Nicolae TRIFON. Roumanie, la LUTTE CONTRE LA CORRUPTION EST-ELLE UN COMBAT DE DROITE?:

Depuis plus d’un an, des dizaines de milliers de Roumains se mobilisent contre la corruption du Parti social-démocrate (PSD) au pouvoir, mais ce mouvement n’est-il pas le faux-nez d’une vague ultra-libérale, visant à discréditer toute idée d’intervention de l’État ? Le débat agite la gauche roumaine, déjà faible, qui craint d’être encore plus marginalisée.

La comparaison entre les vues aériennes montrant les grands axes de Bucarest investis par les manifestants anti-corruption, en janvier 2017 puis en janvier 2018, est trompeuse. Il y avait beaucoup moins de monde cette année et, surtout, deux Premiers ministres nommés par le Parti social-démocrate (PSD) ont été limogés entre temps par ce même parti. La tension n’a pas baissé pour autant entre le chef du PSD, Liviu Dragnea, bien décidé à mettre un frein à la lutte contre la corruption qui l’empêche d’accéder lui-même à la tête du gouvernement, et ceux qui font tout pour l’en empêcher.

La persévérance du PSD, majoritaire au Parlement, n’a d’égale que celle de ses opposants. Pourtant, la principale force d’opposition, le Parti national libéral (PNL), n’a toujours pas la cote au sein du mouvement, tandis que celle du mouvement créé dans la foulée de la contestation, l’Union sauver la Roumanie (USR), est en baisse. Même le Président Iohannis a été conspué par les manifestants pour avoir accepté sans broncher la candidate proposée par le PSD, Vasilica Dăncilă, pour le poste de Premier ministre.

Le PNL est de droite, l’USR se présente comme « centriste », on pourrait parler de centre-droit pour être plus précis. Et le PSD ? Le parti est affilié à l’Internationale socialiste, mais encore ? Et ses contempteurs du mouvement #Rezist, qui sont-ils ?

« Samedi 20 janvier, quelque 10 000 Roumains venus à l’appel des ONG de Soros ainsi que d’autres Roumains travaillant pour la plupart pour de compagnies multinationales étrangères installées dans la capitale ont participé à un rassemblement soi-disant anticorruption dirigé contre le gouvernement socialiste anti-globalisation de la Roumanie et ses réformes patriotiques et populaires », pouvait-on lire sur Fort Russ News, un portail concurrent de Spoutnik et de RT. Si ce média n’était pas russe, nombre de supporters du PSD se reconnaîtraient volontiers dans cette présentation, avec quelques réserves peut-être pour le terme de « socialiste ». En revanche, les croisés anti-corruption y verraient la confirmation indirecte de ce qu’ils dénoncent depuis longtemps. C’est pour dépasser cette opposition qui plombe la vie politique roumaine que des prises de position et des analyses ont fusé dernièrement à propos de l’attitude que la gauche devrait adopter par rapport à la lutte contre la corruption.

COMMENT INSCRIRE LA LUTTE CONTRE LA CORRUPTION SUR UN AGENDA SOCIAL ?

Très partagée, l’intervention postée le 10 décembre sur sa page Facebook par Ciprian Şiulea, enseignant, journaliste et traducteur, commence très fort : « Un mouvement anticorruption de gauche est une aberration absolue parce que, dans l’espace euro-atlantique, en particulier en Roumanie, le thème de la lutte contre la corruption est une idéologie violente venant de la droite anti-État et pro-privatisation. Le discours anti-corruption dit clairement que la corruption est la cause de tout ce qui ne va pas bien (l’apogée de l’aberration étant de faire reporter sur la corruption tout ce qui ne va pas bien en matière de santé et d’éducation, des systèmes drastiquement sous-financés) et que l’État est de par sa nature inefficace, parce que corrompu, et doit par conséquent être démantelé. »

Cette mise en garde s’adresse aux syndicats, au nouveau parti Demos, à tous ceux qui ont des convictions de gauche et qui seraient tentés d’« inscrire la lutte contre la corruption sur un agenda social ». Elle a eu un fort impact et a conféré une dimension explicitement politique au débat entamé l’année dernière autour du « racisme social ».

Lancée au départ comme une « méthode de réparation d’une démocratie malade », la lutte contre la corruption a été conçue comme « un mouvement et une idéologie visant la prise du pouvoir », estime l’auteur dans la deuxième partie de son intervention au titre peu équivoque : « Aucun compromis avec l’anti-corruption ! » La « propagande avec la corruption » serait une arme au service d’une « coalition hétéroclite formée de la droite politique, des services de renseignements, des procureurs, qui cherche à remplacer la vieille démocratie par un nouvel autoritarisme de droite dure, l’équivalent des régimes chauvins de Hongrie et de Pologne ».

Sur ce dernier point, l’auteur est repris dans plusieurs commentaires. Pour corriger le tir, quelqu’un fait remarquer qu’en Roumanie la lutte contre la corruption est plutôt un assemblage de libertarianisme économique (État minimal) et de progressisme éthique (anti-famille, anti-Église) ». Pour faire de la Roumanie un exemple d’occidentalisation réussie, il faudrait ainsi éliminer le PSD, à cause de son conservatisme social, mais aussi l’Église et son influence sociale.

L’ISOLEMENT DE LA GAUCHE

Dans sa tribune parue le 2 janvier sur CriticAtac sous le titre « L’anticorruption et la gauche », Vladimir Borţun salue l’analyse de Ciprian Şiulea mais avoue ne pas en partager la conclusion. Doctorant en science politiques à Portsmouth, en Angleterre, il développe à son tour la critique du discours anti-corruption dont il souligne la dimension « néo-coloniale et auto-coloniale ». Celui-ci ignore la corruption à l’Ouest et « contribue à la légitimation de l’hégémonie occidentale », alors que la gauche devrait « rejeter la rhétorique manichéenne-coloniale sur la corruption et son usage comme outil de promotion des intérêts des grandes puissances ». « Le monopole de la droite sur le thème de la corruption ne signifie pas que la gauche ne peut pas le récupérer ». Elle peut et elle doit le faire, insiste-t-il, tant d’un point de vue pragmatique que tactique, puisque « l’anti-anticorruption isole davantage encore une gauche déjà marginale ».

Répondant à un lecteur qui l’interrogeait sur ce que l’on peut faire pour atteindre les buts énoncés, Ciprian Şiulea, radical là où Vladimir Borţun se veut plus politique, se montre encore plus minimaliste et évasif : « Nous partons de très bas, l’idéal serait de construire des médias, des think-tanks, pour défendre nos idées, mais nos ressources sont limitées. Peut-être les conditions seront-elles un jour réunies pour créer un parti politique… »

En réalité, les supports médiatiques qui véhiculent les idées de Ciprian Şiulea, Vladimir Borţun et bien d’autres ne manquent pas en Roumanie, et, depuis 2016, il existe aussi un parti de gauche, Demos, ce qui n’empêche que la gauche soit quasiment inaudible dans la vie politique du pays. D’aucuns tentent de s’ouvrir aux autres, de communiquer. Tel est le cas de Vasile Ernu, cofondateur du portail CritiAtac et auteur prolifique, entre autres d’un recueil de ses chroniques intitulé Je suis un homme de gauche. Sur son blog hébergé par le quotidien Adevarul, paru le lendemain de la manifestation anti-corruption, au cours de laquelle il a « beaucoup discuté et surtout écouté », il tente une « conciliation » entre la « classe perdante » et la « classe abandonnée ». « Ce que j’ai vu hier soir, c’est la protestation de gens mécontents. Dans la rue, nous avons une classe sociale qui sent qu’elle a perdu et entend avoir sa part lors de la répartition des profits et des ressources. C’est son droit de le vouloir et de lutter pour cela. Mais il existe aussi une autre couche sociale en Roumanie. Peut-être plus nombreuse. La couche sociale non pas de ceux qui ont perdu mais de ceux qui ont été abandonnés qui ne sont représentés par personne. Ils se sentent abandonnés et affamés… »

Ces auteurs ont fait un choix politique courageux, se sont engagés, ce qui est loin d’être le cas des autres qui, en effet, pour des raisons historiques qui remontent, au-delà de la période communiste, au climat de l’entre-deux-guerres, véhiculent souvent des valeurs que l’on peut considérer comme étant plutôt de droite, sans pour autant se positionner politiquement comme tels. C’est vraisemblablement parce qu’ils les connaissent bien qu’ils ont tendance à s’attaquer à eux, parfois avant même de s’en prendre aux partis de droite. S’ils ménagent les pontes du PSD, c’est parce qu’ils les estiment moins dangereux.

Or, ce sont bien ces caciques qui exercent le pouvoir et empêchent que les problèmes systémiques du pays, notamment ceux liés à la pauvreté, ne soient publiquement débattus et que des solutions concrètes ne soient adoptées. « Finalement, Şiulea soutient que ce sera peut-être encore pire, ce qui est vrai, alors réjouissons-nous avec ce que nous avons puisque cela pourrait être pire »... C’est peut-être bien là qu’est le problème.

Sursa Roumanie, la LUTTE CONTRE LA CORRUPTION EST-ELLE UN COMBAT DE DROITE, Courrier des Balkans, LE 10 février

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+) Pactul Ribbentrop-Molotov este totalmente nul. Protocolul secret din 23 august 1939

Pactul Ribbentrop-Molotov este totalmente nul. Protocolul secret din 23 august 1939

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)

