joi, 24 aprilie 2014

Distrugeri și exploatări forestiere sălbatice. Cazul Nadăș

CAZUL NADĂȘ – ACTUALIZARE


Adrian GRIGORIU- detalii privind cazul NADĂȘ
23 aprilie 2014
Cu cateva zile in urma S-AU DESCOPERIT NOI FAPTE PENALE de o mare gravitate comise de familia Colțeu cu acordul tacit al autorităţilor care aveau obligaţia să le descopere şi să le oprească. Distrugerile din păduri se vor regenera abia peste un ciclu de mai mult de 100 de ani.
Furtul de lemn și distrugerea pădurilor de la Nadăș s-a făcut de către familia Colțeu cu acordul tacit al conducerii ITRSV Oradea. Patrioții din instituţiile de stat ne informează atat cat pot si ei.
Infractorii aceştia profită în mod monstruos de munca depusă de pădurari şi localnici în ultima perioadă de peste 80 de ani când pădurile au fost îngrijite cu dragoste pentru viitor. Viitorul s-a concretizat cu mâna unor judecători care au dispus contrar legilor şi probelor, în familia Colțeu şi mafioţii din spatele lor, care au jefuit tot, şi de la înaintaşi şi de la urmaşi.
În cei peste 7 ani de când a dobândit prin fraudă întreaga suprafață a satului Nadăș, familia Colțeu a distrus cu minuțiozitate și perseverență cele peste 6,000 de ha pădure pe care le-a administrat prin Ocolul Silvic Privat Nadăș. Această stare de fapt iese la iveală cu ocazia acțiunii de predare a pădurii de către OS privat Nadăș și de preluare a acesteia în administrare de către Direcția Silvică Arad, ca urmare a suspendării activității ocolului la solicitarea DNA și a Comisiei Județene de Fond Funciar Arad.
Dealtfel, controalele curente și cele de fond pe care ar fi trebuit să le facă anual conducerea ocolului erau doar de formă, făcîndu-se doar pe hârtie. Familia Colțeu nu avea niciun interes să își demaște propriile ilegalități, respectiv ordinele de tăieri ilegale sau de abatere de la reglementările legale în vigoare pe care le impuneau pădurarilor, în scopul de a stoarce cât mai mulți bani pe seama pădurii.
Mai mult, Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare Oradea (ITRSV Oradea), înstituția statului cu atribuții de „controlul respectării regimului silvic de către toți deținătorii de suprafețe acoperite cu vegetație forestieră, precum și de agenții economici ce au ca obiect de activitate exploatarea, comercializarea, administrarea vegetației forestiere” a avut un comportament foarte “grijuliu și înțelegător” cu OS privat Nadăș. Astfel, controalele efectuate de către ITRSV Oradea de-a lungul a 7 ani, dintre care ultimul în toamna anului 2013, nu au identificat ilegalități în activitatea acestuia, tăierile fiind „făcute conform amenajamentului silvic în vigoare”, după cum afirma dl. ing. Daniel Coraș, șeful ITRSV Oradea. Tratamentul “preferențial” și protectiv acordat de către ITRSV Oradea Ocolului silvic privat Nadăș s-a manifestat, după cum afirmă pădurarii ocolului, prin acțiuni de tipul:
•          Controalele erau efectuate cu precădere de către dl. ing. Caunii Vasile, de la ITRSV Oradea, a cărui soție este rudă apropiată cu familia Colțeu, acesta fiind în conflict de interese în această situație;
•          Controalele ITRSV Oradea au constat cel mai adesea într-o vizită a inspectorilor la sediul ocolului, prilej cu care se organiza de către cei controlați o masă copioasă, se elaborau documentele privind controlul (din birou, fără a se controla situația concretă din teren), iar la plecare se înmânau “atențiile pentru protecție”;
•          Prin controalele efectuate, ITRSV Oradea a acoperit/a trecut sub tăcere grave abateri de la normele silvice în vigoare și încălcări repetate ale amenajamentului silvic, prin care pădurea a fost tratată ca o “mașină de făcut bani”  pentru familia Colțeu, cu prețul degradării și chiar distrugerii acesteia;
•          La comanda familiei Colțeu, inspectorii ITRSV Oradea mai administrau câte o amendă contravențională pădurarilor care nu aplicau sau comentau ordinele Colțeilor, respectiv de a tăia arbori nemarcați, de a încălca o serie de prevederi ale reglementărilor silvice, pentru a le insufla un sentiment de frică, de supunere, în acest fel timorând și amenințând cu concedierea pe cei care invocau faptul că astfel de acțiuni încalcă prevederile legale.
Preluarea în administrare a pădurii de la Nadăș de către DS Arad până la finalizarea procesului penal instrumentat de DNA scoate la iveală o parte din multitudinea de ilegalități făcute de familia Colțeu și cocoloșite de către autoritățile competente/ITRSV Oradea în cei 7 ani de când dispune după bunul plac de acestea, respectiv:
•          Un volum impresionant de arbori tăiați ilegal. In fiecare canton silvic (suprafață de pădure aflată în gestiunea unui pădurar) au fost inventariate peste 500-600 de cioate de arbori tăiați fără drept, iar acest număr este de așteptat să crească în condițiile în care acțiunea de predare-primire s-a făcut doar pe cca. 50-60% din suprafață până la Paște;
•          Au fost tăiați ilegal în mod selectiv arborii cei mai valoroși, respectiv din speciile de gorun, fag, sau specii foioase nobile, proveniți din sămânță, de dimensiuni mari, cu lemn de calitate superioară, fără defecte, cu stare de vegetație bună, în dauna arborilor din specii mai puțin valoroase (carpen, plop tremurător, mesteacăn), proveniți din lăstari, rău conformați, rupți sau uscați.
În acest fel s-a degradat pădurea în ceea ce privește compoziția, structura, creșterea, calitatea, distrugându-se eforturile de peste 60 de ani de a ameliora valoarea pădurilor din zonă. De asemenea, a fost diminuată capacitatea pădurilor de a îndeplini eficient funcțiile de protecție atribuite, știind fiind că pădurile de la Nadășse află în bazinul de recepție care alimentează lacul artificial de la Tauț, indeplinind un rol hidrologic important.
•          Arborii tăiați ilegal au fost identificați în parcelele de pădure în care ocolul silvic a făcut exploatări, nu la marginea pădurii sau în vecinătatea pășunilor sau a terenurilor agricole. Acest lucru denotă clar că aceste tăieri au fost făcute cu bunăștiință  de către desemnați de către ocolul silvic să facă exploatarea, nu de către săteni sau alte persoane necunoscute, cum s-ar putea invoca de către personalul ocolului. Au fost identificate numeroase situații în care arborii marcați pentru a fi exploatați nu au fost tăiați, conform prevederilor, ci au fost tăiați arbori valoroși din proximitate, care ar fi trebuit să fie menținuți în pădure.
•          Necurățarea parchetelor de resturile de exploatare precum și abandonarea de arbori întregi sau părți din arbori în parchete și extragerea doar a lemnului de calitate ridicată. Acest fapt este coroborat și cu subestimarea de către ocolul silvic a volumului de lemn destinat tăierii prin actele de punere în valoare, ceea ce permite extragerea preferențială/pe alese a lemnului și abandonarea celui de calitate mai slabă în parchet.
•          Nerealizarea lucrărilor de reîmpădurire sau de completare a regenerării naturale în cel mult 2 ani de la tăierea definitivă sau unică. Majoritatea suprafețelor aflate în regenerare în ultimii 7 ani sunt fie regenerate parțial, fie regenerate cu lăstari și drajoni de carpen, tei și alte specii cu valoare economică mai redusă, fie uneori chiar cu arbuști (păducel, măceș, mur și altele). Astfel de situații  conduc la crearea unoor păduri degradate, care produc lemn de calitate inferioară și în cantități mai mici.
•          Neexecutarea deloc sau doar parțial și necorespunzător a lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere. Astfel de lucrări, care sunt absolut necesare pentru a crea păduri sănătoase și valoroase, dar care implică investiții, pentru că lemnul rezultat este ieftin sau dificil de vândut, nu au fost efectuate în cele mai multe din pădurile tinere. Iar în unele cazuri au fost efectuate doar pe lângă drum, în locurile vizibile, pe porțiuni reduse, dar au fost justificate în documente ca fiind făcute pe întreaga suprafață;
Nota Redacției: Acest material ar trebui să ajungă la cunoștința autorităților centrale. Dacă n-o poate face dl Grigoriu, poate cineva îl ajută. Important ar fi să identificăm o persoană din Minister sau Guvern care ar fi sensibilă la mesajul celor de mai sus! Un înalt funcționar cu inimă de om, de român!
Dacă cunoașteți o asemenea persoană, vă rugăm să ne comunicați numele și funcția, eventual o adresă, de email preferabil.

