marți, 22 noiembrie 2011
Scriitorul Radu Mareș în dialog cu Ion Filipciuc despre Cernăuți și alte subiecte interzise
Un loc numit Cernăuţi
Ion Filipciuc: – Prietene Radu Mareş, de curând ai mai făcut un voiaj la Cernăuţi. Cum a fost acolo? Ce e nou?
Radu Mareş: – Ca să-ţi răspund, trebuie să le iau mai întâi pe cele vechi. E, în marginea frumosului parc cernăuţean, statuia ştiută de toţi a lui Eminescu, realizată de un sculptor ucrainean şi pentru care, măcar ca dimensiuni, trebuie să ne declarăm mulţumiţi, lăsând deoparte calitatea artistică. E şi placa de marmoră albă, tot datorată lui Eminescu, de pe clădirea liceului, unde sunt duse grupurile de turişti când sosesc din Ţară. Vine la rând casa lui Aron Pumnul, dascălul care a făcut aici epocă, o casă care nu e propriu-zis o bojdeucă, şi promisiunea că va fi acolo un muzeu. Există în centrul oraşului un bust din bronz al lui Celan, adus din Austria, dacă nu mă înşel. Mai e şi o placă verticală, mare, de marmoră roză pe bulevard, creaţie a unui gruzin şi donată de un evreu, actual deputat în parlamentul din Kiev, prin care e omagiat Cernăuţiul, ca loc de baştină al mai multor etnii risipite în lumea largă după epoca de mare şi glorioasă înflorire antebelică. Încăpăţânat, nedispus să renunţ, repet iarăşi că e uitat sau ocultat Gregor von Rezzori, alt fiu celebru al urbei, autor al unor romane care sunt veritabile declaraţii de dragoste pentru Cernăuţiul copilăriei şi adolescenţei sale: nu înţeleg cine şi de ce naiba l-a pus sub embargo, chiar şi la noi, nu doar în Ucraina. Dar mă opresc cu enumerarea aici.
I.F.: – Să revenim la noutăţi.
R.M. : – Pentru mine, îngăduie-mi încă o amânare, călătoriile la Cernăuţi sunt un fel de pelerinaj, adică ceva totalmene străin de definiţia explorării turistice. Mă învârt prin oraş, bat cu pasul toate coclaurile, casc gura în dreapta şi-n stânga, tăifăsuiesc cu prietenii noştri cernăuţeni. Dar finalmente, pe drumul de întoarcere, constat că filmul mental e voalat, inutilizabil. De regulă, în spaţii străine, se deşteaptă în mine o nesăţioasă lăcomie a simţului de observaţie, care înregistrează milimetric fiecare amănunt. Dincoace, straniu, luciditatea mi se obscurizează, intru într-un fel de absenţă ca într-un tunel unde nu e decât licărirea de ghidaj dinainte, foarte departe. E de fiecare dată cu mine umbra mamei, o duc de braţ şi continuăm o discuţie care nu se mai termină, pentru că ne reproşăm fiecare lucrurile nefăcute sau făcute cum nu trebuie, sau uitate, sau neglijate. E o parte a dării de seamă imposibil de tradus, ca s-o priceapă şi altcineva, şi totodată povara mea de care nu ţin să scap. Ar fi însă, iartă-mă, abuziv să mai întârzii în cercul vicios şi obscur al acestor deliruri. Marile, gravele, tăioasele probleme sunt afară, la lumina orbitoare a soarelui. Toate-s noi şi vechi-s toate!
I.F. : – Aşadar, septembrie 2011.
R.M. : – Exact, o duminică însorită, câteva săptămâni înainte de prima brumă. Printr-o frumoasă iniţiativă, de trei ani, prima duminică din septembrie premerge duminica mare a limbii române la Cernăuţi de la sfârşitul săptămânii imediat următoare. Aceasta din urmă, precum se ştie, a fost botezată la Chişinău „Limba noastră cea română”, denumire adoptată şi la Cernăuţi. În paranteză fie zis, limbă-cea mie nu-mi sună bine, dar nu e nimic de făcut, firma a fost bătută în cuie. Mai era, tot aici, în plină desfăşurare, şi un festival internaţional de poezie, organizat de forurile culturale ucrainene şi cu participare numeroasă – Austria, Ungaria, România, Israel etc. – de unde au evadat ca să ne întâlnim şi să ne îmbrăţişăm şi să ne facem poze împreună poeţii Robert Şerban şi Grigore Chiper de la Contrafort, din Chişinău. Simultană cu festivalul, întâlnirea noastră cultural-scriitoricească se intitulează poetic „Respirări”, a fost la a treia ediţie şi s-a datorat jurnalistei şi scriitoarei Doina Cernica. Să fiu şi mai precis: e datorată ei exclusiv, încăpăţînării, alergăturii neobosite, telefoanelor, admirabilului ei simţ absolut necesar pentru a duce la capăt ceva. Şi încă şi mai precis: fără ea, n-ar fi fost nimic. Subliniez şi insist: n-o ajută nimeni, măcar cu un bănuţ simbolic, nici de la judeţ, nici de la vreun minister, şi pare-se că nici n-are nevoie. Totul e cu titlu privat.
I.F. : – Până la un punct, experienţele noastre sunt asemănătoare. M-ar interesa deosebirile, dacă există aşa ceva.
R.M. : – N-am impresia că există deosebiri esenţiale, socotind condiţia noastră comună de bucovineni, cu acelaşi reper fix numit Cernăuţi, despre care am tot povestit între noi la nesfârşire. În primele mele veniri la Cernăuţi, mă uitam mai mult la case decât la oameni, ca şi cum verificam o legendă, un basm din copilărie şi am căzut cu picioarele pe pământ ceva mai târziu, obligat de realitate, care-i mai simplă şi mai brutală. Poate şi mai banală. De pildă, cineva de acolo, care cunoaşte şi situaţia din Ţară, mi-a zis că în Cernăuţi n-ai să vezi nicăieri vreun ţigan şi, într-adevăr, am verificat şi aşa e. Nu ştiu dacă vor fi existând în împrejurimi dar în oraş nu se vede niciunul. Nu există însă nici câini vagabonzi, nici măcar unul de leac. Şi nici nu te ciocneşti de mâncători de seminţe care să scuipe cojile pe jos unde caldarâmul străvechi, păstrat de pe vremea lui Franz Iosif, care-ţi zdruncină creierii în cap când treci cu maşina, e foarte curat. Ce să mai spun? Bănuiesc că Ucraina, nefiind în UE, şi pe care eu, ca persoană privată, n-am deloc motive s-o iubesc, ca ţară, îşi permite să lase deoparte prevederile democratice de laborator şi să-şi instituie o administraţie a rigorii, mai autoritară. Dar s-o iau de la capăt. Invitaţia pentru „Respirări” mi-a făcut-o Doina Cernica, evident: s-o însoţesc ca să-mi lanseze romanul apărut în 2010 la Cernăuţi. Cu toate că de lansare nu putea fi vorba, existând doar trei exemplare disponibile din carte la acea dată, am acceptat formula de compromis a „prezentării”– autor şi carte – şi am zis da. Aşa se face că m-am trezit cooptat într-un grup de comando feminin, cu Micaela Ghiţescu, redactor-şef la revista Memoria, venită din Bucureşti, şi cu două călugăriţe de la Mânăstirea Voroneţ, monahiile Elena şi Gabriela. Trăiam pentru prima oară în viaţă aventura de a pleca la drum lung, şi încă-n ţară străină, cu o călugăriţă la volanul maşinii, călugăriţă care, înafară de faptul că are doctorat în istoria artelor, obţinut în Franţa, conduce – trebuie s-o spun neapărat – magistral. Cealaltă măicuţă, Elena, e filoloagă cu facultatea făcută la Iaşi, profesoară de română, ca fostă specialitate, dar şi autoare a unor cărţi de proză creştină pe care le-am citit între timp cu interes. În aceste condiţii, am intrat în vamă, bărbat singur cu patru femei, un pic stingherit de faptul că încă nu ştiam exact ce rol îmi revine. Era celebra vamă Siret, unde altădată, cu tine şi cu prietenul nostru Mircea T., stătusem mult şi bine, lăsaţi să fierbem în suc propriu, ştiind prea bine că e prea riscant să te cerţi cu vameşii. De data asta, prompt, am fost ghidaţi spre culoarul VIP-urilor, unde actele se verifică într-o clipită. De la distanţă, poliţia de frontieră a luat şi ea poziţia de drepţi ca la trecerea lui Băsescu. Ca şi ai noştri, vameşii ucraineni au venit smeriţi la geamul maşinii noastre, în stânga, să primească binecuvântarea măicuţei Gabriela care le-a acordat-o împreună cu o iconiţă sfinţită. Dă-mi voie să-ţi spun ce cred eu: cred că e un semn bun! L-am şi notat în minte: pentru mine e clar că, în estul nostru sălbatic, pe care sunt mulţi care nu dau doi bani, Biserica a rămas în postcomunismul imediat unicul reper ferm. Ştii şi tu ce şicane se pricep să facă poliţiştii ucraineni automobiliştilor din maşinile cu număr românesc. La apropierea noastră, zărind cine e la volan, li se îndrepta spinarea şi încremeneau. Poate fi trucat respectul? Poate veni un ateu să-mi ofere o altă cheie de lectură a acestei realităţi care e comună, n-are nimic formidabil? Trebuie să-ţi mărturisesc că mie mi s-a accelerat pulsul, fost o emoţie pentru care nu am nume.
I.F.: – Să privim, aşadar, înainte cu optimism?
R.M.: – Asta am încercat să aflu şi eu de la toţi cei cu care m-am întâlnit şi am stat de vorbă. Ce speră? Mă refer la scriitori, cei mai mulţi dintre ei poeţi. Îi iubesc pe toţi şi realizez perfect soarta ingrată pe care o au în comparaţie cu noi. Întâi, faptul că sunt doar câţiva şi toţi vârstnici e un handicap într-o regiune cu populaţie foarte densă, pentru că Ucraina are şi zone, în est, unde e vid, zone părăsite de oameni. Toţi se înghesuie la dulcea frontieră de vest, aici vin să-şi cheltuiască pensia foştii generali în retragere, kominterniştii expediaţi la depou, marii mahări scoşi pe tuşă, brucanii lor. Din când în când, în minuscula lor rezervaţie, prietenii noştri poeţi îşi tipăresc câte un volumaş cu poezii frumoase. Pentru confraţii ucraineni acestea nu contează, trimise în Ţară de asemenea nu le ia nimeni în seamă. Faţă ce semnala Eliade la prima sa vizită cernăuţeană, ca fiind anemicul suflu românesc pe care îl remarcă bucureşteanul în trecere, toate schimbările sunt în mai rău. Cei din Chişinău, care s-au văzut, slavă Domnului, cu sacii în căruţă şi au editurile lor potente, revistele lor, au teatre, şcoli etc. îi consideră pe confraţii din Cernăuţi cu condescendenţă, ca pe membrii unui cenaclu literar raional. S-a stabilit că tot ei vor mijloci legăturile cernăuţenilor cu Ţara, care, din comoditate – zic eu – îi foloseşte pe chişinăuani ca intermediari. Din toate cărţile, revistele, invitaţiile etc. trimise dincolo de Prut o cotă s-ar cuveni şi celorlalţi, însă ştii şi tu cum e să te baţi pentru bucăţica ta de drepturi cu fratele mai norocos. Impresia de capătul lumii, de resemnare e dezolantă. Din ce reuşesc totuşi să facă, un mic festival cu recitări de poezie românească, de pildă, la noi nu se va şti nimic. Cei de la revistele noastre consideră că şi-au făcut datoria, cred că din lene, îmi pare rău că o spun, publicându-le câte unuia o pagină de poezii cu poză. Pulsul vieţii vieţii culturale şi artistice din comunitatea românească de dincolo e firav, să nu ne facem iluzii. Aşa cum e, trebuie însă luat în cont şi urmărit pas cu pas. O agendă ţinută la zi, cu mici dări de seamă dar şi cu ştiri cam la modul în care, la noi, şi-a rezolvat pagina a doua Observatorul cultural nu-i ceva imposibil. Şi totuşi aşa pare. Impresia de clopot de sticlă sub care viaţa se închide aproape etanş mi s-a reconfirmat la voiajul ultim, în octombrie. Altă poveste, care nu-i scurtă.
I.F.: – Notez, nu ne grăbim.
