APEL. Poziția Forumului Civic al Românilor față de adunarea secuilor de la Sfântu Gheorghe

November 20, 2018 • Forumul Civic al Romanilor din Covasna Harghita si Mures • Views: 179

• Share on Facebook
• Share on Twitter1
• Google+NaNk
• WhatsApp0
• E-mail0

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a reacționat printr-un comunicat de presă cu privire la adunarea secuilor ce a avut loc la Sfântu Gheorghe duminică, 18 noiembrie a.c.. În anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Director al FCRCHM adresează reprezentanţilor societăţii civile şi liderilor formaţiunilor politice maghiare din România un nou Apel privind normalizarea convieţuirii interetnice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

Vezi și PROVOCARE la Sfântu Gheorghe. Adunare secuiască pentru autonomie și scandări împotriva Tratatului de la Trianon

Comunicat

Spre ştiinţă: Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei României

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), organizație care urmărește cu consecvență, prin atitudinile sale civice, prezervarea și afirmarea identităţii comunităţilor româneşti din cele trei judeţe, în special, și ale Transilvaniei, în general, și normalizarea conviețuirii româno-maghiare din zonă, ca reprezentant a 44 de organizaţii culturale și civice din zonă, luând la cunoștință despre conținutul dezideratelor formulate la mitingul pentru autonomia „ţinutului secuiesc”, desfășurat la Sfântu Gheorghe, în 18 noiembrie a.c., reluând poziția sa constantă, exprimată de-a lungul anilor, față de această problematică, transmite următorul comunicat:

În județele Covasna, Harghita și Mureș, ca de altfel în întreaga țară, există cadrul legislativ și instituțional care garantează păstrarea și afirmarea identității ligvistice, culturale și confesionale a tuturor minorităților naționale. Funcționarea formațiunilor politice constituite pe criteriu etnic și exercitarea votului pe baze etnice, caracteristice comunității maghiare din România, duc la o situație captivă a acesteia, prin aceea că asigură menținerea perpetuă la conducerea administrației publice locale a reprezentanților acesteia, în județele unde cetățenii de etnie maghiară sunt numeric majoritari. Această realitate poate crea dezechilibre și manifestări cu efecte nedorite, nedemocratice, ale factorului de putere în plan local, în primul rând, prin exacerbarea și aplicarea discreționară a principiului autonomiei locale, și continuarea demersurilor de constituire practică a unei enclave, deziderate ce contravin armoniei interetnice și legislației Uniunii Europene. Având în vedere configurația etnică a consiliilor locale, este asigurată folosirea de către autoritățile publice locale a limbii maghiare în dezbaterile din ședințele consiliilor, în multe cazuri cu excluderea limbii oficiale; vorbitorii limbii maghiare pot prezenta cereri orale sau scrise și primesc răspunsuri în această limbă; funcționarii autorităților administrative care asigură relația cu publicul folosesc limba maghiară în raporturile lor cu persoanele cărora li se adresează.

În aceste condiții, este asigurată, pe deplin, participarea reprezentanţilor minorităţii maghiare (numeric majoritară pe plan local) la luarea deciziilor ce privesc comunitatea din care fac parte, fie că este vorba despre învăţământ, folosirea limbii în administraţie, mass-media sau cultură; în localitățile în care ponderea minorității maghiare depășește un procent de 20% din totalul populației, există indicatoare bilingve de localitate și firme bilingve la majoritatea instituțiilor de interes public. În România, și în mod deosebit în județele Covasna și Harghita, există forme și mijloace adecvate de predare și studiere a limbii maghiare, la toate nivelurile corespunzătoare, de la învățământul preșcolar, primar, secundar, tehnic și vocațional, la învățământul universitar, până la studiile postdoctorale; predarea istoriei, geografiei și culturii se face în limba maghiară.

Statul Român încurajează promovarea studiilor și a cercetărilor în domeniul limbii maghiare, în universități sau instituții echivalente; există cadrul asociativ necesar pentru  stimularea folosirii limbii maghiare, în toate domeniile vieții publice, printr-un număr foarte mare ONG-uri. De asemenea, pe lângă diversitatea suficientă creată de statul român, în cele două județe funcționează extensii ale unor universități românești de prestigiu, și, ca o suprapunere, două universități ale statului ungar, cu programă și curriculă ce nu poate fi controlată, realitate acceptată ca fapt împlinit în România. În cele două județe se editează numeroase publicații în limba maghiară, de o mare diversitate tematică, asigurându-se finanțarea din fonduri publice, a mijloacelor de comunicare, scrise și audiovizuale.

După decembrie 1989, în zonă funcționează o rețea însemnată de posturi de radio și canale de televiziune în limba maghiară, pe lângă emisiunile zilnice transmise la posturile naționale de radio și tv. Potrivit prevederilor Cartei limbilor minoritare sau regionale, este garantată libertatea de recepție directă a emisiunilor de radio și de televiziune ale țărilor vecine realizate în limba regională sau minoritară din România, în special a numeroaselor posturi din Ungaria (RTL, Radio Kosuth, M1, M2) sau adresate maghiarilor de pretutindeni (așa cum este Duna TV).

Statul asigură, fără nicio restricție, libertatea de expresie și libera circulație a informației în limba maghiară, în unele cazuri cu amenințări asupra integrității teritoriale sau a siguranței publice; există contactele între vorbitorii limbii maghiare din România și Ungaria, în domeniile culturii, învățământului, informației, formării profesionale și educației permanente; există numeroase localități din cele două județe, înfrățite cu localități din Ungaria; pe baza autonomiei locale, consiliile județene și locale asigură fondurile necesare derulării acestor proiecte, prin bugetele proprii.

Limba și cultura maghiară sunt promovate cu succes, în instituțiile și asociațiile culturale care funcționează în zonă, în special prin biblioteci, videoteci, centre culturale și de cercetări socio – umane, muzee, teatre și cinematografe, casele cadrelor didactice, edituri, precum și prin operele literare și producția cinematografică etc.; muzeele din județele Covasna și Harghita funcționează ca muzee etnice, muzee secuiești; centrele culturale județene și case de cultură locale promovează, în principal (uneori exclusiv) istoria, tradițiile și folclorul maghiar; în județele Covasna și Harghita funcționează teatre în limba maghiară.