miercuri, 5 martie 2014

Claudio Mutti: “Am fost atât de fascinat de Căpitan încât am învăţat limba română”

Corneliu Zelea Codreanu în Italia. Profesorul Claudio Mutti:

“Am fost atât de fascinat de Căpitan încât am învăţat limba română”


Corneliu Zelea Codreanu nu are foarte mulţi adepţi în România. Istoria l-a etichetat ca pe un personaj nefast şi ideile sale sunt periferice în spaţiul public românesc. Este de aceea un mister de ce în Italia mitul “Căpitanului” are atât de mult succes. În zeci de oraşe italiene au fost înfiinţate “cuiburi”, denumite exact aşa, cu termenul românesc, inspirate de structura mişcării legionare. Cei care le frecventează au, evident, simpatii de extremă dreapta. Anul trecut, în 30 noiembrie, bannere cu citatul “Iubește tranșea, urăște salonul” (Ama la trincea, disprezza il salotto it.) au fost afişate de membrii cuiburilor în zeci de oraşe italiene, pentru a comemora 75 de ani de la asasinarea Căpitanului. Poate una din explicaţiile acestui succes al mitului lui Zelea Codreanu ar fi numeroasele cărţi publicate în Italia despre acest subiect. Am stat de vorbă cu cel mai mare expert italian pe acest subiect, eseistul Claudio Mutti, 68 de ani, care a reuşit să stea de vorbă cu văduva lui Codreanu şi care a lansat ipoteza a unei vizite făcute de Codreanu în Italia.
Licenţiat în 1970 cu o teză despre influenţa limbii române asupra limbii maghiare, cercetător la Institutul de Filologie Ugrofinică al Universităţii din Bologna şi apoi profesor de latină și greacă la un liceu clasic din Parma, Claudio Mutti a publicat numeroase cărţi privitoare la aria carpato-danubiană, atât din punctul de vedere istoric (A oriente di Roma e di Berlino, Effepi, Genova 2003; ecc.), cât şi etnografic (Storie e leggende della Transilvania, Oscar Mondadori, Milano 1997; ecc.) şi cultural („Mircea Eliade şi Garda de Fier”, Puncte Cardinale, Sibiu 1995; „Penele Arhanghelului”, Anastasia, Bucureşti 1997; „Guénon în România”, Vremea, Bucureşti 2003) etc. Vorbeşte foarte bine româneşte!Trebuie amintit că în 1979, Claudio Mutti a fost profesor la Institutul italian de cultură din Bucureşti. A tradus şi prezentat numeroase documente despre Garda de Fier şi Corneliu Zelea Codreanu. A fondat editura “Edizioni all’Insegna del Veltro“, care a publicat multe texte scrise de gânditori care au inspirat dreapta.
Claudio Mutti, cum ați învățat limba română?
«La Universitatea din Bologna, unde frecventam cursurile Facultății de Litere și Filosofie între anii 1960 și 1970, nu exista un curs de limba română. De aceea, după ce mi-am procurat vechea gramatică a lui Gino Lupi și dicționarul Ninei Façon, m-am pus pe studiat în fiecare zi limba română, însoțind studiul gramaticii cu citirea textelor literare și cu o continuă muncă de traducere. Frecventarea unor persoane de origine română m-a condus, în decursul câtorva luni, să vorbesc românește corect și fluent.»
 Când ați devenit pasionat de Mișcarea Legionară din România și de Corneliu Zelea Codreanu?
«În urmă cu jumătate de secol, la vârsta de șaisprezece ani, am găsit o ediție veche italiană a cărții lui Corneliu Codreanu “Pentru legionari”. Lectura acestui text, în care se întrevedea excepționala dimensiune spirituală a autorului, a exercitat asupra mea o asemenea fascinație așa încât, după câțiva aniam vizitat prima dată România, am învățat limba română și am aprofundat studiul cu privire la fenomenul legionar, utilizând bibliografia disponibilă și strângând contacte cu persoane care au trăit experiența legionară.»
Ce corespondență ați descoperit la Cuibul Legionar din Roma și ce conține?
«În perioada noiembrie 1937 și 30 martie 1938, Codreanu îi scria profesorului Leon Zopa, șef de cuib “Dacia” din Roma, câteva scrisori. Căpitanul însărcina legionarii rezidenți la Roma să-i publice în limba italiană cartea „Pentru legionari” și „Testamentul” lui Ion Moța. În afară de a împărți indicații precise cu caracter editorial, Codreanu cerea, dacă ar fi fost posibil să obțină pentru cartea sa prefața semnată de Bruno Mussolini, fiul Ducelui, care în scurt timp a murit într-un accident aerian.
Codreanu accepta propunerea de a încredința cartea sa spre publicare Institutului Europa Giovane și recomanda legionarilor din Roma să nu caute finanțări. “Suntem de ajuns, și pe drept cuvânt, – scria – tratați de pomanagii. Legionarul trebuie să rupă cu rușinoasa tradiție”.
În 30 martie 1938 , într-un moment de extremă tensiune ca urmare a închiderii restaurantelor legionare și trimiterii scrisorii de protest consilierului regal Nicolae Iorga, Căpitanul comunica legionarilor cuibului “Dacia” că a renunțat să vină la Roma.
“Aici – scria – suntem în desfășurarea celei mai mari bătălii legionare. Nu viu la Roma. Plecarea mea, ca și autodizolvarea ‘partidului’ nu-i decât prima figură de șah din această bătălie”. Aceste cuvinte se explică prin faptul că în perioada dictaturii regale Codreanu a decis să plece în Italia. Apoi, fiindcă a înțeles că guvernul își dorea plecarea sa pentru a putea dezmembra Mișcarea legionară, a decis să rămână. »
Cu ce personalități italiene a avut contact Corneliu Zelea Codreanu în Italia?
