoașterea lui internațională au contribuit la subminarea proiectului de unire a celor două state/teritorii românești.
În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „Podul cu flori”, președintele României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, adus la putere de o lovitură de stat orchestrată de serviciile secrete sovietice, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite și s-a descurajat mult posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară.
În anul 1992, după dezmembrarea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.
XI. Războiului de pe Nistru între românii din Republica Moldova și separatiștii din Transnistria, a fost declanșat în decembrie 1991, imediat după semnarea actului de desființare a Uniunii Sovietice. Războiul a durat până în 1994. Războiul a fost o operațiune specială a serviciilor secrete ale lui Boris Elțîn, făcută cu ajutorul agenturii rusești din interiorul mișcării naționaliste românești și a agenturii serviciilor rusești din Transnistria. Interesul Rusiei a fost acela de a demonstra că românii din Republica Moldova sunt un pericol pentru stabilitatea din această țară a CSI, că România, țara care a refuzat anterior să ratifice tratatul dintre Kremlin și București, ajută militar pe românii din Republica Moldova împotriva transnistrenilor și că este nevoie de o armată rusă de menținere a păcii. Astfel, armata rusă din Republica Moldova nu a mai fost retrasă. Ea deține cel mai mare depozit de muniție, proiectile și armament din Europa și este o frână importantă, chiar decisivă, în calea proiectelor de unire a Republicii Moldova cu România euro-atlantică și o frână la fel de mare pentru aderarea Republicii Moldova la UE.
XII. După ce SUA au fost potrivnice recunoașterii apartenenței Basarabiei la România, timp de aproape un secol, în anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a prezentat tranșant poziția SUA față de proiectul de unire a Republicii Moldova cu România. El a declarat public, în cadru oficial, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova” .
Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul puterii mondiale care domină în prezent România și care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.
XIII. În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele peste trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul românesc din Basarabia a fost convertit la globalism euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului românesc.
Corvin LUPU

Vasile Stoica. Problema Propagandei. Proiect de organizare. 1937

Contracararea antiromânismului

 
I. Necesitatea unei acţiuni sistematice şi tenace de propagandă în străinătate noi abia în timpul din urmă am început s-o simţim şi s-o înţelegem. Înainte de război şi în timpul războiului, guvernele noastre – spre deosebire de guvernele aliaţilor noştri occidentali şi ale vecinilor noştri cehoslovaci, iugoslavi şi chiar bulgari – n-au făcut nimic în această direcţiune. Acţiunea de propagandă românească în Franţa, Italia, Anglia şi America în cursul războiului a fost dusă în întregime de iniţiativele particulare. Abia în preajma şi în decursul Conferinţei de Pace s-a urmat o activitate de informaţii mai susţinută şi mai coordonată. Acţiunea noastră politică şi militară a obţinut, prin tratatele de la Paris, o satisfacţie aproape deplină a revendicărilor noastre naţionale. Opinia publică mondială în 1919 şi 1920 ne-a fost hotărât favorabilă. În privinţa frontierelor româneşti dispoziţiile tratatelor au fost aprobate de către toţi făuritorii opiniei publice anglosaxone, franceze şi italiene. În această atitudine îşi aveau însă partea lor atât obligaţiile contractuale luate faţă de România cât şi simpatia firească faţă de un aliat greu încercat în lupta pentru înfrângerea inamicului comun. Urma deci ca, printr-o acţiune serioasă, metodică şi neîntreruptă, noi nu numai să păstrăm cald interesul opiniei publice occidentale faţă de aspiraţiile noastre, ci totodată să-i punem la dispoziţie toate argumentele obiective, ştiinţifice, pentru susţinerea acestor aspiraţii, clădind astfel o credinţă neclătinată în dreptatea