R.M.: – Un autocar cu scriitori, invitaţi la aniversarea a 70 de ani de la înfiinţarea revistei Bucovina literară, a plecat să continue la Cernăuţi sărbătorirea începută la Suceava şi în acel autocar am avut onoarea să mă aflu şi eu. Tot programul aniversării a fost finanţat, şi nu cu zgârcenie, de Consiliul judeţean şi, cum mi s-a tot repetat, de consăteanul meu mai tânăr Gheorghe Flutur. Despre care, amintesc asta în treacăt, un primar mi-a declarat franc şi s-a supărat când am zâmbit sceptic: nimeni, de la Ştefan cel Mare, n-a făcut mai mult pentru Bucovina decât Flutur...! Prin vămi, am trecut şi de data asta rapid, şi la dus şi la întoarcere, doar cât s-au ştampilat paşapoartele, dovedindu-se că există comunicare la vârf iar asta e o notă bună. Pe un dâmb, lângă şoseaua care taie Codrii Cosminului, românii au plănuit un monument, care să fie şi un semn de întâmpinare pentru cei veniţi dinspre vest, în amintirea victoriei lui Ştefan cel Mare. Ucrainenii din forul regional au refuzat însă avizarea, argumentând că nu vor să supere minoritatea poloneză iar refuzul n-a stârnit nici o vâlvă în Ţară, a fost înregistrat ca rezonabil, legitim, ceea ce e o tâmpenie. Deocamdată, se află doar o cruce subţire acolo, pe deal, şi mai e îndârjirea prietenului nostru, poetul Vasile Tărâţeanu, care promite că va duce bătălia mai departe. Pentru că – şi asta e culmea! – banii necesari există, sunt sate româneşti foarte bogate în preajmă şi oamenii fac donaţii cu dragă inimă...! Acolo, în prima parte a dimineţii, la crucea lui Ştefan, am făcut şi o haltă, prilej cu care din portbagajul autocarului au fost aduse tăvi cu plăcinte coapte în zori şi calde încă pentru scriitorii drumeţi şi a mai fost, pentru mulţi, ocazia unei experienţe gastronomice insolite. I-am observat de altfel tot timpul cu interes pe cei care mergeau prima oară spre Cernăuţi şi, după aceea, prin Cernăuţi. Un important poet, de pildă, urmărea blazat peisajul care ne defila pe la geam şi tot în tăcere, opac, a urcat străzile în pantă din centru oraşului. L-am chestionat: ce zici? Funcţionam însă cât se poate de clar pe lungimi de undă diverse şi n-am mai insistat după ce mi-a zis, ridicând din umeri: frumos!, adăugând, ca să-mi mai taie din entuziasmele mele provinciale: dar şi Focşaniul e frumos! Din cine ştie ce surse, el ştia despre mine că mă aflu grav bolnav, poate pe moarte, la Cluj şi a fost foarte surprins să mă întâlnească, valid, la Suceava. Nu părea totuşi pe de-a-ntregul convins că nu-i ascund ceva şi din cauza asta comunicarea noastră a conservat un ton bizar, cu numeroase elipse. Când am coborât însă din autocar pe străduţa îngustă din faţa Palatului Mitropolitan, expresia i s-a schimbat, privirea şi-a pierdut într-o clipită blazarea. Superbia Palatului îi tăiase piuitul. L-am auzit după aceea relatându-şi impresiile altora, folosea superlative şi n-aş zice că mi-a displăcut. Încerc cu asta, dar ne-ar trebui mult spaţiu, să spun ceva despre magia secretă care marchează sufletele a acestui loc cu case vechi şi copaci, dar şi cu ceva în plus, pentru care, dacă ar fi după mine, aş organiza din Ţară pelerinaje.
I.F.: – Despre toate astea, din motive obscure, nu se vorbeşte în gura mare. Crezi că e un blocaj? Inerţii? N-ai uneori impresia, deşi e ridicol, că Cernăuţiul pare subiect interzis?
R.M.: – Cred că e din toate câte puţin, într-o mixtură blestemată. În anii 90, chiar la început, poetul Ion Beldeanu a scos o carte în două volume despre Bucovina şi românii noştri de dincolo, cu documente şi mărturii culese pe teren. Tema fusese interzisă jumătate de secol şi adusă din uitare, scoasă la lumină, a făcut explozie, iar ucrainenii s-au supărat declarându-l pe autor persona non grata şi anulându-i dreptul de a mai trece frontiera la ei. Asta spune multe despre inteligenţa urmaşilor lui Taras Bulba care conduc marea şi frumoasă ţară vecină cu noi. Beldeanu s-a apărat prin contra-atac, s-au mai raliat la cauza lui doi-trei diletanţi, totul fără succes, după care s-a aşternut tăcerea. A intervenit un fel de time out care se prelungeşte indefinit. Această tăcere e semnificativă, cred eu, pentru proasta noastră aşezare în timp şi spaţiu. Întâi, că pe oamenii noştri politici care ar trebui să încerce să facă ceva nu se poate conta. Marea lor majoritate sunt nişte semidocţi caracterizaţi strict de o lăcomie sălbatică şi care-i face surzi şi orbi la marile urgenţe ale epocii. Eliade a lansat, într-un text antologic, imaginea „piloţilor orbi”, avionul destinului nostru românesc e condus de orbi: situaţia de azi e identică. Noi, în ce ne priveşte, ne şi complacem în căinarea neputinţelor şi zădărniciei. Dar, între timp, istoria îşi accelerează continuu viteza. Cu Insula şerpilor şi perimetrul platformei marine, cu tămbălăul de pe braţul Chilia, centrul de greutate s-a deplasat spre sud şi dacă, azi, spui cuiva că în satele cu populaţie românească de dincolo procesul de deznaţionalizare s-a agravat ridică din umeri. Teza mea e că tot ce s-a făcut până acum a fost vânare de vânt şi iluzie optică. Întâlnirile noastre scriitoriceşti unde se recită poezii pline de simţire, frumoase şi se repetă de-a surda a nu ştiu câta oară aceleaşi fraze nu produc decât un sentiment infernal de inutilitate. Mingea e pasată de la unul la altul într-un cerc unde sunt aceleaşi douăzeci-treizeci de persoane, tot mai încărunţite, tot mai gârbovite şi de unde tinerii, adolescenţii lipsesc. Cred că o soluţie ar fi să ne întoarcem la metodele rudimentare ale narodnicilor şi mi-ar fi plăcut grozav ca, în loc să ne înghesuim într-o săliţă de club, să mergem cu toţii, tot autocarul scriitoricesc împreună cu prietenii noştri cernăuţeni, într-unul din satele cu populaţie românească şi să ne petrecem acolo după-amiaza superbă de octombrie, senină, cu soare orbitor. Am visat asta cu voce tare şi mi s-a obiectat că asemenea iniţiative au nevoie de un OK prealabil. Foarte bine, e datoria oamenilor lui Flutur să-l obţină şi nu cred că e imposibil. Poate, mai zic, tonul vindicativ al lui Beldeanu din anii 90 nu mai merge azi. Poate, însă, la o masă, cu pahare de apă rece în faţă, ucraineni gazde şi români în ospeţie, s-ar fi putut stabili condiţiile: fără lozinci şi imnuri, fără discursuri revizioniste, fără tricolor agitat în vânt. Nişte scriitori din România vor să viziteze un sat cu populaţie românofonă, să vadă şcoala, biserica, crâşma. Mă opresc aici, dar te asigur că există încă o sută de alte scenarii posibile.
I.F.: – Scenarii frumoase, nimic de zis. Eu n-aş crede însă că există pentru ele prea mulţi amatori.
R.M.: – Mai trebuie să-ţi povestesc ceva. În programul Doinei Cernica, de la „Respirări”, din septembrie, după slujba de la colosala biserică a fostei mitropolii a Bucovinei, transformată de ruşi, după război, în depozit de cereale şi unde am prins sfârşitul liturghiei, urma întâlnirea planificată de la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”. Am găsit acolo nu doar scriitori ci şi multă lume bună interesată şi de literatură, dar şi să ne întâlnească pe noi, sosiţii din Ţară. În ce ne priveşte, după o prezentare succintă a fiecăruia, unii fiind cunoscuţi, alţii mai puţin, au urmat, ca în toate ocaziile de acest tip, întrebări şi discuţie cu sala. Ca să nu vin acolo cu mâna goală, pentru că nu era o lansare cu vânzare şi autografe, adusesem în geantă ultimele două exemplare ale romanului meu, păstrate acasă în rezerva strategică personală. Trebuia să fie o foarte modestă donaţie – în intenţia mea, în planurile mele himerice – făcută bibliotecii de la Societate pentru eventualii interesaţi. Donaţia mi-a fost acceptată dar, pe ocolite, cu jumătate de gură, mi s-a spus că o asemenea bibliotecă nu există. Ideea mea a plăcut şi a fost adjudecată: cândva, cât mai curând o asemenea bibliotecă va lua fiinţă. Ca musafir la locul lui, nu m-am mirat cu voce tare şi nici n-am cerut explicaţii. Cărţile mele au rămas pe o masă şi presupun că de acolo vor ajunge pe mâini bune, la cineva care să le citească. La dezbaterea din octombrie, pe subiectul „bibliotecă” a căzut conferenţiara universitară Lora Bostan, văduva regretatului academician Grigore Bostan, cel care a înfiinţat şi condus , la universitate, catedra de filologie română şi clasică, a fost şi autor de literatură, a înfiinţat un prestigios cenaclu literar şi a sprijinit afirmarea mai multor poeţi cernăuţeni. E de semnalat, ne-a anunţat dânsa, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză cu activitatea acestei catedre, a cărei conducere a preluat-o, lipsa dramatică, tot mai gravă a cărţilor româneşti din biblioteca de pe lângă catedră, pentru studenţi şi nu doar pentru ei. Lipsesc ultimele dicţionare, sunt necesare şi lipsesc tratatele de istoria literaturii dar şi cele de istorie, scrierile noi din domeniile gramatică, lingvistică, semiotică, poetică, stilistică etc. Sunt strict necesare acolo noile ediţii critice ale clasicilor dar şi cărţile de literatură propriu-zisă, critică, poezie, proză. Le-ar fi extrem de utile colecţii ale revistelor literare unde e de găsit informaţia curentă cultural-literară. Doar în treacăt, nefiind treaba noastră, într-un asemenea moment aniversar şi solemn, s-a pomenit şi de scăderea abruptă, tragică a numărului de studenţi la filologie română... Aici, dezbaterea s-a fracturat. Cineva a amintit cantităţile enorme de carte expediate încoace din Ţară în ultimele două decenii. Cantităţi care ar trebui să însemne camioane, vagoane. Există certitudinea absolută că aceste transporturi au trecut cu bine de Siret. Unde sunt ele? Nu intru în detalii. Dar nici nu cred că e corect să dăm şi aici vina pe ucraineni şi pe sabotajele lor, fie că o mai fi existând şi aşa ceva, fie că nu. Altcineva a venit cu un exemplu: din Bucureşti sunt trimise lunar 100 de exemplare din Viaţa Românească, livrate prin Chişinău unde să fie împărţite cu bibliotecile din Ucraina. Însă dintre localnicii de faţă nimeni nu avusese în mână revista lui N. Prelipceanu şi nici n-o zărise de la distanţă. Apropo de donaţiile de cărţi, cineva a observat amar: cine ştie pe unde zac pachetele nedesfăcute, prin ce magazii, mucegăite şi roase de şoareci...! Fiind de faţă, Liviu Antonesei, directorul revistei Timpul s-a oferit să trimită regulat un număr de exemplare de la Iaşi. S-a oferit să suporte personal cheltuielile poştale, care nu-s exorbitante. Sunt sigur că i s-a asocia şi alţii, pentru clujeni garantam eu. Dar cui? Ce persoană sau instituţie ar intermedia operaţiunea de curierat, recepţie plus difuzare spre bibliotecile interesate? De la cine ar veni confirmarea că treaba funcţionează? Cu cine anume să comunici telefonic sau pe internet fără dezertări, răzgândiri, sincope? Cine e de vină că cele mai simple rezolvări sună ca venind din cosmos, într-o limbă necunoscută? Cine are în Ţară lista nominală cu persoanele pe care să te poţi baza în lansarea unui proiect uşor aplicabil dar şi, obligatoriu, controlabil? E limba română, în definitiv, o comoară, pentru noi, cum spune cântecul, una care trebuie păstrată ca ochii din cap? Sau totul e retorică goală de sens ?! Întrebări. Şi mai e una: corespunde realmente unei necesităţi o asemenea bibliotecă? Eu visez la o bibliotecă-tezaur dar şi instrument de lucru de tipul celei din Freiburg im Breisgau de care, se vor supăra unii, am aflat că politrucii noştri şi funcţionărimea de la Externe nu probează prin nimic că le pasă sau măcar că au luat act că există... Că veni vorba: te-am însoţit, sunt câţiva ani de atunci, la Oprişani unde duceai unui prieten un colet cu volume de versuri proaspăt editate şi cu reviste. Invoc exemplul, pentru că îl cunoscut nemijlocit. Dar, dragă prietene, nu te supăra, cu asemenea metode, cu „transporturi de poezie” lăsate pe câte o prispă romantică, într-un sat din străinătate, nu se rezolvă absolut nimic din ce visăm noi. În epoca extrem de dură a globalizării care vine grămadă peste noi, ce faci tu cu cea mai bună credinţă sunt jocuri de copii. E frumos, e nobil, dar e zadarnic!
I.F.: – Parcă e prea întunecată descrierea ta.