«Există informații despre întâlnirile lui Corneliu Codreanu cu diferiți jurnaliști italieni. În perioada guvernului Antonescu-Sima, Indro Montanelli publica în “Corriere della Sera” mai multe articole filolegionare, în unul dintre ele (Întâlnirea cu Codreanu, 9 octombrie 1940) el își reamintea întâlnirea sa cu Codreanu din toamna anului 1933. Conform “regelui jurnalismului italian“ după prima sa întâlnire au urmat altele. Rezultă, de asemenea, că în primele luni ale anului 1938 Căpitanul a găzduit pe Virgilio Lilli la Casa Verde, care a scris apoi un articol lung în ziarul “La Lettura”, pe Virginio Gayda, jurnalist la “Giornale d’Italia”, pe jurnalistulFrancesco Maratea de la cotidianul “Messaggero” și mai ales pe Julius Evola, care a povestit convorbirea sa cu Căpitanul în mai multe cotidiene și periodice. »
De ce s-a întâlnit cu Julius Evola? Ce discuții au purtat și ce documente există?
«Julius Evola s-a dus la București în martie 1938, când se părea că trebuia să plece Codreanu, de pe o zi pe alta, în Italia. Poate vizita lui Evola ar fi avut într-un fel legătură cu acel proiect de moment al Căpitanului? Poate cei doi au vorbit despre această eventualitate? În baza informațiilor disponibile nu este posibil să răspundem cu certitudine. Un lucru este sigur. Evola – care fusese însoțit la Casa Verde de Mircea Eliade - a avut cu Codreanu o lungă convorbire, în cursul căreia s-a vorbit mai ales despre aspectul spiritual al Mișcării legionare. Numeroase articole în care Evola reevoca acea întâlnire au fost traduse în limba română, în urmă cu cincisprezece ani, în volumul “Naționalism și asceză” (Fronde 1998), care include un eseu de-al meu introductiv intitulat “Evola și România”. »
Sunteți unicul italian care a afirmat, după o întâlnire cu văduva Codreanu, că acesta a vizitat Italia. În ce context s-a aflat Corneliu Zelea Codreanu în Italia?
«Elena Codreanu, pentru a-mi arăta cum adeseori soțul ei avea presimțiri și inspirații și nu închipuiri iluzorii, mi-a povestit un singur episod în care Căpitanul a fost protagonist în Italia, la Milano. Era în 1927, când Codreanu se găsea lângă Grenoble și i-a ajuns știrea că în România se vor desfășura alegeri parțiale; astfel decisese să accepte invitația de a se întoarce în patrie pentru a participa și a plecat imediat din Franța. Pentru a lua trenul care l-ar fi transportat în România, trebuia să se oprească în Italia, la Milano.
Aici, având timp toată ziua și-a depozitat bagajul la gara centrală și a pleacat în căutarea unui bărbier; dar, în momentul plății nu își mai găsește portofelul, în care erau banii și biletul de tren pentru București. Așadar se duce la Consulatul Român (şi în acea perioadă era unul la Milano), dar acolo îi este refuzat orice ajutor. Se reîntoarce la gară, se oprește rezemat de un perete al clădirii și așteaptă acolo puțin privind hamalii care lucrau. Apoi bate pe umăr pe unul dintre ei și îl întreabă dacă, din întâmplare, nu a găsit un portofel. Exact acel om, cu o oră mai înainte, găsise un portofel și îl consemnase la poliția feroviară; era chiar portofelul lui Codreanu, care astfel a reintrat în posesia lui și și-a putut continua călătoria spre România.»
Ați publicat studii despre Mișcarea Legionară sau despre Corneliu Zelea Codreanu? Ce documentare ați efectuat?
«De-a lungul anilor am tradus în limba italiană mai multe texte ale unor autori legionari (Codreanu, Moța, Banea, Sima, Radu Gyr, etc.) și am publicat câteva studii referitoare la argumente conexe fenomenului legionar. Mă limitez să citez două, care au fost traduse în limba română și în alte limbi: „Mircea Eliade și Garda de Fier” și „Penele Arhanghelului”. Sunt două cărți în care am încercat să ilustrez raportul dintre Mișcarea Legionară și câțiva intelectuali români de faimă mondială: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu.
Documentarea pe care am folosit-o este constituită în primul rând din literatură legionară (cărți și reviste) și sursele românești din perioada interbelică; dar, eu am putut utiliza o amplă documentare inedită alcătuită din scrisori, circulare interne etc. În plus, am înregistrat mărturiile unor personalități legate Mișcării Legionare, printre care văduva lui Corneliu Codreanu.»
De ce credeți că în România se vorbește puțin despre Mișcarea Legionară și despre Corneliu Zelea Codreanu?
«Impresia mea este că fenomenul legionar, manifestare istorică a identității românești, reprezintă un fel de „conștiință rea” a României actuale care, nu într-un mod diferit de restul Europei, a intrat într-o fază de alienare culturală și de renunțare la propria identitate.»
Care este percepția istoricilor italieni față de Mișcarea Legionară din România?
«În general, istoriografia italiană contemporană consideră fenomenul legionar ca pe o variantă românească a fascismului european. Este nevoie totuși să ținem seama de câteva interpretări originale, cum este cea a lui Mariano Ambri, care a introdus Mișcarea Legionară în categoria “falsi fascismi“, categorie din care fac parte, după părerea sa, și alte mișcări care foarte greu ar putea fi calificate „fasciste” tout court, cum ar fi Partidul Crucilor cu Săgeți maghiare și Ustașii croați.
Și mai originală este poziția profesorului Franco Cardini, care consideră că Garda de Fier a fost mai de grabă o mișcare religioasă-militară și nu politică, iar din acest motiv ar trebui studiată mai bine dintr-o perspectivă antropologică, sociologică și chiar etnografică, decât din punct de vedere ideologic și politic. »
Puteți să ne spuneți dacă rezultă adevărat sau nu că Iosif Constantin Drăgan ar fi utilizat banii și resursele Legionarilor români pentru activitățile sale în Italia?
«Este un zvon care circulă, dar nu am probe pentru a valida. »