Există, reglementată și recunoscută, ca un privilegiu excesiv, dubla cetățenie, cu avantaje cetățenești supralicitate pentru maghiarii din România. Se profită de ambiguitatea legislativă a legilor organice, și astfel cei cu dublă cetățenie votează pentru aleșii din două state – România și Ungaria -, inclusiv la alegerile locale, pe când românii își exprimă un singur vot, pentru o demnitate publică, comparativ cu un maghiar cu dublă cetățenie care trimite în Parlamentul European două voturi, pentru două state diferite. În instanțele judecătorești din cele două județe, limba maternă poate fi folosită în justiție, garantându-se tuturor părților și martorilor din procese dreptul de a folosi / a se exprima în limba lor maternă.

În același timp, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a constatat o serie de aspecte care contravin prevederilor legislației europene și naționale. Sunt situații când protecția și încurajarea limbii maghiare se face în detrimentul limbii oficiale române și a necesității de a însuși limba română, în special de către tineri, cazuri evidente care trebuiesc interpretate în viziunea interesului general al societății românești, și a unei egale conviețuiri într-un stat democratic. Există cazuri de discriminare și intoleranță față de limba și simbolurile românești. Numeroase manifestări culturale, științifice, civice se desfășoară doar în limba maghiară, inclusiv unele dezbateri vizând dezvoltarea viitoare a regiunii, organizate doar cu autorități din Ungaria. Sunt editate din fonduri publice, de către unele consilii locale, publicații exclusiv în limba maghiară, sau lucrări de interes public, în limba minorității, fără un rezumat în limba oficială. Uneori, limba oficială nu este folosită în conferințele de presă ale unor demnitari locali. Afișele muzeelor secuiești, teatrelor și instituțiilor de cultură maghiară sunt editate doar în limba maghiară. Au fost cazuri de condiționare a participării la concursurile de ocupare a unor funcții publice, altele decât cele prevăzute de lege, de cunoașterea limbii maghiare.

Unele consilii locale, conduse de reprezentanții formațiunilor politice maghiare, procedează la alocarea discriminatorie a fondurilor pentru proiectele asociațiilor culturale românești referitoare la promovarea istoriei, culturii și limbii române. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a sancționat mai multe primării pentru faptul că paginile oficiale de internet ale comunelor respective erau redactate doar în limba maghiară. Sunt frecvente cazurile de folosire a formelor tradiționale ale toponimiei în limba maghiară și doar după aceea a denumirii în limba oficială.

Campaniile electorale din Ungaria, adresate și maghiarilor din România, prin mass-media ungară receptată și aici, promovează atitudini neloiale, contrare spiritului civic și unei conviețuiri normale, informații deformate referitoare la cultura și istoria poporului român, și care, prin mesajul lor, distorsionează rezultatele alegerilor din România. Sub îngăduința autorităților românești, excedând prevederile legislației europene, se supralicitează un dublu standard, în sensul de a se crea, pe criteriu etnic, autorități/organisme în structura statului român, care împiedică demersuri și inițiative oportune pentru cultura românească în cele două județe. Acestea, împreună cu autoritățile administrației publice locale controlate de formațiunile politice maghiare, procedează la acordarea de denumiri de străzi și instituții ale unor personalități condamnate pentru acțiuni fasciste, ridicarea de monumente de for public cu mesaj nostalgic neorevizionist, aprobarea de semne heraldice cu excluderea simbolurilor românești.

Conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş apreciază că în județele Covasna, Harghita și Mureș prevederile legislației europene sunt respectate integral, membrii comunității maghiare, numeric majoritare, bucurându-se de toate drepturile stipulate în cadrul normativ european în materie, în unele cazuri, acestea devenind privilegii. În același timp, în județele Covasna și Harghita, există situații în care membrii comunității românești, numeric minoritare, sunt discriminați și nu beneficiază de aceleași drepturi, iar statutul limbii române, limba oficială a statului, nu este respectat.

În anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș adresează reprezentanţilor societăţii civile şi liderilor formaţiunilor politice maghiare din România un nou Apel privind normalizarea convieţuirii interetnice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş:

Menţinerea imaginii publice conform căreia, în perioada postdecembristă, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă o zonă cu potenţial conflictual, nu este benefică nici pentru românii locuitori ai acestor judeţe, nici pentru maghiari, aducând grave prejudicii dezvoltării economice şi sociale a celor trei județe, climatului de convieţuire interetnică, bunăstării cetăţenilor şi relaţiilor, pe toate planurile, a zonei cu celelalte judeţe ale României şi cu investitorii străini. Este timpul ca această parte binecuvântată din inima României să se transforme din consumator, în furnizor de stabilitate.

Îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică dintre românii şi maghiarii din aceste judeţe are ca temei buna convieţuire dintre secuii/maghiarii din sud-estul Transilvaniei şi românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Se cunoaşte faptul că Munţii Carpaţi nu au despărţit niciodată locuitorii trăitori de o parte şi de alta a versanţilor acestora, fie români, fie maghiari. Colaborarea dintre români şi secui a reprezentat o constantă a istoriei medievale şi au făcut parte din viaţa cotidiană, chiar şi atunci când, la nivel elitar, s-au manifestat divergenţe. Prin această convieţuire plurietnică şi multiconfesională viaţa oamenilor a devenit mai bogată şi mai plină de sens. Legăturile secuilor cu românii sunt mai profunde, fiindcă ele nu se referă doar la Transilvania, ci şi la Moldova şi Ţara Românească. Raporturile economice au fost dublate de cele politice şi militare.

Este timpul să fie recunoscut, de către liderii civici şi politici ai comunităţii maghiare, faptul că România şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile referitoare la minorităţi asumate prin tratatele internaţionale. La 100 de ani de la Marea Unire, membrii comunităţii maghiare din România au posibilitatea garantată de „a se instrui, administra şi judeca în limba sa proprie” (cu asigurarea translatorilor), „prin indivizi din sânul său”, de a avea reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării „în proporţie cu numărul indivizilor ce îl alcătuiesc”, precum şi „deplină egalitate tuturor confesiunilor religioase”. Deci spiritul extrem de generos al Rezoluţiei de la Alba Iulia este integral respectat.