măsurilor cuprinse în tratate. Această acţiune – care în fond este continuarea, cu alte arme, a războiului – ne-a lipsit. Încă în mai 1919 – eram atunci ofiţer, însărcinat cu servicii speciale de legătură între răposatul I. I. C. Brătianu şi delegaţiile engleză şi americană – am arătat, într-o lungă conversaţie şi apoi într-un memoriu adresat răposatului I. I. C. Brătianu, pe atunci prim ministru şi cap al delegaţiei noastre la Conferinţa de Pace, necesitatea unei organizări temeinice a propagandei, preconizând felul cum această organizare ar putea fi făcută. Marele om de stat a recunoscut utilitatea, dar nu şi necesitatea unei astfel de organizaţii; a rămas ca planul să fie luat în consideraţie când evenimentele se vor fi potolit. În martie 1921, văzând acţiunea pe care începeau s-o desfăşoare în Occident ungurii, am insistat din nou în această chestiune pe lângă d. Octavian Goga, pe atunci ministru al Cultelor, şi pe lângă răposatul Take Ionescu, pe atunci ministru al Afacerilor Străine, prezentându-le câte un memoriu amănunţit. Frământările politice n-au permis însă nici de data aceasta înfăptuirea proiectului. 1 ANIC, fond Vasile Stoica, dosar I/90, f. 36-50. Pentru a atrage atenţiunea opiniei publice – în special a celei din Transilvania – asupra necesităţii unei astfel de acţiuni, am publicat, în ianuarie 1922, utilizând memoriile mele precedente, chiar un studiu în organul oficial al „Astrei”, revista „Transilvania” din Sibiu. În fine, în 1922, tot în urma unor lungi discuţiuni cu mine, regretatul I.G. Duca, pe atunci ministru de Externe, a hotărât înfiinţarea unui fel de „direcţiune a presei”, din care apoi, cu modificări succesive, s-a dezvoltat actuala „direcţiune a presei şi propagandei”.

II.

 
Ungurii încă înainte de Marele Război [1914-1918] şi-au dat seama de importanţa propagandei în Occident. Activitatea lor n-a încetat nici în decursul războiului; în Anglia şi în Statele Unite au fost numeroşi aceia care au considerat Ungaria o victimă a politicii agresive germane şi care până în preajma Conferinţei de Pace s-au opus ideii de a dezmembra acest stat. După Conferinţa de Pace, ungurii au pornit imediat lupta contra tratatului de la Trianon. Au dus această luptă până astăzi nu numai cu o rară vigoare, dar şi cu o excepţională metodă şi persistenţă. După ce în primii ani au căutat să dezvinovăţească poporul unguresc de participarea sa la război în cadrul Puterilor Centrale, de la 1923 încoace s-au năzuit să arate că tratatul de la Trianon este o monstruozitate şi că modificarea frontierelor impuse Ungariei de acest tratat este o stringentă necesitate a păcii mondiale. Pentru atingerea scopului urmărit, guvernele ungureşti, susţinute în această operă de toate organizaţiile naţionaliste, au luat o serie de măsuri importante: Au organizat un excelent serviciu de presă pentru străinătate şi, prin membrii legaţiilor şi prin agenţi speciali, au intrat în legătură cu conducerea şi redacţiile tuturor ziarelor importante din Occident, câştigându-le şi influenţându-le. Au organizat o centrală a propagandei, care pe de o parte dirijează organizaţiile revizioniste din Ungaria, pe de altă pate crează şi dirijează un şir întreg de asociaţii „pentru revizuirea tratatului de la Trianon”, „pentru pacea în Europa Centrală”, „pentru autodeterminarea ungurilor”, în marile centre intelectuale şi politice ale statelor occidentale. Au întemeiat încă din 1921 pe lângă universităţile mai importante din Europa instituţii de „cercetări ştiinţifice” cu privire la filologia, istoria, geografia şi literatura ungară – în Viena „Ungarisches Institut”, în Berlin „Ungarisches Institut”, în Roma „Collegium Hungaricum”, în Paris „Institut d’Études Hongroises” –, punându-le la dispoziţie bibliotecile şi materialul documentar necesar în sensul dorit de aspiraţiile ungureşti şi făcând din aceste instituţii instrumente de legătură între universităţile străine şi universităţile şi cercurile ştiinţifice şi politice ale Ungariei şi de difuzare a ideilor conducătoare ale politicii ungare. Au creat şi susţinut catedre de limba şi literatura maghiară la principalele universităţi europene.