                                                            
Corneliu Zelea Codreanu (1899 – 1938) a fost liderul carismatic al Mişcării Legionare, mişcare de extremă-dreapta din România interbelică. Legionarii i-au atribuit lui Zelea Codreanu titlul de Căpitanul, acesta având controlul absolut al organizației. Născut la Huşi, a urmat liceul militar, iar la 16 ani a fost voluntar în Primul Război Mondial. La facultatea de drept de la Iaşi a fondat „Asociația Studenților Creștini”. A studiat în Germania, unde a participat la mitinguri organizate de Hitler, fiind cucerit de doctrina hitleristă.
Împreună cu Ion Moța, a fondat mișcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”. Codreanu dorea transformarea României în stat fascist, folosind o retorică patriotardă şi antisemită. Discursurile sale au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran. Legionarii comit mai multe asasinate politice (prim-ministrul liberal I.G. Duca, ziaristul Mihai Stelescu, ), la care autorităţile răspund cu asasinarea unor capi legionari. În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga, care luase poziție față de Mișcarea Legionară, a fost trimis în instanță pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii.
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 Codreanu a fost omorât, împreună cu alți 13 legionari, de jandarmii care îi transportau pe deținuți la închisoarea Jilava. Incidentul a avut loc în pădurea Tâncăbești, din apropiere de Bucureşti.