Este timpul ca toţi susţinătorii inițiativei de extra-teritorialitate denumită „ținut secuiesc” să înţeleagă că acest deziderat nu poate fi niciodată acceptat de români. Maghiarii din zonă au toate condiţiile pentru a-şi prezerva şi afirma identitatea etnică şi culturală chiar şi fără un fals şi artificial ideal de autonomie prin care se revendică drepturi colective şi alte privilegii de stăpânitori exclusivi ai zonei, iar românilor din acest spaţiu, care ar fi expuşi să trăiască într-o asemenea autonomie, nu li s-ar acorda nicio şansă de dăinuire – aşa cum s-a văzut în istorie, în epoca dualismului austro-ungar şi în timpul Dictatului de la Viena. În realitate, minoritatea maghiară din județele Covasna, Harghita și Mureș domină zona din punct de vedere politic, economic şi cultural, iar necesitatea de a beneficia de o protecţie juridică specială dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie pentru a-şi conserva şi afirma identitatea etnică sunt tocmai românii din judeţele unde aceştia sunt numeric minoritari.

Solicităm liderilor civici şi politici ai comunităţii maghiare, formatorilor şi liderilor de opinie şi conducătorilor mass-media de expresie maghiară să nu mai promoveze sentimentele de intoleranță faţă de români, să lase copiii maghiari să înveţe limba română pe care şi strămoşii lor o cunoşteau chiar foarte bine, ca pe o a doua limbă maternă, să-i lase pe copii să accepte firesc istoria şi cultura țării în care viețuiesc. Este timpul să fie respectate întocmai prevederile legale referitoare la prioritatea limbii române în inscripţionările publice şi afişarea doar a însemnelor heraldice aprobate legal.

Apreciem şi respectăm istoria, cultura, tradiţiile, patrimoniul concetăţenilor secui-maghiari, dar reafirmăm adevărul conform căruia, fără istoria, cultura şi patrimoniul românilor din zonă, istoria locală a judeţelor Covasna şi Harghita nu este completă. Aşa cum nu pot fi eludate numeroasele interferenţe culturale româno-maghiare care tocmai dovedesc o convieţuire îndelungată şi apropiată a românilor şi maghiarilor din judeţele Covasna şi Harghita, convieţuire pentru a cărei normalizare, din respect pentru înaintaşi, cât şi pentru urmaşii noştri.

Președinte,                                                                                    Secretar executiv,

Marian Știopu                                                                               Florentina Teacă

FOTO: Grupul statuar Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe

Ion COJA. A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

Macron versus Țuțea

Zilele trecute, Emmanuel Macron, președintele Franței, a ținut un important discurs în fața întregii lumi, cu ocazia Centenarului care se împlinea de la încetarea Primuluui Răzbel Mondial. Discurs urmărit cu maximă atenție de întreaga suflare a planetei. Printre cei interesați de spusele președintelui francez m-am numărat și eu, chiar dacă pe Emmanuel Macron nu-l pot considera un „demn reprezentant” al Franței. Dar, vorba franțuzului, faute de mieux…

Pe parcursul discursului său, Macron a considerat potrivit să aducă un elogiu patriotismului de care au fost animați toți combatanții din WW1, grijuliu foarte să adauge în comentariul său și câteva vorbe despre noțiunea de naționalism, nu cumva să se confunde... Spre mirarea mea, pentru presidentul Franței cei doi termeni s-ar afla într-un raport antonimic, de excludere, patriotismul fiind „l'exact inverse du nationalisme. Le nationalisme en est la trahison" , adică patriotismul ar fi exact opusul naționalismului, naționalismul constând în dezicerea de patriotismul adevărat.

L-aș întreba pe omologul lui Iohanis al nostru dacă mai are nevoie de cuvîntul șovinism, termen care ne vine în minte fără voia noastră într-o asemenea discuție. După mintea mea, de vorbitor al limbii române, șovinismul este „l'exact inverse du nationalisme”. Nu știu cât de frecvent este în franceză cuvîntul chauvinisme, în limba română este un cuvînt deseori folosit, pentru a desemna „o atitudine politică constând în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și intoleranței naționale, care se bazează pe un naționalism extremist, care are drept scop ațâțarea vrajbei naționale și a urii între popoare sau între naționalități conlocuitoare, propagarea rasismului și exclusivismului național.”

Cuvîntul ne vine din limba franceză și „provine de la numele lui Nicolas Chauvin, un recrut patriot exaltat din armata lui Napoleon I, despre care se spune că ar fi fost rănit de 17 ori în lupte. Idealismul său exacerbat a fost ridiculizat în comedia La Cocarde tricolore (1831, Paris) scrisă de frații Theodore și Hyppolyte Cogniard, unde apărea afirmația "je suis français, je suis Chauvin" (sunt francez, sunt șovin), temă reluată și caricaturizată apoi în numeroase vodeviluri, ocazie cu care s-a impus termenul de Chauvinisme(șovinism), desemnând un patriotism excesiv, total, care se manifestă printr-o admirație sinceră, dar oarbă, nelimitată, necritică, pentru patria sa.”

După cum se vede, în comentariile / definițiile de mai sus, preluate de pe Internet, cuvintele patriotism și naționalism apar ca sinonime mai degrabă decât ca antonime. Antonime chiar în niciun caz! Atât în română, cât și în franceză.

Confuzia din mintea domnului Macron, căruia se pare că-i lipsește din vocabular termenul chauvinisme, are chiar această explicație probabilă: dacă renunți la termenul șovin, șovinism, există riscul de a pune în opoziție ceilalți doi termeni: patriotism și naționalism.

De mai multe ori am atras atenția asupra faptului că în mass media de după 1990, fără excepție, cuvîntul șovinism a dispărut, ca la un ordin. Eu chiar cred că a fost un ordin, un ordin subtil, care a avut drept scop să producă un transfer semantic de la șovinism la naționalism. Adică s-a urmărit compromiterea naționalismului! Ordinul de denigrare a naționalismului se vede că a ajuns și la președintele Franței

Precizăm însă că nu există sinonimie perfectă, limba nu tolerează așa ceva, în timp, cei doi termeni sinonimici ajungând să se diferențieze în chip fatal!

Așadar, se naște întrebarea: care este deosebirea dintre patriotism și naționalism? Această întrebare a constituit subiectul unor discuții pe care le-am purtat în tinerețea noastră cu Petre Țuțea. De câteva ori acesta a depănat una dintre cele mai frumoase amintiri, amintirea unei discuții purtată cu Nae Ionescu, peripatetizând cei doi pe Calea Victoriei, după un curs al marelui brăilean.

Întrebat fiind de către Nae Ionescu „Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?”, Petre Ţuţea i-a răspuns cu maximă promptitudine:

(Citez dintr-un text publicat pe site, cu titlul Pentalogul lui Pere Țuțea:)

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi dea viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa majestatea Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el. (anul 1937)

„Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil. Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românesc, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori universitari se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!”