 Prin legaţii şi prin agenţi speciali de presă şi propagandă au mijlocit ca universităţile şi societăţile de ştiinţă şi de cercetări sociale din ţările occidentale, din ţările nordice şi din Statele Unite să invite adesea pe profesorii universitari şi pe savanţii unguri distinşi sau pe bărbaţii politici de vază să ţină conferinţe studenţilor, publicului mare sau chiar unor cercuri politice. Au mobilizat în această acţiune atât biserica romano-catolică ungară cât şi bisericile protestante: biserica romano-catolică, în frunte cu cardinalul Seredi (bărbat cu mare vază la Curia Papală), acţionează la Vatican, în cercurile calvine din Franţa, Elveţia, Olanda, Marea Britanie şi America, cea unitară între puţinii dar influenţii ei coreligionari din Marea Britanie şi America, iar cea luterană în Germania şi în ţările scandinave. Au organizat în fiecare an în centrele de opinie publică expoziţii nu numai de artă ungurească, ci şi de material documentar, pentru a demonstra nedreptatea ce s-a făcut Ungariei şi imposibilitatea de a menţine tratatul de la Trianon. Au publicat – în afară de pamfletele de caracter efemer, cărora lumea nu le mai dă atenţie – un număr important de volume, care susţin, cu metode ştiinţifice şi cu mare aparat de argumentare, teza ungurească despre necesitatea revizuirii radicale a frontierelor create prin tratatul de la Trianon. Publică, cu o tenace regularitate, în afară de un mare număr de reviste şi foi de propagandă de valoare minoră, revistele: „Revue de Hongrie”, „Nouvelle Revue de Hongrie”, „The Hungarian Nation” şi „Archivum Europae Centro-Orientalis” în Budapesta, „Ungarische Jahrbuecher” în Berlin (de la 1921), „Corvina” în Roma (de la 1921), „Revue d’Etudes Hongroises” în Paris (de la 1922), „Hungarian Quarterly” în Londra, care, toate, sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi cultural, şi care, prin conţinutul lor, scris parte de savanţi şi literaţi unguri, parte de străini, constituie o colecţie de material documentar, pentru susţinerea revendicărilor ungureşti, aşa de bogată încât, şi numai frunzărind-o, cititorul occidental rămâne impresionat. Au căutat – în special prin invitaţii la excursii de plăcere sau la vânătoare în Ungaria – şi au reuşit să câştige simpatia şi colaborarea multor personalităţi cu autoritate din viaţa gazetărească literară sau politică a ţărilor occidentale, în lupta lor contra tratatului de la Trianon, unii dintre aceştia scriind chiar cărţi întregi în favoarea tezei ungureşti. Au confecţionat o serie de filme cinematografice excelente, unele arătând progresul şi importanţa Ungariei, marea greşeală ce s-a făcut smulgând din corpul ei unele provincii şi necesitatea urgentă de a reconstitui vechea „Ungarie milenară”, altele utilizând subiecte şi vederi frumoase ungureşti, alese anume pentru a câştiga simpatia publicului occidental. În acţiunea lor de propagandă pentru schimbarea frontierelor, ungurii caută totodată să demonstreze inferioritatea culturală, socială, artistică şi etică a cehoslovacilor, a iugoslavilor şi mai ales a noastră. Lupta este dusă în primul rând contra noastră, pe de o parte, deoarece noi, stăpâni ai Transilvaniei, deţinem provincia cea mai scumpă sufletului unguresc, pe de altă parte deoarece noi constituim statul cel mai puternic din jurul Ungariei. În serviciul propagandei s-au pus nu numai toţi savanţii, ci şi toţi bărbaţii politici unguri cu legături peste frontiere. Şi, cum unii dintre aceşti bărbaţi politici au fost şi sunt totodată şi oameni de ştiinţă, influenţa lor în străinătate a fost cu atît mai mare. Amintesc între aceştia pe decedaţii: Albert Berzeviczy, fost ministru al Instrucţiunii, preşedinte al Academiei Ungare şi istoric eminent al epocii Renaşterii, care a dezvoltat o viguroasă activitate în Italia; contele Albert Apponyi, fost ministru al aceluiaşi departament, mare jurist, sociolog şi mai ales orator, a cărui activitate am resimţit-o de la Roma la Londra