Evreii din Romania. Date demografice

Date demografice
Evreii din Romania reprezinta, azi, in raport cu populatia totala a tarii, in jur de 0,5 la mie, dupa ce in perioadele de varf, dupa estimari si recensaminte, detineau o pondere de 4,5% la 1899, 4,4% la 1920, 4,2% la 1930, 3,8% la 1939 si tot atat la 1 iunie 1940. Daca in 1930 traiau in Romania 756.930 de evrei, iar in 1947, 428.312 in 1992 nu mai erau decat- potrivit recensamantului populatiei si locuintelor din 7 ianuarie 1992 – im jur de 9.000.La recensamantul din 1956, se inregistrau in Romania 146.000 de evrei, la cel din 1966, 42.900, la cel din 1977, 24.700. Intrucat aceste cifre rezulta din libera declaratie a fiecarei persoane recenzate (unii minoritari evrei declarandu-se de nationalitate romana, maghiara etc.), ele impun o anume corectura pe care o facem pe baza unor izvoare comunitare evreiesti existente, nici acestea complete sau recoltate cu metode statistice omologate. Pornind de la asemenea izvoare, se poate totusi opera o anume corectura in sensul aprecierii ca in Romania existau, in preajma anului 1945, peste 350.000 de evrei, in 1947, circa 450.000, in 1956, in jur de 170.000, in 1966, 60.000, in 1977, 35.000, in 1990, 18.000, iar in 1992, in jur de 15.000. Pentru 1995, se estimeaza existenta a circa 14.000 de evrei, din care „activi” circa 3.000, iar in 2005 circa 8.000, activi 1/3.

[ Scăderea este reală. Manipularea informației se face tot prin omisiune. Nu statul român sau românii i-au împins spre emigrare pe evrei după 1948 ci acești au emigrat sub presiunea propagandei sioniste, a visului de îmbogățire sau măcar a speranței de a ieși din societatea socialistă în care li se cerea să facă altceva decât, unii dintre ei, doreau să facă. Ca urmare a propagandei sioniste vizibile sau discrete dar continue, emigrarea devenise o obsesie a multora.Comitetul Democratic Evreiesc fusese înființat de PCR pentru contrapropagandă. E probabil că desființarea acestuia este consecința eșecului sau poate evidența contradicției și contrarietății provocate în comunitate. Doar unii dintre cei care se temeau că li se vor reproșa activități incompatibile cu cetățenia israeliană sau americană s-au ferit să solicite emigrarea. Sau poate teama de schimbare, zvonurile negative i-au blocat pe alții. Cunosc un caz destul de tipic- un vechi activist de partid, șeful cabinetului de partid Mureș al PCR, tovarășul Grun, și-a pierdut fiul prim emigrare. Acesta era căsătorit cu o secuiancă foarte dornică să trăiască în capitalism. Dan Culcer]

