Ion Coja. Limba română virtuală

 Ion Coja

Limba română virtuală

29 iulie 2017|Doctrină naţionalistă, Lingvistică

Limba română virtuală

Deseori am avut acest sentiment, că dincolo de limba română reală, cea vorbită de tot românul şi descrisă cu minuţie de grămătici, mai există o limbă română virtuală, deosebită de limba română ideală. Limba română ideală cuprinde acele enunţuri şi texte care respectă întocmai regulile limbii române, atât pe cele de funcţionare, cât şi regulile de frumuseţe, le-aş numi, deşi sunt greu de formulat normele care stabilesc apartenenţa la o „exprimare frumoasă”, expresivă, indiferent de stilul abordat. Chiar şi stilul administrativ sau juridic poate produce plăcere „degustătorului” de texte, de sintagme şi enunţuri. Ca să nu mai vorbesc de stilul ştiinţific. Pentru stilul ştiinţific generator de texte lingvistice aş propune ca model de expresivitate însăşi Expresivitatea limbii române a lui D.Caracostea. Poate şi Limba română a lui Sextil Puşcariu. Dar limba română virtuală este altceva.

Când vorbesc de o limbă virtuală am în vedere faptul că în fiecare limbă pot fi identificate două tipuri de „reguli”, de fenomene: unele aflate în expansiune, altele în pierdere de teren. Ele se adaugă acelor fenomene care nu dau semne că ar fi afectate de asemenea tendinţe, că ar nutri „intenţii” într-un sens sau altul. Sunt componentele care dau stabilitate limbii, în sensul că într-o perioadă relativ concludentă nu prezintă nici un fel de variaţie în ceea ce priveşte ponderea lor în economia limbii, în structurile acesteia, frecvenţa cu care sunt folosite etc… Le lăsăm de-o parte pe acestea şi ne vom referi numai la primele două categorii. Le putem numi, cum deja s-a făcut, tendinţe: una este tendinţa de restrângere şi chiar dispariţie, cealaltă este tendinţa de a se impune, de a-şi lărgi aria, frecvenţa etc. Cauzalitatea în materie de limbaj este interesată să identifice factorii care determină apariţia acestor tendinţe. Dar cu acelaşi interes ar trebui să cercetăm şi factorii care împiedică aceste tendinţe să fie duse până la capăt. Să se împlinească…

Factorul care acţionează cel mai mult în acest sens este apariţia/existenţa limbii literare şi, o dată cu ea, a unor instituţii care acţionează, uneori programat, pentru conservarea limbii in statu quo nunc est. Apariţia scrisului a fost, pe lângă altele, şi un factor care a tulburat evoluţia naturală a limbilor. Înţeleg prin evoluţie naturală acea evoluţie prin care ar urma să se finalizeze tendinţele existente într-un sistem lingvistic. Nici o limbă nu este un sistem total închis şi încheiat. Împlinit! Ci fiecare limbă este pe cale să… Pe cale să-şi impună dezvoltarea şi finalizarea unor tendinţe de lărgire sau restrângere a unor modele, a unor reguli.

Cam toate regulile limbii se bazează pe sau propun organizarea materialului lingvistic în clase. Clasele între ele contractează relaţii de compatibilitate, respectiv incompatibilitate, a căror aplicare guvernează alcătuirea enunţurilor, a sintagmelor. Majoritatea elementelor limbii rezultă din segmentarea enunţurilor în entităţi (unităţi), segmentele rezultate fiind validate de posibilitatea de a fi introduse în clase. Un număr oarecare de situaţii, când e să operăm o segmentare sau o clasare, nasc însă discuţii (la nivelul grămăticilor) şi incertitudini, ezitări, la nivelul vorbitorilor. Această fatalitate dă fiecărui sistem lingvistic instabilitate în măsura în care se vor găsi vorbitorii capabili să simtă aceste inadvertenţe. De cele mai multe ori aceşti vorbitori activi vor proceda prin extinderea ariei de cuprindere a unei clase, a unei reguli, sau prin descoperirea unui temei (nou) pentru a opera o segmentare inedită.

Aceste operaţiuni, deşi aceleaşi în toate limbile, duc la rezultate diferite în limbi diferite. Mai exact spus, limbile diferă între ele tocmai pentru că ajung la rezultate diferite în „opera” lor de segmentare (a enunţurilor, a planului sintagmatic al rostirii) şi de clasificare a segmentelor astfel dobândite, clasele rezultate având o existenţă pur mentală, psihică, în interiorul codului, în planul paradigmatic, al competenţei. Iar aceste rezultate dovedesc, fiecare în parte, deopotrivă (1) un anumit grad de adecvare la realitate şi (2) o anumită ingeniozitate, variabilă de la un caz la altul. Sentimentul este că propunând o regulă sau alta, o limbă este mai inspirată, mai interesantă în anumite momente ale ei decât în altele. Ca orice – şi acesta este termenul potrivit, creaţie omenească. Nomothetul este mai mult sau mai puţin inspirat. Dar totdeauna este vorba de inspiraţie, de creativitate, de geniu, indiferent ce limbă vom lua în seamă.

Unele „idei” ale nomothetului sunt duse până la capăt, altele sunt abia schiţate. Acestea din urmă sunt cele care te fac să simţi că, pentru fiecare limbă, există un aspect virtual. O română virtuală, în cazul nostru. Chipul acesteia s-ar alege din însumarea unor tendinţe pe care le consideri interesante, că ar aduce un spor de nobleţe şi acurateţe, de ingeniozitate! Bunăoară tendinţa limbii române de a distinge între semnificaţii „concrete” şi „abstracte” a fost dusă până în vecinătatea instaurării unor norme mai vizibile, mai bine conştientizate de vorbitori. Grămăticul are voie să viseze la aceste norme, el primul să le respecte, întristându-se când semenii săi dau înapoi şi neglijează semnele noilor clase, nefiind capabili să le identifice şi să le cultive. Nu este uşor propriu zis să spui cine este de vină că anumite tendinţe, porniri inspirate, sunt părăsite, abandonate. Personal înregistrez cu amărăciune neglijenţa vorbitorilor şi a manualelor şcolare, îndeosebi a manualelor şcolare, faţă de tendinţa limbii române de a distinge între un plural „concret” – rapoarte, vise, nivele, şi un plural „abstract” – raporturi, visuri, niveluri etc. Sper că această tendinţă, moştenită din latină şi sporită în română, nu va dispărea, aşa cum, din păcate, pare să se fi pierdut definitiv o „şansă” extraordinară ivită, la un moment dat, în sistemul articulării.