Miercuri, 14 Februarie 2018 20:26

Volumul „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial", reprezentând cel de-al 30-lea tom al colecţiei „Românii în istoria universală", a apărut după şapte ani de la editarea celui dintâi şi care s-a bucurat de un mare succes. Nu avem în vedere numai aprecierile unor reputaţi istorici români şi străini, ci şi faptul că lucrarea a fost receptată mai mult decât încurajator de către publicul cititor, astfel că tirajul de aproximativ 200.000 de exemplare (?!) s-a epuizat chiar în primele săptămâni după apariţie. Succesul s-a datorat, dacă nu ne înşelăm, faptului că el a putut oferi date complet noi şi esenţiale, însoţite de câteva documente ilustrative, despre unele evenimente în care a fost implicată România în timpul conflagraţiei din 1939-1945 - pregătirea şi declanşarea loviturii de stat de la 23 august 1944, consecinţele ei, statutul internaţional al ţării în cursul războiului şi, mai cu seamă, dezvăluirea condiţiilor în care s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1944 ori a împrejurărilor în care Churchill şi Stalin, la Moscova, în octombrie 1944, au încheiat „târgul secolului" pentru intrarea Europei est-centrale (inclusiv România, deci) în „sfera de interese" a U.R.S.S., în schimbul Greciei, care rămânea în afara Cortinei de fier. Respectivul acord a fost, netăgăduit, nu mai puţin dezastruos pentru evoluţia ulterioară a Europei şi a restului lumii decât faimosul pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Dimpotrivă, cel dintâi a condus nemijlocit la comunizarea unei părţi importante a vechiului continent, iar această situaţie - care s-a prelungit vreme de aproape o jumătate de veac, până în 1989 - a constituit permanent o ameninţare pentru însăşi fiinţa popoarelor ajunse sub dominaţia Imperiului roşu de la Moscova. Fără a intra nicidecum în detalii, rezervând şi de această dată cititorului posibilitatea documentării într-o multitudine de probleme rămase ori constituind la vremea lor „secrete" ale ultimului război mondial, precizăm că, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, am beneficiat de informaţiile de excepţie ale documentelor inedite, descoperite prin eforturi proprii în arhivele române şi străine (S.U.A., Marea Britanie şi Federaţia Rusă). Ceea ce nu ne-a scutit, se înţelege, să cercetăm şi extrem de bogata literatură istorică contemporană universală, iar, în unele privinţe, să dialogăm nemijlocit cu unii dintre foştii „actori" ai scenei istorice. Cititorul va constata că, cel mai adesea, am anexat capitolelor cup1inse în acest volum documente inedite, ce vin să întărească excursul şi argumentările noastre de o manieră pe care istoricul, cu tot talentul şi eforturile sale, nu o poate realiza în privinţa reconstituirii atmosferei epocii descrise, a surprinderii tuturor conotaţiilor unor fapte şi fenomene, iar, nu în cele din urmă, a apropierii de Adevăr. Cu acest gând am inclus în anexele acestui volum, mai mult decât în cel dintâi, documente referitoare la activitatea şi personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, la sensul unor decizii ale României ori la desfăşurările din domeniul spionajului şi contraspionajului (operaţiunea „Autonomul" şi dezvăluirea listei agenţilor britanici din România în vremea războiului). Lucrarea reprezintă rodul investigaţiilor noastre de durată şi de preferinţă. Ele au fost posibile numai în cadiul existent la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române. Pentru înţelegerea dovedită exprimăm sincere mulţumiri colegilor, iar în mod deosebit Doamnei Stela Cheptea şi editorilor, prietenii Marcel D. Popa, şi George G. Potra, pentru atenţia acordată şi pentru preţioasele observaţii şi sugestii formulate direct pe manuscris. Mulţumirile şi recunoştinţa noastră se îndreaptă, şi de această dată, către Cititor, marele Judecător al oricărei cărţi, pe care îl felicităm pentru alegerea făcută şi pe care îl asigurăm că trebuie să privească în perspectivă la apariţia unui al treilea volum, care va fi şi ultimul, din seria „Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial", Iaşi, 28 august 1995 Protocolul secret din 23 august 1949 - Problematică şi istoriografie. Interesul pentru istoria conflagraţiei din 1939-1945 se dovedeşte a fi fost, în orice moment după terminarea ostilităţilor, constant. Faptul îşi are nenumărate explicaţii, dar, înainte de orice, a predominat şi predomină argumentul hotărâtor că realităţile lumii contemporane au fost şi sunt încă profund afectate de consecinţele celui de-al doilea război mondial. Între problemele „vedetă" ale războiului trecμt, cele mai dezbătute şi mai controversate între/de către istorici şi nu numai atât se înscrie aceea a cauzelor şi a condiţiilor concrete în care a fost posibilă izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, iar, în context, revin oricând în discuţie şi în centrul atenţiei aspectele privind rolul şi locul bătăliilor angajate pentru extinderea/restrângerea, modificarea/trasarea de către/pe seama statelor şi puterilor implicate a unor noi frontiere. Concluzia studiilor de specialitate datorate celor mai reputaţi specialişti din lume în istoria ultimei conflagraţii este aceea că, în evoluţia cursului evenimentelor în direcţia datei fatidice de 1 septembrie 1939, tendinţele de expansiune teritorială ale puterilor extremiste (Germania, Italia, Japonia, U.R.S.S.) au fost esenţialmente hotărâtoare, iar că, în chip concret, Adolf Hitler nu ar fi putut să „arunce" lumea în război dacă nu ar fi beneficiat în sensul cel mai deplin al cuvântului de avantajele politicii de conciliere promovată la început de Londra şi Paris faţă de Berlin şi culminând - la 29 septembrie 1938 - cu semnarea acordului cvadripartit de la München ce sacrifica o parte a teritoriului Cehoslovaciei în folosul naziştilor, pentru ca, în continuare, să survină bulversarea orientării U.R.S.S. faţă de Reichul hitlerist, concretizată în pactul fatal pentru soarta păcii europene şi mondiale de la 23 august 1939. În acea clipă de gravă criză politică internaţională, pactul Hitler-Stalin (ori Ribbentrop-Molotov, căci aceştia l-au subscris în calitatea lor de miniştri de Externe ai celor doi Führeri) a făcut din Führerul de la Berlin arbitrul indiscutabil al păcii europene (şi chiar extra-europene), mai ales că el nu avea în „repertoriul" său politic decât o soluţie - războiul! Elocvent în acest sens este dialogul liderilor diplomatici ai Germaniei şi Italiei din 11 august 1939, când contele Galeazzo Ciano l-a chestionat pe Joachim von Ribbentrop vizavi de pretenţiile Berlinului la adresa Poloniei: „Ei bine, ... ce doriţi Dv. în definitiv - Coridorul [polonez] sau Danzigul?" Replica şefului diplomaţiei naziste a fost în consens cu politica preconizată de Führerul său: „... Noi vrem războiul!"[1]. Nu ne propunem să intrăm în detalii, motiv pentru care vom aminti doar contribuţiile unor prestigioşi specialişti, referitoare la consecinţele dramatice ale acordului de la Munchen: Martin Gilbert şi Richard Gott[2], Pierre Renouvin[3], Maurice Baumont[4], J. B. Duroselle[5], Klaus Hildebrand[6], Jiri Hochman[7], M. G. Hitchens[8], Paul Hayes[9]şi, mai ales, D. C. Wertt[10],A. J. P. Taylor[11]ori Telford Taylor[12]. Potrivit acestuia din urmă, autorul celei mai solide contribuţii consacrate Munchenului, acordul din 29 septembrie 1938 a marcat „un punct crucial al cursului istoriei modeme"[13], în vreme ce - după opinia celebrului istoric britanic A. J. P. Taylor - atunci, în toamna anului 1938, graţie liderilor guvernelor Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, în capitala bavareză sistemul de la Versailles „a fost nu numai ucis, dar şi înmormântat"[14]. Comparativ cu Mtinchenu 1, pactul de la 23 august 1939 încheiat la Moscova a fost şi este mult mai aspru judecat de istorici şi aceasta, evident, în raport cu rostul său nemijlocit în sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al doilea război mondial. Vom aminti, în acest sens, demonstraţiile şi concluziile convingătoare expuse de cunoscuţi istorici şi kremlinologi, precum în primul rând: Michel Heller şi A. M. Nekrici[15], Lev Bezîmenski[16], A. J. P. Taylor[17], William. Carr[18], William L. Shirer[19], Klaus Hildebrand[20], Pierre Renouvin[21], Maurice Baumon[22], Alan Bullock[23], Jacques de Launay[24], Sebastian Haffner[25], Hans Adolf Jacobsen[26]Eddy Bauer[27], Christopher Thome[28], Wolfgang Leonhard[29], P. M. H. Bell[30]şi, cu totul recent, sovieticii Valentin Berejkov[31], Iurii Zoria şi Natalia Lebedeva[32], N. Eidelman[33], V. M. Falin[34], I. D. Ostoia-Ovsianîi[35] sau N. V. Zagladin[36]. Punctele de vedere exprimate, dincolo de toate nuanţele, explicabile date fiind unghiul şi momentele abordării problemei, concordă în mod tulburător. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, descifrează că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii - Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului semnând pactul cu Germania"[37] în vreme ce deja menţionatul şi cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer consemnează că Stalin, „inamicul mortal" al lui Hitler, „a făcut posibilă" decizia acestuia de-a ataca Polonia la 1 septembrie 1939[38]. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei citaţi, dimpotrivă (pactul de la 23 august 1939. „a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea «marelui conflict»"[39], la fel ca şi Pierre Renouvin („pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii"[40]) ori britanicul Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler şi potrivit căruia, mulţumită pactului cu Stalin, Fuhrerul a căpătat „mâinile libere" pentru a putea invada Polonia în 1939 fără riscuri[41]. Walter Hofer, într-o apreciată lucrare specială, constată şi el că liderul de la Kremlin a fost cel care i-a dat lui Hitler „semnalul verde" să pornească războiu1[42], opinie împărtăşită şi de N. V. Zagladin[43] ori A. Avtorchanov[44]. Un alt aspect examinat în detaliu după anul 1948 de către istoriografia occidentală, combătut vehement de istoricii sovietici până în ultima vreme, dar în curs de „reformulare" azi, în condiţiile perestroikăi, este acela al preţului cu care Hitler a smuls în 1939 lui Stalin semnătura lui Molotov pe pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierii, operaţiune desfăşurată în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese" a Kremlinului, mergându-se până la acordarea „dreptului" de ocupaţie , a unor state şi părţi de state incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile sunt prea bine cunoscute în acest moment pentru a mai insista asupra lor, astfel că vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Mi chel Heller şi A. M. Nekrici , atât de categorici şi de această dată: ,,După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Gennania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă"[45]. William L. Shirer insistă în a demonstra cum, prin „târgul cinic", „sordid" cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război [contra Poloniei J care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial"[46]. Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale protocolului secret în discuţie au fost evidenţiate în ultimii ani de istoricii. români (Dan Cernovodeanu[47], Viorica Moisuc[48], V. F. Dobrinescu[49], Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu[50], Florin Constantiniu[51]). Cel mai recent, N. V. Zagladin, confirmat chiar în această primăvară de apariţia la Moscova a dezvăluirilor lui V. M. Molotov[52], conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete [cele din august 1939] Hitler a fost mai mult interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului, decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret propus Germaniei ca anexă la pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. URSS, după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, sancţionând târgul cu Hitler, a aprins lumina verde pentru agresiunea fascistă în Europa. Această alegere reflecta concepţia sovietică despre «interesele U.R.S.S." şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-Lea al P.C. (b). [ianuarie 1934]"[53]. Concluzionând, desprindem realitatea indiscutabilă că pactul de neagresiune sovieto-german din 1939, „întărit" de protocolul adiţional secret semnat concomitent la Moscova, precum şi toate documentele secrete şi nesecrete convenite în următorii doi ani între Berlin şi Kremlin[54] au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, înlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea război mondial, ci, mai mult, prin forţa desfăşurărilor impuse de conflict şi prin prisma consecinţelor rezultate, au contribuit la modificarea configuraţiei teritoritlor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, au predetern1inat schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice şi economice din statele respective. Grupajul de documente editat de noi în 1991[55], propunându-şi să-l introducă pe cititor în unele „secrete" ale protocolului von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, poate înlesni abordarea unor aspecte care, de obicei, sunt trecute cu vederea atunci când sunt evaluate urmările documentului de referinţă. Documentele selectate acoperă, prin urmare, mai puţin problematica preistoriei protocolului secret, lesne de urmărit graţie studiilor de până acum (şi semnalate parţial mai sus) şi volumelor de documente diplomatice, numeroase de dată recentă[56], pentru a stărui asupra faptelor şi realităţilor rezultate din traducerea în viaţă a târgului Hitler-Stalin în 1939-1940. Odată aceste precizări făcute, vom menţiona că „secretele" protocolului din 23 august 1939 ţin de mai multe categorii de probleme: 1. Prima problemă priveşte destinul însuşi al protocolului adiţional secret: semnat la Kremlin în zorii zilei de 24 august 1939, de către von Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin şi a unor înalţi funcţionari ai ministerelor de Externe ale Germaniei şi U.R.S.S., documentul original - voit sau nu? - s-a pierdut în anii celui de-al doilea război mondial ori (în cazul U.R.S.S.) imediat după aceea şi de către o parte şi de către cealaltă. Nu în prealabil însă ca, şi la Berlin, şi la Moscova, să se fi executat mai multe copii, acestea având, la rândul lor, un destin nu mai puţin straniu: copiile germane au ajuns, în 1945, în mâinile americanilor, care, o dată cu imensele arhive acoperind istoria Germaniei dintre 1918 şi 1945, le-au transportat pe dată în S.U.A. spre prelucrare, microfilmare şi editare, pentru ca, în cursul anilor '50, să le restituie guvernului de la Bonn. În acest lot de documente, americanii au găsit copia protocolului secret din 23 august 1939 şi, în toiul „războiului rece", aceştia vor da la iveală textul veritabil şi integral al târgului Hitler-Stalin pe seama statelor din Europa de Est[57]. Sovieticii au reacţionat cu violenţă, în primul rând publicând mediocrul pamflet Falsificatorii istorieiîn sute de mii de exemplare (a apărut la Bucureşti, tot în 1948), fapt ce a întreţinut „cearta"• istoricilor sovietici cu „restul lumii" până prin 1988-1989, când, în condiţiile glasnostului şi perestroikăi, specialiştii din U.R.S.S. au acceptat să ia în discuţie existenţa unui protocol adiţional secret al pactului din 23 august 1939. Şi de data aceasta însă, ei au pretins, iniţial, să poarte o discuţie numai în baza reproducerii documentului original (evident, de negăsit după cele întâmplate)[58], dar, într-un sfârşit, au admis să ia în consideraţie şi textul aflat în copii, mai ales că: a. La Moscova s-a descoperit un proces-verbal din aprilie 1946 privind preluarea din „arhiva specială" a M.A.E. al U.R.S.S. a mai multor documente subscrise de delegaţii lui Hitler şi Stalin în 1939-1941, inclusiv - ori mai cu seamă! - textul original şi trei copii ale protocolului von Ribbentrop-Molotov[59]. Originalul deja este de negăsit, dar avem la dispoziţie copiile după el, situaţia fiind identică cu cea a documentelor păstrate în arhivele germane. b. Textul copiilor păstrate în arhivele sovietice (după originalul în limbile rusă şi germană, deopotrivă) coincide cu textul publicat de americani încă în 1948 şi de germani în 1956 în colecţia lor oficială de acte diplomatice privind politica externă a Germaniei între 1918 şi 1945. Demonstraţia, aşadar, era făcută! Cazuistica nu- şi mai avea rostul şi, prompt, N. Eidelman a constatat: „[...] Documentul « contestabil » (protocolul secret) există într-o formă mai mult decât incontestabilă, valabilă în cazul majorităţii actelor istorice ale lumii. Exigenţa formală de a prezenta, în fiecare caz, originalul ar putea lesne « elimina » tratatele Romei cu Cartagina, ale cneazului rus Oleg cu Bizanţul şi mii de alte documente care se păstrează. în copii şi în copii ale copiilor, dar care sunt, totuşi, autentificate de critica istorică serioasă"[60]. 2. Problema următoare priveşte valoarea documentului aflat în atenţia noastră. Ne referim, în mod precis, la discuţiile angajate de istorici şi, mai cu seamă, de neistorici pe tema „repudierii", „anulării" , „condamnării" etc., etc. a protocolului secret von Ribbentrop-Molotov. Este o acţiune în care s-au lăsat cuprinşi/cuprinse politicieni şi diplomaţi, guverne şi parlamente, gazetari şi istorici ş.a.m.d. Momentul de vârf, ca să-l numim astfel, l-a constituit, la 24 decembrie 1989, hotărârea Congresului Deputaţilor Poporului din U.R.S.S., în baza unui material al unei comisii speciale prezidată de A. N. Iakovlev, referitoare la valoarea politică şi juridică a pactului Hitler-•Stalin în ansamblu. Hotărârea[61] defineşte cu exactitate condiţiile încheierii pactului, afirmă categoric existenţa protocolului secret, îi apreciază sensul clauzelor şi constată aplicarea lor integrală de către U.R.S.S. în 1939-1940, descoperă faptul că documentul n-a fost nicicând şi nicicum ratificat de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. la 31 august 1939, o dată cu textul pactului de neagresiune, al cărui conţinut fusese deja publicat, pentru ca, finalmente, să exprime condamnarea de către Congresul Deputaţilor Poporului a semnării oricărei înţelegeri secrete între Moscova şi Berlin la şi după 23 august 1939 şi să proclame toate protocoalele secrete „drept nule şi neavenite din punct de vedere juridic cu începere din momentul încheierii lor" (art. 7)[62]. În temeiul celor semnalate, ne îngăduim să constatăm că: a) Nu numai că protocolul adiţional secret din 23 august 1939 nu a fost ratificat după semnare de către nici unul dintre contractanţi, fapt de natură să-i pună valabilitatea sub semnul întrebării într-o măsură, dar astăzi - şi situaţia este aceeaşi de exact 50 de ani! - documentul este atins de nulitate în primul rând prin faptul că, la 22 iunie 1941, între Germania şi U.R.S.S. a intervenit starea de război, în urma agresiunii Wehrmachtului şi a unor armate aliate ce acţionau (vezi cazul României) eminamente pentru a anula efectele teritoriale ale protocolului secret! b) După 22 iunie 1941, U.R.S.S. a pierdut în consecinţă (până prin anii 1944-1945) toate avantajele teritoriale rezultând din aplicarea protocolului secret în 1939-1940 pe seama Finlandei, Ţărilor Baltice, Poloniei şi României.dar nu a încetat nici un moment să acţioneze, în cadrul Marii Alianţe cu S,U,A, şi Marea Britanie îndeosebi, pentru a obţine şi de la noii parteneri recunoaşterea, mai întâi formală şi apoi chiar de jure, a graniţelor trasate în 1939-1940 cu concursul lui Hitler şi von Ribbentrop. Documentele anexate atestă perseverenţa diplomaţiei Kremlinului şi reuşita obiectivului vizat, ceea ce pentru România a echivalat cu recunoaşterea, treptată, a „dreptului" U.R.S.S. în a pretinde şi obţine asigurările S.U.A. şi Marii Britanii (progresiv între 1944 şi 1946) în privinţa stabilirii prin viitorul tratat de pace a frontierei sovieto-române după formula „liniei existente la 1 ianuarie 1941", deci după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Tinutului Herţa şi a insulelor de pe Dunăre în urma notelor ultimative ale lui Molotov din 26-27 iunie 1940! Survenea, în acest fel, un fapt neobişnuit şi de pc urma căruia aveau să sufere şi România, şi Ţările Baltice, şi Polonia etc.: drept „garanţie" şi drept „mulţumire", drept „recunoaştere" a aportului U.R.S.S. pe frontul antihitlerist, puterile occidentale s-au dovedit dispuse, în etapa finală a conflagraţiei, ca şi după aceea, să se angajeze în numele viitoarei conferinţe a păcii şi să admită recunoaşterea în graniţele i mpcriului sovietic a unor teritorii străine, ocupate iniţial de Kremlin graţie politicii promovată în 1939- 1941 în spiritul protocolului secret de la 23 august 1939. Anexa documentară cuprinde toate formulările referitoare la graniţele României descoperite în documentele semnate ori elaborate de/cu puterile Naţiunilor Unite, începând cu Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi sfârşind cu Tratatul de pace din 10 februarie 1947, concluzia ce se degajă fiind una singură şi anume că, prin consacrarea după război a liniei de frontieră sovieto-române „de la 1 ianuarie 1941", Marii Aliaţi, în postura de învingători, practic şi-au pus în discuţie bazele înseşi ale luptei lor şi ale succesului lor din 1945. Căci , după un război contra Germaniei şi a aliaţilor ei, unii aliaţi recunoşteau altora dreptul de a se înfrupta din roadele cooperării cu Hitler din 1939-1941 şi , mai precis, de toate rezultatele aplicării de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret din 23 august 1939, protocol anulat la 22 iunie 1941 chiar de către Germania, iar la 14 august 1941, de către semnatarii Chartei Atlanticului, care glăsuia (articolul 2): „[...] Ei [preşedintele S.U.A. şi premierul Marii Britanii] nu doresc să vadă nici o modificare teritorială care să nu fie în acord cu voinţele liber exprimate ale popoarelor interesate". Suntem dispuşi, totuşi, să admitem că formula „linia frontierei de la 1 ianuarie 1941″ s-a aplicat în cazul României pentru a o pedepsi pentru prezenţa pe frontul anti-aliat între 1941 şi 1944, dar nu poate scăpa atenţiei faptul că, după 1945, marii învingători au aplicat sancţiuni similare, desprinse tot din realităţile protocolului secret din 23 august 1939, şi Poloniei şi Ţărilor Baltice, care n-au fost aliatele celui de-al III-lea Reich. c) Concesiile admise de S.U.A. şi Marea Britanie în folosul U.R.S.S. cu privire