R.M.: – Crezi? La „Respirări”, întâlnirea scriitoricească a avut loc în sediul Societăţii. Acolo, noua conducere, aleasă democratic, cum ni s-a repetat de o sută de ori, a făcut câteva renovări salutare, faţă de ce văzusem anii trecuţi, mai ales la dependinţe, sediul e situat central, într-un loc bun, vizibil, mobilierul e decent şi am remarcat şi un climat care te face să te simţi bine ca oaspete. O lună mai târziu, debarcaţi din autocar, am fost duşi într-un club unde fusese închiriată o sală. Aici, gazde erau alţii care absentaseră prima dată. Cei de la Societate lipseau acum. La plimbarea prin oraş, după aceea, am fost invitaţi să vizităm un alt sediu, cu câteva odăiţe foarte ospitaliere şi unde funcţiona un alt „pol” cultural cernăuţean, profilat pe folclor, turnee, relaţii cu media. Cu gazda de aici, discutasem în prealabil la club, pe hol, el nedorind – diplomatic, fără explicaţii – să intre în sala unde aveau loc festivitatea şi dezbaterile. Mi s-a şoptit la ureche că există şi o a patra facţiune, poate – fantazez eu – o fi şi a cincea, şi niciuna din ele nu calcă pragul celeilalte, păstrându-se baricadată şi ostilă în cazemata personală. Precum vezi, nu dau nume. Eu îi iubesc pe toţi, o spun a doua oară! Ştiu perfect şi argumentele fiecărei grupări. Noi, de la mare distanţă, putem considera cu înţelegere, mai corect: cu nepăsare, această fărâmiţare duşmănoasă a unor forţe care şi-aşa sunt extrem, extrem de firave. Dar vine clipa să te întrebi: cu care din ele să mă asociez? Ce faci dacă te trezeşti că, mergând la unul, eşti repudiat ca trădător de celălalt? Şi să-ţi mai spun ceva: înainte, serviciile noastre au muncit pline de râvnă ca să-i dezbine şi învrăjbească pe românii dinafară. Nu e un secret că acum, dimpotrivă, fac şi dreg pentru a aduna în mănunchi puţinele forţe disponibile şi a le angaja în proiecte de construcţie culturală, dar nu iese nimic...
I.F.: – Rezolvarea va veni de la sine, poate.
R.M.: – Eu cred că problema se rezumă la oamenii cu care se lucrează. Şi nici nu trebuie mulţi. Ce vreau să spun e că noi, în Bucovina, trebuie să învăţăm de la evrei, pe care eu, ca pensionar marginal, ca „expirat”, cu un termen la modă, îi studiez plin de admiraţie. Să învăţăm de la ei şi, eventual, să-i şi plagiem. Am remarcat, la Biblioteca I.G.Sbiera de la Suceava, în holul de la intrare, pe unde se perindă toată lumea şi unde mă aşteptam să văd că veghează portretul mare al patronului spiritual, o vitrină impozantă dedicată holocaustului. Ea a fost alcătuită de poeta noastră Angela Furtună, bucovineancă şi ea, deşi nu s-ar zice. Am înţeles că e proiectul ei şi i-a dedicat toate energiile de multă vreme, urmăreşte repunerea în cauză, actualizarea cu flacără nestinsă a memoriei evreilor, a suferinţelor lor din ultimul război, tema fiind de anvergură nu locală, suceveană, ci europeană, dacă nu mondială. A descoperi asemenea oameni – mai sunt, dintre cunoştinţele mele, Laszlo Alexandru, la Cluj, dar şi alţii, destui – care-şi fac o cauză personală şi se iau de piept cu lumea pentru o idee, e lucru mare! De ce n-am face şi noi la fel când vine vorba de-ai noştri? A te bate, a face pe dracu-n patru pentru cauza limbii române e un demers de care vecinii de la est n-au a se teme – să se teamă de engleză, de chineză...!
I.F.: – Să gândim, aşadar, pozitiv.
R.M.: – Asta îmi repet şi eu. De asta îmi alung din minte ce-mi spunea doamna profesoară Bostan despre perspectivele secţiei româneşti de la Universitate. S-au făcut statistici şi analize şi se spune că, datorită natalităţii în scădere şi emigrărilor, în jumătate de secol sau într-un secol naţiunea română va expia. Şi se mai spune că deja se lucrează la planurile de colonizare a terenului golit, planuri, probabil, cum zice poetul, din cuţite şi pahară... Nu ştiu, suprafeţe din ce în ce mai mari de teren se vând totuşi, de ani buni, unuia şi altuia şi nici nu-i un secret... Motive de descurajare şi abandon ar exista la tot pasul, dacă vrei, şi pentru asta lucrează şi fantezia, cu toate că, poate, e doar un vis rău şi nimic mai mult. Oricum, de datoria pe care o avem, ca intelectuali încă în putere, nu ne scuteşte nimeni. Mergem înainte! Colega noastră Doina Cernica face cât un detaşament de funcţionari şi nici nu cere bani, iar iniţiativele ei prind rădăcini şi rodesc, deşi totul se petrece în cuasianonimat, Bucureştiul habar n-are. Cu măicuţele Elena şi Gabriela de la Voroneţ, care ţin şi ele legătura cu aşezările monastice de dincolo, unde transportă mesaje de pace şi de zîmbet, m-aş duce până la Polul Nord fără frică. Am avut norocul s-o cunosc pe ziarista cernăuţeană Maria Toacă şi mi-a plăcut grozav încrederea ei din lupta cu morile de vânt. Teza mea, pe care o tot repet, deşi nu reuşesc decât să provoc zâmbete ironice, e că femeile vor salva România. Cred că soluţia la toate relele e un regim matriarhal, chiar o dictatură matriarhală, ca într-un film al lui Fellini, câteva decenii în care bărbaţii să se retragă în culise şi să aştepte acolo, cuminţi, deznodământul.
Ion Filipciuc
luni, 21 noiembrie 2011
Anii 50. Cazul Zaharia Husarescu - fost inspector general al Siguranței din Basarabia
Anii 50. Cazul Zaharia Husarescu - fost inspector general al Siguranței din Basarabia
Prof. Nicolae Balint
A făcut parte dintr-o generaţie romînească de intelligence, alături de un Mihail Moruzov, Eugen Cristescu, Constantin Maimuca sau Nicky Ştefănescu[1]. Cu unii dintre ei a colaborat, alţii i-au fost subordonaţi sau au ajuns să-l judece disciplinar, iar alții îl-au lucratî informativ. A fost decorat cu cele mai înalte ordine şi medalii ale statului romîn, dar şi ale unor state străine: îBărbăţie şi credinţăî în grad de comandor (de către statul romîn), îLegiunea de Onoareî a statului francez sau îLeul Albî de către cehoslovaci.
Zaharia Husarescu[2],(foto) un om de excepţie al serviciilor speciale romîne - eroul principal al acestei comunicări - era în 1930 anchetat de o Comisie specială a Ministerului de Interne, ca mai apoi să fie deferit unei Comisii disciplinare. împotriva sa au fost formulate atunci 19 capete de acuzare. Urmare a hotărîrii prunţate de Comisia disciplinară, Husarescu a fost suspendat temporar apoi, după un proces anevoios pe care l-a intentat ministerului în care lucrase, simţindu-se dezonorat şi dezamăgit, deşi a avut în final cîştig de cauză, a preferat să treacă în rezervă pentru a se pensiona.
La mai bine de 20 de ani de la acel moment, respectiv în anii î50, aflat deja la o venerabilă vîrstă, Zaharia Husarescu a fost arestat, anchetat şi condamnat[3]. De data aceasta, ancheta sa o făceau comuniştii, la Tîrgu-Mureş, bazîndu-se în parte şi pe documentele anchetei din 1930 şi care - peste 1000 de file - se găsesc azi la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale[4].
Acuzaţiile din dosar şi...îinformaţiile obţinute pe sursei.
în 1930, după o anchetă derulată destul de rapid, împotriva lui Zaharia Husarescu au fost formulate, așa cum spuneam anterior, 19 capete de acuzare de către Gheorghe Olăraşu, inspector general în Ministerul de Interne. Rivalitate, ură personală sau poate Olăraşu a fost îmînaî cuiva din afara sistemului? Poate şi una şi alta. Greu de spus deocamdată cu certitudine. Se cuvine însă menţionat faptul că acest inspector, Gheorghe Olăraşu, l-a instrumentat pe Husarescu cu o înverşunare greu de înţeles. Este aproape de necontestat faptul că în cazul lui Husarescu, a existat şi o imixtiune politică. Cea a lui Constantin Stere[5], cunoscut om politic al timpului, care apare dealtfel frecvent menţionat în dosarul anchetei disciplinare din anul 1930. Chiar şi Husarescu îl menţionează de cîteva ori, ca fiind una din cauzele anchetei sale. De ce ajunsese oare, un om ca Husarescu să-l deranjeze atît de mult pe Stere?
Timp de cîteva luni, inspectorul general din Ministerul de Interne, Gheorghe Olăraşu[6], a fost o prezenţă discretă la Chişinău, dar şi în alte localităţi din Basarabia pentru a obţine declaraţii despre presupusele abuzuri comise de Husarescu.
în acest timp, Husarescu funcţiona încă în Serviciul de Siguranţă, nefiind suspendat - curios fapt! - aşa cum cereau uzanţele timpului pentru funcţionarii superiori care făceau obiectul unei anchete.
în ceea ce priveşte dosarul de anchetă disciplinară din 1930 a lui Husarescu, de la învinurile comune care apar în dosar, precum, citez: «A abuzat de automobilele Inspectoratului....pentru interesele sale personale», «A autorizat şi permis să se facă diferite reţineri din salariile funcţionarilor...», ;A întrebuinţat diferiţi funcţionari pentru serviciile sale particulare...:, se ajunge însă la altele de o gravitate extremă. Astfel, apar acuzaţii deosebite, dar insuficient documentate, precum, citez: «Şi-a însuşit sume însemnate de bani....», «Este reclamat la Ministerul Armatei î Marele Stat Major, că a lăsat nesupravegheat pe spionul Macovei Vladimir...» sau foarte grava acuzaţie că ar fi sustras două broşuri conţinînd cifrurile folosite în comunicările cu caracter special.
De altfel, această ultimă acuzaţie - niciodată dovedită - avea să transpară şi în presa timpului din România, dar chiar şi în presa din Franţa. Cel ce are răbdarea să parcurgă documentele acestui caz, inclusiv pe cele întocmite în 1930, îşi va pune desigur o întrebare firească: cine dăduse informaţii presei, în timp ce ancheta nu era încă finalizată? Se aflase oare pe «pe surse», folosind un limbaj ceva mai actual? Trebuia oare, ca acuzaţiile să-l discrediteze numai pe Husarescu sau şi instituţia din care acesta făcea parte? Cine ar fi avut acest interes?
Husarescu, o biografie de excepţie
Născut la 6 iulie 1876 în comuna Chitaiu Moldovenesc din Basarabia, Zaharia Husarescu a absolvit Facultatea de drept, iar în 1903 a fost încadrat comisar în Poliţia portului Galaţi, funcţionînd apoi prin diferite localităţi de graniţă. în timpul primului război mondial a condus serviciul de informaţii şi contrainformaţii al poliţiei romîne, ţinînd în acelaşi timp legătura cu Armatele a IV-a, a VI-a şi a IX-a ruse pe probleme de informaţii şi contrainformaţii militare.
Chiar Husarescu în dosarul să de anchetă din 1930, făcea cîteva menţiuni autobiografice. îîn 1918 - scria Husarescu - am primit ordin să trec în Basarabia cu Divizia a XIII-a romînă, la Bolgrad, apoi cu Divizia a XI-a, la Cetatea Albă, unde am fost însărcinat în mod special şi personal, să înfiinţez Poliţia şi Siguranţa românească în 1919, am fost numit Prefect de poliţie, în 1920 mi s-a încredinţat conducerea şi organizarea Inspectoratului General de Siguranţă din toată Basarabia, fiind înaintat şi numit Inspector General al acestei regiuni [7]
A fost cu siguranţă un om eficient, de vreme ce a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti şi trimiterea lor în faţa Curţii Marţiale. Totodată a contribuit în mod esenţial la înfiinţarea în anul 1924 a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov. Tot el a fost cel care i-a descoperit şi arestat pe membrii organizaţiei comuniste de tineret din Chişinău condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a organizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de "Bundo".
în 1930, în faţa Comisiei de disciplină numită de guvern, Husarescu s-a apărat cu multă demnitate şi argumentat. Nu va fi scos din cadrele permanente, dar se vor lua mai multe măsuri disciplinare. Va ataca în justiţie hotărîrea pronunţată de Comisie şi va avea cîştig de cauză în cea mai mare parte. Va demonstra că cele 19 acuzaţii erau nefondate şi că aveau, de fapt, substrat politic. Aşa cum am mai spus anterior, Husarescu se va pensiona, iar ulterior acestui moment, se va apropia de liberali, în mod deosebit de omul politic Gheorghe Tătărăscu[8]. Din momentul pensionării, Husarescu va deveni însă îobiectiv de urmărire informativăî, dar intensificarea urmăririi sale se va produce abia după 23 august 1944. Prin experienţa sa profesională, dar şi ca depozitar al unor informaţii deosebite, Husarescu devenise probabil un potenţial pericol pentru noile autorităţi urmînd a fi arestat la momentul cel mai potrivit.
«Politicienii pătimaşi» împotriva funcţionarilor de carieră
Acuzaţiile aduse de Gheorghe Olăraşu[9], inspector general în Ministerul de Interne, cel ce coordonase ancheta împotriva lui Husarescu, au fost luate în dezbaterea unei Comisii de disciplină constituită prin hotărîre de guvern. Comisia, formată din 5 membri - printre care şi Eugen Cristescu[10], viitorul şef al spionajului romîn din perioada guvernului Antonescu - era condusă de Nicolae Radovici, preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti. în intervalul 30 august 1930 - 5 noiembrie 1930, această Comisie s-a reunit de 11 ori. Abia pe data de 5 noiembrie 1930 s-a luat hotărîrea definitivă. îComisia - scria în hotărîre - avizează a se aplica D-lui Zaharia Husarescu, inspector regional la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, pedeapsa excluderii din serviciu pe timp de şase luni cu pierderea salariului şi mutare pe cale disciplinară.î[11]
Pe tot timpul anchetei, Husarescu a fost supus unei presiuni media de neimaginat. Ziarele, în mod deosebit cele stipendiate de ţărănişti, se întreceau în a-l denigra pe Husarescu, deşi încă împotriva lui nu se luase nicio hotărîre şi niciuna dintre cele 19 acuzaţii formulate, nu a fost în final demonstrată.