După cum se ştie, limba română literară, ca şi multe alte limbi care cunosc articolul, foloseşte articolul definit mai ales cu două înţelesuri: (1) pentru a numi o entitate cunoscută, anumită: ceasul arată ora cinci şi un sfert şi (2) pentru a numi o clasă de obiecte: ceasul este indispensabil în ziua de azi. La nivelul limbii române populare a fost însă identificat un articol definit ante-pus, după modelul romanic apusean: ăl, a, ăi, ăle, descendent direct din latinescul ille: ăl cu paie, a bătrână, ăi copii, ăle necazuri. Atestările acestui articol sunt, cam toate, numai cu valoarea (1), „persoană cunoscută”. Credem că nu exagerăm dacă vom identifica astfel o tendinţă (sau, mai corect, o şansă) a limbii române de a folosi articolul definit prepus ăl, a, ăi, ăle (cel, cea, cei, cele) pentru valoarea nominală mai concretă, ăl prieten al meu, ceea ce i-ar fi permis articolului definit postpus să rămână numai cu valoarea de „nume general”, al clasei: prietenul la nevoie se cunoaşte… Tendinţă care nu a avut timp sau putere(?) să se dezvolte şi să se impună. În actualele condiţii în care evoluează limba română nu mai există nici o şansă ca această tendinţă măcar să se menţină, în aşteptarea unui moment prielnic. Româna a ratat astfel ocazia de a propune, probabil, cea mai interesantă distincţie morfologică nominală. Cea mai „intelectuală”! Dar nimic nu ne împiedică să recuperăm această pierdere prin ideea de limbă română virtuală. Este o limbă românească care „n-a fost să fie”! Utilizăm astfel o expresie fără echivalent (uşor de găsit) în alte limbi, expresie în care unii exegeţi interbelici ai fenomenului românesc au văzut rezumatul cel mai succint al destinului românesc… De multe, de prea multe ori n-a fost să fie în viaţa şi istoria neamului nostru. Ceea ce ne-ar îngădui să vorbim, să visăm şi la o istorie virtuală a românilor!

Cu siguranţă putem vorbi despre un suflet virtual, un suflet etnic virtual, al românilor şi al oricărui alt neam. Subiectul acesta este unul dintre cele mai „neştiinţifice”… Îl numesc aşa deoarece nu poate fi cercetat cu vreunul dintre procedeele metodei ştiinţifice!

Limba virtuală este o limbă în care corectitudinea nu este prima grijă a grămăticului, a profesorului. LRV nu admite variante libere ca chibrite-chibrituri, ci va distinge net şi consecvent între cele două forme: vise – visuri, rapoarte – raporturi, preocupându-se să impună ca regulă această „găselniţă” atât de ingenioasă a nomothetului, întărind astfel tendinţa limbii române de a crea un sistem întreg de semne pentru distincţia abstract – concret. Este foarte drept că neglijenţa cu care unii vorbitori încurcă vise cu visuri sau nivele cu niveluri, mai ales când vorbesc cu grija de a nu greşi, pune în pericol reuşita acestui proiect al nomothetului român.

Deunăzi însă am avut o confirmare amuzantă a forţei cu care se impune totuşi acest inspirat model: pe stradă, o cuconiţă foarte dichisită vorbea la telefonul mobil. Probabil că nu ştia că are pe cineva la câţiva paşi în urmă. Am auzit-o lamentându-se: „Mă grăbesc, dragă, să ajung acasă. Am pe cap o mulţime de căcaturi!…” Cu scuzele de rigoare şi amintindu-ne că discutăm despre cuvinte, iar nu despre planul referenţial (obiecte), voi continua comentariul meu: spre deosebire de pluralul masculin, care, pe lângă sensul propriu, mai poate avea şi un sens figurat, „oameni de proastă calitate”: nişte căcaţi!, pluralul neutru, în -uri, cel consemnat mai sus, impune semnificaţiei un caracter abstract indubitabil: „griji şi probleme mărunte şi sâcâitoare”… (Vezi şi perechea sinonimă rahaţi-rahaturi.) Dacă la acest nivel socio-cultural se face atât de corect deosebirea între pluralul în -i şi pluralul în -uri, atunci partida este câştigată, înseamnă că această subtilitate a limbii române a căpătat drept de cetate. (Parcă aşa se zice…)
La fel, LRV va distinge sistematic şi ostentativ(sic!) între (1) datorită şi datorată, adeverit şi adevărat, (2) pomenire şi pomeneală, aburire şi abureală, îndoire şi îndoială, ba chiar între (3) sunt şi îs sau mi-s, între este şi e sau îi, între vocativele băiete, băiatule, băiatu etc., stabilind nuanţe semantice diferite şi constante pentru fiecare dintre formele concurente.
Perechea român – românesc ne va fi de ajutor în discuţia noastră, destul de riscantă, despre conceptul de limbă virtuală. Nu este uşor să justificăm de ce spunem literatura română, dar poezia românească, sau guvernul român, dar sportul românesc etc. Ne este greu de stabilit regula după care alegem să folosim vechiul sufix -esc, atât de român…esc! Dificultatea vine, probabil, din aceea că regula respectivă, de distribuţie a acestui sufix, încă nu există, ci este abia pe cale să se instituie. Aşa cum mijeşte şi cum o „simt” eu, ar urma să deosebească ceea ce este mai mult de ordin exterior (fără –esc) de ceea ce priveşte profunzimea domeniului. Poate şi pentru că derivatul cu sufixul -esc este totdeauna un adjectiv – românesc, rusesc, franţuzesc, englezesc etc., în vreme ce cuvîntul de bază este şi substantiv: român, rus, franţuz etc.

De remarcat că opoziţia pusă în discuţie nu apare la toate etnonimele. La olandez, japonez, finlandez etc., de pildă. Motivul: sunt etnonime care denumesc popoare cu care contactul nostru a fost mai redus, ceea ce nu ne-a permis să sesizăm, să intuim dimensiunea profundă a acelor popoare… Spunem poporul japonez la fel cum spunem poporul român. Dar despre neam spunem că este românesc! Sintagma neamul japonezesc sună straniu, nepotrivit, căci încalcă o regulă a LRV… Este nereperabilă în limba română. Şi asta dintr-un motiv aparent extralingvistic: vorbitorii limbii române nu se simt aşa de buni cunoscători ai fenomenului nipon încât să facă distincţia de mare fineţe dintre „cu şi fără -esc”, adică între popor şi neam. În schimb avem o mulţime de situaţii în care limba română ne pune să alegem între chinez şi chinezesc… Între guvernul chinez şi ceaiul sau zidul chinezesc! Cf. lamentaţia tot mai des auzită „când vom avea şi noi la Bucureşti un guvern românesc?!” Posibil joc de cuvinte intraductibil în cele mai multe limbi: guvernul român nu este totdeauna un guvern românesc…
Românul, ca vorbitor al unei limbi şi trăitor într-o anumită lume, nu este deloc echidistant faţă de lumea referenţială. Adjectivele cu -esc pun o distanţă mai mică între români şi referenţii respectivi. Noi spunem limba română, dar Eminescu spunea limba românească, căci era interesat îndeosebi de „partea netraductibilă” a graiului nostru, de componenta sa neaoşă, exclusiv românească. (Prin sintagma exclusiv românească am simţit că „comit” un pleonasm, adjectivul exclusiv nemaifiind necesar devreme ce am folosit sufixul -esc…) Cu ani în urmă am încercat să ţin un curs special intitulat Ce este românesc în limba română, în ideea că nu tot ce particularizează româna participă organic la individualizarea ei. Nu e întâmplător că limba este română, dar graiul, românesc.
Alt exemplu: în română sunt trei genuri, masculin: un pom – doi pomi, feminin o casă – două case, neutru un car – două care. După cum se vede, neutrul este o combinaţie: masculin la singular – un şi feminin – două la plural. Putem spune că nomothetul român s-a arătat ingenios şi economicos (economie paradigmatică, ar zice André Martinet). Din aceleaşi elemente – forma de masculin singular şi cea de feminin plural, româna obţine un semn gramatical nou, pentru a treia clasă de substantive, fără să complice şi să încarce paradigma nominală. Virtual – după soluţia atât de isteaţă a neutrului, mai rămânea posibilă şi combinaţia feminin singular cu masculin plural: o – doi. Această „şansă” pur teoretică se pare că româna nu a ignorat-o, dovadă cele două celebre substantive desagă şi fragă, care au la singular aspect feminin, iar la plural sunt masculine: o desagă, o fragă – doi desagi, doi fragi. (La aceste două substantive eu l-aş adăgua pe crevetă – creveţi, auzit de mine la nişte români din Germania. Deh, mai mâncători de creveţi decât ceilalţi români…)