la schimbările teritoriale din 1939-1940 şi „transpuse" în epoca postbelică au fost agravate în 1944-1945 pr.in acordurile secrete tripartite şi înţelegerea Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944 referitoare la recunoaşterea în ansamblu a unor „zone de influenţă" (cu procente bine precizate, după cum atestă documentele) pentru marii învingători, în primul rând pentru U.R.S.S. , pe seama unor ţări ale Europei est-centrale, inclusiv România, cedată în proporţie de 90 la sută Kremiinului. Şi, aşa după cum au dovedit-o realităţile crude ale ultimelor decenii, asemenea înţelegeri au determinat, mai mult decât sancţionarea unor frontiere nedrepte, modificarea de către „cel în drept" (?) a bazelor înseşi ale sistemelor social-politice şi economice în toate ţările europene afectate de regimul „sferelor de interese" statornicit în 1944-1945, ceea ce s-a tradus în comunizarea lor pentru o perioadă de peste patru decenii. Un examen atent, nuanţat şi pe deplin documentat al „secretelor" desprinse din protocolul secret von Ribbentrop-Molotov nu ne îngăduie să evităm, în discuţia noastră, următoarele concluzii: - Protocolul von Ribbentrop-Molotov este indiscutabil ca realitate istorică, dar limitarea oricărei discuţii la simpla constatare a existenţei sale este insuficientă, în stadiul actual al studiilor istorice şi documentaţiei ştiinţifice. - Punerea în discuţie a protocolului secret doar cu scopul de a se proclama „abrogarea" lui devine, de asemenea, insuficientă, dacă avem în vedere faptul că înşişi semnatarii au anulat documentul şi l-au considerat ca atare din momentul agresiunii de la 22 iunie 1941. De aceea, documentul cercetat nu trebuie respins încă o dată, ci trebuie înfăptuit ceva mai mult - să se anuleze realităţile istorice (frontiere, sisteme, consecinţe economice, mutaţii demografice etc.) rezultate neîndoielnic din aplicarea de către U.R.S.S. a clauzelor protocolului secret în anii 1939-1940 şi repuse în vigoare, în formule mai mult sau mai puţin sofisticate, adesea chiar amplificate, şi toate acestea datorită spiritului de „înţelegere" cu care a fost tratată politica expansionistă a Kremlinului la sfârşitul conflagraţiei din 1939-1945 şi în primii ani postbelici. - Corespunzător celor constatate, se impune a se reclama anularea şi a tuturor realităţilor desprinse din funcţionarea acordurilor interaliate privitoare la împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de interese" spre avantajul esenţial al U.R.S.S. Este adevărat că volumul reunind materialele respectivei manifestări ştiinţifice, promis ferm de către gazdele noastre, nu a mai apărut, aşa că ne-am preocupat noi să încredinţăm tiparului punctul de vedere ce l-am exprimat[63]. Răstimpul ce ne desparte de momentul iunie 1991 dovedeşte că, din păcate, nu ne înşelam atunci când prezentam concluziile noastre. Dacă atunci comunismul încă nu se prăbuşise la Moscova, iar, sub raport ştiinţific, fondul problemei consta în a dovedi ruşilor existenţa protocolului secret (recunoscută, în fond, de tot restul lumii!), iată că, în prezent, U.R.S.S.-ul ţine deja de domeniul trecutului, o parte din fosta Basarabie a devenit Republica Moldova, iar, la începutul anului 1993 Kremlinul a difuzat ştirea bombă cum că, în sfârşit, în arhivele diplomatice ale Moscovei s-au descoperit originalele rămase de drept părţii sovietice ale documentelor semnate la Kremlin în noaptea de 23 august 1939. În acest fel, s-a pus capăt unei îndelungi şi aprigi dezbateri propagandistice şi istoriografice. Incriminaţi, în 1948, după cum se ştie, p1 într-o culegere de documente secrete editată de americani (vezi R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi Soviet-Relations, 1939-1941, nota 55[64] în sensul că semnaseră, concomitent cu pactul de neagresiune, un protocol secret privind împărţirea Europei Est-Centrale în „sfere de influenţă", sovieticii au reacţionat violent. O broşură hagiografică, pretenţios intitulată „Falsificatorii istoriei", cu pretenţia de Notă istorică (sic!) a Biroului Sovietic de Informaţii, a declanşat campania de disculpare totală a U.R.S.S. pentru rolul jucat în evoluţia evenimentelor din 1939 în direcţia izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, exagerându-se, în schimb, rostul puterilor occidentale în cursul aceloraşi împrejurări. Nu s-a urmărit de către editorii americani - preciza broşura cu pricina - a realiza „o expunere obiectivă a evenimentelor, ci a prezenta un tablou denaturat al evenimentelor, a calomnia Uniunea Sovietică şi a submina influenţa ei internaţională ca luptătoare cu adevărat democratică şi neînduplecată (sic!) împotriva forţelor agresive şi antidemocratice"[65]. Finalmente, după un inevitabil recurs la învăţătura lui I. V. Stalin, Nota istorică încheia cu „binecunoscutul adevăr că bârfeala şi calomnia pier, dar faptele rămân"[66]. Era numai un mod de-a pune problema, dar nu adevărul însuşi. El a ieşit la iveală, cum am precizat, după exact 45 de ani, când Moscova a recunoscut oficial existenţa protocolului secret din 23 august 1939. Un asemenea deznodământ denotă o punere în ecuaţie clară a responsabilităţilor majore ce-i revin retroactiv U.R.S.S. pentru provocarea ultimei conflagraţii mondiale. Dacă, în prezent, această situaţie este evidentă, problema esenţială ce rămâne în discuţie din nefericire priveşte consecinţele „realităţilor" născute în 1939/1940 de pe urma aplicării protocolului secret de la 23 august 1939. Ei bine, în ciuda scurgerii timpului şi peste toate bulversările survenite, mai ales în ultimii cinci ani, teritoriile puse în discuţie de Stalin, Molotov şi von Ribbentrop la Kremlin în 1939 nu mai fac parte integrantă din imperiul moscovit în urma decesului U.R.S.S. (decembrie 1991), dar rămân în „sfera de interese" a succesorului - Federaţia Rusă!? Şi, mai mult decât atât, aceasta ameninţă în fiece zi , subliniind că nu înţelege să admită discuţii pe tema respectivă. Se avansează pseudo-argumente de genul că ţările decapitate în 1939-1940 de provinciile lor istorice binecunoscute prin voinţa U.R.S.S. s-ar afla în situaţia actuală nu datorită protocolului secret, ci pentru că au pierdut cel de-al doilea război mondial! Este, aceasta, o inepţie de proporţii, căci Polonia, de pildă, a figurat între învingători, iar România, în ultima fază a conflagraţiei din 1939-1945, s-a aflat de partea Aliaţilor. Realitatea necruţătoare şi totalmente nedreaptă este că, faţă de decizia Federaţiei Ruse de-a veghea asupra graniţelor fostului imperiu roşu şi, deopotrivă, faţă de indecizia Occidentului de a-şi impune punctul de vedere în faţa Kremlinului, drepturile popoarelor sunt - sub false principii şi abile pretexte - în continuare încălcate. Basarabia şi nordul Bucovinei sunt - exact în momentul când trimitem la tipar aceste rânduri - mai mult decât oricând în ultimii ani sustrase unităţii naţionale româneşti. Singura concluzie ce se impune este aceea că, într-o lume nedreaptă, acte internaţionale monstruoase (precum, în acest secol, protocolul secret din 23 august 1939 se află pe primul Joc de vreme ce i-a dat lui Hitler cale verde pentru a porni războiul mondial) pot întreţine situaţii anormale; dreptuii istorice, însă, în nici un caz. Cum s-a ajuns aici? Tocmai de aceea propunem spre studiu cititorului un set de documente ce ilustrează „subtilităţile" diplomaţiei moscovite din anii şi de după terminarea ostilităţilor din 1939-1945 de-a obţine recunoaşterea achiziţiilor teritoriale îngăduite de Hitler la 23 august 1939, operaţiune „definitivată" prin 1945-1947, de data aceea cu concursul puterilor Occidentului, de vreme ce, pentru a zdrobi Reichul hitlerist şi statele aliate lui, Marile Puteri apusene fuseseră silite să solicite şi să înfăptuiască (fără garanţii prealabile) o cooperare multilaterală cu U.R.S.S. între 1941 şi 1945. Vom remarca, în încheiere, că din punctul de vedere al cercetării istorice, investigarea aspectelor privind protocolul secret din 23 august 1939 este, mai departe, în plină desfăşurare. Ca şi în cazul recunoaşterii existenţei documentului sovieto-german ce a condus direct la declanşarea războiului mondial din 1939-1945, istoricul caută în continuare probe, chiar dacă fără acordul ori împotriva voinţei factorului politic. Cu gândul că la fel stau lucrurile în privinţa anulării consecinţelor protocolului von Ribbentrop-Molotov, vom observa că studiile apărute în ultimii ani, în ţară sau în străinătate, au oferit şi oferă informaţii inedite ori avansează noi interpretări. Nu putem ignora că importante investigaţii aparţin istoricilor ruşi[67], mai cu seamă lui G. L. Rozanov, M. I. Semireaga[68] şi D. Volkogonov[69]. În replică, am putea spune, mai multe cărţi şi studii au apărut în Germania[70], o menţiune aparte necesitând solida monografie semnată de Ingeborg Fleischhauer[71], tradusă fără întârziere în limba rusă[72]. Reexaminarea colecţiilor fundamentale de documente tipărite după 1946, deopotrivă cu investigarea literaturii de bază a problemei şi a unor noi arhive i-a îngăduit d-nei Fleischhauer să reconstituie mai precis şi mai nuanţat cursul evenimentelor politico-diplomatice ce au culminat cu reuniunea Stalin-Molotov- von Ribbentrop de la Kremlin în noaptea de 23-24 august 1939[73]. În privinţa responsabilităţilor pentru încheierea nefastului document, autoarea propune următoarea distribuire a „răspunderilor": 1. Diplomaţia germană (compartimentul responsabil de afacerile cu Rusia)[74]; 2. Hitler[75] şi 3. Stalin[76]. În context, o excelentă sinteză, cu trimiteri bineînţeles la situaţia României, a apărut la Bucureşti sub semnătura istoricului Florin Constantiniu[77]. S-a preferat, la Bucureşti sau Chişinău, o abordare a problematicii protocolului secret din 23 august 1939, mai cu semnă prin prisma consccinţelo1• sale directe asupra României - pierderea provinciilor istorice Basarabia şi nordul Bucovinei.în urma agresiunii „paşnice" din iunie 1940 a U.R.S.S.