Potrivit cifrelor de mai sus, descresterea populatiei evreiesti din Romania a fost de 75 de ori fata de 1930 si de circa 43 de ori fata de 1947. Au emigrat din Romania, in jumatatea de veac scursa de la ultimul razboi, circa 400.000 de evrei: in jur de 300.000 s-au stabilit in Israel, iar circa 80.000 in diferite tari ale lumii occidentale. Daca etnia evreiasca constituia, numeric, la finele secolului trecut, a doua nationalitate a Regatului Romaniei, iar in Romania reintregita de dupa 1918, a patra, astazi ea se afla pe ultime locuri. Sub raport calitativ, aceasta etnie care in trecut prezenta o piramida a varstelor, echilibrata, iar a populatiei active, cu o predominanta a palierelor „mijlocii” - meseriasi, comercianti etc. – astazi aproape trei sferturi sunt varstnici, patura activa fiind constituita preponderent din specialisti si intelectuali. Pana la crearea statului Israel, evreii din Romania emigrau cu precadere spre continentul nord-american. Dupa cel de-al doilea razboi mondial din cei cca. 80.000 de emigranti proveniti in Vest din Romania, majoritatea s-au orientat spre aceleasi destinatii, unde se aflau deja rudele lor si incotro se indreptau pentru refacerea familiilor. Daca, insa, pana la 1930 evreii din Romania, emigrati, totalizau cca. 225.000 in toate tarile amintite, iar in Palestina doar 10.000, dupa aceasta data orientarea aproape exclusiva a celor ce emigrau era tocmai acea tara ce urma sa devina din 1948 statul Israel.

Aici au venit intre 1919 – 14 mai 1948 – 41.105 persoane emigrate din Romania, din care in intervalul 1945-1948 cca cca 30.000. In perioada 15 mai 1948-1951, au emigrat din Romania cu destinatia Israel 117.950 de evrei. Anul 1951 este an de varf al emigratiei evreimii din Romania. Etapa inscrisa intre 1952 si 1960, cand dupa o intrerupere a emigrarilor statul roman admite o noua plecare in masa a evreilor, totalizeaza 32.462 persoane. Etapa 1961-1964, cand dupa o intrerupere, se reia din nou emigrarea evreilor spre statul Israel in numai 4 ani emigreaza 63.549 persoane. Etapa 1965-1971 – in conditiile in care populatia evreiasca a Romaniei nu mai totaliza decat in jur de 60.000 persoane – numarul celor emigrati se ridica la peste 1/3, respectiv 22.635. Intre 1972-1979, emigreaza 18.418 persoane.

La recensamantul din 1977 s-au declarat evrei, dupa cum aratam, doar 24.700, desi dupa unele estimari existau 35.000. Altminteri nu s-ar explica cum de numarul emigrantilor spre Israel sa mai poata totaliza, in toti anii ce au urmat, circa 20.000 de persoane, iar cei ramasi in tara sa fie de circa 15.000 persoane. Membrii de familie neevrei emigrati in Israel nu au depasit cifra de cateva sute de persoane.

Nicolae Dabija, VDEL este Katânul Basarabiei



VDEL este Katânul Basarabiei

“Acesta e numele unei închisori din regiunea Saratov a Federaţiei Ruse.Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 “pentru trădare de Patrie”(care “patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.

Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.

Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi.
Motivele erau diverse.

La 22 iunie 1941 din celule au fost scoși mii de ROMÂNI şi împuşcați, drept răzbunare pentru faptul că România “năvălise în URSS”.

Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost “EXECUTAȚI 15.000 DE OSTATICI ȘI PRIZONIERI ROMÂNI” (din cartea “Săptămâna roşie” de Paul Goma).

La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare.

Basarabenii erau lichidaţi cu miile, în aceeaşi zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai “pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc.

În cartea “Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a TATĂLUI SĂU, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), ÎMPUȘCAT LA IVDEL, în care, cinic, “medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu “un grav ulcer stomacal”, recomandându-i “dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă. Recomandarea tratamentului cu “dietă” a fostului primar de Malovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de “medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.

La “Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, AU FOST LICHIDAȚI FOȘTII MEMBRII AI SFATULUI ȚĂRII, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), “foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…

La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: “vrag naroda” (“DUȘMAN AL POPORULUI”). Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus?

Cum s-a manifestat “duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Gheorghe Buruiană de la biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făceau lucrarea acesta cunosc.

Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, “eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.

Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel AU FOST EXECUTAȚI PESTE 20 000 de basarabeni. Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica.

Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (PENTRU OSTAȘII ARMATEI ROMÂNE), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.

GROPILE COMUNE de lângă închisoarea de acolo sunt PLINE CU OSEMINTE DE BASARABENI.

Ivdel[...]e Katân-ul nostru.

El e pariul memoriei noastre cu istoria relativ recentă, pentru care trebuie să facem totul ca ea să reţină sacrificiul înaintaşilor, dar şi ţinerea noastră de minte.”

Nicolae Dabija
(Sursa: Literatura și Arta, Nr.13,
31 martie 2011)

miercuri, 5 februarie 2014

„Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu!”

„Aici sunt sate în care locuiesc români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu!”