Această timidă încercare de a constitui o nouă clasă de substantive ţine de româna virtuală? Nu ne grăbim cu răspunsul. Dar credem că, în principiu, ca să fie aşa, ar trebui ca tendinţa respectivă să aducă limbii române un spor de spiritualitate, de noimă, de ingeniozitate. De farmec şi de …românitate. Prin desagă şi fragă româna dovedeşte că a sesizat posibilitatea de a extinde modelul neutrului prin formula nouă de combinare a formelor de genul masculin şi feminin, apelând la formele rămase libere, nevalorificate. Dar ne e greu să vedem ce viitor ar avea acest vlăstar al morfologiei româneşti, în ce fel ar spori expresivitatea şi exactitatea textului, ingeniozitatea codului.

Altminteri, cazul celor două substantive pare că intră în consonanţă cu …atitudinea pe care deseori o are nomothetul român atunci când este pus să aleagă între două sau mai multe posibilităţi (forme, cuvinte etc.), urmând să păstreze una din „variante”, iar pe cealaltă s-o abandoneze uitării şi scoaterii din uz. Când a avut de ales între vise şi visuri  românul a ezitat şi a găsit cum să le „dea de lucru” la ambele forme de plural, făcând din alternanţa liberă o opoziţie semnificativă. La fel, când un neologism a ajuns în limba română să circule sub două forme de adaptare, operaţie şi operaţiune, chestie şi chestiune, emisie şi emisiune, depresie – depresiune etc., soluţia cea mai simplă era ca unul din termeni să dispară. Românul a ales formula mai …împăciuitoare, mai cumsecade (sic!), păstrând deopotrivă cele două variante şi transformându-le în invariante, în cuvinte diferite, cu o subtilă diferenţă semantică, prea subtilă, din păcate, pentru unii compatrioţi, incapabili să distingă între emisie şi emisiune…. Să sperăm că nu sunt ei cei mai mulţi, iar acest soi de opoziţii se vor menţine şi se vor sistematiza!

Probabil că dubletele de felul timp – vreme, a lucra – a munci, pulbere – praf şi altele, formate dintr-un cuvînt moştenit din latină şi un sinonim slav, denotă aceeaşi capacitate de a găsi uşor utilitatea unor cuvinte şi procedee lingvistice expuse dispariţiei. Mai mult chiar, când, prin regularizarea paradigmei, a fost să dispară una din formele declinării imparisilabice – proces general pe plan romanic, româna nu s-a îndurat şi le-a păstrat, cât a putut, pe amândouă formele: lume şi lumină, oaspe şi oaspete, jude şi judeci, suroră şi soră, iar acolo unde s-a putut a introdus o diferenţere semantică justificativă…
Aşa aş explica şi perechea de neologisme tapiserie – tapiţerie.

Relativ la „ingeniozitatea” care a dus la formula neutrului românesc, prin combinarea unui singular masculin – timpul nostru, cu un plural feminin – timpurile noastre, e de luat însă în seamă şi impasul în care ne aduce câteodată această soluţie ingenioasă: cum e corect? Douăzeci şi unu de state sau douăzeci şi una de state? Vorbitorii ezită, căci dacă state este feminin la plural, atunci, prin acord, trebuie spus douăzeci şi una de state, apariţia lui una intrând însă în contradicţie cu un, un stat. Mie îmi vine să spun douăzeci şi unu de state, dar important este să constatăm că ambele secvenţe sunt folosite, ceea ce pune în evidenţă atât „contradicţia” în care ne aflăm, cât şi – mult mai interesant, faptul că vorbitorii îşi fac anumite calcule, nu aplică mecanic nişte norme, ci sunt capabili, prin comportamentul lor, să „sesizeze” punctul slab al sistemului. În fond, este vorba de a intui corect „ideea care a predomnit la zidirea limbii româneşti”. Din păcate ştiinţa de carte deseori dăunează intuiţiei lingvistice, deformând-o sau chiar anulând-o, lucru uşor de constatat în multe lucrări de specialitate, academice, ştiinţifice.
*
Nu trebuie neglijate însă nici argumentele care ne îndeamnă sau ne obligă chiar să punem frână dinamicii inovatoare în materie de limbă. Unul dintre aceste argumente vizează literatura, scrisă sau orală, ale cărei capodopere şi-ar pierde din valoare şi din puterea de seducţie dacă limba în care au fost concepute, supusă înnoirii sistematice, ar „expira” ciclic, în câteva decenii sau generaţii. Limbajul, ca instituţie conservatoare, trebuie susţinut mai ales în acest sens.
*
Dacă acceptăm ideea de limbă virtuală, avem toate motivele să facem şi pasul următor, adică să vorbim şi de un suflet etnic virtual. Cele două, grai şi suflet, sunt de cercetat laolaltă (…”laolăltuţă”, cum se zice în Oaş!), după o metodologie care nu exclude rigoarea. Subiect vast, de care ne-am apropiat oareşicât, în paginile ceva mai inspirate ale acestei cărţi. Într-o discuţie despre sufletul etnic, cu atât mai mult despre cel virtual, va fi să identificăm nu numai componentele acestei entităţi gingaşe cum nu se poate mai, ci şi factorii care în epoca contemporană acţionează spre a determina comunităţile naţionale să se depărteze de acest sine al lor, să şi-l piardă chiar. Nevrednica acţiune – nu totdeauna conştient purtată, poate avea pentru fiinţa umană, pentru omenire, consecinţe mult mai grave decât cataclismele cu care istoria ne ameninţă în chip vădit: războaie, molimi, crahuri financiare, crize economice etc. Acestălalt, cataclismul spiritual, se produce lent, în forme de manifestare mai puţin explicite, sesizabile abia într-un târziu, post factum, când nu se mai poate face nimic pentru a evita dezastrul, pentru a anula consecinţele ireversibile ale dezinteresului public faţă de componenta cea mai specific umană: spiritul. Atât la nivel individual, cât şi la nivelul comunitar, graiul şi sufletul etnic sunt ţinta unor acţiuni şi activităţi oficiale sau quasi, uneori brutale, alteori subtile, dar insistente şi bine susţinute logistic, cu scopul de a dilua consistența sufletescului din viața noastră privată sau publică. După 22 decembrie 1989 această vastă şi nefastă acţiune se produce în România la vedere, cu brutalitate şi ostentaţie, contând pentru minţile mai rarefiate ale unor compatrioţi ca fiind un efect colateral sau inevitabil al mondializării. Efect acceptabil?… Hotărît inacceptabil, dar acceptat deja, de mulţi!