Să ne întoarcem la perechea de termeni concurenți: patriot și naționalist. Trec direct la concluzia la care am ajuns, ajutați de Petre Țuțea să înțelegem pe ce lume trăim. Postulez deci, în numele celestului nea Petrache:

A fi patriot este o datorie a fiecărui individ. Te naști cu această datorie față de țara al cărei cetățean ești. Ca patriot ești gata să-ți dai viața dacă e nevoie, atunci când ești chemat sub arme, în caz de război, când depui și un jurămînt în acest sens: „Jur să-mi apăr țara și poporul cu prețul vieții mele dacă… etc., etc”

Dacă printr-o întâmplare devii cetățeanul altei țări, ești dator să fii patriot față de acea țară, să-ți dai chiar și viața dacă ajungi sub arme. Legea te obligă să fii patriot!

Situația unui naționalist este alta. Naționalistul din proprie pornire și inițiativă își dedică viața interesului național. Orice individ își păstrează naționalitatea chiar dacă-și schimbă cetățenia. Naționalitatea este un dat dobândit prin naștere. Legea nu te poate obliga să fii naționalist! A fi naționalist este o calitate, o atitudine, o preocupare pe care ți-o asumi și pe care te angajezi față de tine însuți s-o onorezi în orice circumstanță, necondiționat.

Orice individ își păstrează naționalitatea chiar dacă-și schimbă cetățenia. Naționalitatea este un dat dobândit prin naștere. Legea nu te poate obliga să fii naționalist!

Teoretic vorbind, patrioți trebuie să fie toți cetățenii, dar naționaliștii sunt mult mai puțini. Ei se aleg dintre patrioți, dar sunt pe o treaptă superioară. Când Petre Țuțea, la Aiud, a fost întrebat de Alexandru Drăghici, cu un aer condescendent, dumneata ce profesie ai?, a răspuns: „eu sunt de profesie român!” Un răspuns care i-a cutremurat pe toți cei de față, deținuți și temniceri deopotrivă, inclusiv pe ministrul criminal. De unde și definiția naționalistului: o persoană care face din interesul național o preocupare permanentă, un punct de vedere din care se raportează de fiecare dată la provocările vieții și ale istoriei.

Naționalismul este superlativul patriotismului, nu forma decăzută a acestuia. Șovinismul este atitudinea excesivă, paranoică, a unui patriotism declarat și, într-adevăr, trădat! Apanaj al unor minți împuținate, al unei educații precare, superficiale.

Cu ani în urmă, fratele meu Aurel Coja, pasionat de genetică, m-a sunat să-mi comunice o informație care nu m-a surprins, dar mi-a mers la suflet: a fost identificată gena naționalismului! A comportamentului uman solidar cu tribul, cu comunitatea în care te naști și trăiești.

A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

Această concluzie, dacă o raportez la titlul acestor rînduri, ne pune dinainte o ultimă întrebare: ca om, cine este mai ...normal dintre cei doi referenți? Țuțea sau Macron?

Ion Coja

Magda Ursache. 1918-2018

Magda Ursache

1918-2018

„Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”

Proverb românesc

Eminenţii intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.

Soldaţii români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul nemţesc dezbrăcaţi.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz , deşi Crucea de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.

În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim „cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „ Nu e chiar aşa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile.De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga şi Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în şedinţa guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit în Transilvania, dar în rândurile româneşti.

Într-o carte - preambul la Centenar, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor”. Şi încă : „Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toţi? Nu şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate.”

Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară „toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?

Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar : „Merităm un centenar decent, fără naţionalisme şi alte porcării” (subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman ( din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’, că , gata, n-avem ţară.

Udemeriştii, tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari, că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupaţie hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Şi mă aştept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai improvizată editură, la docu-romanul Universitatea care ucide. Şi Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluţia”.După un mensonge gros comme le siècle (mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.

Mulţi sunt enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet naţional (germanii,nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor. Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (Camera Sambô, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa istorică şi realitatea mitică.”

N-aş fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţia naţională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional –comunism? „O struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci.”

În aceeaşi carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se îndoieşte de această realitate, dar concede : „Aşa să fie!Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!”(lucr. cit, p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înţeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel ,pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia,nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi ea secundară”.

Ce dacă sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Şi-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”, nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?

Antiromânismul triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment naţional sunt constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărul şi miturile istoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puşi pe dez-naţiune, care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de Alecsandri?

Îţi vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii operativi. Acuma ştiu răspunsul.În ce-l priveşte pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile naţionale” aparţin trecutului,că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.

În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea – zic istorici de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiţi.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională.Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, preşedintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat.Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?

„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovina care ne doare ( cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României, an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homo sovieticus, s-a stins.Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism şi terorism.

Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Şanţurile, Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.