[78]. Momentul de referinţă pe piaţa istoriografieil-a constituit, netăgăduit, apariţia la Moscova în anul 1992 (în numai o mie de exemplare !) a celor două volume intitulate Documentele politicii externe. Anul 1939[79] în cadrul colecţiei oficiale editată de mai multe decenii de către Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (anterior al U.R.S.S.). Apreciem ca deosebit de scmnificativti această apariţie - al XXII-lea tom al colecţiei inaugurate în 1957 şi care se oprise în 1977 la tomul al XXI-lea[80] nu numai întrucât s-a revenit la tradiţie, abandonarea fiind resimtită serios de către specialişti , ci, mai ales, pentru că Ministerul Afacerilor Externe din Moscova a fost în situaţia de a-şi publica sursele fără a mai suporta rigorile cenzurii comuniste. Acest lucru se resimte lesne din consultarea tomului XXII - cantitatea şi calitatea actelor publicate, comentariile judicioase şi natura dezvăluiiilor oferite de documentele incluse. Pentru a rămâne în domeniul abordat însă, să specificăm că tomul XXII reţine nu numai textul Pactului Hitler-Stalin de neagresiune[81] (publicat, de altfel, la câteva ceasuri după încheierea lui), ci şi pe acela al protocolului secret din 23 august 1939, cu menţiunea precisă că publicarea se făcea după o copie a nenorocitului acord[82], care a deturnat destinul Europei şi chiar al planetei. Să avem în vedere, deci, că editorii nu apelaseră decât la un aşa-numit „exemplar de serviciu" al protocolului secret (descoperit p1in Arhiva M.A.E. din Moscova în 1946[83] şi că viza pentru tipar s-a acordat în septembrie-octombrie 1991, astfel cum desprindem din casetele tehnice ale celor două volume. Pe atunci mai rămâneau, aşadar, doar două-trei luni până la anunţarea oficială de către Kremlin a ştirii despre depistarea în arhivele moscovite a originalului protocolului secret din 23 august 1939[84]. Cât adevăr şi, mai cu seamă, câtă politică se ascundeau în spatele respectivei comunicări, preluată de îndată de marile agenţii de presă de pe mapamond, câtă vreme de-acum esenţială devenise nu recunoaşterea autenticităţii documentului în discuţie, ci eradicarea nenorocirilor pe care el le-a provocat? Cine şi cum o va face? Cu siguranţă că nu Kremlinul, co-autorul protocolului din 23 august 1939, ajuns în situaţia să se auto-denunţe! Notă: Textul este comunicarea prezentată la Conferinţa internaţională de la Chişinău din 26-28 iunie 1991 pe tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. ------------------------------------------------ [1] William L. Shirer, Le Troisieme Reich. Des origines a la chutte, Paris, Stock, 1967, p. 547. [2] Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică, 1966, passim. [3] Histoire des relations intemationales, Vlll, Les crises du XXe-siecle, II, De 1929 iî1945, Paris, Hachette, 1958, pp. 136-139. [4] Peuples et civilisatiom, XX, La Faillite de Ia paix (1918- 1939), II, De l'affaire ethiopiennea la guerre (1918-1939), Paris, PUF, 1961, passim; idem, Le.s origines de la Deuxieme Gucrre mondiale, Paris, Payot, 1969, passim. [5] Histoire diplomatiquede 1919 il nosjow:s, Paris, Dalloz, 1971, p. 219. [6] The Foreign Policy of the Third Reich. London, B.T. Batsford Ltd., 1973, pp. 73-74. [7] The Soviet Union and the Failure of Collectivc Security, 1934- 1938, lthaca-London, Cornel University Press, 1984, passim. [8] Germany, Russia and the Balk, ins. Pre/ude to the Nazi-Soviet Non-Aggression Pact, Boulder, 1983, passim. [9] The Twentieth Century, 1880-1939, London, Adam and Charles Black, 1978, p. 297. [10] How War Came: The lmmediate Origins of the Second World War, 1938-1939, London, Heinemann, 1989, passim. [11] The Origins of' the Seamd World War, second edition, New York, Fawi;ett Premier, 1979, pp. 146-181, 181 -207; îtlem, English History, 1914-1945, New York-Oxford. Oxford University Press, 165, pp. 427-437. [12] Munk,h. The Price of Pea<.:e, New York, Vintage Books, 1980,pp. XI.1003-1004. [13] Ibidem, p. XI. [14] The Origins ofthe Secontl World ~'ar, p. 181. [15] L 'utopie au pouvoir. Histoire de /'URSS de 1917 A nos jours, 11, Paris, Calmann-Levy, 1982. pp. 270-303. [16] Cf. Les alternativcs de 1939, în „Temps Nouveaux", nr. 23-24/1989; idem, Apres le pacte, în „Temps Nouveaux", nr. 34/1989. [17] A. J. P. Taylm, The Origins ... , p. 251; idem, The Second World War. An /Jluslratcd History, London, Penguin Books, 1976, pp. 35-36. [18] Poland to Pearl Harbor. The Making of the Second World War, London, E. Arnold, 1985, pp.62-64. [19] William L. Shirer, op. cit., pp. 551-583. [20] Klaus Hildebrand. op. cit., pp. 89-90. [21] Pierre Renou, in, op. cit., VHl2, p. 198. [22] Maurice Baumont. Les origines..., p. 335. [23] Hitler. A Study in Tyranny, London, Penguin Books, 1976, p. 531. [24] Les grandes controverses de l'histoire contcmporaine, 1914-1945. Lausanne, Editions Rencontre, 1964,p. 316. [25] Le j, acteavec le diable, Paris, Laffont, 1969,p. 164. [26] Cf. The Historical Encyc/opedi11 of World War l/, New York, Greenwich House, 1984, p. XXI. [27] Cf. Histoire controversee de la Deu:.icme Guerre mondiale, 1, Mo naco-Ville, Jaspard Polus. 1966. pp. 251-253. [28] TheApproach of War 1938-39, London, Macmillan/St. Martin's Press, 1973, p. 173 şi urm. [29] Cf. Berrayal. The Hitler-Stalin Pact of 1939, New York, St. Martin's Press, 1989, pas.sim. [30] The Origins of'thc Second World War in Europe, London-New York, Longman, 1987, p. 262. [31] Cf. L 'erreurde Stalin. în „La Vie Jntemationale". Moscova, nr. 9/1989, p. i5. [32] Cf. L'an 1939 dl.lns Ies dossiers de Nuremberg, în „La Vie lnţernationale", nr. 10/1939, pp. 140-141. [33] Cf. ,,Les Nouvelles de Moscou", nr. 34/1989. [34] O. A. Rjesevskii,ed., I939god. Uroky istorii, Moscova.Mi.~I . 1990, p. 319 şi urm. [35] lbidem, p. 355 şi urm. [36] Cf. Istoriia uspehov i neudaci sovetskoi diplomaţii, Moscova, Jzd. Mejdunarodnîie Clnoşcniia, 1990,p. l!Oşiurm. [37] Micbel Heller. A. M. Nekrici, op. cit, II, p. 284. [38] William L. Shirer. op. cit., p. 566. [39] Maurice Baumont, La Faillite de la paix, II, p. 873. [40] Pierre Renouvin, Histoire..., Vfl12,p. 198. [41] Alan BulJock, op. cit., p. 531. [42] Walter Hofor, Hitlerdechaîne la Guem:, Paris. &:litions du Seuil, 1967. p. I 12. [43] N. V. Zagladin. op .cit., pp.111-113. [44] Cf. Imperiia Krcmli11a. Sm•ets.kii tip kolonializma, Vilnius, 1990, p. 110 şi urm. [45] Michel Hellc:r, A.M. Nekrici, op. cit.,I!, p. 284. [46] William L. Shirer, op. cit., p. 583. [47] Nicolae Lupan, ed., Pactul germano-sovietic dîn' 1939,. Bruxelles, Editura Nistru, 1989, pp.45-46. [48] Cf. Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti , Editura Humanitas, 199 I , pp. 360-366. [49] Cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 199 l, p. 21 şi urm. [50] Vezi România după Mare,1 Unire, II2, 1933-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988,pp. 1514-1516; Mircea Muşat, Politica de forţă şi dictatÎn ajunul celui de-al doilea război mondial, în „Magazin istoric" , nr. 12/1989, pp. 23-32. Cf. şi Eugen Preda, Din dosarele istoriei, în „Magazin istoric". nr. 3/ 1989. [51] Vezi nota 77. [52] Vezi Felix Ciuev, StiHorok beseds Molotovîm. Iz dnevnika... , Moscova, Izdatelstvo Terra, 1991, pp. 14-29. [53] N. V. Zagladin, op. cit., p. 11 l. [54] Cf. A. S. Grenville, The Major Intemational Treaties, 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co Ltd., 1974, p. 182 şi urm. [55] Cf. Gh. Buzatu şi colab. , Secretele protocolultii secret von Ribbentmp-Molotov, Iaşi, 1991 (nr. special al revisiei „Moldova" nr. 8/1991). [56] Vezi, îndeosebi, R.J. Sontag,J. S. Beddie,eds., Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, New York, Di[57] Vezi, în nota precedentă, lucrarea editată de R. J. Sontag şi J. S. Beddie. [58] Cf., de exemplu, V. I. Sipols, Diplomaticeskaia barba nakanune vtoroi voinî, ed. a li-a, Moscova, Izdatelstvo Mejdunaro [60] Vezi „Les Nouvelles de Moscou", nr. 34/20.VIII.1989, p. 9. [61] 1939, god. Uroki istorii, pp. 496-498. [62] lbidem, p. 497. [63] Chiar cu prilejul întâlnirii de la Chişinău am editat, cu bunăvoinţa Editurii Moldova din Iaşi. un număr special al prestigioasei publicaţii „Moldova": Secretele protocolului secret von Ribbentrop-Molotov, comentarii şi documente (îngrijite de subsemnatul în colaborare cu Florin Constantiniu, V. F. Dobrinescu, I. Saizu şi Ilie Schipor). Tot atunci, colegii din Chişinău au tipărit , în mai multe limbi, lucrarea Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, Chişinău, Editura Universitas, 1991, 123 p. (Prefaţa - Valeriu Matei, selecţia documentelor - Ion Şişcanu şi Vitalie Văratec). [64] Nu de mult, cartea respectivă a fost publicată şi la ... Moscova: Og/a. eniiu podlejit. SSSR -Ghermania. 1939-194 I. Dokumentî i materialî, Moscova, Izd. Moskovskii Rabocii, 1991, 367 p. (textul protocolului secret - p. 71). [65] Vezi Falsificatorii istoriei. Notă istorică a Biroului Sovietic de Informaţiuni, Bucureşti, Editura PMR, 1948, 80 p. 66. Ibidem, p. 77. [67] Vezi O. Volkogonov, Drama reşenii 1939 goda, în „Novaia i novcişaia istoriia", Moscova, nr. 4/1989, pp. 3-27; K istorii zakliuceniia sovetsko-ghermanskogo dc, govora o nenapadenii 23 avgusta 1939 g. (Dokumcntalnîi obzor), în „Novaia i noveişaia istoriia", nr. 6/1989, pp. 3-21; Na rokovîm poroghe (Iz arhivnîh materialov 1939 goda), în „Voprosî istorii", Moscova, nr.3/1990, pp. 18-39. 68. Cf. G. L. Rozanov, Stalin-Hitler. Dokumentalnîi occrk sovetsko-ghem1anskih dip/omaticeskih otnoşenii 1939-1941 gg., Moscova, lzd. [68] MO, 1991, pp. 84-109 (cap. - „Moscova, Kremlin - 23 august 1939″); M. I. Semireaga, Tainî stalinskoi diplomaţii, 1939-1941, Moscova, lzd. „Vîsşaia Şkola", 1992, pp. 31-81 (cap. – „Înţelegerea dictatorilor"). [69] Vezi Triumfi traghediia. Politiceskii portret! V. Stalina, II, ed. a II-a, Moscova, Novosti, 1990, p. 7 şi urm. [70] Vezi A. Buhl, ed., Der Hitler-Stalin-Pakt: Die Sowjetische Debatte, Kiiln, Pahl-Rugenstein, 1989; Erwin Oberlănder, ed., Hitler-Stalin-Pakt 1939: Das Ende Ostmitteleurop, Frankfurt-am-Main, Fischer Taschenbuch, 1989; Ingeborg Fleischhauer, Der deutsch-sowjetische Grenz und Freundschaftsvertrag vom 28. September 1939. Die deutschen Aufzeichnungen iiberdie Verhandlungen z wischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moska11, în „Vierteljahrshefte fur Zeitgeschichte", Miinchen, nr. 3/ 1991. pp. 447-470 (se publică minuta întrevederii celor trei întocmită de G. Hilger, membru al delegaţiei germane, cu referiri la România - p. 464). [71] Vezi Der Pakt. Hitler, Stalin und die Initiative der deutschen Diplomatic 1938-1939, Frankfurtam-Main, Ullstein, 1990, 552 p. [72] Vezi Pakt Hitler, Stalin i iniţiativa ghermanskoi Jiplomatii 1938-1939, Moscova, Izd. Progress, 1991, 474p. [73] Ibidem, p. 266 şi urm. [74] Ibidem, pp. 331-334. [75] Ibidem, pp. 334-3431 [76] Jbidem,pp. 343-359. [77] Cf. Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbcntrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, 133 p. Vezi şi recenzia noastră, în „Europa XXI", Iaşi, tom. l-II/1992-1993, pp. 181-183. [78] Vezi îndeosebi Ioan Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992; Mircea Muşat, Drama României Mari, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare, 1992; L. Bulat, ed., Ba.~arabia 1940, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei - 1940, Chişinău, Ago-Dacia, 1993; Martori oculari despre ocuparea Basarabiei în iunie 1940, în „Patrimoniu" , Chişinău , nr. 1/1993, pp. 137-144; Mitru Ghiţiu, ed., În acele tragice zile pentru neamul românesc, în „Cugetul", Chişinău, nr. 1/ 1993, pp. 23-31 ;' Mihai Gribincea, Ion Şi şcanu, eds., Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odessa din vara anului 1940, în idem, pp. 32-43; Ion Şişcanu, ecl ., Pierderile României în urma ocupării Ba11arnbiei şi nordului Bucovinei de c11tre Uniunea Sovietică în anii 1940-1941, în idem, pp. 44-47; Veaceslav Stăvilă, Starea de spirit a populaţiei basarabene în primii ani ai celui de-al doilea război mondial• (I septembrie 1939-22 iunie 1941), în idem, pp. 49-54. [79] Vezi Dokumentî vneşnei politiki, XXII, 1939 god, 2 vols. Moscova, lzd. MO, 1992, 709p.- 680p. [80] Vezi Dokumentî vne. nei politiki SSSR. I. 1917-1918 – XXI, 1938, Moscova, 1957- 1977. [81] Cf. Dokumentî vne. nei politiki, XXll, 1939 god., !., pp. 630-632. [82] Ibidem, p. 632. [83] Ibidem, 11, pp. 590-591. [84] Vezi, îndeosebi, Sovetsko-ghermanskiie dokumentî 1939- 1941 gg. iz Arhiva ŢK/KPSS, în „Novaia i novei şa ia istoriia", Moscova, nr. 1/1993, pp. 83-95.