-un dialog de suflet cu  Î. P. S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghita -
Împreună, scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine,  am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P.S. Ioan Selejan pentru a cunoaşte realitatea socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthiste, armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române iar preoţii şi obştiile călugăreşti alungate. La recucerirea Ardealului de Nord Vest de către armata română nici o biserică din Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc iar democraţii maghiari  de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste. Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometri şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin  am luat-o prin Şieu şi am avut ce pomenii la Băsescu şi guvernanţii săi, care bine înţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perine de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne întors spatele cu „nem tudom”! Săracul, ce i-au mai spălat creierul!! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard înalt şi plin, Clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată plăcere. După un timp l-am văzut pe I.P.S, împreună cu măicuţă, era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bună voinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a rugat, aşa a zis, să-l mai îngăduim un timp. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, ne-am privit cu omenie deschisă. Dinainte, de la Bistriţă, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

- Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasna şi Harghitei ce are o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu românesc dar bântuit de vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita, ceea ce contravin sistemelor democratice atât în Europa cât şi în Nord America. Înainte de a trece la întrebări dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie ?
- Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci. Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.
- Cum se manifestă aici libertatea bisericească? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte sau grijă, teamă? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă?
- Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste, şi s-a întâmplat astfel că am avut biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu ostili agresivi verbali prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte, am reuşit să închidem porţile şi uşile reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest fel. Înainte de înfiinţarea  Episcopiei  Covasnei şi Harghitei în 1994 , un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă ’’Hristos a  înviat’’. Preotul mi-a spus că, la un moment dat, erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte ’’Hristos a înviat’’ Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut plângeri la autorităţi, a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi din pridvorul biserici, geamuri care apărau de vânt flacăra luminărilor. Urme de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat biserica a fost identificată de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă  să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat  din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii  că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea  şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc, vin şi spun: ’’Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească’’. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum spune Mântuitorul. De aceia spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la curţile Europei nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceia abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi, Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora le oferim  în fiecare zi câte o masă caldă, pentru că în această perioada presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi îmbrăcăminte.
- Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat  Patriarhia Română? Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşi ortodocşi romani din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu vă acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul, de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.
- Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor  material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989,  toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: ’’Români, plecaţi de aici’’ şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat  mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noi biserici de la Mânăstirea Lainici şi am venit aici, într-o profundă rană românească. Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici?… Pot, dar cui foloseşte?… M-am dus într-o duminică dimineaţă, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa, dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici acoperiş  şi devenise o ladă  de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis ‚’’Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături”. În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o  pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox, pentru că  populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica  aceia de care v-am vorbit, este din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionali să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani !  În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthistă în el, ofiţerul maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină mâine la primărie cu unelte de construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat gândindu-se  că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie acelaşi ofiţer  cu soldaţii lui le-a ordonat: „Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi”. Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul  i-a ameninţat: „Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi”. Românii nu s-au mişcat  şi soldaţii maghiari au început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile romanilor plângeau cu copii în braţe în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte au executat ordinul de distrugere a bisericii ce era sufletului credinţei lor…
- În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană?
- La Doboşeni, mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru românii. Biserica fără acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci, până ce am venit noi şi am reconstruit-o.
- Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?
- Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arata ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia română care ne-a ajutat foarte mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din zonă care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50-60 de suflete. Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun la români încă nu funcţionează  deplin sentimentul de solidaritate.
- De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum? Să vă ştie, să vă ajute?
- Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că ţinem legătura  iar unii  români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.
- Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor?
- Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.
- Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate, de treizeci şi cinci de ani, şi cunosc ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personală, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia Română, din fondurile sale, cât dă la Muntele Atos?
- Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.
- Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthistă ce se continuă, e drept atenuată, sub aripile iredentiste şi segregaţioniste ale unor unguri de azi, meritaţi toată consideraţia românilor de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi ?
- Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom sărbători pe un tăpşan unde vom împărţi credincioşilor câte un tricolor, este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la ele iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.
- Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani.
Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români. Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.
 Interviu de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea

vineri, 31 ianuarie 2014

TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

Moldavie & Transnistrie    © DIPLOMATIE.GOUV.FR
Quels sont les grands attendus historiques ?

Pourquoi le territoire de la Moldavie a-t-il été balloté par l’histoire du XXe siècle ?

Quelle est la réalité des choses sur le terrain ? Quels liens entre la Moldavie et sa province sécessionniste de Transnistrie ?

Quelle marge de manœuvre du pouvoir central moldave ?
Quel jeu de la Russie ?

La Roumanie (dans l’Union européenne depuis 2007) a-t-elle une frontière poreuse avec la Moldavie ?

L’Ukraine est-elle un acteur significatif du paysage géopolitique ?

Quels intérêts conjoncturels ou durables de l’Union européenne, dont le partenariat oriental inclut la Moldavie ? 