Magda URSACHE

Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

1 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este bine să dormim cu fereastra deschisă? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu o femeie este mai bine.
2 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărar că poetul Maiakovsky s-a împuşcat? Radio Erevan răspunde: Da, este adevărat, pentru că ultimele lui cuvinte au fost: Nu trageţi, tovarăşi.
3 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre capitalism şi comunism? Radio Erevan răspunde: Într-o societate capitalistă omul exploatează omul, în cea socialistă este exact invers.
4 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist? Radio Erevan răspunde: Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat
5 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre basmele ruseşti şi englezeşti? Radio Erevan răspunde: Basmele englezeşti încep cu: A fost odată ca niciodată. Ale noastre încep cu: Va fi odată...
6 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Comunismul se vede deja la orizont, ni se spune. Dar ce este un orizont? Radio Erevan răspunde: Orizontul este o linie imaginară care se îndepărtează de fiecare dată când te apropii de ea.
7 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Poliţia va mai exista încă atunci când va fi construit comunismul? Radio Erevan răspunde: Sigur că nu. Până atunci toţi cetăţenii vor învăţa cum să se aresteze singuri.
8 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărat că în urma dezastrului de la Cernobîl toată conducerea centralei atomoelectrice s-a sinucis? Radio Erevan răspunde: Da, în afara secretarului de partid, care nu a fost găsit acasă!
9 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat ca după accidentul nuclear de la Cernobâl, oamenilor le-au căzut dinţii ? Radio Erevan răspunde: Da, dar nu tuturor, ci numai acelora care nu şi-au ţinut gura.
10 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce se spune că acum capitalismul a ajuns la marginea prăpastiei? Radio Erevan răspunde: Pentru că ne priveşte de sus.
11 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat că în România porumbul creşte ca stâlpii de telegraf? Radio Erevan răspunde: Da, uneori chiar mai des.
12 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim socialismul în Elveţia? Radio Erevan răspunde: Da, dar de ce, ne-au făcut eleveţienii ceva rău?
13 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce ar trebui să facem mai întâi dacă brusc simţim dorinţa de a munci? Radio Erevan răspunde: Doar odihniţi-vă un pic pe canapea. Va trece.
14 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce Lenin purta pantofi obişnuiţi, iar Stalin purta cizme? Radio Erevan răspunde: Pentru că în vremea lui Lenin, Rusia era încă doar până la glezne în rahat.
15 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este durata zilei de lucru într-o ţară socialistă? Radio Erevan răspunde: Desigur, este o zi de muncă de opt ore: de la ora opt a.m. la ora opt p.m.
16 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce este un duet muzical sovietic? Radio Erevan răspunde: Este un cvartet muzical sovietic întors după o excursie în străinătate.
17 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce guvernul nostru nu se grăbeşte să trimită cosmonauţi pe lună? Radio Erevan răspunde: Dacă vor renunţasă se întoarcă?
18 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim comunismul în America? Radio Erevan răspunde: Se poate, dar de la cine vom cumpăra cereale?
19 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este totul ok în Armenia cu carnea? Radio Erevan răspunde: Da, totul este ok cu ea, dar e totul este groaznic fără ea.
20 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce poliţiştii merg mereu pe străzi în echipe de trei? Radio Erevan răspunde: Cei care fac echipă la patrulare sunt întotdeauna aleşi astfel încât unul dintre ei să ştie să citească, altul să ştie cum să scrie, iar cel de-al treilea trebuie să supravegheze pe aceşti doi intelectuali.

SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU

Evreii din Basarabia se bagă și ei!…

30 septembrie 2018

SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU
Опубликовано в Новости

• Пятница, 28 Сентябрь 2018 00:00

Comunitatea Evreiască din Republica Moldova consideră inadmisibile declarații liderului Partidului „Acțiune și solidaritate” Maia Sandu despre criminalul de război Ion Antonescu făcute în cadrul unei emisiuni recente la postul de televiziune TVC21, în care constată că: „el este o personalitate istorică, despre care se poate vorbi şi de bine şi de rău”.
Antonescu este vinovat de exterminarea în masă a evreilor și romilor – în total peste 300 de mii de persoane. El a fost găsit vinovat de crime de război și condamnat la moarte fiind executat în 1946 pentru cele comise. Acest fapt este confirmat de numeroase dovezi și nu poate fi supus denaturării, interpretării sau revizuirii.
Lipsa în legislația Republicii Moldova a sancțiunilor pentru negarea Holocaustului și glorificarea fascismului permite unor lideri de opinie și lideri politici de a nu fi trași la răspundere pentru asemenea fapte, aceștea creîndu-și imaginea publică prin interpretarea sau revizuirea faptelor istorice și incitând la discriminare și ură inter-etnică și inter-religioasă. În zeci de țări, inclusiv în România, negarea Holocaustului și glorificarea criminalilor fasciști și naziști se pedepsește nu doar administrativ, ci și penal (inclusiv prin privațiune de libertate). În ciuda experienței internaționale și existenței proiectului de modificare a Codului penal al Republicii Moldova și a Legii privind libertatea de exprimare privind pedepsirea pentru negarea Holocaustului și glorificarea fascismului, prezentată de Comunitatea Evreiască din Moldova acum mai bine de 8 ani, în Moldova asemenea declarații rămân nesancționate și continuă să facă parte din retorica politică.
Ne amintim cu îngrijorare încercările de a numi una dintre străzile municipiului Chișinău cu numele lui I. Antonescu în anul 2010, la care s-a opus cu vehemență Comunitatea Evreiască din Republica Moldova.
În capitala țării încă din anii ’90 una dintre cele mai vechi străzi poartă numele fascistului Octavian Goga, care a condus Partidul Național Creștin și a insistat asupra „rezolvării problemei evreiești”. În anii ‘37-38 ai secolului trecut, Goga a fost primul ministru al unui guvern pro-fascist orientat spre Germania lui Hitler. Guvernul lui a adoptat legi antisemite și a inițiat „curățirea etnică”. Necătând la practicile internaționale, precum și petițiile cetățenilor, strada nu a fost redenumită.
Mai mult, Paul Goma, un scriitor antisemit, a fost premiat de mai multe ori în Moldova. El a primit titlul de membru onorific al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Uniunea Scriitorilor din Moldova l-a desemnat pentru Premiul Nobel pentru Literatură. La 25 aprilie 2013, P. Goma a primit cetățenia Republicii Moldova.
Reiterăm regretul  în contextul evenimentelor recente, că într-o țară în care au fost exterminați peste 300 de mii de evrei, romi, reprezentanți ai altor grupuri etnice, religioase și politice, legea nu interzice propaganda fascismului, eroizarea criminalilor naziști și negarea Holocaustului. Acest lucru conduce la faptul că în continuare se justifică infracțiunile împotriva păcii și a umanității la posturile naționale de televiziune, apar articolele antisemite și xenofobe și se publică comentarii instigatoare pe Internet, iar străzile din Chișinău poartă numele liderilor fasciști.
Comunitatea Evreiască din Republica Moldova
*
Nota redacției: În urmă cu ceva ani am participat la o discuție despre Holocaust la Chișinău. Cel mai vocal dintre noi a fost un bătrân care se dădea drept reprezentant al comunității evreiești. Doamne, ce-a putut să dea din el! S-a jurat că mai multe rude ale sale au fost făcute săpun de nemți, la Auschwitz! La întrebarea mea: unde sunt cele „peste 300.000 de cadavre” ale evreilor victime ale lui Antonescu, acel reprezentant al evreilor din Republica Moldova a dat răspunsul antologic:  cadavrele evreilor din Transnistria au dispărut mâncate de câini!… Trei sute de mii de cadavre…
La discuții a luat cuvântul și alt evreu, îmi scapă numele, l-am mai pomenit pe acest site, care se bucura de mare respect în grupul de intelectuali români care m-au însoțit la întâlnire. Era cunoscut la Chișinău ca „fost elev al lui Tudor Vianu” la Bucureșt, unde-și făcuse studiile universitare. A vorbit ca un om normal, ca un om care cunoaște valoarea și răspunderile cuvântului rostit public! Conform obiceiului moldovenesc, totul s-a încheiat cu o degustare de vin prelungită, la care a participat și evreul „normal”  cu care mi-a făcut plăcere să descopăr cunoștințe comune, din anii interbelici ai studenției sale.  Ca peste tot și totdeauna: evrei și evrei!…
Cine or fi evreii nerozi care au semnat scrisoarea de protest de mai sus?! Credeam că toți Vainerii și Berișii s-au adunat la București!… Dar de unde?! Au rămas destui și în Basarabia! Nu le-a pierit sămânța!
Amintesc tuturor informația lăsată de Vasile Grossman, evreu, scriitor de talent, corespondent de front, care a intrat în Transnistria în 1944 odată cu Armata Roșie. După câteva zile de documentare la fața locului a relatat cele constatate: Ocupația românească a fost una amabilă cu localnicii și cu evreii! Spre deosebire de comportamentul față de evrei al germanilor și mai ales al ucrainienilor… Din ordinul lui Antonescu, cîțiva criminali, „vînători de evrei”, au fost aduși în fața tribunalului.
ion coja