îNumele trădătorului din Siguranţă - titra grav, cu litere mari, nr. 129 din 29 mai 1930 al ziarului Vocea Basarabiei - este cunoscut guvernului. Agentul CEKEI (serviciul de informaţii al U.R.S.S. - n.a.), Ianovici, care a răpit pe generalul Kutepov, a fost la Bucureşti. Frumuseţea misterioasă care a furat cifrul secret romîn - se făcea referire la o rusoaică venită de la Paris, bănuită a fi spioană CEKA - a trăit la Chişinău, la Hotelul Londra. Suntem în ajunul unor noi divulgări.î[12]
Evident, ziarul aruncase doar o îbombăî de presă, care pînă la urmă se dovedise a fi doar o amărîtă de fumigenă. Zaharia Husarescu s-a apărat cu demnitate, atît împotriva hotărîrii pronunţate de Comisie, pe care o va ataca în justiţie, avînd în cele din urmă cîştig de cauză[13], cît şi împotriva atacurilor nedemne şi nefondate ale presei.
Husarescu nu va mai dori să se reîntoarcă în serviciu şi pentru că avea suficientă vechime în serviciu, se va pensiona. Cu regretul că, probabil la ordin politic, fusese denigrat, iar onoarea şi probitatea sa îi fuseseră puse la îndoială. îEste regretabil că într-un asemenea serviciu de pură specialitate (Siguranţa Statului - n.a.) - scria Husarescu în nota sa de apărare citită în faţa Comisiei - un serviciu cu atîtea subtilităţi, mai ales în Basarabia, ancheta s-a făcut de un organ superior străin cu totul de Siguranţă...î
în aceeaşi notă, el mai scria, citez: î...sunt silit să arăt acte şi fapte cari vor dovedi uşurinţa cu care s-a procedat cu scop de a-mi întuneca trecutul, cariera şi viaţa mea, mergîndu-se pînă la acuzaţia de asasinate şi bănuieli de trădare...î[14]
El reuşeşte foarte bine să dea glas şi gravităţii pericolului pe care o reprezenta atunci - fapt valabil şi azi ( n.a.) - imixtiunea politicului în chestiuni de securitate naţională, cu impact direct în ceea ce priveşte modul de exercitare al atribuţiunilor de către funcţionarii din Siguranţa Statului. «Mă simt obligat deci - mai scria Husarescu în apărarea sa - pentru stabilirea adevărului să arăt înaintea Onor Comisiunei, sistemul inducerii în eroare care a sugrumat dreptatea în ochii acelor politicieni pătimaşi, cărora noi, funcţionarii de carieră, nu putem să le fim pe plac totdeauna....»
Uzînd de date concrete, uşor verificabile, Husarescu a demontat acuzaţie cu acuzaţie[15], arătînd la final, că reuşise în decursul carierei sale de ofiţer de informaţii din Basarabia, să aducă în faţa Curţilor Marţiale, dar şi a unor instanţe civile de la Chişinău, Iaşi şi Galaţi, un număr impresionant de acuzaţi, din care, spunea el, citez: «un număr de peste 4.000 au fost condamnaţi.»
Zaharia Husarescu, obiectiv de urmărire informativă
O parte din afirmaţiile pe care le făcuse Husarescu în apărarea sa, în 1930, în special cele care se referau la comuniştii arestaţi, la spionii sovietici deconspiraţi sau la reţelele de informaţii pe care le constituise pe teritoriul U.R.S.S., vor cîntări greu peste circa 20 de ani cînd va fi arestat de comunişti. însă importante informaţii despre Husarescu şi activitatea lui, au fost oferite Securităţii romîne şi de către NKVD-ul sovietic, iar o altă parte au fost obţinute din arhivele serviciilor secrete romîne ajunse pe mîna comuniştilor după 23 august 1944.
însă la baza acuzaţiilor împotriva lui Husarescu au stat - aşa cum spuneam anterior - în mod deosebit, informaţiile din dosarul înaintat Comisiei Disciplinare a Ministerului de Interne, în 1930, de căre inspectorul de poliţie Gheorghe Olăraşu (foto). în 1930, după terminarea anchetei, devenit om liber, eliberat de obligaţiile de serviciu, dar şi tînăr pensionar, Husarescu se va apropia de liberali şi va fi şeful pazei omului politic liberal Gheorghe Tătărăscu. Din momentul trecerii sale în rezervă, a devenit însă şi îobiectiv de urmărire informativă.î
Fiecare nouă informaţie obţinută despre el, va fi notată meticulos de lucrătorii din Siguranţă. De la cele mai banale evenimente, pînă la cele cu semnificaţie tragică. Astfel, citez: îDuce o viaţă liniştită, primeşte rar vizite la domiciliu.....î sau îA trecut de la confesiunea mozaică, la ortodoxism...î, ori îA avut un fiu, locotenent de artilerie, care a murit pe frontul din Rusia, în 1941î, sunt doar cîteva din informaţiile notate scrupulos în fişa sa personală de urmărire informativă[16].
Casa, anturajul şi activitatea sa vor fi intens monitorizate, mai ales după 23 august 1944. Un informator din anturajul său imediat, nota, citez: îDomnul Husarescu.....actualmente apropiat al domnului Gheorghe Tătărăscu, a subliniat azi, 27 septembrie (1944 î n.a.), orele 8, 34, într-un cerc de prieteni că fostul premier are intenţia unei alipiri la partidul liberal de sub conducerea domnului Dinu Brătianu. în acest scop, dl. Gh. Tătătrăscu, încearcă o seamă de contacte politice. Dealtfel, fricţiunile existente între partidele democratice liberale şi ţărăniste, subliniază domnul Husarescu, pot dăuna amintitelor partide şi pot profita reuşitei celorlalte ramuri politice...î[17] O parte dintre declaraţiile care au stat la baza anchetei disciplinare pornite împotriva lui Husarescu în 1930, au fost obţinute de Gheorghe Olăraşu cu ajutorul a doi subalterni ai lui Husarescu, nemulţumiţi de faptul că nu fuseseră promovaţi ierarhic, mai mult chiar, fuseseră sancţionaţi de cîteva ori pentru abateri disciplinare şi le fusese diminuat salariul din dispoziția acestuia.
Unul dintre aceştia - ce curios şi implacabil este destinul! - avea să-l «toarne» pe Husarescu pentru a doua oară, la Tîrgu-Mureş, atunci cînd acesta a fost anchetat de către Securitatea mureșeană şi Procuratura Militară Principală Tîrgu-Mureș, pe baza acuzaţiilor din 1930. Cel în cauză, fost comisar de Siguranţă în anii '30, în Basarabia şi fost subordonat al lui Husarescu, trăia încă şi era încarcerat în Penitenciarul din Făgăraş, împărtăşind aceeaşi soartă ingrată ca a majorităţii funcţionarilor din aparatul de stat, ordine publică şi siguranţă, arestaţi de comunişti imediat după 1947[18].
De menţionat este şi faptul că atît Olaraşu, cît şi soţia sa, se aflau la momentul anchetării lui Husarescu de către comunişti, în penitenciarul Făgăraş. Olăraşu, fostul anchetator din 1930, a fost un timp «coleg» de penitenciar cu Husarescu. De altfel, Gheorghe Olăraşu avea să şi moară în acel penitenciar, iar Husarescu să-i mai supravieţuiască încă cîţiva ani.
BIBLIOGRAFIE
- Nicolae Balint, Zece ani de teroare. Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964), vol. I, Editura NICO, Tîrgu-Mureş, 2008.
- Vasile Pascu, Istoria modernă a românilor (1821-1918) , Editura CLIO NOVA, Bucureşti, 1996.
- Alin Spînu, Istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii romîneşti, în perioada 1919-1945 , Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.
- SJMAN, Fond Direcția Regională a M.A.I. Mureș Autonomă Maghiară, dosarele 154, 161, 162, 163, 78-80 / 1956.
The Fifties. The Case of Zaharia Husarescu, former Inspector General in the Bessarabian Secret Service
Born in 1876 in Bessarabia and graduate of Law School, Zaharia Husarescu was included in the Romanian Police prior to the First World War. Later, during the war, he came into contact with the work of military information and counter-information, becoming a famous and acknowledged expert. His work in this field was appraised with several orders, medals and decorations of the Romanian, French or Czechoslovakian states, such as îCourage and Beliefî, îLegion of Honorî or îThe White Lionî.
As chief of the Police and Safety Inspectorate in Bessarabia, he managed to set up several information networks in the USSR, but also to destructure networks set up by the soviets on Romanian territory, until 1930, when he had to retire.
In 1930, he was investigated by a Ministerial Commission, there being 19 charges issued against him, none of which was however entirely proved. These charges issued in 1930 were to be resumed in the 50s and used, partly, in his being investigated by the communist Security, in Tîrgu-Mureş. Zaharia Husarescu spent the last years of his life in the prison in Făgăraş.
Profesor Nicolae Balint, publicist
[1] Pentru a avea o imagine edificatoare asupra evoluției serviciilor speciale romînești, inclusiv a personajelor enumerate de mine, a se vedea lucrarea lui Alin Spînu, îIstoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii romîneşti, în perioada 1919-1945î, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.
[2] Zaharia Husarescu (6 iulie 1876 î 9 februarie 1959), a îndeplinit diverse funcţii, inclusiv pe cea de isnpector general al Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia. Arestat în anii î50, acesta a fost anchetat în 1955 la Tîrgu-Mureş, iar ulterior, în 1959, a decedat în penitenciarul Făgăraş.
[3] Despre arestarea lui Zaharia Husarescu din anii î50 şi anchetarea sa la Tîrgu-Mureş, precum şi a unui grup de foşti colaboratori de ai săi, a se vedea Nicolae Balint, îZece ani de teroare. Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964)î, vol. I, Editura NICO, Tîrgu-Mureş, 2008, pp. 41-44.
[4] SJMAN, Fond Direcția Regională a M.A.I. Mureș Autonomă Maghiară, dosarele 154, 161, 162,163 / 1956.
[5] Constantin Stere (1 iunie 1865 - 26 iunie 1936), om politic, jurist și scriitor romîn. în tinereţe, a făcut parte din mişcarea narodnicilor, iar ulterior a devenit militant activ pentru drepturile romînilor din Basarabia. A fost al doilea preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia (2 aprilie î 25 noiembrie 1918), iar pentru scurt timp, circa trei ani, a fost şi rector al Universităţii din Iaşi. A fondat și condus revistei "Viața romînească", apărută la 1 martie 1906. Despre activitatea sa pentru cauza romînismului în Basarabia şi a grupului din care făcea parte, a se vedea volumul lui Vasile Pascu, îIstoria modernă a romînilor (1821-1918)î, Editura CLIO NOVA, Bucureşti, 1996, pp. 204-205.
[6] Gheorghe Olăraşu (10 mai 1879 - 22 septembrie 1954), a fost funcţionar de carieră al D.P.S.G, ulterior al D.G.P. A avansat pînă la funcţia de director al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi director administrative în Ministerul de Interne. Arestat de comunişti în 1949, Olăraşu a murit în 1954 în închisoarea din Făgăraş.
[7] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 48-49.
[8] Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886 - 28 martie 1957), jurist, om politic, lider marcant al P.N.L., membru de onoare al Academiei Romîne din 22 iunie 1937. A fost vice-prim-ministru şi ministru de Externe în guvernul condus de dr. Petru Groza.
[9] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 5-17, 19-25.
[10] Eugen Cristescu (3 aprilie 1895 - 12 iunie 1950), a fost șeful Serviciului Special de Informaţii al Romîniei în perioada 12 noiembrie 1940 - 23 august 1944. Se pare că după ce a fost arestat de comunişti, ar fi murit în penitenciarul Văcăreşti.
[11] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 26-40, f. 40-41.
[12] Ibidem, ff. 225-227.
[13] Ibidem, ff. 160-161, f. 179, f. 192.
[14] Ibidem, f. 46.
[15] Ibidem, ff. 45-79.
[16] Ibidem, f. 130.
[17] Ibidem, f. 94.
[18] Este vorba despre fostul comisar Grigore Costescu. Date despre activitatea şi anchetarea sa, precum şi cele declarate de acesta împotriva lui Zaharia Husarescu, se pot obţine prin consultarea Fondului citat, dosarele 78-80/1956.
Prof. Nicolae Balint
A făcut parte dintr-o generaţie romînească de intelligence, alături de un Mihail Moruzov, Eugen Cristescu, Constantin Maimuca sau Nicky Ştefănescu[1]. Cu unii dintre ei a colaborat, alţii i-au fost subordonaţi sau au ajuns să-l judece disciplinar, iar alții îl-au lucratî informativ. A fost decorat cu cele mai înalte ordine şi medalii ale statului romîn, dar şi ale unor state străine: îBărbăţie şi credinţăî în grad de comandor (de către statul romîn), îLegiunea de Onoareî a statului francez sau îLeul Albî de către cehoslovaci.