şi de la Geneva la Berlin, şi baronul Iuliu Vlassics, de asemenea fost ministru al Instrucţiunii, apoi, dintre actualii conducători, pe foştii miniştri Hugo Klebelsberg, Georges Klukacs, Bela Foldes, Emil Nagy, pe actualul ministru al Instrucţiunii Valentin Homan, istoric eminent al Ungariei, pe fostul ministru contele Paul Teleki, profesor universitar şi excelent geograf, şi, mai ales, pe fostul prim-ministru contele Ştefan Bethlen, bun cunoscător al Transilvaniei şi vechi duşman al românismului. Activitatea acestora şi a marelui număr de agenţi mai mărunţi, ai instituţiilor ungare din străinătate – propaganda ungurească a organizat chiar şi restaurante cu bucătărie şi mai ales cu vinuri şi muzică ungurească în unele oraşe mari din Occident – şi a revistelor bine redactate n-a rămas fără rezultate în opinia publică mondială. Dacă în Italia şi în Germania, în urma identităţii de vederi cu privire la respectarea tratatelor şi în urma legăturilor politice dintre guvernele respective, greutăţi importante în calea acestei propagande n-au existat, ea a avut de învins mari piedici în Franţa, în Marea Britanie şi în Statele Unite, unde pe de o parte simpatiile pentru noi din anii războiului nu s-au stins, pe de altă parte spiritul public este mai conservator şi mai prudent. Rezultatele obţinute în Marea Britanie de propaganda ungurească ne arată în modul cel mai clar măsura sforţărilor ungureşti în această chestiune şi devotamentul fanatic de care sunt străbătute toate legaţiile şi toţi agenţii politicii ungureşti în străinătate. În 1920, presa, universităţile şi cercurile politice britanice considerau frontierele stabilite la Trianon ca juste şi corespunzătoare unei normale convieţuiri în Europa Centrală. Acţiunea ungurească a reuşit însă în câţiva ani să clatine această convingere. În universităţi s-au creat centre pentru cultivarea relaţiilor cu Ungaria (în Oxford o Oxford League for Ungarian Selfdetermination, care s-a adresat chiar Societăţii Naţiunilor acuzând România că distruge monumentele ungureşti din
Transilvania), în presă se dă tot mai multă atenţie jalbelor ungare, în Camera Comunelor şi în Casa Lorzilor se ia cuvântul contra vecinilor Ungariei şi se pronunţă cuvântul „revizuire”. În 21 iunie şi 30 august 1927 apar apoi în ”Daily Mail” cele două faimoase articole ale lordului Rothermere – Hungary’s Place in The Sun şi Europe’s Powder Magazine – care dau şi mai mare având propagandei, o serie de volume şi hărţi, tipărite parte în Anglia, parte în America, (Roumania Ten Years After de Comitetul American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase, The Religious Minorities in Transylvania şi Transylvania în 1922 de Louis C. Cornish, The Racial Conflict in Transylvania de John M, Cabot, A Wayfarer in Hungary de George A. Birmingham, The Tragedy of Central Europe de Ashlmead Bartlett, The Tragedy of Trianon de Sir Robert Donald (care ne numeşte, nici mai mult nici mai puţin decât: „an army of brigands”), Justice for Hungary de contele Apponyi şi alţi foşti miniştri, The Minorities in Roumanian Transylvania de Zsombor de Slzasz, hărţile contelui Paul Teleki) completează documentarea tezei. Rezultatul e cunoscut. Însuşi d. Lloyd George, care în februarie 1920 considera nu numai că frontierele noastre sunt juste ci că în chestiunea Banatului ni s-a făcut nedreptate şi se declara gata a funcţiona ca arbitru între noi şi sârbi spre a înlătura această greşeală, a ajuns să spună în octombrie 1927 că frontierele stabilite la Trianon trebuie revizuite, deoarece ele au fost trasate în 1919 „când Aliaţii erau plini de toată amărăciunea unui lung război şi n-aveau decât informaţiuni insuficiente şi nepractice cu privire la situaţia europeană”. Lăsând la o parte atacurile lansate în Casa Lorzilor contra noastră, în repetate rânduri, de lordul Newton, amintesc că în 17 noiembrie 1927 România a fost violent atacată, pe tema optanţilor, de lorzii Buckmaster, Haldane şi