Extras dintru-un comentariu la acest articol : 
« SS: Faptul ca evreii conduc Ucraina ( premierul Groisman), Rusia si Moldova nu mai este un secret încă din 1945. Ilan Shor e primar la Orhei, tovarășa Tauber e primar in raionul Orhei, premierul Pavel Filip este evreu, generalul KGB din anii 90 din Transnistria BERGMAN a fost evreu, Igor Smirnov la fel, si BIRSTEIN care a cerut la Moscova independenta Moldovei in 1991. Acestia conduc Moldova nu de ieri de azi, nici măcar nu este un secret. Dar ce ați vrea acum?! să vina homosexualii, maia sandu si cei cu dizabilitati mentale din neamul nostru sa conducă!? pai astia ne conduc direct la pierzanie, atat PAS cat si ,,prostul satului,, de la PPDA.»

Dialog Grigore Vieru cu Adalbert GYURIS

Grigore Vieru: http://www.caietesilvane.ro…
Februarie 2009
Am aflat cu mare durere că a încetat din viaţă Grigore VIERU. Am plâns şi voi rămâne trist multă vreme pentru că l-am iubit şi admirat enorm. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am reuşit să vorbesc de câteva ori cu Maestrul Grigore VIERU şi să realizez un interviu de excepţie cu acest OM minunat. Poetul basarabean s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererata, fostul judeţ Hotin, într-o familie de plugari români. Are o bogată fişă biografică. A scris numeroase cărţi şi este printre cei mai de seamă poeţi şi scriitori contemporani,o mândrie în plus că este român. În 12 septembrie, fratele meu Eugen îşi aniversează ziua de naştere. La această dată în 1994 am fost împreună cu fiul meu Cătălin la Bucureşti pentru cunoaşterea capitalei ţării noastre. Atunci l-am zărit, pe stradă, pentru câteva minute pe poetul Grigore VIERU şi nu l-am mai lăsat să plece din sufletul meu. Această imagine m-a urmărit ani şi ani şi abia în anul 2007 s-a produs minunea pentru mine, şi anume. întâlnirea de suflet cu minunatul Om Grigore VIERU. Deşi bolnav, domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu care m-a emoţionat profund. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această discuţie cu un mare artist al neamului românesc.
Adalbert GYURIS: Când a început pasiunea pentru scris şi de unde izvorăşte dragostea pentru poezie?
Grigore VIERU: Sunt născut în 1935 în Basarabia, azi Republica Moldova, într-un sat de pe malul stang al Prutului. Eram o familie nevoiaşă, în fundul grădinii părintești nu aveam un gard propriu-zis, gardul era sarma ghimpată… Cu acest gard ne-a „ajutat” puterea sovietică în 1945… În copilăria mea de după război, cărţi româneşti n-am avut. Este adevărat că existau un fel de cărţi traduse, cum ar fi cea despre Pavlik Morozov. N-aţi auzit despre Pavlik Morozov? Aflaţi că era un pionier cu cravată roşie la gât care denunţase KGB-ului proprii părinţi. În baza unor asemenea cărţi a fost educată generaţia mea în copilărie şi adolescenţă. Pionierii de pe malul Prutului mai aveau o misiune: să supravegheze „sfânta” graniţă, ca nu cumva din partea dreaptă a Prutului să se strecoare la noi vreun „spion” român. Pionier eram şi eu, bineînţeles. Aveam un ochean cu un ochi spart pe care mi-l lăsase un ofiţer al armatei sovietice, armata care trecuse şi prin satul nostru în drum spre România. Stăteam, după război, pitit între salcii cu ocheanul îndreptat spre partea dreaptă a Prutului în aşteptarea spionului… Voiam să devin şi eu un erou, un Pavlik Morozov. N-a mai venit nici un spion. „Spionii” au trecut Prutul cu mult mai târziu: prin anii ’80 ai secolului trecut, în vremea perestroikăi lui Gorbaciov, să-i dea Dumnezeu sănătate. Acei „spioni” se numesc Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Florin Piersic – mari artişti pe care românii basarabeni îi întâmpinau şi-i întâmpină şi azi cu lacrimi de bucurie în ochi. Mai târziu, mai exact în 1967, deci în plin totalitarism sovietic, am scris şi publicat despre acel blestemat ochean un poem care suna astfel:
„Când eram mic, / Cineva îmi dădu un ochean. / Cu el / Toate / Eu le măream. / Măream fărâma de azimă / În 1947 / Până când / Puteam să rup din ea / Jumătate. / Măream şi aduceam / Valurile Prutului / Până când / Mă temeam să intru în ele. / Măream pe „cartinci” / Oameni cu mustăţi, / Până când câmpia umplându-se ca de spice / De mustaţa lor. / Măream vorbele / Până când veneau / Ca un clopot bisericesc. / Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie / Auzeam cum respiră spionii… / Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea jucărie veche. / Azi dimineaţă / Am sfărâmat ocheanul”.