Zaharia Husarescu[2],(foto) un om de excepţie al serviciilor speciale romîne - eroul principal al acestei comunicări - era în 1930 anchetat de o Comisie specială a Ministerului de Interne, ca mai apoi să fie deferit unei Comisii disciplinare. împotriva sa au fost formulate atunci 19 capete de acuzare. Urmare a hotărîrii prunţate de Comisia disciplinară, Husarescu a fost suspendat temporar apoi, după un proces anevoios pe care l-a intentat ministerului în care lucrase, simţindu-se dezonorat şi dezamăgit, deşi a avut în final cîştig de cauză, a preferat să treacă în rezervă pentru a se pensiona.
La mai bine de 20 de ani de la acel moment, respectiv în anii î50, aflat deja la o venerabilă vîrstă, Zaharia Husarescu a fost arestat, anchetat şi condamnat[3]. De data aceasta, ancheta sa o făceau comuniştii, la Tîrgu-Mureş, bazîndu-se în parte şi pe documentele anchetei din 1930 şi care - peste 1000 de file - se găsesc azi la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale[4].
Acuzaţiile din dosar şi...îinformaţiile obţinute pe sursei.
în 1930, după o anchetă derulată destul de rapid, împotriva lui Zaharia Husarescu au fost formulate, așa cum spuneam anterior, 19 capete de acuzare de către Gheorghe Olăraşu, inspector general în Ministerul de Interne. Rivalitate, ură personală sau poate Olăraşu a fost îmînaî cuiva din afara sistemului? Poate şi una şi alta. Greu de spus deocamdată cu certitudine. Se cuvine însă menţionat faptul că acest inspector, Gheorghe Olăraşu, l-a instrumentat pe Husarescu cu o înverşunare greu de înţeles. Este aproape de necontestat faptul că în cazul lui Husarescu, a existat şi o imixtiune politică. Cea a lui Constantin Stere[5], cunoscut om politic al timpului, care apare dealtfel frecvent menţionat în dosarul anchetei disciplinare din anul 1930. Chiar şi Husarescu îl menţionează de cîteva ori, ca fiind una din cauzele anchetei sale. De ce ajunsese oare, un om ca Husarescu să-l deranjeze atît de mult pe Stere?
Timp de cîteva luni, inspectorul general din Ministerul de Interne, Gheorghe Olăraşu[6], a fost o prezenţă discretă la Chişinău, dar şi în alte localităţi din Basarabia pentru a obţine declaraţii despre presupusele abuzuri comise de Husarescu.
în acest timp, Husarescu funcţiona încă în Serviciul de Siguranţă, nefiind suspendat - curios fapt! - aşa cum cereau uzanţele timpului pentru funcţionarii superiori care făceau obiectul unei anchete.
în ceea ce priveşte dosarul de anchetă disciplinară din 1930 a lui Husarescu, de la învinurile comune care apar în dosar, precum, citez: «A abuzat de automobilele Inspectoratului....pentru interesele sale personale», «A autorizat şi permis să se facă diferite reţineri din salariile funcţionarilor...», ;A întrebuinţat diferiţi funcţionari pentru serviciile sale particulare...:, se ajunge însă la altele de o gravitate extremă. Astfel, apar acuzaţii deosebite, dar insuficient documentate, precum, citez: «Şi-a însuşit sume însemnate de bani....», «Este reclamat la Ministerul Armatei î Marele Stat Major, că a lăsat nesupravegheat pe spionul Macovei Vladimir...» sau foarte grava acuzaţie că ar fi sustras două broşuri conţinînd cifrurile folosite în comunicările cu caracter special.
De altfel, această ultimă acuzaţie - niciodată dovedită - avea să transpară şi în presa timpului din România, dar chiar şi în presa din Franţa. Cel ce are răbdarea să parcurgă documentele acestui caz, inclusiv pe cele întocmite în 1930, îşi va pune desigur o întrebare firească: cine dăduse informaţii presei, în timp ce ancheta nu era încă finalizată? Se aflase oare pe «pe surse», folosind un limbaj ceva mai actual? Trebuia oare, ca acuzaţiile să-l discrediteze numai pe Husarescu sau şi instituţia din care acesta făcea parte? Cine ar fi avut acest interes?
Husarescu, o biografie de excepţie
Născut la 6 iulie 1876 în comuna Chitaiu Moldovenesc din Basarabia, Zaharia Husarescu a absolvit Facultatea de drept, iar în 1903 a fost încadrat comisar în Poliţia portului Galaţi, funcţionînd apoi prin diferite localităţi de graniţă. în timpul primului război mondial a condus serviciul de informaţii şi contrainformaţii al poliţiei romîne, ţinînd în acelaşi timp legătura cu Armatele a IV-a, a VI-a şi a IX-a ruse pe probleme de informaţii şi contrainformaţii militare.
Chiar Husarescu în dosarul să de anchetă din 1930, făcea cîteva menţiuni autobiografice. îîn 1918 - scria Husarescu - am primit ordin să trec în Basarabia cu Divizia a XIII-a romînă, la Bolgrad, apoi cu Divizia a XI-a, la Cetatea Albă, unde am fost însărcinat în mod special şi personal, să înfiinţez Poliţia şi Siguranţa românească în 1919, am fost numit Prefect de poliţie, în 1920 mi s-a încredinţat conducerea şi organizarea Inspectoratului General de Siguranţă din toată Basarabia, fiind înaintat şi numit Inspector General al acestei regiuni [7]
A fost cu siguranţă un om eficient, de vreme ce a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti şi trimiterea lor în faţa Curţii Marţiale. Totodată a contribuit în mod esenţial la înfiinţarea în anul 1924 a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov. Tot el a fost cel care i-a descoperit şi arestat pe membrii organizaţiei comuniste de tineret din Chişinău condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a organizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de "Bundo".
în 1930, în faţa Comisiei de disciplină numită de guvern, Husarescu s-a apărat cu multă demnitate şi argumentat. Nu va fi scos din cadrele permanente, dar se vor lua mai multe măsuri disciplinare. Va ataca în justiţie hotărîrea pronunţată de Comisie şi va avea cîştig de cauză în cea mai mare parte. Va demonstra că cele 19 acuzaţii erau nefondate şi că aveau, de fapt, substrat politic. Aşa cum am mai spus anterior, Husarescu se va pensiona, iar ulterior acestui moment, se va apropia de liberali, în mod deosebit de omul politic Gheorghe Tătărăscu[8]. Din momentul pensionării, Husarescu va deveni însă îobiectiv de urmărire informativăî, dar intensificarea urmăririi sale se va produce abia după 23 august 1944. Prin experienţa sa profesională, dar şi ca depozitar al unor informaţii deosebite, Husarescu devenise probabil un potenţial pericol pentru noile autorităţi urmînd a fi arestat la momentul cel mai potrivit.
«Politicienii pătimaşi» împotriva funcţionarilor de carieră
Acuzaţiile aduse de Gheorghe Olăraşu[9], inspector general în Ministerul de Interne, cel ce coordonase ancheta împotriva lui Husarescu, au fost luate în dezbaterea unei Comisii de disciplină constituită prin hotărîre de guvern. Comisia, formată din 5 membri - printre care şi Eugen Cristescu[10], viitorul şef al spionajului romîn din perioada guvernului Antonescu - era condusă de Nicolae Radovici, preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti. în intervalul 30 august 1930 - 5 noiembrie 1930, această Comisie s-a reunit de 11 ori. Abia pe data de 5 noiembrie 1930 s-a luat hotărîrea definitivă. îComisia - scria în hotărîre - avizează a se aplica D-lui Zaharia Husarescu, inspector regional la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, pedeapsa excluderii din serviciu pe timp de şase luni cu pierderea salariului şi mutare pe cale disciplinară.î[11]
Pe tot timpul anchetei, Husarescu a fost supus unei presiuni media de neimaginat. Ziarele, în mod deosebit cele stipendiate de ţărănişti, se întreceau în a-l denigra pe Husarescu, deşi încă împotriva lui nu se luase nicio hotărîre şi niciuna dintre cele 19 acuzaţii formulate, nu a fost în final demonstrată.
îNumele trădătorului din Siguranţă - titra grav, cu litere mari, nr. 129 din 29 mai 1930 al ziarului Vocea Basarabiei - este cunoscut guvernului. Agentul CEKEI (serviciul de informaţii al U.R.S.S. - n.a.), Ianovici, care a răpit pe generalul Kutepov, a fost la Bucureşti. Frumuseţea misterioasă care a furat cifrul secret romîn - se făcea referire la o rusoaică venită de la Paris, bănuită a fi spioană CEKA - a trăit la Chişinău, la Hotelul Londra. Suntem în ajunul unor noi divulgări.î[12]
Evident, ziarul aruncase doar o îbombăî de presă, care pînă la urmă se dovedise a fi doar o amărîtă de fumigenă. Zaharia Husarescu s-a apărat cu demnitate, atît împotriva hotărîrii pronunţate de Comisie, pe care o va ataca în justiţie, avînd în cele din urmă cîştig de cauză[13], cît şi împotriva atacurilor nedemne şi nefondate ale presei.
Husarescu nu va mai dori să se reîntoarcă în serviciu şi pentru că avea suficientă vechime în serviciu, se va pensiona. Cu regretul că, probabil la ordin politic, fusese denigrat, iar onoarea şi probitatea sa îi fuseseră puse la îndoială. îEste regretabil că într-un asemenea serviciu de pură specialitate (Siguranţa Statului - n.a.) - scria Husarescu în nota sa de apărare citită în faţa Comisiei - un serviciu cu atîtea subtilităţi, mai ales în Basarabia, ancheta s-a făcut de un organ superior străin cu totul de Siguranţă...î
în aceeaşi notă, el mai scria, citez: î...sunt silit să arăt acte şi fapte cari vor dovedi uşurinţa cu care s-a procedat cu scop de a-mi întuneca trecutul, cariera şi viaţa mea, mergîndu-se pînă la acuzaţia de asasinate şi bănuieli de trădare...î[14]
El reuşeşte foarte bine să dea glas şi gravităţii pericolului pe care o reprezenta atunci - fapt valabil şi azi ( n.a.) - imixtiunea politicului în chestiuni de securitate naţională, cu impact direct în ceea ce priveşte modul de exercitare al atribuţiunilor de către funcţionarii din Siguranţa Statului. «Mă simt obligat deci - mai scria Husarescu în apărarea sa - pentru stabilirea adevărului să arăt înaintea Onor Comisiunei, sistemul inducerii în eroare care a sugrumat dreptatea în ochii acelor politicieni pătimaşi, cărora noi, funcţionarii de carieră, nu putem să le fim pe plac totdeauna....»
Uzînd de date concrete, uşor verificabile, Husarescu a demontat acuzaţie cu acuzaţie[15], arătînd la final, că reuşise în decursul carierei sale de ofiţer de informaţii din Basarabia, să aducă în faţa Curţilor Marţiale, dar şi a unor instanţe civile de la Chişinău, Iaşi şi Galaţi, un număr impresionant de acuzaţi, din care, spunea el, citez: «un număr de peste 4.000 au fost condamnaţi.»
Zaharia Husarescu, obiectiv de urmărire informativă
O parte din afirmaţiile pe care le făcuse Husarescu în apărarea sa, în 1930, în special cele care se referau la comuniştii arestaţi, la spionii sovietici deconspiraţi sau la reţelele de informaţii pe care le constituise pe teritoriul U.R.S.S., vor cîntări greu peste circa 20 de ani cînd va fi arestat de comunişti. însă importante informaţii despre Husarescu şi activitatea lui, au fost oferite Securităţii romîne şi de către NKVD-ul sovietic, iar o altă parte au fost obţinute din arhivele serviciilor secrete romîne ajunse pe mîna comuniştilor după 23 august 1944.
însă la baza acuzaţiilor împotriva lui Husarescu au stat - aşa cum spuneam anterior - în mod deosebit, informaţiile din dosarul înaintat Comisiei Disciplinare a Ministerului de Interne, în 1930, de căre inspectorul de poliţie Gheorghe Olăraşu (foto). în 1930, după terminarea anchetei, devenit om liber, eliberat de obligaţiile de serviciu, dar şi tînăr pensionar, Husarescu se va apropia de liberali şi va fi şeful pazei omului politic liberal Gheorghe Tătărăscu. Din momentul trecerii sale în rezervă, a devenit însă şi îobiectiv de urmărire informativă.î
Fiecare nouă informaţie obţinută despre el, va fi notată meticulos de lucrătorii din Siguranţă. De la cele mai banale evenimente, pînă la cele cu semnificaţie tragică. Astfel, citez: îDuce o viaţă liniştită, primeşte rar vizite la domiciliu.....î sau îA trecut de la confesiunea mozaică, la ortodoxism...î, ori îA avut un fiu, locotenent de artilerie, care a murit pe frontul din Rusia, în 1941î, sunt doar cîteva din informaţiile notate scrupulos în fişa sa personală de urmărire informativă[16].