Ion Coja

Henri ROURE. O frază în plus

 Mă întreb asupra indiferenței președintelui față de ceea ce simte poporul în privința lui… în pofida situației generale a țării, a unei dezavuări electorale, a unor evenimente parlamentare recente și a comportamentului pe care îl afișează, constat că 11% dintre francezi încă au încredere în el! Fără îndoială, este vorba fie despre persoane încă fidele mediilor prezidențiale, fie despre oameni angajați clar într-o viziune de colaborare cu doamna Ursula von der Leyen și cu slujitorii ei euro-federaliști. Unii, în eșaloanele superioare, doresc o asemenea colaborare. Aritmetic, 89% dintre francezi nu au deci încredere în șeful statului… dar unde este spiritul legilor?
Îngrijorarea mea și întrebările mele privind guvernarea țării noastre s-au amplificat odată cu afirmațiile aparent nepotrivite ale noului CEMA. Ele m-ar putea face să imaginez o distopie. În acest scenariu, sau acest vis urât, aș putea concepe o situație politică degradată la extrem, derapaje constituționale accentuate și un angajament excesiv al actualului președinte în favoarea Ucrainei, această țară incertă și îndepărtată. S-ar adăuga, din partea lui, o ostilitate agravată față de Rusia. Aș vedea atunci crescând riscul utilizării armei nucleare. Nu din partea rusă sau din cea a NATO, vă dați bine seama. Responsabilii, în ansamblu, sunt lucizi. Dar ce ar fi de partea puterii executive franceze?
Se spune, într-adevăr, că doar șeful statului poate angaja focul nuclear. Această afirmație este puțin exagerată. Există, evident, măsuri de siguranță. Atât cât putem ști, un cerc restrâns de persoane militare și civile îl consiliază pe șeful armatei după ce îi verifică aptitudinea mentală de a lua o asemenea decizie. Dar astăzi, cum putem fi siguri de obiectivitatea acestor persoane, când constatăm docilitatea absolută a consilierilor politici și diplomatici și, mai ales, a responsabililor militari? Ei ne invită deja să luăm în considerare moartea francezilor într-un război care în niciun caz nu ar fi al lor. Este periculos; este îngrijorător. Desigur, toate acestea sunt irealiste. Este o fabulație.
Totuși… într-un fel, ceea ce a fost spus le amintește celor înverșunați împotriva rușilor că războiul nu ar duce doar la un colaps economic și financiar — deja început fără ca războiul să fi fost declarat — ci și la moartea în masă a cetățenilor. Totuși, nu sunt sigur că scopul acestor afirmații era să trezească o privire mai puțin ranchioasă față de Rusia.
În opinia mea de simplu cetățean, de soldat și de fost comandant, ar fi timpul să restabilim ordinea firescă a lucrurilor în guvernarea Franței. În esență, să revenim la practica constituțională din primele vremuri ale celei de-a V-a Republici. Așa cum autoritatea judiciară trebuie să rămână neutră politic, să rămână „gura legii” și să-și pronunțe sentințele în numele poporului francez, tot astfel autoritatea militară, responsabilă de punerea în aplicare a armelor poporului francez, trebuie să consilieze guvernul în privința utilizării forței și să rămână absolut neutră politic. Singura în măsură să vadă consecințele utilizării armelor, ea trebuie să incite factorul politic la reflecție și prudență. Datoria de rezervă nu poate fi interpretată sau supusă unor modalități variabile. Generalul de Villiers, fost CEMA, a fost admonestat și a demisionat pentru că a spus ceea ce era de datoria lui să spună despre bugetul Armatei. În schimb, noul CEMA, generalul Mandon, a primit sprijinul șefului statului pentru că a evocat cu tărie un angajament major împotriva Rusiei și necesitatea ca Franța să-și restaureze „forța sufletească”. Ea trebuia să fie pregătită „să accepte să-și piardă copiii”. În mod evident, el considera Rusia drept dușmanul nostru. Or, din câte știu, Rusia nu amenință Franța, noi avem încărelații diplomatice cu această țară care, de-a lungul a o mie de ani de contacte, a fost mai des prietena noastră decât dușmana noastră. În toată obiectivitatea, Rusia nu face decât să-și apere interesele în Ucraina, într-un război stârnit de pseudo-Occident. Pe deasupra, în ciuda unei armate puternice, Rusia nu este în măsură să invadeze statele europene. Nu are această intenție, care ar fi putut fi cea a defunctei URSS. Ceea ce a spus CEMA se aseamănă, așadar, cu un angajament politic. Totuși, el nu este responsabil pentru această deviere.
Președintele Republicii îl desemnează pe șeful Statului Major al Armatei și pe șefii de state majore; ceea ce, în sine, este de înțeles din punct de vedere juridic. Textele prevăd: „Președintele Republicii, la raportul prim-ministrului și al ministrului Apărării, văzând Constituția, în special articolul 13; consiliul de miniștri audiat, decretează că «cutare» este numit șef al Statului Major al Armatei începând cu data de…”. Teoretic, i se furnizează președintelui o listă restrânsă. Nu mai este însă cu adevărat așa cum se face această desemnare. Noul CEMA, ca și predecesorii săi recenți, era șeful statului major particular al președintelui Republicii. Această proximitate creează inevitabil legături. Cu atât mai adevărat cu cât, pentru exercitarea acestei funcții, selecția ține cont nu doar de competență, ci și de compatibilitatea umană. Este util să amintim și că executivul poate angaja forțele noastre într-o operațiune externă, iar Parlamentul, informat rapid, poate dezbate, dar nu votează. El nu poate decide decât dacă intervenția depășește patru luni. Deși declararea războiului ține de Parlament, în realitate acest articol 35 din Constituție lasă inițiativa executivului. În acest context, este cert că noul CEMA, în cadrul acestei reuniuni a primarilor din Franța, s-a exprimat conform unei linii impuse de președinte. În mod evident, există aici o deviere instituțională.
În rolul lor, statele majore au sarcina de a planifica răspunsurile la toate amenințările și de a pregăti armatele noastre pentru a le face față. Aceasta este înțelepciunea însăși. Aceste amenințări sunt de toate tipurile. Putem presupune că sunt studiate răspunsurile la amenințări interne și la tot felul de agresiuni împotriva teritoriului și intereselor franceze. CEMA putea, așadar, să amintească această necesitate și să evoce mijloacele indispensabile. Ar fi rămas în misiunea sa. Totuși, nu le revine șefilor militari să aducă comentarii și, cu atât mai puțin, aprobări asupra consecințelor unui demers politic, mai ales unul neaprobat de popor.
În rezumat: pentru CEMA este vorba de a consilia guvernul, apoi de a aplica deciziile și de a executa, dar nicidecum de a comenta sau de a-și exprima public, direct sau indirect, adeziunea (sau ostilitatea). Orice comandant știe că este învestit prin formula rostită în fața subordonaților săi: „Îi vei asculta în tot ceea ce îți va porunci, pentru binele serviciului, executarea regulamentelor militare, respectarea legilor și succesul armelor Franței.” Un asemenea angajament nu lasă loc de interpretare. Aplicarea legii și a regulamentelor.
Constat încă o dată rătăcirile, ocolirea Dreptului și a regulilor și îndepărtarea de spiritul legilor. Este timpul să reorganizăm relațiile în cadrul Statului nostru și, fără îndoială, să avem în vedere, pentru a evita derapajele, un proces de desem­nare a șefului Statului Major al Armatei și a șefilor de state majore care să includă, de exemplu, aleșii națiunii.
Henri ROURE

Inițiativa pentru Apărarea Națiunii Franceze 

Sursa https://idnf.fr/?p=4880

Un Plan Marshal de cucerire a Europei de Est. Similarități

Există multiple asemănări între Planul Marshal, așa cum este analizat de cartea cercetătoarei Annie Lacroix-Riz, și între acțiunea economică a Statelor Unite și a țărilor mari din Europa Occidentală, pe spațiul noilor terenuri de vânătoare cucerite de capitalismul trans-național, după implozia dirijată din exterior a Sistemului Socialist de Stat (SSS). 