M-am mirat mai apoi cum şi prin ce minune apăruse în acele vremuri un asemenea poem şi mai ales din care strat al fiinţei mele a putut să răsară un asemenea poem, crescând eu însumi pe un pământ cu totul sterp spiritualiceşte şi fiind eu însumi educat în copilărie, în adolescenţă şi chiar în prima tinereţe în spiritul urii faţă de tot ce este românesc. Dragostea mea de poezie cred că vine din copilărie. Cărţile româneşti lipseau într-adevăr cu desăvârşire. Dar nu lipsea folclorul poetic românesc care în Basarabia s-a păstrat pe cale orală. Rudele mele mai apropiate şi mai îndepărtate ştiau să stăpânească bine nu numai coarnele plugului, ci şi vioara şi celelalte instrumente populare: naiul, ţambalul, acordeonul, trompeta. Şi, bineînţeles, versul popular. Nu vă cunosc personal, iubite confrate Adalbert Gyuris, dar am impresia că vă ştiu de două mii de ani. Mă bucur că vă interesează scrisul meu. Mai cu seamă că în prezent traversez o perioadă de vreme plină de încercări. Din scurta biografie ce mi-aţi trimis am aflat că sunteţi născut în 1953 şi că aţi copilărit împreună cu părinţii într-o comună din România, fiind din 1997 stabilit în Germania. Ştiind româna, cred că aţi cunoscut folclorul poetic românesc care, în opinia mea, este ca plasticitate, prospeţime metaforică şi profunzime poate fără egal pe mapamond. Să dăm două exemple:
„Doamne, Doamne, tot zic Doamne, /
Dumnezeu pare că doarme /
Cu capul pe-o mânăstire /
Şi de nimeni n-are ştire”.
Sau:
„Nu credeam eu c-oi ajunge /
Când voi cânta, sâ pot plânge”.
Nu vă aminteşte oare acest distih de celebrul distih al neasemuitului Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”? Apropierea lui Eminescu de aceste două versuri populare este doar o supoziţie a mea. Dar poeme ca Ce te legeni… sau La mijloc… vin direct din creaţia populară. În general, foarte mulţi mari sau geniali creatori s-au inspirat în anumite lucrări din folclor – Creangă, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Enescu, Brancuşi, iar în zilele noastre, compozitorul Tudor Chiriac, basarabean stabilit de câţiva ani la Iaşi, a cărui lucrare muzicală Mioriţa este achiziţionată de postul naţional de radio din Japonia. Eu cred că dacă Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: „Folclorul poetic românesc” şi „Biblia”. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.
A.G.: A fost greu să scrieţi româneşte printre străini?
G.V.: Mi-a fost şi uşor şi greu. Uşor pentru că eu nu am învăţat româna din cărţi, cu dicţionarul în mână, ci din gura mamei, care era analfabetă, dar vorbele ei musteau de frumuseţe lingvistică românească. Astfel vorbeau toate mamele noastre până a fi „moldovenizată” limba română în Basarabia. Verişorul meu Dumitru Blajinu – poate cel mai de seamă lăutar basarabean pe care l-a urmat apoi Nicolae Botgros, la fel de celebru şi el -, fiind întrebat cu mai mulţi ani în urmă care e diferenţa între muzica populară moldovenească şi cea română, a dat un răspuns foarte exact: „Muzica moldovenească din Basarabia este muzica română stricată”. Dumnealui se referea, bineînţeles, la muzica „moldovenească” falsificată, contrafăcută. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre limba „moldovenească”, despre cea schilodită, bineînţeles. Cu mai mulţi ani în urmă, eu definisem într-un interviu limba „moldovenească” astfel: „Limba moldovenească – armata a 15-a de ocupaţie”. Sintagma a fost preluată de regretatul Mitropolit de Ardealului, Antonie Plămădeală, român basarabean şi el, şi una dintre cele mai de seamă personalităţi teologice ale României, dar şi victimă a regimului comunist. Greu mi-a fost sub aspect ideologic. După ce, în 1970, mi-a fost hăcuit întregul tiraj al unei cărţulii pentru copii, („Trei iezi”), din cauza unei poezioare pentru copii în care se descoperise Tricolorul românesc, poezia mea era citită cu lupa de către cenzură. Totuşi, reuşisem să public şi în continuare, în imagini mai mult sau mai puţin cifrate, poeme care erau în totală contradicţie cu exigenţele ideologice ale vremii respective. După o vizită în România, am scris şi publicat următorul poem:

„De-acum aş putea /
Şi fără picioare trăi, /
Da, fără de ele – /
La cine vroiam să ajung /
Am ajuns. /
Şi fără de ochi, /
Da, fără de ei, /
Aş putea să trăiesc – /
Pe cine vroiam să văd /
Am văzut. /
Şi fără de mâini /
Aş putea să trăiesc, /
Da, fără de ele – /
Pe cine vroiam să cuprind /
Am cuprins. /
De-acum şi singur, iubito, /
Ca o pată de sânge pe lespezi, /
Ca o stea ce cade-n neant, /
Ca un vultur pe munţi, /
Da, singur aş putea să trăiesc.