Casa, anturajul şi activitatea sa vor fi intens monitorizate, mai ales după 23 august 1944. Un informator din anturajul său imediat, nota, citez: îDomnul Husarescu.....actualmente apropiat al domnului Gheorghe Tătărăscu, a subliniat azi, 27 septembrie (1944 î n.a.), orele 8, 34, într-un cerc de prieteni că fostul premier are intenţia unei alipiri la partidul liberal de sub conducerea domnului Dinu Brătianu. în acest scop, dl. Gh. Tătătrăscu, încearcă o seamă de contacte politice. Dealtfel, fricţiunile existente între partidele democratice liberale şi ţărăniste, subliniază domnul Husarescu, pot dăuna amintitelor partide şi pot profita reuşitei celorlalte ramuri politice...î[17] O parte dintre declaraţiile care au stat la baza anchetei disciplinare pornite împotriva lui Husarescu în 1930, au fost obţinute de Gheorghe Olăraşu cu ajutorul a doi subalterni ai lui Husarescu, nemulţumiţi de faptul că nu fuseseră promovaţi ierarhic, mai mult chiar, fuseseră sancţionaţi de cîteva ori pentru abateri disciplinare şi le fusese diminuat salariul din dispoziția acestuia.
Unul dintre aceştia - ce curios şi implacabil este destinul! - avea să-l «toarne» pe Husarescu pentru a doua oară, la Tîrgu-Mureş, atunci cînd acesta a fost anchetat de către Securitatea mureșeană şi Procuratura Militară Principală Tîrgu-Mureș, pe baza acuzaţiilor din 1930. Cel în cauză, fost comisar de Siguranţă în anii '30, în Basarabia şi fost subordonat al lui Husarescu, trăia încă şi era încarcerat în Penitenciarul din Făgăraş, împărtăşind aceeaşi soartă ingrată ca a majorităţii funcţionarilor din aparatul de stat, ordine publică şi siguranţă, arestaţi de comunişti imediat după 1947[18].
De menţionat este şi faptul că atît Olaraşu, cît şi soţia sa, se aflau la momentul anchetării lui Husarescu de către comunişti, în penitenciarul Făgăraş. Olăraşu, fostul anchetator din 1930, a fost un timp «coleg» de penitenciar cu Husarescu. De altfel, Gheorghe Olăraşu avea să şi moară în acel penitenciar, iar Husarescu să-i mai supravieţuiască încă cîţiva ani.
BIBLIOGRAFIE
- Nicolae Balint, Zece ani de teroare. Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964), vol. I, Editura NICO, Tîrgu-Mureş, 2008.
- Vasile Pascu, Istoria modernă a românilor (1821-1918) , Editura CLIO NOVA, Bucureşti, 1996.
- Alin Spînu, Istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii romîneşti, în perioada 1919-1945 , Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.
- SJMAN, Fond Direcția Regională a M.A.I. Mureș Autonomă Maghiară, dosarele 154, 161, 162, 163, 78-80 / 1956.
The Fifties. The Case of Zaharia Husarescu, former Inspector General in the Bessarabian Secret Service
Born in 1876 in Bessarabia and graduate of Law School, Zaharia Husarescu was included in the Romanian Police prior to the First World War. Later, during the war, he came into contact with the work of military information and counter-information, becoming a famous and acknowledged expert. His work in this field was appraised with several orders, medals and decorations of the Romanian, French or Czechoslovakian states, such as îCourage and Beliefî, îLegion of Honorî or îThe White Lionî.
As chief of the Police and Safety Inspectorate in Bessarabia, he managed to set up several information networks in the USSR, but also to destructure networks set up by the soviets on Romanian territory, until 1930, when he had to retire.
In 1930, he was investigated by a Ministerial Commission, there being 19 charges issued against him, none of which was however entirely proved. These charges issued in 1930 were to be resumed in the 50s and used, partly, in his being investigated by the communist Security, in Tîrgu-Mureş. Zaharia Husarescu spent the last years of his life in the prison in Făgăraş.
Profesor Nicolae Balint, publicist
[1] Pentru a avea o imagine edificatoare asupra evoluției serviciilor speciale romînești, inclusiv a personajelor enumerate de mine, a se vedea lucrarea lui Alin Spînu, îIstoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii romîneşti, în perioada 1919-1945î, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010.
[2] Zaharia Husarescu (6 iulie 1876 î 9 februarie 1959), a îndeplinit diverse funcţii, inclusiv pe cea de isnpector general al Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia. Arestat în anii î50, acesta a fost anchetat în 1955 la Tîrgu-Mureş, iar ulterior, în 1959, a decedat în penitenciarul Făgăraş.
[3] Despre arestarea lui Zaharia Husarescu din anii î50 şi anchetarea sa la Tîrgu-Mureş, precum şi a unui grup de foşti colaboratori de ai săi, a se vedea Nicolae Balint, îZece ani de teroare. Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964)î, vol. I, Editura NICO, Tîrgu-Mureş, 2008, pp. 41-44.
[4] SJMAN, Fond Direcția Regională a M.A.I. Mureș Autonomă Maghiară, dosarele 154, 161, 162,163 / 1956.
[5] Constantin Stere (1 iunie 1865 - 26 iunie 1936), om politic, jurist și scriitor romîn. în tinereţe, a făcut parte din mişcarea narodnicilor, iar ulterior a devenit militant activ pentru drepturile romînilor din Basarabia. A fost al doilea preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia (2 aprilie î 25 noiembrie 1918), iar pentru scurt timp, circa trei ani, a fost şi rector al Universităţii din Iaşi. A fondat și condus revistei "Viața romînească", apărută la 1 martie 1906. Despre activitatea sa pentru cauza romînismului în Basarabia şi a grupului din care făcea parte, a se vedea volumul lui Vasile Pascu, îIstoria modernă a romînilor (1821-1918)î, Editura CLIO NOVA, Bucureşti, 1996, pp. 204-205.
[6] Gheorghe Olăraşu (10 mai 1879 - 22 septembrie 1954), a fost funcţionar de carieră al D.P.S.G, ulterior al D.G.P. A avansat pînă la funcţia de director al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi director administrative în Ministerul de Interne. Arestat de comunişti în 1949, Olăraşu a murit în 1954 în închisoarea din Făgăraş.
[7] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 48-49.
[8] Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886 - 28 martie 1957), jurist, om politic, lider marcant al P.N.L., membru de onoare al Academiei Romîne din 22 iunie 1937. A fost vice-prim-ministru şi ministru de Externe în guvernul condus de dr. Petru Groza.
[9] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 5-17, 19-25.
[10] Eugen Cristescu (3 aprilie 1895 - 12 iunie 1950), a fost șeful Serviciului Special de Informaţii al Romîniei în perioada 12 noiembrie 1940 - 23 august 1944. Se pare că după ce a fost arestat de comunişti, ar fi murit în penitenciarul Văcăreşti.
[11] SJMAN, Fond citat, dosar 161/1956, ff. 26-40, f. 40-41.
[12] Ibidem, ff. 225-227.
[13] Ibidem, ff. 160-161, f. 179, f. 192.
[14] Ibidem, f. 46.
[15] Ibidem, ff. 45-79.
[16] Ibidem, f. 130.
[17] Ibidem, f. 94.
[18] Este vorba despre fostul comisar Grigore Costescu. Date despre activitatea şi anchetarea sa, precum şi cele declarate de acesta împotriva lui Zaharia Husarescu, se pot obţine prin consultarea Fondului citat, dosarele 78-80/1956.
joi, 17 noiembrie 2011
Copii de vanzare sau adoptii internationale? ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Copii de vanzare sau adoptii internatio
Mesaje primite
x
Mesaje primite
20:08 (acum 1 oră)
 | | |||
| ||||
Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
Din motive tehnice nota noastra nu a putut fi trimisa de dimineata. Ne cerem scuze.
ROMANIA – ADOPTII INTERNATIONALE SAU EXPORT DE COPII?
Am citit si noi, la fel ca unii dintre d-tra, cu
surprindere si consternare, ca saptamina trecuta Camera Deputatilor a
votat un proiect de lege pentru reluarea adoptiilor internatioanle a
copiilor nostri. Suntem dezamagiti si perturbati. Din mai multe motive.
Starea demografica a Romaniei este jalnica. Adoptiile internationale vor
contribui in mod direct la declinul demografic continuu al tarii.
Milioanele de romani care de 20 de ani incoace au parasit Romania
contribuie la progresul demografic, ori ameliorarea crizei demografice,
al tarilor in care s-au stabilit. Transformarea acestei practici intr-o
politica oficiala a tarii ni se pare un lucru neintelep. Cele citeva mii
de copii romani care in cursul anilor vor fi dusi din Romania si se vor
instraina de tara de bastina ar putea usor fi o binecuvintare pentru
tara in care s-au nascut. Multi dintre ei, insa, vor deveni
o binecuvintare pentru tarile straine in care vor ajunge. Romania are
nevoie de medici, oameni de stiinta, diplomati, oameni de afaceri si
personalitati talentate asa cum are fiecare natiune. Lipsa de
intelepciune a Guvernului in aceasta privinta e surprinzatoare si chiar
irita.
In plus, Romania trebuie sa investeasca in orfanii
tarii. Ori daca nu o face, trebuie sa invete sa o faca. Orfanii sunt
viitorul de miine al tari si al nostru. Lor trebuie sa li se acorde un
loc special intre prioritatile natiunii. Trebuie priviti ca niste fiinte
cu potential promitator pentru societate, nu ca o povara. Daca investim
in ei azi, ei vor investi in noi, generatia de astazi, miine. Din asta
avem cu totii de cistigat. Fiecare fiinta umana poarta in ea o comoara
si un potential inestimabil. Fiecare fiinta umana e valoroasa. Datoria
noastra este sa valorificam potentialul copiilor nostri. Trebuie sa ne
preocupe investitia in fiintele umane mai mult ca orice. De aceea, in
2009, in contextul revizuirii Codului Civil, AFR a sugerat de mai multe
ori adoptarea de catre stat a unor stimulente financiare pentru
familiile romane care adopta orfanii tarii. Intretinerea
si educarea orfanilor necesita resurse financiare, resurse pe care
statul le-ar putea folosi mai bine si eficient acordind stimulente
financiare familiilor care se ofera sa creasca acesti copii.
Mai mult, adoptiile internationale au degenerat
intr-un comert corupt. Un comert in fiinte umane lipsit de moralitate si
etica din care castiga intermediarii. O carte influenta asupra acestei
practici a fost publicata acum citeva luni de sociologul international
american Scott Carney: The Red Market: On the Trails of the World’s Organ Brokers, Bone Thieves, Blood Farmers, and Child Traffickers
(2011). O recomandam fiecarui parlamentar si politician roman pentru a
se educa asupra unor fenomene si practici imorale care se petrec sub
ochii nostri, printre ele adoptiile internationale. A separa un orfan de
cultura si civilizatia in care s-a nascut si crescut nu este un lucru
de apucat ci unul care poate rezulta in daune majore copiilor.
Ne ingrijoreaza si dimensiunea diplomatica a acestui
“targ” in fiinte umane cum il definesc unii. Articolul de mai jos
crediteaza diplomatia americana cu reluarea adoptiilor internationale de
catre Romania. Ipoteza aceasta ni se pare cit se poate de viabila. Din
comertul international de copii (orfani) beneficiaza un procent foarte
mare de homosexuali americani, canadieni, britanici, israeliti, si
altii. Administratia Obama a facut promovarea intereselor si agendei
comunitatii homosexuale americane o prioritate in politica interna si
externa a SUA. Secretarul de Stat Clinton promoveaza homosexualitatea
peste tot pe unde ajunge. Romania nu face exceptie la acest imperialism
valoric promovat de Casa Alba care insa este respins si dezaprobat cu
fermitate de crestinii americani. El se manifesta si cu prilejul
participarii ambasadorului american de la Bucuresti
la marsurile homosexualilor din Romania fara ca statul roman sa ia
atitudine. Nu ne indoim, deci, ca homosexualii americani au pus presiune
asupra diplomatiei americane sa pledeze cauza adoptiilor internationale
din care si ei profita. In vara lui 2010 au incercat acelasi lucru in
Rusia, dar Rusia a spus categoric nu. Letargica Romanie insa este
diferita, iar diplomatia ei o reflectie a acestei letargii - e inepta.
Diplomatii americani pleaca cu sacul plin de la Bucuresti iar diplotatia
romana cu sacul gol de la Washington.
Saptamina trecuta am primit la redactie mai multe
materiale despre aceasta tema controversata, din care publicam citeva.
Impreuna cu ele am primit si comentarii din partea unora dintre d-tra in
care va exprimati dezaprobarea fata de reluarea adoptiilor
internationale. Va simtim durerea si v-o impartasim.
România reia adopţiile internaţionale. Homosexualii pot adopta copii - dar individual, nu în cuplu Autor ROBERT VERESS 11 noiembrie 2011 (http://apologeticum.
Legea privind regimul juridic al adopţiei a fost
modificată de Parlament, iar forma adoptată permite adopţiile
internaţionale şi adopţiile de către homosexuali. Votul final a fost dat
miercuri, în plenul Camerei Deputaţilor. Nu s-a adoptat niciun
amendament la varianta care a ieşit din Comisia Juridică a Camerei
Deputaţilor, unde proiectul propus de Guvern a fost serios amendat,
pentru a fi în consonanţă cu prevederile noului Cod Civil. Interesant
este că proiectul propus de Guvern a fost plin de erori de logică, de
sintaxă şi gramaticale, după cum a sesizat Consiliul Legislativ. Iată
încă un argument în defavoarea adoptării legilor prin asumarea
răspunderii.