Carson, că în prezent peste 200 parlamentari britanici cer revizuirea tratatului de la Trianon şi că ideia revizuirii tratatelor – precum reiese din discursurile de astă toamnă ale d-lui Eden – nu este rău privită nici de către cercurile oficiale britanice. În privinţa acţiunii ungureşti în Statele Unite, care până acum a făcut un mare progres, d. Emil Nagy, fost ministru de Justiţie ungar şi unul dintre cei mai energici conducători ai propagandei, mi-a declarat personal următoarele: „Acţiunea noastră cuprinde şi America, deoarece reprezentanţii acesteia au avut o influenţă decisivă la stabilirea frontierelor, sunt unii dintre creatorii acestor frontiere şi, deci, America, în mod normal, va trebui să aibă şi va avea cuvânt când se va produce revizuirea”. Ideia revizuirii a început să prindă şi în Franţa şi numărul celor care cer rectificarea frontierelor din Europa Centrală e în continuă creştere. Ţin să atrag atenţia asupra unei laturi speciale a situaţiei, ungurii reuşind să pătrundă în universităţi, au reuşit, mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite, să influenţeze întrucâtva şi instrucţiunea tineretului universitar din ultimii zece ani, infiltrându-i convingerea că tratatele de la Paris sunt greşite şi au nevoie de revizuirea şi că în special Europa Centrală a fost balcanizată şi trebuie reorganizată pe baza altor frontiere, restabilindu-se Ungaria Mare, în interesul reconcilierii şi păcii. Întâia şi a doua serie universitară a tineretului astfel îndrumat au ieşit din universitate şi au intrat în viaţa publică: este firesc că, în acţiunea lor viitoare, aceste elemente vor fi conduse de ideile pe care le-au obţinut în timpul studiilor şi, deci, între altele, şi de ideia
înlăturării răului pe care îl constituie, în mintea lor, tratatul de la Trianon. Propaganda ungurească a reuşit, astfel, să asigure aspiraţiilor ungureşti un foarte preţios sprijin şi pentru viitorul apropiat. Rezultatele acţiunii ungureşti în opinia publică mondială şi în cercurile politice ale ţărilor occidentale, deşi nu sunt la înălţimea aşteptărilor Budapestei, sunt, deci, totuşi considerabile şi pot deveni periculoase. Nu poate fi trecută cu vederea însă nici propaganda anti-românească a bulgarilor. Guvernul bulgar, evident, nu dispune de atâtea mijloace ca guvernul unguresc; cu toate acestea, întreţine, atât prin organul său de limbă franceză – „La Bulgarie”, apoi „La Parole Bulgare” – cât şi prin o serie de cărţi abil ticluite, o continuă agitaţiune contra noastră, acuzându-ne de opresiunea şi chiar de stârpirea populaţiei bulgare din Dobrogea, susţinând că frontiera noastră sudică este un atentat la viaţa Bulgariei şi a poporului bulgar şi cerând de asemenea revizuirea. Legaţiile bulgare şi diferiţii agenţi bulgari de propagandă au reuşit să creeze, în special în cercurile engleze şi americane, dar şi în cele franceze şi italiene, opinia că Dobrogea (până la gurile Dunării) este pământ locuit de bulgari şi că o rectificare este necesară. Rezumând situaţia, în urma celor expuse mai sus, putem spune: ideia revizuirii tratatelor este acceptată deplin de guvernele şi de opinia publică din Italia şi Germania, face mari progrese în opinia publică şi în cercurile oficiale ale Marii Britanii, face progrese în opinia publică a Statelor Unite şi începe să se răspândească, încet, şi cu prudenţă, în unele cercuri franceze. Cred util să adaug că propaganda anti-românească a ungurilor ţine de la 1735, când, drept răspuns la memoriile marelui episcop Inocenţiu Micu, ne calomniau în mod infam către Împăratul Carol VI şi către guvernul din Viena şi va ţine cât timp se va citi literatură ungurească: jumătate din operele de bază ale acestei literaturi fiind scrise de autori originari din Transilvania sau tratând subiecte transilvănene, este firesc ca publicul unguresc, adăpat la adeste izvoare, să fie stăpânit de dorul de a relua Transilvania şi să urască pe cei ce deţin această provincie.