Este o minciună prezentarea drept ajutor salvator a implantării întreprinderilor occidentale pe piața economică dezagregată a Europei de Est. Din 1990, egoismul național odată recuperat și relansat, după ce fusese dezavuat de toate doctrinele politice aplicate după 1917 de către Sovietele instalate după războaiele civile provocate de comuniști, în România, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia etc. , fiecare țară a acționat pe cont propriu. Toată această zonă a fost incapabilă să se reorganizeze urgent păstrând și perfecționând structurile instituționale rodate ale  sistemului socialist, din care URSS se retrăsese, pentru a le folosi ca platforme de reorganizare și renegociere descentralizate.
Dimpotrivă, toate ONG-urile implantate de Fundațiile de tip Soros, acționând prin intermediul unor grupuri de intelectuali colaboraționiști, GDS sau alte fundații cu surse în Occident, au difuzat bazele teoretice ale liberalismului libertarian, dizolvant al oricărei solidarități grupale sau comunitare naționale, solidaritate demult slăbită deja prin acțiunea cosmopolitismului comunizant, al exportului de revoluție bolșevică. 

Ideologia bolșevică anticipase trăsăturile multiculturalismului, sub forma internaționalismului proletar. De fapt, bolșevismul sovietic avea trăsăturile sionismului, comunismul într-o singură țară, toate celelalte, din jur, urmând să fie destructurate și subordonate intereselor URSS, ca urmare a efectului revoluției. Desigur, comparația nu merge până la detalii. E vorba doar de metodă și de efecte.
Zona ESTEUROPA a fost deci tratată de Occident, după 1990, ca o colonie globală, o piață de desfacerea a excesului vest-european de bunuri de larg consum, care nu mai puteau fi valorificate pe terenul suprasaturat al economiilor occidentale. 

Alte soluții există. Am formulat un proiect de colaborare sub forma confederației central și est-europene, descentrare, anti-imperiale, de la Laitha-Caucaz. Amănuntele sunt descrise sub titlul O TOPIE realizabilă. Alianța sau Confederația Leitha-Caucaz?

https://arhiva-romanilor.blogspot.com/2025/09/dan-culcer-o-topie-realizabila-alianta.html?view=flipcard

Citiți deci sinteza de mai jos ca un model de acțiune economică și politică, care a stat la baza cuceririi Europei de Est. Nu am proba existenței unui plan similar pentru perioada de dinainte de implozia Estului. Dar cu puțină răbdarea și tenacitate cercetătorii viitorului apropiat vor putea dovedi, pe bază de documente declasificate, existența reală a planului, pe care acum mulți o intuiesc și descriu deja.

Dan Culcer 

Mai jos găsiți o sinteză completă și structurată a tezelo­r și argumentelor principale din Les origines du plan Marshall : le mythe de l’aide américaine de Annie Lacroix-Riz. Rezumatul reflectă pozițiile autoarei (istorică marxistă, cu orientare economico-structuralistă), nu o evaluare a acurateții lor.

---

Rezumatul tezelor principale

Cartea dezvoltă o critică radicală a interpretării dominante a Planului Marshall ca gest generos de reconstrucție europeană. Pentru Annie Lacroix-Riz, Planul Marshall este înainte de toate un instrument al politicii expansioniste americane, conceput mult înainte de 1947 și construit în alianță cu marile corporații americane și cu elitele economice europene conservatoare, pentru a integra continentele occidentale în sfera de influență a SUA și pentru a bloca avansul comunismului.

Autoarea propune patru teze mari:

1. Planul Marshall nu a fost un răspuns spontan la criza postbelică, ci rezultatul unui proiect american vechi, interbelic

Argumente:

• Încă din anii ’20–’30, marile bănci și companii americane (Morgan, Rockefeller, ITT, Ford etc.) ar fi promovat un model de expansiune economică globală, bazat pe:

  • controlul piețelor internaționale,

  • subordonarea economiilor europene ne-autarhice,

  • orientarea lor către importuri americane și investiții americane.

• Elita diplomatică americană ar fi lucrat încă dinaintea războiului la proiecte de „integrare economică atlantică”.

• Planul Marshall ar fi fost, în această cheie, punctul culminant al unei politici structurale, nu o măsură de urgență.

2. Economia Europeană a fost deliberat prezentată ca ruinată pentru a legitima dominația economică americană

Argumente:

• Lacroix-Riz contestă ideea unei Europe complet colapsate. Ea susține că:

  • industriile grele din Franța, Germania de Vest, Belgia etc. aveau capacități importante de reconstrucție;

  • capitalul autohton ar fi dispus de resurse, dar prefera finanțarea externă pentru a evita reformele interne.

• Narativul „Europei în ruine” ar fi fost amplificat pentru a crea acceptare politică a „salvării americane”. 

3. Planul Marshall a consolidat elitele industrial-financiare conservatoare și a blocat reformele sociale postbelice

Argumente:

• Ajutorul era condiționat de:

  • liberalizarea comerțului,

  • convertibilitatea valutară,

  • reducerea controlului de stat,

  • reprimarea forțelor comuniste sau pro-sovietice.

• În Franța, ar fi favorizat marii industriali (de ex. Wendel, Schneider, Renault pre-naționalizare etc.), care își doreau o revenire la ordinea economică antebelică și respingeau programele de planificare economică radicală sau reformele sociale cerute de comuniști.

• Sindicatele de stânga și partidele comuniste ar fi fost excluse sistematic din procesul decizional.

4. Scopul geopolitic major era integrarea Europei de Vest în blocul anticomunist și izolarea URSS

Argumente:

• Planul Marshall este prezentat drept o componentă centrală a Războiului Rece incipiente:

  • formarea unei economii occidentale unice sub conducerea SUA;

  • controlul surselor energetice și al fluxurilor comerciale;

  • consolidarea structurilor ce vor deveni NATO și OECE (viitoare OECD).

• Autoarea subliniază rolul central al informațiilor furnizate de serviciile americane, ale patronatelor și ale serviciilor secrete occidentale în cartografierea riscurilor „comuniste”

Demonstrația centrală a cărții

A. Ajutorul american a fost strict interesat

• Circa 80–90% din fondurile Marshall s-au întors în economie americană sub formă de:

  • achiziții obligatorii de produse americane,

  • comisioane financiare,

  • contracte industriale.