Dar Consiliul Legislativ a mai remarcat un aspect care NU
a fost corectat de parlamentari: cetăţenii români devin defavorizaţi la
adopţie, în faţa cetăţenilor străini. Iată de ce: cetăţenii români sunt
obligaţi să stea efectiv în ţară minim 9 luni din cele 12 luni dinaintea adopţiei.
În schimb, în cazul adopţiilor internaţionale, părinţii adoptivi au
doar obligaţia de a se deplasa în România şi de a rămâne aici o lună înaintea adopţiei.
Stoparea adopţiilor internaţionale a fost una dintre
condiţiile de preaderare ale României la Uniunea Europeană. Înainte de
câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a făcut carieră
criticând comerţul cu copii practicat de guvernarea Năstase chiar şi
după instituirea Moratoriului asupra adopţiilor internaţionale. Statele
Unite au exercitat presiuni constante pentru reluarea adopţiilor
internaţionale, dar România a fost obligată să-şi respecte angajamentul
luat faţă de Uniunea Europeană. Telegramele Wikileaks au consemnat o
serie de discuţii între oficiali ai SUA şi cei români pe tema adopţiilor
internaţionale, americanii exprimându-şi nemulţumirea că nu s-au
înregistrat progrese în mandatul Tăriceanu.
În primul an de mandat al guvernării Boc, noua
conducere a Oficiului Român pentru Adopţii (ORA) a propus modificarea
legislaţiei, pentru reluarea adopţiilor internaţionale. Emil Boc a
anunţat că nu va promova proiectul. Doi ani mai târziu, însă, viziunea
s-a schimbat şi, iată, s-a liberalizat, din nou, exportul copiilor. De
notat că măsura a fost adoptată cu o largă majoritate, chiar şi
parlamentarii PNL votând în favoarea reluării adopţiilor.
Deputatul liberal Alina Gorghiu,
secretar al Comisiei Juridice a Camerei inferioare a Parlamentului,
motivează: „S-a constatat că regimul adopţiilor nu funcţiona. Iar
această lege, chiar dacă rămâne perfectibilă, este un progres. Trebuie
să se flexibilizeze procedurile de adopţie, să nu rămână atâţia copii
instituţionalizaţi până ce ajung la vârste când deja adopţia devine
foarte dificilă”.
Un alt aspect controversat al proiectului este cel
legat de orientarea sexuală a părinţilor adoptivi. Teoretic, legea nu le
permite cuplurilor de homosexuali să adopte copii, însă limitarea este
interpretabilă, legată de cea din Codul Civil, care nu permite
căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Legea însă nu limitează
adopţiile la cupluri. Orice persoană (teoretic singură) poate adopta.
Iar orientarea sexuală nu este o condiţionalitate la adopţia de către o
persoană. Aceasta poate trăi, fără a fi căsătorită, cu o persoană de
acelaşi sex. Deci, un copil adoptat poate fi crescut de un cuplu de
homosexuali -a căror relaţie nu este oficializată-, avându-l, formal,
doar pe unul dintre aceştia drept părinte. „Legea nu poate
introduce discriminări legate de religia sau de orientarea sexuală a
adoptatorului. Ar fi împotriva convenţiilor internaţionale la care
România este parte. Raţiunea pentru care nu este permisă adopţia de
către cuplurile de homosexuali nu este orientarea sexuală a acestora, ci
faptul că, în Codul Civil nu există instituţia căsătoriei între
persoane de acelaşi sex”, spune Alina Gorghiu.
Social-democratul Ciprian Nica,
vicepreşedintele Comisie Juridice se declară, la rândul său, mulţumit de
noua lege: „E bine că măcar cuplurile de homosexuali nu pot adopta. Am
fost la un pas de a avea şi căsătorii între persoane de acelaşi sex.
Când s-a dezbătut Codul Civil s-a încercat legiferarea cuplurilor de
homosexuali şi nu a trecut, pentru că Bogdan Ciucă (vicepreşedinte al
Comisiei Juridice, PNL) şi cu mine ne-am opus categoric”.
DEPUTATUL ALINA GORGHIU
Perturbati de afirmatiile atribuite d-nei Deputat
Alina Gorghiu, i-am trimis nota de mai jos. Am incercat de buna credinta
sa confirmam din partea dinsei daca afirmatiile din materialul
precedent atribuite ei de autor sunt corecte. Ne-a ingrijorat in mod
special declaratia dinsei ca Romania trebuie sa permita homosexualilor
sa adopte copiii Romaniei pentru a se conforma obligatiilor impuse
Romaniei de conventiile internationale. Afirmam cu respect ca aici dna
deputat a gresit si a vorbit fara sa fie in tema. De fapt, multi
parlamentari fac la fel - afirmatii eronate pe care le justifica blamind
conventiile internationale ale Romaniei. Conventiile internationale, ne
spun ei, impun Romaniei sa adopte legislatiile interne antivalori pe
care le voteaza din cind in cind. D-na Deputat Gorghiu din nefericire
intra in aceasta categorie. Nu exista nici o conventie
internationala care sa impuna Romaniei ori vreunui alt stat sa permita homosexualilor sa adopte copii.
Va redam scrisoarea AFR catre Dna Deputat cit si raspunsul ei.
Buna dimineata stimata dna Deputat: Va
scriem din partea Aliantei Familiilor din Romania in legatura cu
materialul de mai jos depistat in presa. Subiectul preocupa membrii
Aaliantei Familiilor iar comentariul atribuit d-tra mai jos ne
ingrijoreaza. Va scriem cu un deosebit respect dar avind in vedere
obligatiile noastre fata de constituenta pe care o reprezentam trebuie
sa ne exprimam dezaprobarea fata de pozitia dtra.
AFR se pronunta impotriva adoptiile internationale.
Cind Codul Civil a fost revizuit si dezbatut in 2009 am sugerat ca
guvernul sa adopte masuri stimulatoare financiare pentru familiile din
Romania sa adopte copii orfani si pe cei lipsiti de parinti. Avind in
vedere criza demografica a Romaniei, "exportul copiilor" (cum se exprima
majoritate oamenilor de rind), nu are nici un sens si nu ne promoveaza
interesele. Acesti copii pot fi crescuti in Romania si pot deveni membri
productivi ai societatii. Generatia noastra trebuie sa investeasca in
ei (nu sa se debaraseze de ei) pentru ca si ei la rindul lor sa
investeasca in noi in citeva decenii.
In al doilea rind, suntem ingrijorati de comentariul
facut de d-tra privind "religia sau orientarea sexuala a adoptatorului."
Ne intrebam de care parte a subiectului va aflati. In 2009 AFR a pledat
cu sirguinta interzicerea adoptiilor copiilor nostri de catre
homosexuali. Este adevarat ca in final in Cod a fost introdusa
formula "cuplurile de acelasi sex" nu pot adopta. Suntem lasati fara
cuvinte de afirmatiile d-tra avind in vedere efectul nefast pe care
modul de viata homosexual il are asupra copiilor. Studiile asupra
acestui subiect sunt multe si toate au aceasi concluzie - e rau.
Interesele supreme ale copilului nu sunt servite cind copilul e crescut
de catre homosexuali sau e expus modului de viata homosexual.
Bai mai mult, suntem dezamagiti de afirmatia ca
interzicerea adoptarii copiilor de catre homosexuali e "impotriva
conventiilor internationale la care Romania este parte." Nu este
adevart. Nu exista nici o conventie internationala care obliga Romania
sa permita homosexualilor sa adopte, asa dupa cum Romania nu e obligata
de conventii internationale sa acorde drepturi homosexualilor decit
dreptul la nediscriminare la locul de munca. Tratatul de la Amsterdam
(1989) care include orientarea sexuala interzice discriminarea doar la
locul de munca. Nimic mai mult. Nici nu exista vre-o directiva UE care
sa constanga tarile membre sa interzica discriminarea pe baza de
orientare sexuala in nici [un] alt domeniu decit in cel al muncii. Deci,
afirmatia dtra este eronata si trebuie corectata.
Adaug ca afirmatiile eronate facute de parlamentari
sunt frecvente si daunatoare. Va rugam deci sa fiti cu mai multa grija
cind faceti astfel de afirmatii.
Problema de mai jos e foarte serioasa pentru noi si nu
o putem trece cu vederea. In 2006 AFR a inregistrat in Guvern 650.000
de semnaturi pentru protejarea casatoriei naturale barbat-femeie.
Afirmatia d-tra atinge acestui principiu si submineaza pozitia
majoritatii covarsitoare a romanilor. Regret sa va informez, dar joia
viitoare vom face publica afirmatia d-tra cititorilor notei noastre
saptaminale. AFR a lansat Declaratia de la Timisoara,
semnata pina acuma de peste 8.000 de persoane, care afirma dreptul
copilului la " o mama si un tata." Le vom comunica semnatarilor
afirmatia dtra si nu credem ca vor fi multumiti. http://www.alianta-familiilor.
Raspunsul D-nei Deputat: Stimate
domn, Ma asteptam sa imi cereti mie punctul de vedere inainte de a
acuza. Spun asta pentru ca la cat de interesat sunteti de subiect, aveam
convingerea ca stiti pozitiile mele constante din Comisia Juridica pe
acest subiect, atat pe legea adoptiilor, cat si pe codul civil, pe
temele de interes pentru asociatia dvs. Sper ca v-am raspuns la
intrebare si voi suna si in redactia ziarului. Zi placuta. Alina
Gorghiu
Dupa cum vedeti, raspunsul deputatei Gorghiu nu este
un raspuns de fel. Suntem deci constrinsi sa credem ca afirmatiile
atribuite dinsei in presa sunt corecte si lipsite de intelepciune si
acuratete.
ROMANIA FARA COPII
Romania se goleste de copii, iar parlamentarilor le
arde de exportul copiilor tarii. Hemoragia demografica a tarii devine
tot mai acuta. Pe masura ce trece timpul, tot mai multe articole sunt
publicate pe tema asta. Ultimul pe care l-am aflat, bazat pe datele
preliminare ale recentului recensamint, e urmatorul:
Harta natalitatii! Cum a evoluat natalitatea in ultimii douazeci de ani in fiecare judet. Topul judetelor pe cale de disparitie
de Dana Mihailovici - Noiembrie 10, 2011 - 00:28
Romania se stinge incet. Nu mai este nici un secret ca
suntem o tara imbatranita, cu o rata mare a deceselor, dar si cu o
natalitate in scadere. Exista multe prognoze internationale, care
considera ca Romania va fi printre primele tari care vor disparea sau ca
populatia se va injumatati in cateva decade. Sunt studii peste studii
care avertizeaza ca romanii sunt tot mai putini iar acest fapt este o
realitate. Chiar si judetele Moldovei, care altadata erau pe primele
locuri la natalitate, si-au mai pierdut din acest elan in ultimii ani. Econtext
va prezinta evolutia natalitatii in toate judetele tarii din 1990 si
pana in 2010. Inainte insa, sa vedem care este clasamentul judetelor
dupa numarul copiilor nascuti anul trecut. Astfel,
capitala tarii este campioana absoluta la numarul nasterilor, fapt
evident prin numarul populatiei.
Harta natalitatii: In 2010, s-au
nascut 21.147 de copii in Bucuresti, mai mult decat dublu fata de
urmatoarea clasata, care este judetul Iasi. In Iasi s-au nascut anul
trecut 9.499 de copii. Urmatoarele pozitii sunt ocupate de Constanta
(8.161 de nou-nascuti), Suceava (8.001), Bacau (7.305), Prahova (7.172),
Cluj (6.839), Timis (6.837). Dupa cum se observa, judetele mari, unde
este cea mai numeroasa populatie, se afla si pe primele locuri la
nasteri. ar pe ultimele pozitii regasim judetele mici, gen Covasna,
Tulcea, Salaj, etc.
Evolutia natalitatii: Si sa trecem la
partea mai importanta a acestui articol. Cum a evoluat natalitatea in
fiecare judet din Romania din 1990 si pana in anul 2010. Din nefericire,
natalitatea este pe un minus accentuat in aproape toata tara. Singura
luminita de la capatul tunelului vine de la Bucuresti si Ilfov. Acestea
sunt singurele sperante, singurele locuri in care natalitatea se
situeaza pe plus in 2010, comparativ cu 1990. In schimb, in celelalte
judete este dezastru. Natalitatea a scazut cu valori cuprinse intre 18%
si 50%. Astfel, cea mai drastica scadere, de 50%, a avut loc in judetul
Hunedoara (de la 7.358 de copii nascuti in 1990, pana la 3.683 in 2010).
Oltenia si Moldova: Iar urmatoarele
pozitii sunt ocupate, preponderent, de judete din Moldova si Oltenia.
Ceea ce arata un lucru interesant: la numarul de copii nascuti in 2010
judetele mari ocupa primele pozitii. Totusi, la ritmul scaderii
natalitatii din 1990 si pana in 2010, judetele din Oltenia si Moldova
conduc detasat. Explicatia ne-a fost furnizata de specialistii din
cadrul Institutului de Cercetare a Calitatii Vietii. „Cei care au plecat
in strainatate sunt, cu precadere, tinerii, cei care isi intemeiaza
familii. Iar cea mai mare parte a celor care au plecat provin din zonele
mai sarace ale tarii, care sunt exact acestea, Moldova si Oltenia.