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica (Partea întâi), sau, De ce nu s-au editat OPERELE COMPLETE ale filozofului Noica

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/

Motto: “Oamenii sînt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne”, C-tin Noica, iulie 1978

Horia Stamatu (1) credea că la Noica sentimentul metafizic al temerii neîmplinirii nu depăşeşte planul cultural. Poate datorită insistenţei cu care autorul Rostirii filozofice româneşti vorbea despre “mântuirea prin cultură”, sau despre intrarea în domeniul filozofiei “cu harul care poartă dincolo de sine” ducând la o transformare interioară, asemenea oricărei alte iniţieri: “Când intri în filozofie, îţi schimbi numele, nu te mai poate chema Saul sau Kepha, îţi spui Pavel sau Petru” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 73). Pentru Noica, la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de cele făcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prin numărul de cărţi publicate nu cântărea însă prea mult. Fiindcă atunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (Noica).
Poetul exilat nu avea cum să afle că filozoful îndeaproape urmărit de securitatea statului polițienesc (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. Meandre, XII, 1-2 (22-23), 2009, p.80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) îi spusese la Păltiniș călugărului Vasile Luca în 1987 că este credincios. Deși la biserică vine mai rar, el l-ar avea „pe Dumnezeu în inimă, permanent” (C-tin Noica).
De posibilitatea „mântuirii prin cultură” era convins de tânăr și Mircea Eliade. În perioada „Criterionului” suplinitorul profesorului de metafizică Nae Ionescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4, on-line, https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica ) scrisese ca „mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează” (Mircea Eliade în rev. „Criterion”, nr.2, 1934).
Printre alte mesaje mai subtile, ținând de spiritualitatea indiană în care era „doctor” (după întoarcerea din India) mesajul „mântuirii prin cultură” îl livrează Mircea Eliade si în romanul Pe strada Mântuleasa, început în 1955 si terminat doisprezece ani mai târziu (2). Fărâmă, omul micşorat si redus la limita de jos a supravieţuirii, scrie în temniţa comunistă la nesfârşit. El iese din timpul istoric al   „inchiziției” practicate de mercenarii ocupantului sovietic şi trăieşte în timpul literaturii, în timpul culturii autentice. Iar prin tematica preocupărilor sale, Fărâmă pare a avea acces chiar la Marele Timp al sacralităţii.
Obișnuit să fie plagiat si chiar forțat la un moment dat să se declare mulțumit că ideide sale circulă în cărți semnate de unii dintre vizitatorii săi (cf. Octavian Chețan în vol. : Modelul cultural Noica, București, 2009, pp. 119 –133), Noica întreba pe 14 mai 1984 despre un scriitor dacă “e bun, sau plagiator?” (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.264), ultimul fiind cel care fie rezumă, fie parafrazează ideile altuia şi uită să-l “deconspire” pe autorul ideilor preluate (3), sau, chiar dacă-l aminteşte în treacăt, el nu mai adaugă idei personale, nu pune nimic în plus (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, în “Acolada”, 7-8/2012, p. 19; on-line http://www.omniscop.ro/despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ).
Neurmând îndemnul filozofului de la Păltiniș care-l sfătuise să-l lase pe Martin Heidegger spre a-l citi pe Im. Kant, întrucât la Heidegger “nu poţi veni cu mâna goală” (C-tin Noica), G. Liiceanu pare a se simti implinit ca traducător al lui Heidegger deşi, după cum observase un universitar francez, specialiştii occidentali în Heidegger nu-l prea socotesc pe Liiceanu (4) printre heideggerieni. “Ce-ar avea de discutat traducătorul lui Heidegger [G. Liiceanu] cu traducătorul lui Joyce [Mircea Ivănescu]?” scria prin 2011- 2012 traducătorul lui Heidegger în marginea unor discuţii cu Mircea Ivănescu (1931-2011). El a precizat astfel opinia proprie despre principalul său domeniu de competenţă, pus (desigur) la îndoială de un Noica insistând să abandoneze traducerea din Heidegger. Constantin Barbu (5) remarcase cu justețe că Liiceanu repetă traducerea în așa-zisele comentarii în marginea lui Heidegger. Desigur ar fi multe de zis, chiar despre traducerea filozofului german care l-a influiențat pe însuși Noica. Dar în primul rând ar fi de observat că traducătorul ateu în comentariile sale (care nici nu sunt comentarii ci reluări de cuvinte deja folosite) neglijează raportarea omului (Dasein) la „ceva ce nu este el” (ceva ce transcede existența umană). Căci Heidegger începe prin a departaja existența omului (Dasein) de altceva care nu este el). Abia pe urmă se ocupă de esența omului căruia îi este proprie devenirea în timp, sugerată și prin titlu: Sein und Zeit. Actualizările a ceea ce există potențial în orice om țin de scopul vieții omenești petrecută în timp, adică de interesul omului de a ajunge la esența sa care nu-i este dată, deși e implicată în „structura particulară (/unică) a omului”. Dacă l-ar fi citit si înțeles pe filozoful de la Păltiniș, ar fi remarcat heideggerianismul acestuia exact în această parte. Fiindcă doar OMUL (vorba lui Nietzsche) are posibilitatea să DEVINĂ CEEA CE ESTE. Heidegger reia ideea, afirmând că structura particulară a existenței umane constă în aceea că „omul există înainte de A FI/ DE A DEVENI CEEA CE ESTE DUPĂ (FIREA) ESENȚA lui. Vintilă Horia (6) a sesizat foarte bine această latură a gândirii heideggeriene, rezumată în titlul pus de Nicolae Florescu volumului său despre primul scriitor ne-francez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze (.
De fapt, traducători de filozofie (germană) mai buni decât fostul doctorand al unui politruc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș sau Camera 13 a Vilei „Noica”, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ) cu liceul pe puncte (care a plagiat din doctoratul Rodicăi Croitoru despre Kant) au fost cu siguranţă mulţi români. Și asta pentru că, sub teroarea ideologică a regimului comunist, generaţia lui Noica şi generaţia imediat următoare (care a supraviețuit regimului de exterminare din închisorile și lagărele comuniste) “a fost sugrumată, cu şansa ei [de afirmare prin creaţii originale]”, cum era înregistrat că spune filozoful trăitor într-o cameră microfonizată (Noica şi Securitatea, II, 2010, p.22).
Noica știa perfect că filozofi marginalizaţi de statul poliţienesc au fost mulți, nu numai Petre Ţuţea, Alexandru Dragomir (traducător în anii patruzeci al unui eseu heideggerian) sau Gheorghe Ciorogaru (traducătorul lui Iabob Bohme). Iar „marginalizații” erau desigur cu mult mai pregătiți în domeniul filozofiei decât comuniștii pregătiți în facultățile de marxism-leninism înființate după distrugerea Academiei Române si a învăţământului superior românesc.
În vremea “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă), rezultatele muncii de traducere a „marginalizaților” impresionează și azi atât cantitativ, cît şi calitativ. Traducători precum Noica (din Kant și din idealiștii germani), D.D. Roşca, Virgil Bogdan, Octavian Nistor, C-tin Floru, Elena Irion/Moisuc, N. Bagdazar, C. Narly, Mihail Antoniade, Ion Gorun, Traian Brăileanu, D.C. Amzăr, Petre Pandrea, Gh. Ciorogaru, Horia Stanca, L. Blaga, etc., au fost cei care au introdus în cultura românească operele marilor filozofi germani.
Nicolae Florescu îmi spunea că l-a întâlnit în 1983 pe Noica pe stradă în dreptul magazinului „Eva” după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş. Filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită intimitatea, impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis (despre amploarea acestor citate din pledoariile ținute de Noica la Păltiniș am scris în articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate (2000), pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 16-31 dec. 2014, pp. 19-20 ; postat pe 27 dec. 2014 de o revista americană on-line, http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ).
Cam după o lună de la publicarea (7) Jurnalului de la Păltiniş pe care ideologul comunist Ion Ianoşi (fost sef al cenzurii) “o scosese la lumină” (vezi dedicaţia lui Liiceanu), Noica îi relatează la Sibiu lui Relu Cioran (care avea și el apartamentul “microfonizat”) părerea lui Steinhardt despre felul în care Paleologu a fost prezentat în carte, observând că G. Liiceanu a greşit şi faţă de el [de Noica], şi faţă de Paleologu, “pentru că o carte de memorii se publică mai târziu, nu cât trăiesc oamenii” (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.94). Si la distanţă de cinci luni, încă mai sublinia că “gestul lui Liiceanu” este “discutabil” din unghi “psihologic şi conjunctural” (martie, 1984, vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.201) prin vizibila intenţie a lui G. Liiceanu de a face câtorva comuniști reclamă, făcându-i însă rău lui Noica, “om din trecut”, pus “prea mult în primul plan, pe scenă” (Noica, înregistrare din mai 1984, ibid., p.250).
„Om din trecut”, în calitatea sa de discipol al inițiatorului unicei școli românești de filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6) lui Noica (de șaptezecisi cinci de ani) nu i se publicau cărțile decât cu mare întârziere și pe hârtie de calitate inferioară, cum se poate azi constata la citirea înregistrării conversațiilor îndosariate de Securitate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, tipărit în rev. “Plumb”, V, 34, ian. 2010, p.4, on-line la https://blogideologic.wordpress.com/2013/06/01/isabela-vasiliu-scraba-sfarsitul-lui-constantin-noica/ sau la http://www.romanianstudies.org/content/2009/12/constantin-noica-1909-1987-centenar-isabela-vasiliu-scaraba/ ) : “Pe mine m-au tot dus [cu vorba] cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească, sau cu Scrisorile de logica [ lui Hermes] şi de trei ani mă pun în plan si nu mi-au apărut” (Noica în vol. : Noica în arhiva Securității, II, 2010, p.153).