Nicolas Trifon, spécialiste de la Moldavie
Invité(s) :
Nicolas Trifon


Lien(s)

PAR NICOLAS TRIFON. Un Etat en quête de nation : la république de Moldavie (Ed. Non Lieu, 2010)Auteur avec Nicolas Trifon de La Moldavie ex-soviétique paru en 1993 aux éditions Acratie, au lendemain de la guerre sur le Dniestr, Matei Cazacu, chercheur au CNRS, revient sur l’histoire longue de ce pays. Pour sa part, N. Trifon scrute les processus identitaires et politiques à l’œuvre de nos jours, au travers notamment de l’élément qui cristallise toutes les haines : la langue
PAR NICOLAS TRIFON. République de Moldavie : entre l'Europe et l'EurasieL’AIE sur les pas de la coalition Orange - L’Union eurasiatique versus l’Union européenne - Un passé qui a du mal à passer
UNIVERSITE DE LAVAL. Transnistrie - Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (Moldavie). un petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru à l'ouest (Nistru étant le nom du Dniestr en moldave et/ou en run petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru et la frontière ukrainienne. Le nom russe est le nom officiel du territoire: la Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (ou République moldave de Pridnestrovié). Pour sa part, le Conseil de l'Europe utilise la dénomination République moldave transdnistrienne
LA DOCUMENTATION FRANCAISE. Moldavie. Désamour et amour pour la Russie. Une relation plus complexe qu’il n’y paraît. Le poids de l’Église et de la traditionSi elle a cessé depuis longtemps de surprendre, l’indépendance de la République de Moldavie, proclamée voici deux décennies, n’en continue pas moins d’alimenter des interrogations en raison des liens étroits qui rattachent cette ancienne république soviétique à l’héritière de droit et de fait de l’URSS, la Fédération de Russie...
LA DOCUMENTATION FRANCAISE. La Transnistrie, une épine dans le pied européen de la Moldavie. Les chiens policiers moldaves ne comprendront bientôt plus le russe. En août dernier, le ministère de l'Intérieur a annoncé que seul le roumain,langue officielle de la Moldavie, serait accepté pour l'entraînement des unités canines. Jusque-là, le russe et le français étaient aussi utilisés comme langues de formation
EURACTIV. Moldova: EU Commission clarifies intentions about Transnistria. “Nobody questions the territorial integrity of Moldova but practically in that country there are two independently functioning economies. How will that fit in the Deepand Comprehensive Free Trade Agreement (DCFTA)? I discussed this with Moldovan representatives, they acknowledged that the question is legitimate but they say 'we’re sure that the EU will think of something,' I have nothing else to add!”
REGARD SUR L'EST. Une fenêtre d’opportunité pour la résolution du conflit de Transnistrie. Afin de comprendre le tournant politique en Transnistrie, des spécialistes de la région ont proposé plusieurs explications plus ou moins pertinentes,telles l’affaiblissement de l’influence de Moscou, la demande de démocratie des électeurs, ou encore l’hypothèse selon laquelle le «candidat du Kremlin» a échoué puisqu’il représente la politique de la Russie qui consiste à trouver une «solution européenne» au conflit de Transnistrie...
RIA NOVOSTI. La Transnistrie reste sans drapeau russe. Le ministère transnistrien des Affaires étrangères a récemment annoncé que les journalistes de la république seraient accrédités à Chisinau comme des étrangers, ce dont les autorités moldaves ont étéce dont les autorités moldaves ont été informées. Plus tôt la ministre des Affaires étrangères Nina Chtanski avait déjà soulevé la nécessité d'accréditer en Moldavie les journalistes transnistriens...
PRESSEUROP. MOLDAVIE : L’UE ira-t-elle jusqu’au Dniestr ? La Moldavie pourrait apporter à la Transnistrie un double bénéfice économique : les fonds européens et l’accès aux marchés occidentaux. "La situation économique est précaire en TransnistrieTiraspol (la capitale) est intéressée par l’argent de l’UE, les fonds européens destinés à renforcer la confiance entre les parties y sont d’ores et déjà considérés comme une source de développement interne", déclarait récemment un responsable de Bruxelles. Les "dons étrangers" représentent 75 % du budget de la région
GEOPOLIS. Transnistrie: négociations autour de l'indépendance d'un confetti. L'enjeu du règlement de ce conflit est crucial pour la Moldavie, dans sa volonté de rejoindre l'Union européenneEn effet, ce pays de quatre millions d'habitants situé entre la Roumanie, membre de l'UE, et l'Ukraine, ex-république soviétique, n'a pas renoncé à sa souveraineté sur la Transnistrie. Et pour cause, elle concentre l'essentiel de son industrie
PORTAIL FRANCOPHONE DE LA MOLDAVIE. Tiraspol est la capitale de la Transnistrie, une république autoproclamée (non reconnue internationalement) en République de Moldavie. Elle se situe à 64 kilomètres au Sud-Est de ChisinauTiraspol a connu moins de changements spectaculaires que Chisinau ou Odessa, pour prendre des grandes villes de la région. On y trouve sur les parkings les voitures allemandes les plus chères. Ce qui n’empêche pas, dans le même temps, les statues de Lénine de subsister...

Eliana POPA. Un pamflet muzical

https://www.youtube.com/watch?v=ruvZnxVKTRg&list=RDruvZnxVKTRg&start_radio=1 28 465 vues 28 déc. 2025 Acesta este un PAMFLET și...