B. SUA au orientat reconstrucția către interesele corporațiilor lor

• Americanii ar fi făcut presiuni pentru:

  • modernizarea industrială pe baza tehnologiilor furnizate de companii americane,

  • crearea unor rețele de distribuție legate de industria lor.

C. Planul Marshall ca instrument de control politic

• Ajutorul era acordat în schimbul marginalizării comuniștilor în guverne.

• Se insistă asupra „epurării inversate”: în locul epurării colaboratoriștilor, s-ar fi favorizat reîntoarcerea unor cadre economice din epoca colaboraționistă, deoarece erau anticomuniste și prooccidentale.

Elemente controversate sau specifice interpretării Lacroix-Riz

Cartea susține o serie de elemente disputate de istoriografia mainstream:

1. Complicitatea sistematică dintre elitele economice occidentale și fascism, înainte și în timpul războiului, pentru a combate comunismul.

2. Relația strânsă între marile corporații americane și cele europene (inclusiv germane), înainte și după 1945.

3. Minimalizarea degradării economice reale a Europei, ceea ce contrazice majoritatea studiilor istorice.

4. O lectură structurală „capital monopolist”, în cheia istoriografiei marxiste franceze (à la Labrousse, Serfati, Bourdieu economic).

Concluzia generală a autoarei

Pentru Annie Lacroix-Riz, Planul Marshall nu este:

• un act altruist,

• o „salvare” a Europei,

• un proiect democratic de solidaritate.

Ci:

• o strategie de dominație economică,

• o reorganizare a capitalismului mondial sub conducere americană,

• un instrument de război rece,

• un mijloc prin care elitele conservatoare ale Europei de Vest s-au re-legitimat și au blocat posibilitatea unei alternative sociale radicale.

t

„La défaite de l’Occident” [Înfrângerea sau eșecul Occidentului] de Emmanuel Todd. Rezumat

Rezumat al „La défaite de l’Occident” [Înfrângerea sau eșecul Occidentului] de Emmanuel Todd

Tema generală

Emmanuel Todd susține că Occidentul nu este doar într-o criză, ci suferă o „înfrângere” profundă și structurală. Acest declin nu este doar geopolitic (pe plan economic și militar), ci și cultural și spiritual — o prăbușire cauzată de nihilism, lipsa unui ethos comun și de dispariția valorilor religioase tradiționale, în special protestantismul.

Principalele argumente

1. Cele „10 surprize” ale războiului din Ucraina

   • Todd deschide cartea analizând războiul dintre Rusia și Ucraina și identifică zece „surprize” semnificative care demonstrează slăbiciunea și haosul occidental: stabilitatea neașteptată a Rusiei, rezistența Ucrainei, colapsul voinței europene, deficiențele industriei militare americane etc. Médias24+2Église catholique en France+2

   • El interpretează invazia rusă nu doar ca pe un act agresiv, ci ca o mișcare strategică într-un context în care Rusia a recăpătat coerență și putere, în timp ce Occidentul este slăbit de interior. Librairie La Procure+1

2. Declinul protestantismului și nașterea nihilismului

   • Pentru Todd, dispariția credinței protestante tradiționale este un factor esențial al declinului occidental. El susține că protestantismul a fost la baza valorilor moderne occidentale — educație, etică a muncii, coeziune socială. TDG+1

   • Această pierdere a credinței duce la ceea ce el numește „religia zero”: o formă de secularizare extremă, fără supliniri ideologice convingătoare, care generează individualism, atomizare socială și o pierdere a sensului colectiv. Église catholique en France+1

   • Din această gaură ideologică răsare nihilismul: fără un fundament religios sau spiritual, occidentalii ar fi pierdut „sensul binelui comun” și ar fi dezamorsați moral, ceea ce face societatea mai vulnerabilă. monde-diplomatique.fr+2Église catholique en France+2

3. Probleme economice și industriale ale Occidentului

   • Todd critică adversarele economice ale Occidentului, în special Statele Unite: spune că PIB-ul american este parțial „fictiv”, datorită financiarizării excesive și a dependenței de crearea de bani, mai degrabă decât de producție reală. TDG+1

   • Declinul industriei americane: Todd consideră că formarea inginerilor este insuficientă, ceea ce afectează capacitatea industrială reală și competitivitatea pe termen lung. TDG

   • În paralel, Rusia — pe care mulți o vedeau ca vulnerabilă — și-a reconstruit o industrie, formează ingineri și produce mai mult grâu decât înainte, arătând reziliență în fața sancțiunilor occidentale. Église catholique en France

4. Criza Europei

   • Europa, în viziunea lui Todd, este victima unui „suicid asistat”: pierderea credinței religioase, criza identitară și fragmentarea socială ar conduce la o Europa slăbită, dezorientată și dependentă de lideri externi. Librairie La Procure+1

   • Germania, însă, ar putea avea potențial de „renăscere” în analiza lui Todd, în funcție de evoluția valorilor și demografiei. Librairie La Procure

   • Marea Britanie este privită ca o „națiune zero” în proces, afectată de financiarizare, dar și de transformări culturale profunde. URN UB Unibe

   • Totodată, regiunile nordice (Scandinavia) experimentează o tranziție paradoxală: de la feminismul puternic la un fel de belicositate, în opinia lui Todd. URN UB Unibe

5. Legitimitatea pierdută a Occidentului și reacția „Restului lumii”

   • Todd argumentează că „Restul lumii” (țări din afara blocului occidental) nu mai vede în Occident un model demn de urmat; mulți regimuri sau societăți preferă autoritarisme mai stabile sau ideologii alternative. Librairie La Procure

   • Rusia apare în acest context ca un bastion „conservator” și stabil, capabil să contracareze hégemonia occidentală și să ofere un model atractiv pentru cei care sunt dezamăgiți de liberalismul occidental. Fnac+1

6. Dezintegrarea valorilor colective și atomizarea societății

   • Todd susține că educația de masă și înalta educație au creat o populație superficială, cu elită intelectuală izolată, care nu mai este solidară cu restul populației. Église catholique en France

   • Fără un ethos comun (o viziune colectivă asupra binelui), puterea politică occidentală devine „pură dinamică de putere”: liderii pot manipula fără un ideal moral împărtășit. Église catholique en France

   • Această atomizare ideologică face societățile occidentale fragile și mai predispuse la conflicte interne, la pierderea coeziunii și la declin în fața altor puteri.

7. Concluzie: Occidentul este „bolnav” și în declin ireversibil?

   • Pentru Todd, Occidentul nu mai are motorul spiritual, economic și cultural necesar pentru a-și menține dominația globală.

   • El vorbește despre o „bataille d'arrêt” (bătălie de oprire) dusă de Rusia: Occidentul, în loc să fie protagonist, este pus pe picior defensiv, iar legitimitatea sa se erodează. France Catholique+1

   • Există un paradox: deși Occidentul a impus timp de decenii valorile sale, tocmai aceste valori (secularizare, individualism) au contribuit la slăbirea sa.