Filozofului marginalizat nu i-a scăpat desigur pasajul dinspre sfârșitul Jurnalului de la Păltiniş (Ed. Cartea Românească, 1983) unde era “demascat” prin mijlocirea unor comentarii politice făcute de comunistul Liiceanu în marginea gândirii noiciene fără nici o legătură cu domeniul politicii   (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Lista   neagră cu cărţi scrise de Noica, în rev. “Origini/Romanian Roots”, S.U.A., vol. XIV, 9-10 (146-147), 2009, pp. 22-24; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=750 ; vezi vol. : Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.413).
Poate chiar regăsirea nepotrivitei grile de lectură în lucrarea unei comuniste franceze (care ulterior i-a tradus modestele sale notițe bio-bibliografice despre Cioran) l-a făcut pe directorul Editurii Humanitas să-i publice grabnic maculatura lovind în Noica, exact așa cum lovise în 1957-1958 Pavel Apostol când analizase ideile din Povestiri despre Hegel (Paris, 1962), manuscrisul pentru care filozoful trăirist a făcut nevinovat șase ani detenție politică în regim de exterminare.
Extrem de percutante sînt observaţiile lui Noica (înregistrate pe ascuns) referitoare la autorităţile comuniste care îl “menajează” pe Gabriel Liiceanu, în timp ce elementara libertate de a circula peste graniţă este interzisă altora: Liiceanu poate veni din RFG în ţară, soţia acestuia îl poate însoţi la Heidelberg, fără a-şi pierde postul de la Institutul de Istoria Artei. Noica mai este înregistrat spunând că Andrei Pleşu şi G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de interne de un „tratament de excepţie”. Ei pot călători prin Europa, în Franţa şi chiar în Suedia. Ambilor le-a fost prelungită bursa la Heidelberg (8) având astfel posibilitatea să mai zăbovească luni întregi dincolo de Cortina de fier (vezi vol. Noica si Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din 12 nov.1983, p.88, p.89, p.94). Cu alt prilej este înregistrată remarca filozofului îndeaproape supraveghiat după care germanii trimit 150 de burse şi ideologii cu putere de decizie trimit unul sau doi [dintre protejații lor], restul se fac că nu le-au primit, în 1983 fiind aprobată o singură plecare în RFG cu bursă Humbold (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.123).
După apariţia Epistolarului (celui de-al doilea volum care ar fi probat, vezi Doamne, că la Păltiniș Noica ar fi devenit inițiatorul unei Scoli de filozofie („Școală de la Păltiniș” nedovedită de nici o carte originală de domeniul filozofiei care să fi fost scrisă de vreunul dintre auto-declarații „discipoli”), Noica este înregistrat de Securitate pe 4 septembrie 1987 spunând că Liiceanu a reuşit să-l “înnămolească” de tot. O lună mai târziu (în octombrie 1987) Securitatea îl îndepărta de la Păltiniș pe fostul deținut politic Octavian Nicolae, singurul prieten pe care Noica știa că se poate oricând bizui (vezi amintirile meteorologului de la Păltiniș în volumul : Modelul cultural Noica, București, 2009 ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica, https://blogideologic.wordpress.com/tag/securitatea/ , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească a lui Noica…, pe hârtie în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.279/ 16-30 aprilie 2014, pp. 21-22, si nr. 280/ 1-15 mai 2014, p.26 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ ).
Acceptat membru al Uniunii Scriitorilor abia la 65 de ani, lipsit de o catedră universitară și cu doar trei conferințe (la mari intervale de timp) pe care a putut să le țină tinerilor studenți, Constantin Noica (1909 – 1987) nu i-a “transformat” pe cei doi comuniști în filozofi, în pofida fantezistelor afirmaţii ale lui Liiceanu şi Pleşu că ei ar fi adevărata “operă” a lui Noica, si nu scrierile acestuia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenar, despre Noica, în cifru ‘humanist’, în rev. “Oglinda literară”, VIII, nr. 92, aug. 2009, p. 4802-4803); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ).
In consens cu cei doi bursieri care se bucurau de un tratament de excepție din partea Ministerului de interne, Ioan Petru Culianu difuzează românilor prin Radio BBC un mesaj identic cu părerea exprimată în 1985 de cronicarul plastic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp. 33-48 ; https://fr.scribd.com/doc/130732402/IsabelaVasiliuScrabaContextualizari ), despre opera filozofului de la Păltiniș: “chiar dacă vreodată cărţile lui Noica s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite” (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, 2009, p.228), nu scrierile lui Noica ar fi importante ci auto-declaraţii săi discipoli (v. I. Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi, în rev. Origini/Romanian Roots, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 ; http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=775 ; precum și http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).
La modul cel mai straniu cu putință, momentul difuzării acestui mesaj manipulatoriu a fost prilejuit chiar de suspecta moarte a filozofului Noica, pe 4 dec. 1987, neanunţată prin nici un post de radio sau de televiziune din ţară (vezi I. Vasiliu-Scraba, Sfârşitul lui Noica, în “Jurnalul literar”, XX, 19-24, oct.-dec. 2009, p.6; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ).
Răspândită de comunistul Andrei Pleşu întâi printr-o conferință de la Bistrița din cadrul „Saloanelor Rebreanu” – apoi în țară prin revista băcăoană “Ateneu” (cu tirajul și cu difuzarea pe care o aveau în comunism revistele), si în afara R.S.R.-ului prin revista scoasă de Sorin Alexandrescu la Amsterdam (Entre la philosophie et la sagesse: notes sur C. Noica,   “International Journal of   Rumanian Studies”, nr.2, 1984-1986, vol.IV, p. 15-21), iar după 1990 prin revista bistrițeană „Cadran” -,   ideea ca opera lui Noica n-ar fi important de citit, întucât ea „nu contează”, fusese formulată în 1985 în felul următor: “împrejurările au făcut ca în România de azi nu opera lui Noica să conteze” (A. Pleşu, Constantin Noica, între filozofie şi înţelepciune, “Ateneu”, mai 1985). În martie 1984 Noica fusese înregistrat de Securitate zicând că-i sînt cărţile scose din circuitul public al bibliotecilor si ascunse la FONDUL SECRET, în afară de revista „Izvoare de filozofie” (2 vol) si Povestiri despre om (Paris, 1962), și că de soarta traducerilor sale din Descartes, din Kant si din idealiştii germani nu ştie nimic (vezi vol.: Noica in arhiva Securităţii, 2, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2010, p.138).
Încă din 1974 Constantin Noica îl percepuse pe G. Liiceanu ca „elev al lui Henry Wald, nu al său” (vezi vol.: Noica și   Securitatea, 1, București, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009, p.154). Filozoful de la Păltiniș mai sesizase (tot pe atunci) că discipolul lui Wald înclina să desconsidere (op. cit., p.136) reprezentanții interbelici ai Școlii trăiriste inițiată de metafizicianul Nae Ionescu, școală filozofică din care însuși Noica se considera a face parte.
Din cele scrise de vizitatorii săi preponderent despre „personajul” Noica reiese și dezinteresul lor față de gândirea filozofică din cele peste douăzeci de volume ale acestuia, nicicând publicate sub formă de OPERE COMPLETE. Așa s-ar explica și părerea muzeografului de la Tescani după care nu cărțile lui Noica ar conta (idee repetată în decembrie 1987 pe unde radio de profesorul de română de la Groningen, vezi I. Vasiliu-Scraba, Eliade și unul din turnătorii săi anonimizați ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) ci vizitatorii lui, considerați cu tot dinadinsul “ieşiţi din şcoala lui Noica” (vezi I.P. Culianu, Scrieri româneşti, II, p.229). Mai precis, acei doi vizitatori ai filozofului de la Păltiniș favorizați de Ministerul de Interne (apud. Noica), despre care cineva observase la un sfert de veac după moartea filozofului de la Păltiniș că figurează ca „intelectuali superstar numiți filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ).
In calitate de director al fostei Edituri Politice, unul din cei doi vizitatori n-a avut timp (nici într-un sfert de secol de cripto-comunism) să publice OPELELE COMPLETE ale lui Noica. Adică intreaga „producție bibliografică” (apud. A. Pleșu) a filozofului de Scoală trăiristă, așa-zisul său maestru, de care a făcut atâta caz. În schimb, ca proprietar al Vilei   “Noica” de la Păltinis, el găsise un bun prilej să-i facă reclamă stalinistului Ion Ianosi, plasând în camera închiriată de Noica niste foi scrise de acest academician cu liceul pe puncte, asemeni Elenei Ceausescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în rev. Discobolul XIII, iul.-sept. 2010, p. 256-260 ; v. Stan V. Cristea, NOICA: REPERE BIOBIBLIOGRAFICE, Bucureşti, 2011, p.425; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ).
Demnă de reținut este însăși părerea “optimistului” Noica în ce priveşte “mântuirea prin cultură” a cronicarului plastic Andrei Pleşu (9), vag interesat de istoria artei, de spiritualitatea orientală şi de psihanaliză pe fundalul unei excesive griji pentru “fratele porc”: “Obsesia lui Andrei Plesu este fratele porc, cu mântuirea în sens trivial, în planul existenţei (Noica, Jurnal de idei, București, 2007, [227]). Cum vedem, opinia lui Noica era departe de a fi optimistă în ce priveşte valoarea „producției bibliografice” a muzeografului de la Tescani de a cărui “mântuire prin cultură” s-a cam îndoit. Si pe drept cuvânt.
Note și considerații marginale:

1. Despre marele poet, traducător, eseist și critic literar care a fost Horia Stamatu (1912-1989), criticul literar Virgil Ierunca scrisese la Paris următoarele: „Si în exil, și în țara regăsită de mâine, poezia lui Horia Stamatu va sfinți locul și vremea împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de Fier, un dialog între Horia Stamatu și Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, noiembrie 2012, nr.11 (62), p. 18 : . https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/ ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 :   https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ ). Textul scris de I.P. Culianu despre poezia lui H. Stamatu (început prin 1978, publicat în engleză în1984 si republicat de Ed. Polirom în 2009 în vol. : I. P. C, Studii Românești, II, pp.98-119 în traducerea Corinei Popescu, fără anexarea scrisorii de peste 20 trimisă de Horia Stamatu lui Culianu, Mircea Eliade, V. Ierunca, Paul Miron, Sanda Stolojan, Leonid Arcade, etc, referitoare la prezentarea operei sale poetice) l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu (profesor de română la Groningen) că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.266/ 1-15 oct. 2013, pp. 7-8, si nr. 267/ 16-31 oct. 2013, p.5; pe internet titlul este anonimizat de motorul de căutare Google odată cu indicarea articolului oferit de scribd ; http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri ; a se vedea si articolul : Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013 ; sau online http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L ). Presupunerea lui Virgil Ierunca din scrisoarea expediată lui Culianu în1978 a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de I.P. Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1(110), ianuarie 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).
2. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada mântuleasa, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.251/ 16-28 febr. 2013, pp. 20-21, http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/isabela-vasiliu-scraba-despre-lipsa-individualizarii-in-personajul-anchetatoarei-din-romanul-eliadesc-pe-strada-mantuleasa/ sau, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). După Yalta anului 1945 vesticii au consfințit micșorarea României prin înglobarea în inperiul lui Stalin a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herții, precum si transformarea unui stat suveran într-o „colonie sovietică” (Ion Varlam). Vâșinschi (omul lui Stalin) a luat parte la tratativele diplomatice duse cu succes de politicienii români la Paris pentru reintegrarea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor în vara „anului apocaliptic 1940”(L.Blaga, lecția de deschidere a cursului său de la Universitatea mutată în 1940 de la Cluj la Sibiu). Jumătatea Transilvaniei aflată patru ani sub o administrație ungurească epurând etnic prin deportări de români și ucideri monstroase (la Ip, Trăsnea, etc.) a fost recâștigată de armata română în octombrie 1944 spre a fi administrată de mercenarii ocupantului sovietic (vezi inregistrarea conferinței pe care am ținut-o la Biblioteca Metropolitană din București în ian. 2012 https://isabelavs2.wordpress.com/video/ ). Această inregistrare https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba a fost -ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse, în scopul   de a-i aduce discursul pe linia gândirii „monolit”, prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de grupaje video se remarcă mai multe tendințe: (1 ) îngreunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”, întrucât lanțurile de înregistrări oferă indiferent ce alt video din grupaj ; (2) prin unele dintre înregistrările adăugate se urmărește plasarea ( în preajma puținelor mele conferințe publice) unor foști ideologi comuniști (a căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de titlul de doctor in filozofie) care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă depărtez; (3) alte înregistrări inșiruite cu de-a sila urmăsesc o anume sugestionare subliminală: aceea că, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș face politică „legionaroidă”, cum scria un îndoctrinat stalinist profitor al regimului comunist și post-comunist ascuns după pseudonim. In ultimul caz, abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul torționarului Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg, general N.K.V.D, care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună într-o formațiune politică indicată de ei, spre a confecționa GRUPURI chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun (vezi fosta deținută politic Simina Mezincescu, din „lotul Noica-Pillat”, în „Jurnalul național” din 2011 ; http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html,   accesat pe 19 mai 2017). Așa cum nici eu nu am nimic in comun cu inregistrările adăugate „din umbră” pe care nu le-am văzut si probabil nu le voi vedea, mai ales forțată a o face prin astfel de practici dubioase.
3. Prima compilație despre îngeri a fost scrisă pe vreo 20 de pagini de cronicarul plastic (mediatizat ani de zile în comunism prin emisiunea Tele-enciclopedia, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.272/ 1-15 ianuarie 2014, p.14, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ), fiind apoi premiată cu un million de mărci germane. Fără menţionarea filozofului Noica, în textul său de mediocră tentă politică el a preluat (/împrumutat fără citarea sursei) din volumul noician Scrisori despre logica lui Hermes (1986) aceea idee din „logica lui Ares” despre “blocajul în dihotomii” (vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p.46; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-plesu-ingeri8/ ). După înregistrările Securităţii care-l urmărea tot timpul pe C. Noica se vede că în anul publicării Scrisorilor despre logica lui Hermes filozoful marginalizat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.282/ 1-15 iunie 2014, pp.23-25, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ) îl considera pe A. Pleşu un “cronicar plastic”, ceea ce exclude postura de „discipol” al inventatei „Școli de filozofie” negată de însuși filozoful de la Păltiniș. Chiar și în 1996, după ce înființase, cu una dintre fetele lui Leonte Răutu (supranumit „groparul culturii românești”) Colegiul Noua Europă, Virgil Măgureanu (șeful SRI) în prefața „Cărții albe a Securității” îl desemnase „cronicar plastic” pe fostul ministru din timpul guvernării lui Ion Iliescu. Din transcrierile (de jurnal „personal”) „scoase la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși, reiese că Noica ar fi sesizat cu justeţe dezinteresul pentru filozofie al „cronicarului plastic” (Jurnalul de la Păltiniș, C.R., 1983, p.12 si p.100), dezinteres vizibil în volumele lui Pleșu ultra premiate în comunism ca urmare a vizitelor sale în familia lui Leonte Răutu. Dar abia în 2006 Radu Portocală, investit cu „sacra misiune de a-l publica pe Pleșu”, a sesizat inutilitatea marilor cheluieli făcute de I.C.R pentru editarea in Franța a cărții Pitoresc si melancolie (1980) care „nu a trăit, nu a stârnit nici un ecou si care a dispărut în momentul apariției” (vezi R. Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR). La fel s-ar fi întâmplat la Paris si cu „precedentele eșecuri” (din 1990, cu Minima moralia, publicată de C-tin. Tâcu, si din 2005 cu vol. Despre îngeri scos la Editions Buchet Chastel). Două dintre editurile mari (Grasset si Fayard) si-au manifestat in 2006 dezinteresul pentru cartea cronicarului plastic devenit in 1977 doctor in istoria artei chiar cu volumul pe care ei l-au returnat după două săptămâni. Radu Portocală mai consemnează că atunci, în 2006, a constatat că „numărul premiilor și al titlurilor de doctor honoris causa acumulate de dl Pleșu este sensibil mai mare decât acela al cărților publicate.” (cf. Radu Portocală).
4. In 1983 – an în care Cioran refuzase premiul de stat austriac (cf. Noica si Securitatea, II, 2010, p.93; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare din cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.283/ 16-30 iunie 2014, p.26, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/ciorantraducere4/ ) oferit pentru Sissi ou la vulnerabilite, lucrare ieşită dintr-un interviu şi de aceea considerată de el “o chestie neserioasă” (Emil Cioran la telefon cu Relu Cioran pe 1 ian 1984, înregistrat de Securitate, Noica si Securitatea, II, 2010, p.111) -, Noica “a avut emoţii” că Emil Cioran nu-l va plăcea pe Liiceanu care “are obositorul obicei de a pune mereu întrebări” (ibid. p. 65).
5. Constantin Barbu exemplifica repetarea traducerii în paginile care ar fi trebuit să reprezinte un comentariu la traducere alegând următorul pasaj din Sein und Zeit: Dasein ist immer schon „ueber sich hinaus” , nicht als Verhalten zu anderem Seinden, das es nicht ist, sondern als Sein zum Seinkoennen, das es selbst ist. Diese Seinsstruktur des wesenhaften „es geht um…” fassen wir als das Sich-vorveg-sein des Daseins (Martin Heidegger). Nu vom da si traducerea, întrucât o considerăm de un nivel foarte incipient. Spre a folosi la ceva, această a doua traducere „ilizibilă și inutilizabilă” ar trebui mult îmbunătățită (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr.6 (115), iunie 2017, pp.17-18 : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ).
6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Triumful parizian al lui Vintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/ ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2016, p. 14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
7. Rapida publicare în 1983 a Jurnalului de la Păltiniș (prin Ion Ianoşi, activist din structurile de vârf ale staliniștilor instruiți în anii cincizeci în URSS) a fost făcută probabil si în scopul de a face reclamă anumitor vizitatori privilegiați de autorităţi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici si mari ai culturii noastre la 25 de ani de lqa moarte, în “Acolada”, 2/2012, p.19 ; http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm ). Asemenea postură (observată și de Noica) a fost sesizată si de Constantin Roman (Londra, autorul volumului The Blouse Roumaines) în recenzia cărții Jessicăi Douglas-Home, Once upon another time. Memoirs of Ceausescu s Romania (2000), unde povestește atmosfera unei recepții organizată la București în onoarea Jessicăi Douglas-Home de Ambasada Angliei prin anii optzeci. Ea își amintește de relaxarea (deplasată) pe care Liiceanu si Plesu o afișau ostentativ ( “a posture of ill-bred muffins, completely out of place for the occasion, although perhaps quite acceptable at Communist Party rallies”), in contrast cu restul invitatilor, evident timorați. Faptul că cei doi comuniști aveau permisiunea de a frecventa Ambasada „is even stranger if one thinks that their host – H E Hugh Arbuthnot, British Ambassador to Romania was the butt of some rough treatment in the hands of the Securitate agents in Cluj where the Ambassador went to visit the dissident Academic Doina Cornea. Any further speculative questions about the real meaning of their visits to the British Embassy durring Ceausescu s dictatorship are therefore superfluous, to say the least! Clearly in such context, Messrs Plesu and Liiceanu knew very well at the time what is was all about and they also knew what they were doing!” (C-tin Roman http://www.romanianstudies.org/content/2010/04/book-review-once-upon-a-time-by-jessica-douglas-home/ ).
8. Cei doi așa ziși discipoli erau privilegiați de „inchiziția marxistă” (I. Varlam, PseudoRomania, 2004) care lui Noica îi publica greu scrierile, dar care în schimb „scotea la lumină” producția bibliografică a celor doi cărora le prelungea șederea peste hotare (vezi vol. Noica si   Securiatea II, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010, înregistrare din data 12 nov.1983 p.88, p.89, p.94; după Alexandru Dragomir, „Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; on line: http://www.omniscop.ro/noica-nu-a-avut-influenta-asupra-lui-liiceanu-si-plesu/ ; a se vedea întregul interviu din 2000 comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).
9. Opinia lui Noica despre Pleșu apare din cele transcrise de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş (1983), si din notaţiile cuprinse in caietele tipărite [probabil cenzurat] în 2007 cu neinspiratul titlu de Jurnal de idei – folosit de Noica la publicarea între sept. 1977 şi aprilie 1982 a douăzecişicinci de texte în revista “Cronica” de la Iaşi, nestrânse în volum nici până azi (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, in rev. “Conta”, 10/2012, p.126-131; http://melidonium.ro/2012/11/13/isabela-vasiliu-scraba-noica-despre-arheul-istoric-intrupat-de-mircea-eliade/ , sau la adresa : http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm ).

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf )
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/