Să ştiti, însă, că mai greu mi-a fost şi-mi este să scriu printre cozile noastre de topor. După numele de botez şi de familie – Adalbert Gyuris – păreţi să fiţi de origine germană sau maghiară. Nu cred că în limba germană sau maghiară există expresia „coadă de topor” sau „să moară capra vecinului”, acestea sunt ziceri curat româneşti. Domnia voastră, cunoscând româna şi scriind româneşte, bineînţeles că ştiţi sensul expresiei „coadă de topor” şi nu este exclus chiar să fi simţit cruzimea ei pe propria piele, simţind totodată şi blajinătatea şi ospitalitatea proverbială a poporului român. Ei bine, tocmai cozile noastre de topor m-au turnat în 1970 (iată încă o dovadă că suntem şi noi români!), tocmai ele mi-au provocat în 2006 un infarct miocardic extins, iar în 2007 – un altul, extins şi el. Din cauza acestor cozi de topor, iată, aproape de 2 ani de zile poposesc prin spitale şi sanatorii. Cea mai zoioasă, cea mai obraznică şi cea mai agresivă coadă se numeşte Mihai Conţiu. Ea atacă zilnic în cotidianul aşa-zis independent „Moldova suverană” tot ce mişcă-n ţara asta: rîul, ramul… Am mai spus-o şi în alte dăţi: personal, nu mă deranjează atât muchia, cât coada toporului. Dacă nu ar fi coada, muchia ar fi neputincioasă. Deşi se zice că trăim în democraţie şi libertate, simt încă vâjâind pe langă urechile mele sau chiar lovindu-mă în tâmple pietrele roşii… Să vă spun o întâmplare legată de aceste pietre. Eram prin anii ’80, secolul trecut, la nunta fiicei unui mare scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, nunta care se celebra în satul mirelui. Nuntaşi ca la moldoveni – la vreo 400 de invitaţi, din care cauză nunta se juca în căminul cultural, ce avea o sală festivă mai încăpătoare. Bucate, tot ca la moldoveni, etajate pe masă, iar vinul curgea gârlă. Era cald înlăuntru. Ieşisem cu Spiridon în curtea căminului să ne răcorim puţin. Un nuntaş, în vîrstă, un ţăran din acel sat, ieşise şi el afară pentru nişte treburi mai delicate… Se dăduse în spatele monumentului conducătorului proletariatului, stropindu-l… „E-e, moşule, chiar aici…” – i-am replicat noi. Moşul ne-a raspuns filosofic: „E-e, o chiatră, ce vreţi…”. Piatra, vâjâind aproape zilnic din cotidianul „Moldova Suverană” pe langă urechile mele, este „chiatra” pe care o stropea acel înţelept nuntaş. Ea ţinteşte nu numai în mine, ci şi în Nicolae Dabija, mai ales în el, în Mihai Cimpoi, în Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Mihai Moraraş, Gheorghe Budeanu, în ex-miniştrii Ion Ungureanu şi Ion Costaş, în istoricii Alexandru Moşanu, Ion Buga, Anatol Petrencu, Anton Moraru, în Dorin Chirtoacă, noul primar al Capitalei, în politicienii Mihai Ghimpu şi Vitalia Pavlicenco şi în atâtea alte personalităţi de cultură sau politice de la noi.
A:G.: Cum a fost întâlnirea cu România?
G.V.: Am trecut pentru prima oara Prutul în 1973 ca membru al unei delegaţii oficiale formate din scriitori ruşi de la Moscova. M-a propus pentru această călătorie oficială unul dintre cei mai de seamă poeţi ruşi pentru copii, Jukov Akim, care mă tradusese în ruseşte. Să ştiţi că printre scriitorii ruşi erau unele personalităţi nobile care ne înţelegeau suferinţele şi chiar ne şi ajutau. Întâlnirea cu România a fost tulburătoare. Era ca şi cum mi-aş fi văzut pentru prima oara părinţii. Citeam toate denumirile de străzi şi de magazine ca pe nişte poeme. Mă ţineam pe străzi de copii de drag de vorba lor – îmi părea că nu vorbesc, ci cântă. Eram mirat ca un copil că pretutindeni se vorbeşte româneşte. Prin librarii nu mai alegeam cărţile, cumpăram totul deodată crezând că a doua zi nu le mai găsesc, iar la Mânăstirile din Moldova şi Bucovina zvonul clopotelor îmi părea o miere care putea fi întinsă pe pâine. Era basmul pe care l-am trăit abia la 38 de ani.
A.G.: Credeţi că poetul poate remodela lumea şi apoi să o retransmită celor ce iubesc poezia?
G.V.: Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă, deşi de două mii de ani Biblia, ca expresie a celei mai tulburătoare poezii, o tot remodelează. Poezia, însă, ne dă o speranţă că lumea poate fi reformată. Ne hrănim de-o veşnicie din această speranţă.
A.G.: În acest sens poetul poate fi un ales?
G.V.: Alesul cui? Alesul lui Dumnezeu? Alesul împăratului? Alesul vremii? Alesul poporului? Poetul este alesul harului său. În istorie aproape că nu există vreun artist care să fie alesul tuturor: şi al lui Dumnezeu, şi al împăratului, şi al poporului.
A.G.: Cum este recepţionată poezia azi în Moldova?
G.V.: În Republica Moldova încă se mai citeşte poezie. Deşi nu are o educaţie poetică profundă şi îndelungă, cititorul basarabean este înzestrat cu mult bun-simţ şi cu destulă intuiţie: el respinge extremele poetice care sunt banalitatea pe de o parte şi ermetismul pe de altă parte. Întotdeauna mi-a fost frică de acest extraordinar cititor. O frică respectuoasă şi rodnică.
A.G.: Care este cea mai mare recompensă cu care aţi fost răsplătit până acum?
G.V.: Nu există o mai mare recompensă pentru un poet decât respectul şi dragostea pentru osteneala sa poetică. Iertaţi-mi, vă rog, nemodestia, dar eu nu m-am aflat niciodată în criză vizavi de aceste valori populare. Cărţile mele s-au tras întotdeauna şi se trag şi azi, în sărăcia materială în care ne zbatem, în mari tiraje. Şi întotdeauna au fost solicitate – şi cele pentru copii şi cele pentru maturi. Trăind numai din scris, am fost, din păcate, până mai ieri destul de sărac, deşi am trudit în sudoarea frunţii şi am adus statului destui bani. Nu mi-a fost ruşine de sărăcie. Să le fie ruşine celora care n-au ştiut sau n-au vrut să-mi răsplăteasca, material, munca celor 50 de ani de istovitoare trudă: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la debutul editorial.
A.G.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul?
G.V.: Patriotismul nostru se deosebeşte radical de patriotismul altor popoare. Patriotismul nostru înseamnă apărarea permanentă a Limbii Române, a Bisericii strămoşeşti şi a Istoriei românilor – valori aflate necontenit în mare primejdie.
A.G.: Credeţi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei din Moldova?
G.V.: Se cam deosebesc. Românii din România stabiliţi, bunăoară, în Grecia visează să ajungă cu traiul la Paris ori la New-York. Românii basarabeni visează să ajungă în România de peste Prut – poate că anume acest vis a ţinut vie flacăra spiritualităţii româneşti a unei Basarabii supusă zilnic dezrădăcinării ei în decurs de aproape 200 de ani de înstrăinare forţată. Patriotismul nostru nu este o slăbiciune sentimentală, ci o datorie bărbătească.
A.G.: Maestre, vă mulţumesc respectuos pentru acest interviu de mare sensibilitate şi emotie. Toţi cei care v-au atacat vor fi de mult daţi uitării pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi. Domnule Vieru, vă îmbrăţişez cu mult drag, vă stimez şi vă iubesc ca pe cineva din familia mea.
A consemnat, Adalbert GYURIS
Sursa: http://www.caietesilvane.ro…
*
Text recomandat de Florin Șerban