III. 

 Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei. Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător nevoilor noastre actuale şi scopurilor noastre de viitor este un departament special al presei şi propagandei, condus de un ministru, membru în guvern, secretar de stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanenţă şi continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului său conform indicaţiilor ce i-ar fi date de către d. Ministru al Afacerilor Externe, de către d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, bineînţeles, înainte de toate, de către M.S. Regele. Acest “Minister al Presei şi Propagandei” va trebui să aibă următoarele direcţii: Direcţia presei, având două secţiuni: secţiunea presei interne, şi secţiunea presei externe. Direcţia propagandei; Direcţia minorităţilor; Direcţia cinematografului şi radiofoniei; Direcţia turismului; Serviciul administraţiei şi al arhivelor.
Atribuţiile acestor direcţii ar urma să fie următoarele: Direcţia presei: Secţiunea presei interne: va urmări cu atenţie presa din ţară, atît pe cea cotidiană cât şi pe cea periodică, aducând conţinutul ei la cunoştinţa guvernului; va facilita presei obţinerea de informaţii exacte; va transmite presei indicaţii despre felul cum anumite evenimente, declaraţii sau articole urmează să fie interpretate din punctul de vedere al intereselor naţionale; va interveni pentru oprirea unor discuţii păgubitoare intereselor ţării sau pentru pornirea unor discuţii sau campanii care pot fi utile sau pot uşura acţiunea guvernului faţă de adversarii noştri externi; va urmări vigilent presa minoritară; va interveni pentru pedepsirea sau suprimarea publicaţiilor care jignesc spiritul naţional şi interesele naţionale. Secţiunea presei externe: va urmări, cu ajutorul ataşaţilor de presă din străinătate, toată presa străină, ţinând seama înainte de toate de interesele româneşti şi va aduce la cunoştinţa guvernului articolele importante precum şi toate informaţiile care pot interesa România; va facilita corespondenţilor de ziare obţinerea saucontrolarea informaţiilor destinate presei străine; va păstra contact cu redactorii rubricilor de politică externă ai presei interne, îi va pune la curent cu chestiunile externe şi le va mijloci întrevederile de care pot avea nevoie; va transmite, prin Agenţia Rador şi eventual prin alte Agenţii, informaţii presei străine; va plasa, prin ataşaţii de presă, informaţii, articole, fotografii, în ziarele din străinătate. Direcţia propagandei: va întreţine relaţii strânse şi continue cu amicii şi cu organizaţiile amice României din străinătate; se va îngriji de scrierea şi publicarea în limbile principale străine a unei serii de cărţi cu caracter strict ştiinţific despre istoria, geografia, viaţa economică, literatura şi arta românească, despre justiţia îndeplinită prin tratatele de pace în Europa Centrală, despre imposibilitatea de a modifica actuala aşezare, va mijloci scrierea de articole ştiinţifice literare sau politice de către bărbaţii noştri de ştiinţă şi de către bărbaţii noştri politici cu autoritate şi plasarea lor în revistele mari din străinătate; se va îngriji de scrierea unor răspunsuri documentate la articolele ce ne-ar ataca în presa străină, în cazul când legaţiile şi ataşaţii de presă n-ar putea răspunde destul de documentat; va răspunde prin pamflete diferitelor pamflete de propagandă ungurească sau bulgară în care vom fi atacaţi; va facilita petrecerea în ţară şi va obţine colaborarea personalităţilor marcante din viaţa politică, literară, ştiinţifică şi gazetărească a marilor ţări occidentale; va organiza conferinţe, expoziţii, prezentaţii artistice româneşti în străinătate şi, după caz, conferinţe, expoziţii şi reprezentaţii artistice ale amicilor noştri din străinătate la noi în ţară; va pune la dispoziţia intelectualilor distinşi şi a societăţilor din străinătate care se ocupă cu simpatie de România literatura şi materialul documentar de care ar avea nevoie şi va conforma sforţările după cum se va desfăşura acţiunea adversarilor noştri.

 Vasile Stoica. Problema Propagandei
Proiect de organizare. 1937
[15 ianuarie 1937] –