   • Într-un „post-scriptum” al cărții (datat 2023), Todd analizează, printre altele, reacția americană la conflictul din Gaza și vede în ea o confirmare a nihilismului american: o „pulsune pentru violență” fără scop moral, pur instrumental. URN UB Unibe

Evaluare critică și implicații

• Perspective controversate: Cartea a generat reacții mixte. Unii o văd ca pe o analiză provocatoare și profundă, alții critică Todd pentru simpatii proruse sau pentru interpretări ideologice riscante. Wikipédia+1

• Originalitate: Analiza lui Todd este apreciată pentru combinația sa între sociologia religioasă, antropologia demografică și analiza geopolitică — el nu se limitează la o simplă geopolitică, ci explorează rădăcinile culturale și spirituale ale declinului occidental. Église catholique en France

• Apel moral: Todd nu face doar un diagnostic geopolitic, ci lansează un apel moral: dacă Occidentul vrea să revină la relevanță, trebuie să recupereze sensul colectiv, să regândească valorile și să renunțe la nihilism.

Ion COJA. Excelența sa Limba Română

 Excelența sa Limba Română
30 mai 2017|Doctrină naţionalistă, Lingvistică

.
În cartea Îndreptarea Îndreptarului ortografic am susținut că românii s-au cam prostit în ultima vreme, majoritatea dintre ei, cel puțin. Una dintre dovezi este faptul că nu mai sunt în stare să respecte regula după care limba română ne cere să folosim cuvintele datorită, mulțumită, grație, în opoziție cu cuvintele din cauza, din pricina. Căci – și dau acum un exemplu pe care l-am dat și înainte de 1990, studenților: una e să spui mulțumită Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi, și cu totul alta e să spui din cauza Partidului Comunist am ajuns acolo unde suntem azi…
Cel mai des auzi folosindu-se greșit cuvîntul datorită în locul locuțiunilor din cauza, din pricina… În enunțuri precum accidentul s-a produs datorită vitezei excesive… Cred că am auzit și că unii oameni se îmbolnăvesc sau chiar dau ortul popii datorită unei cauze, cum ar fi neatenția medicilor: a murit datorită tratamentului greșit!…
Cu alte cuvinte, prin cele două serii de cuvinte și locuțiuni, limba română ne cere să nu vorbim despre o cauză, care a produs anumite efecte, fără să facem deosebirea între cauze cu efecte bune, pentru care rămânem îndatorați (vezi datorită) și avem motive să mulțumim cuiva (vezi mulțumită), și cauze cu efecte neplăcute, regretabile. În acest din urmă caz precedăm enunțarea cauzei de locuțiunile din cauza, din pricina. Acestea sunt cauze care ne …cauzează!
Această distincție, între efecte bune și efecte rele, se face și-n alte limbi, bunăoară în franceză… Una e să spui grâce à toi și alta e à cause de toi.
Cele de mai sus sunt un bun exemplu pentru ideea că limbile au un nivel de inteligență, de intelectualitate, de înțelepciune aș zice, care depășește nivelul multor vorbitori… Un nivel intangibil pentru mulți dintre noi! Cu alte cuvinte, exersarea limbii materne ne dezvoltă inteligența, înțelegerea lumii!
Pentru subiectul pe care ni l-am propus este nevoie să găsim însă câteva exemple și situații care privesc numai limba română! Eventual, în comparație cu franceza! Să găsim ceva ce funcționează în limba română, dar în franceză nu există, nici nu există…
Franceza este o limbă de la care românii au împrumutat o sumedenie de cuvinte. Cu unele cuvinte împrumutate din franceză s-a întâmplat însă în limba română un lucru foarte interesant și unic. Am în vedere cuvinte franțuzești ca operation, emission, station, nation, attention etc. Franțuzul nu are nicio dificultate în a folosi aceste cuvinte. Ajunse în limba română, aceleași cuvinte ajung însă să pună probleme serioase românilor, care sunt obligați de limba română să facă o alegere, între două cuvinte, care provin amândouă din același neologism: emisie și emisiune, reacție și reacțiune, porție și porțiune, rație și rațiune, operație și operațiune, chestie și chestiune, stație și stațiune, atenție și atențiune… Și așa mai departe, o listă destul de lungă: posesie – posesiune, depresie – depresiune, formație – formațiune, profesie – profesiune, lecție – lecțiune, funcție – funcțiune, fracție – fracțiune etc.
Iar unii români, cum spuneam, nu trec acest test, și așa se face că-i auzi pe stricătorii de limbă de la televiziuni că nu sunt în stare să facă nici măcar deosebirea între emisie și emisiune, de pildă… Ei sunt tot timpul în emisie, au invitați care intră și ei în emisie… Cum să nu închizi televizorul?!…
Nu este exclus ca acest proces să fi debutat la unele cuvinte mai vechi: sălbăticie versus sălbăticiune… Oricum, sistemul de derivare a cuvintelor din română este un capitol care fascinează dacă este privit din unghiul nostru de vedere, ca expresie a creativității, a istețimii celor care l-au dezvoltat, comparativ cu ce moștenisem din latină și, mai ales, comparativ cu celelalte limbi romanice, inclusiv franceza…
Așadar, multe neologisme au generat în română o pereche de termeni care nu sunt sinonimi, ci se diferențiază într-un mod subtil și original. Românii au simțit nevoia să diferențieze aceste sensuri, să le distingă clar. În franceză, din care am împrumutat acele cuvinte, subtila distincție nu se poate face!…
În felul acesta limba română a devenit o limbă ceva mai dificilă, care pune în fața vorbitorilor ei o problemă în plus, obligându-i să aleagă, iar alegerea poate fi câteodată greșită. Așa cum constatăm la o mulțime de …emisii TV, chiar cu subiect sau profil cultural unele! Sau când în metrou suntem avertizați incorect: Atenție! Se închid ușile! Corect: Atențiune! Așa cum sună și comanda din armată, atunci când apare un ofițer în preajma unor trupeți! Atenția este un proces psihic, atențiune(a) este un avertisment. Te duci la primărie, în audiență, cu o …atenție! Nu cu o atențiune! (Bag de seamă că nu prea poate fi articulat substantivul atențiune! Se pare că-l folosim mai mult la vocativ, ca interjecție, aproape!)
E de subliniat că aceste cuvinte, în limba lor de origine, din care noi le-am împrumutat, nu puneau nicio problemă vorbitorilor. De ce și-au complicat românii existența inventând aceste dublete? În niciun caz ca să gândească mai puțin când vorbesc! Românului, când rostește cuvîntul emisie sau emisiune i se pretinde să gândească mai mult decât franțuzul care pronunță cuvîntul emission. Românul trebuie să fie sigur că așa e corect, că despre emisie e vorba, iar nu de o emisiune…
E un subiect ce poate fi urmărit în zeci de limbi: ce s-a întâmplat cu cuvintele împrumutate de aceste limbi din franceză? Ceea ce constatăm că s-a întâmplat în limba română este un fenomen unic. Iar acest fenomen – o mai spunem o dată, denotă inventivitate, inteligență, creativitate, istețime etc. În „proporție de masă”!… Nu trebuie să ne stânjenească acești termeni. Sunt termenii potriviți. Iar adevărul pus astfel în evidență nu strică să-l spunem de mai multe ori, căci a fost până acum prea puțin luat în seamă!
Nu mă îndoiesc că în fiecare limbă găsim dovezi de creativitate, inventivitate, inteligență… Dacă ar poposi vreodată niscai extratereștri pe Terra, e lucru sigur că se vor minuna cât de isteți se dovedesc a fi oamenii prin strucutra și regulile de funcționare ale limbajului uman. E un subiect pe care l-am discutat cu alte ocazii, trecem deocamdată peste el și ne întoarcem la dovezile că românii …e deștepți foc, iar lucrul acesta se vădește și prin graiul lor, prin anumite particularități ale acestuia!
De pildă articolul, ca parte de vorbire sau ca morfem – cum îl consideră unii, este un capitol glorios (sic!) al limbii române. Articolul este o achiziție recentă a limbajului. Este partea de vorbire cea mai „intelectuală”, solicitând o atenție mereu trează a vorbitorilor, care trebuie să țină seamă de persoana Receptorului, ce mesaje s-au mai schimbat cu acesta, ce și despre ce a mai fost vorba. Este partea de vorbire cea mai meta-lingvistică. Și tocmai această parte de vobire este în limba română mai dezvoltată, mai complexă decât în oricare altă limbă.
Nu toate limbile au articol. Ci foarte puține! În mod firesc, limbile care folosesc articolul au creat un sistem popriu, de o complexitate care diferă de la o limbă la alta. În limba română însă avem de-a face cu o complexitate copleșitoare. Aparțin acestui capitol următoarele forme: om (adică substantivul nearticulat), un om, omul, cel tînăr, ăl (cel) bătrân, al meu. Adică ceea ce gramatica numește a fi (1) articol zero, (2) articolul nehotărît, (3) articolul hotărît propriu-zis, (4) articolul adjectival (demonstrativ) și (5) articolul posesiv (genitival).
Limba română, adică românii, s-au priceput ca nimeni alții să dea valori noi și formei substantivale ne-articulate: Peste vârfuri trece lună… Bate vânt de primăvară… Corb la corb nu scoate ochii… Taman acest sens, pe care îl capătă în limba română forma nearticultă a substantivului, în anumite contexte, este sensul, valoarea pe care nu o pot exprima substantivele nearticulate în limbile în care nu există articol, în care toate substantivele sunt nearticulate… Absența articolului poate fi semnificativă numai în limbile care uzează de articol. A da un sens chiar și absenței unui morfem este o găselniță de mare ingeniozitate. Aceste limbi pot face diferența subtilă dintre Crimă și pedeapsă, titlu de roman, și titlul unui tratat de ciminalistică: Crima și pedeapsa! Între Agonie și extaz, titlul unui text literar, și Agonia și extazul, titlu posibil al unui tratat de psihologie sau psihiatrie.
După observațiile mele, după impresia mea, dintre limbile care folosesc articolul româna este limba care apelează cel mai mult la forma nearticulată, în scopul de a exprima ceva ce altminteri rămâne ne-exprimabil! Nu întâmplător această șansă oferită de limba română este frecvent valorificată de poeți, de Eminescu cel mai mult: Un soare de s-ar stinge-n cer, se-aprinde iarăși soare!… Peste vârfuri trece lună… Să folosești substantivele lună și soare, denumiri ale unor obiecte unice, la forma nearticlată, este o veritabilă performanță în plan metalingvistic, intelectual… Este frecvent articolul zero și în limba vorbită, în poezia populară: Bate vânt de primăvară…
Pe lângă cele de mai sus, limba română a mai inventat și un articol numai al ei, cu totul nemaiîntâlnit în alte limbi. Așa clasific eu sensul și valoarea lui vreun, vreo. El face parte din sistemul de articulare și trebuia la un moment dat să apară. A apărut prima oară în limba română și până acum numai în limba română! Este una din vocabulle românești fără echivalent în alte limbi, care pune probleme traducătorilor din limba română în alte limbi!

Ne folosim de articolul vreun, vreo atunci când persoana despre care vorbim este necunoscută atât Receptorului, cât și Emițătorului: Crezi că o să vină vreun student la curs? În satul acesta există vreo fată numită Maria?
Locul lui vreun, vreo este alături de un, o, segmentând împreună domeniul „necunoscut pentru Emițător”! Articolul un, o pentru obiectele necunoscute numai Receptorului, articolul vreun, vreo, pentru obiectele necunoscute atât pentru Emițător, cât și pentru Receptor… Distincția asta numai limba română o face!
Există o legătură de „consonanță” între acest articol și modul verbal prezumtiv. Acest mod verbal n-a existat în latină, nu există nici în vreuna dintre celelalte limbi romanice sau indo-europene. Există numai în limba română.
Modul verbal prezumtiv se constituie din formele verbale de tipul va fi fiind, o fi fost, va fi fost, o fi, o fi fiind etc. Eu am emis ipoteza că am avea de-a face (1) cu un vast domeniu al prezumtivului, în care intră articolul vreun, vreo, modul verbal prezumtiv și unele cuvinte – pronume și adverbe (cum ar fi oriunde, undeva etc), iar originea acestui capitol aparte din gramatica și lexicul limbii române, dacă nu este în limba latină, va fi fiind (1)o creație a daco-romanilor ulterioară despărțirii acestora de restul lumii romanice. Eu aș zice că este vorba de (2)o moștenire din limba dacilor, unde va fi existat și modul prezumtiv, și articolul respectiv. Învățând latinește, dacii au transferat în limba latină prin calchiere o mulțime de strucuturi gramaticale și lexicale din limba pe care o părăseau, îmbrăcând în haină latină semnificații care existau numai în limba dacilor. Domeniul prezumtivului, atât de specific limbii române, este un bun exemplu al simbiozei originale, daco-romane, pe care o reprezintă „fenomenul” românesc, în toată amplitudinea și complexitatea sa unică. Mai pe românește, am zis că acesta este domeniul părelnicului, bine dezvoltat în limba română!…
Însuși cuvîntul părere este un cuvînt cheie pentru înțelegerea sufletului românesc. În alte limbi oamenii se ceartă între ei pentru idei și opinii. Limba română ne învață că ideile și opiniile sunt doar păreri, lucruri care par a fi adevărate! Aceasta este părerea mea, iar pentru o părere nu scot revolverul, așa cum fac unii pentru ideile lor!
Este important pentru limba română și vorbitorii ei să consemnăm explicit câtă inteligență și creativitate s-a decantat prin ani și a devenit bun spiritual comunitar prin semnele, cuvinte și morfeme, ale limbii române. Articolul este partea de vorbire cea mai recentă și cea mai „intelectuală”, „mai” metalingvistică, în structura limbilor indo-europene care s-au învrednicit să dobândească articol, să-i simtă nevoia! Nu toate!
Originalitatea limbii române și „avansul” luat la acest nivel de excelență nu-s de trecut cu vederea! Chiar dacă nu ține de „specificul românesc” să ne lăudăm prea tare cu isprăvile noastre… Dar nu putem consemna anumite aspecte fără a le cântări și valoarea. Ar însemna să ne abatem de la adevăr de dragul modestiei. Ar fi o falsă modestie!
Așadar, afirmăm răspicat acest adevăr: limba română, atât prin înfățișarea sa (adică prin structura lexico-gramaticală), cât și prin istoria ei, este un complex de valori spirituale deseori unice, este una din creațiile cele mai importante ale geniului românesc.

Ion Coja