Practic, cei care erau motoarele sporului natural au parasit tara”, au
explicat specialisti din cadrul institutiei. In plus, in judetele mari,
unde veniturile sunt peste medie, rata natalitatii
a scazut mai putin, mai lent. Cu alte cuvinte, judetele din Oltenia si
Moldova se ‘sting’ cel mai rapid. Impreuna cu o rata crescuta a
deceselor, aceste zone au cele mai mari sanse sa ramana cu o populatie
tot mai scazuta. (Va recomandam si linkul acesta unde puteti vedea harti
si date statistice de interes http://www.econtext.ro/dosar--
Antoaneta Etves. Haosul distruge patrimoniul României
Haosul distruge patrimoniul României
DEZBATERE EVZ ŞI CAPITAL. Politica de protejare a
monumentelor este radicală şi nu oferă soluţii pentru întreţinere şi
reabilitare, potrivit specialiştilor.
Dezvoltarea economică este încetinită din cauza reglementărilor în ceea ce priveşte protejarea monumentelor, iar statul nu cooperează cu mediul privat când vine vorba de întreţinerea caselor monument sau descoperirile arheologice. Acestea au fost concluziile trase de specialiştii care au participa la dezbaterea organizată de Editura Evenimentul şi Capital – "Patrimoniul cultural al României şi dezvoltarea industrială".
Ioan Opriş: "Trebuie găsită o soluţie de mijloc"
În opinia profesorului universitar de la Universitatea "Valahia" din Târgovişte, Ioan Opriş, statul român trebuie să îmbunătăţească legea în aşa fel încât investitorii să nu mai fie îndepărtaţi, dar şi să se păstreze moştenirea culturală a României.
"Cred în necesitatea colaborării şi găsirii soluţiei optime între dezvoltarea patrimoniului şi dezvoltarea economiei. Problema este că, la noi, domeniul patrimoniului a fost slab susţinut în trecut, iar legile care reglementau protecţia lui au apărut foarte târziu. Reglementarea încă cere perfecţionare şi adaptare la situaţia României. Economia şi investitorii nu pot aştepta. Sunt oportunităţi pentru care, dacă nu merge atunci, ai putea pierde oportunitatea aceea", a explicat Opriş.
Statul l-a luat pe NU în braţe
Orice soluţie care îi îmbogăţeşte pe unii şi îi dezmoşteneşte pe alţii ar trebui să fie o soluţie negociată, a conchis în timpul dezbaterii profesorul şi architectul Augustin Ioan.
"De exemplu, soluţia aplicată în cazul construirii Bulevardului Uranus, mai exact cea de la Berzei, nu a fost o soluţie negociată. Totuşi, până la urmă cred că s-a ajuns la o soluţie de negociere, prin Ministerul Dezvoltării. Cu asta trebuia să se înceapă", a precizat arhitectul.
Inflaţie de monumente, finanţare zero pentru ele
Potrivit lui Opriş, statul român a întocmit o listă cu patrimoniul României, care are aproximativ 29.000 de poziţii, în timp ce Franţa are doar 14.000. "Am stat fără lege şi înainte de 1989 şi după, până în 2004, când a apărut prima listă a monumentelor protejate", a mai spus profesorul de la Universitatea "Valahia". Acesta a precizat că trebuie să fim foarte atenţi la cântarul pe care punem în balanţă ce câştigăm şi ce pierdem dintr-o investiţie industrială.
"Trebuie să judecăm lucrurile la rece şi cu calm. Să nu aducem imediat în discuţie că vom crea atâtea locuri de muncă, că vor fi nu ştiu ce dezvoltări, adică natura socială. Este necesar să vedem ce se va produce printr-un implant industrial într-un loc şi pentru viitoarea generaţie", a concluzionat Opriş.
"Cel mai mare pericol de la Roşia este indecizia"
Purtătorul de cuvânt al Grupul Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului Cultural din Roşia Montană, Cosmin Popa, a declarat că, în acea zonă este un caz de dezinformare, "mai serioasă faţă de cazul valuta găsită în sediul ţărănesc".
"La Roşia, patrimoniul se degradează continuu, nu de acum, de 20 de ani. Concluzia raportului de monitorizare, elaborat de Grup, este că cel mai mare pericol al patrimoniului de la Roşia este indecizia, că nu se ia o decizie. Proiectul pe care îl propune compania care vrea să realizeze proiectul minier de la Roşia are o componentă de patrimoniu susbstanţială. Miza este obţinerea resurselor prin conservarea cele mai mari părţi din patrimoniu", a adăugat Popa.
"Eu îndemn oamenii să meargă la Roşia, să vadă cum arată monumentele şi dacă nu se face ceva."
AUGUSTIN IOAN, arhitect şi profesor
Citiți și:
Film documentar subtitrat Wild Carpathia
Wild Carpathia 
Download
Telespectatorii
britanici, dar şi cei din întreaga lume au putut descoperi România
într-un film documentar realizat recent de Travel Channel şi care îl are
ca invitat chiar pe moştenitorul coroanei britanice, Prinţul Charles.Pelicula, care are o lungime de aproape 50 de minute, prezintă partea “sălbatică” a României, punând accentul pe pădurile din munţii Carpaţi, consideraţi unul din ultimele teritorii sălbatice din Europa. Filmul a făcut furori încă de la început, datorită declaraţiei prinţului Charles, care şi-a subliniat descendenţa din domnitorul român Vlad Ţepeş şi şi-a afirmat interesele pentru această zonă.
De altfel, prinţul britanic deţine mai multe proprietăţi în România, două la Valea Zălanului (Covasna), una în Viscri (Braşov) şi una la Malincrav (Sibiu), pe care le vizitează des. Iar când prinţul Charles nu este în România, proprietăţile sunt închiriate pe bani buni turiştilor.
Filmul combină aspecte din istoria Transilvaniei – începând de la daci şi terminând cu perioada medievală – cu imagini din România actuală, cu oamenii care locuiesc aici.
Vizionare online film documentar subtitrat Wild Carpathia
marți, 15 noiembrie 2011
Ioan Răducea. “Nu-i vis la care jertfa să nu suie\ cum Românie fără Nistru nu e!”
“Nu-i vis la care jertfa să nu suie\ cum Românie fără Nistru nu e!”
Published By Remus Tanasa On Wednesday, November 9th 2011. Under Istorie Tags: nistru, Rep. Moldova, romania, Rusia, Transnistria, ucraina
Cea
mai tragică dintre consecinţele anului 1940 nu este pierderea,
recuperabilă (dovadă, eliberarea Nordului Ardealului, în 1944), a unei
mari părţi din suprafaţa României, ci a sentimentului de putere deţinut
atunci. Pierderea facilitează lipsa de orientare în problemele generale
ale românităţii, în interiorul ţării şi, cu atît mai mult, în afara ei.
În această privinţă, ignoranţa
românului, politician amator sau mai puţin amator, este mare.
Conaţionalii din ţările vecine sînt confundaţi, chiar în mod oficial,
cu… diaspora. Reporterii, trimişi de pe cheiurile Dîmboviţei pe la
Tighina, ca să constate asediul forţelor străine asupra celor două şcoli
româneşti, cred că se află în Transnistria, deşi nu vor fi apucat să
vadă Nistrul. Pretind că în Bender situaţia este chiar mai gravă decît
la Tighina, fără să ştie că Bender este un alt nume, turcesc, preluat şi
de populaţiile slave, pentru vechea cetate a lui Ştefan cel Mare. Ea nu
se află în Transnistria, ci în Basarabia, ca fostă, poate viitoare
reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume.
Dacă acesta este nivelul de informaţie
al reporterului, care nu trebuie suspectat prea mult de
intelectualitate, lucrurile nu stau mai bine nici în privinţa
redactorului. Un asiduu editorialist, cunoscut datorită renumelui său,
ca să parafrazăm, caută să acrediteze, timp de mai multe săptămîni,
punctul de vedere al Moscovei. El oferă coloanele ziarului cetăţeanului
Vladimir Belkovski, care propune un schimb, ca la mica publicitate,
Basarabie contra Transnistrie. Campania jurnalului bucureştean se mai
potoleşte, mai ales că Belkovski, revenit la Tiraspol, se arată mult
prea partizan. În săptămînile de criză ale şcolilor româneşti de la
Nistru, venindu-i rîndul la editorial, un altul are inabilitatea de a-şi
urma patronul, pînă la adoptarea, în numele redacţiei, a
mercantilismului belkovskian. Ideea tranzacţiei cu provincii este lăsată
apoi, să mai germineze.
Poate că va da şi roade, ca atîtea proiecte imperiale, dar pînă atunci mai rămîne timp pentru cîteva precizări.
România este o ţară aflată în situaţia
atipică de a fi înconjurată de membri ai etniei pe care o reprezintă, şi
aceasta în proporţia considerabilă de aproximativ 1:3, faţă de numărul
etnicilor români din ţară. Chiar dacă este vorba de ţinuturi europene,
datele cunoscute sînt aproximative. Românii sînt relativ puţini
la număr (cîteva zeci de mii) la nord de România (valea superioară a
Tisei) şi la vest (SE Ungariei şi, mai departe, în Croaţia); mulţi la sud (în toate statele balcanice, locuind inclusiv în zone compacte, în munţii din N Greciei şi S Albaniei), foarte mulţi (de
ordinul milioanelor) în SV (Serbia de E, Bulgaria de NV, în Carpaţii
timoceni), în NE şi E (Republica Moldova, Ucraina, pe o rază de cel
puţin 600 km, socotind de la Iaşi). Această excepţională perihabitaţie a
etniei va determina destinul statului român. Chiar dacă ea pare să
conteze, în acţiunea politică a lui, la fel de mult precum cine ştie ce
acord pentru evitarea dublei impuneri cu Togo sau cu Burkina Faso.
Transnistria care a rămas în Republica Moldova este echivalentul unui judeţ românesc mic (sub 4.000 km2).
Şi pentru această apartenenţă politică, oricît de vagă şi de limitată,
la românitate, s-au făcut sacrificii şi au căzut mii de vieţi omeneşti,
nu doar în 1992. Ea reprezintă ceea ce rămîne în interiorul unui stat
mai mult sau mai puţin românesc, Republica Moldova, după două milenii de
invazii care au afectat populaţia autohtonă, socotind de la romanizare.
Aceasta a cuprins şi populaţia geţilor de la Nistru şi Bug, ramura cea
mai de răsărit a tracilor.
Pentru că realitatea istorică a
autohtoniei populaţiei româneşti transnistrene îşi face loc cu greu, va
fi inevitabilă polemica, cu etalarea dovezilor antropologice,
arheologice, documentare. Tot astfel a trebuit să fie dovedită
continuitatea etnică şi în cazul celorlalte spaţii romanizate. Începutul
s-a făcut deja, mai ales la Chişinău, şi vom aminti lucrările
istoricului Anton Moraru, de pildă sinteza Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria, 1812-1993, apoi studiile găzduite de reviste precum Cugetul (inclusiv numere speciale dedicate temei), Patrimoniu, Literatura şi arta, datele adunate de către Societatea Culturală “Transnistria” din acelaşi oraş.
Realitatea etnică a zonei s-a mai
exprimat şi pînă acum pe plan politic. Cetatea Lerici, de la gura
Niprului, arbora, în vremea lui Alexandru cel Bun, capul de bour. În
secolul al XVII-lea, Gheorghe Duca a fost, câţiva ani, stăpîn şi al
Moldovei şi al Ucrainei zise a hanului (tătar), stabilindu-şi curţi
domneşti la Ţichinăuca, peste Soroca, şi la Nemirov, peste Bug.
Moldovenii din stînga Nistrului plăteau birul curţii din Iaşi.
Rapoartele, consultabile în arhive, ale armatelor ruseşti din secolul al
XVIII-lea, afirmă în mod clar, cel puţin pentru interfluviul Nistru –
Bug, existenţa în primul rînd a populaţiei româneşti, şi, în mai mică
măsură, a celei tătăreşti.
Ignoranţa dă însă tonul comentariilor,
în cetatea lui Bucur şi prin împrejurimi. Dacă nu ştim noi că, la cîteva
ore de capitală, malul drept al Dunării vorbeşte româneşte, de unde să
mai ştim că transhumanţa înseamnă şi sate întemeiate, de la Jina şi
Răşinari la Rostov pe Don şi Saratov; că la Dalnic, în 1941, Armata
română a avut în faţă şi unităţi sovietice de români din Crimeea; că pe
malul stîng al Bugului se află aşa-zisa anomalie etnică românească, formată din zeci de sate
şi descrisă pe vremuri de Nichita P. (Vlaicu) Smochină (1894-1980),
primul român transnistrean cu doctorat la Sorbona; că acesta călătorea
pînă acolo, din sat în sat, schimbînd numai vorbe româneşti; că
Voznesensk este la origine Socola, întemeiat de familii din această
mahala a Iaşului; că un afluent al Bugului se numeşte Vaslui; că în
Donbas, la graniţa ucraineano-rusă, încă se găsesc sate româneşti,
lipsite, cum altfel, de dreptul la identitate! Spiritul de frontieră,
manifestat aici, înainte cu sute de ani faţă de americanii ajunşi în
Vestul sălbatic, de către români şi slavi reducînd prezenţa turanică, nu
mai este alimentat decît de o parte.
Una dintre puţinele consecinţe pozitive
ale înaintării Armatei române, alături de cea germană, dincolo de Nistru
a fost monitorizarea etniei româneşti din aceste spaţii. Arhiva a fost
însă distrusă, în mare parte, în urma ocupaţiei sovietice de după război
– a se vedea, totuşi, Românii de la est de Bug, de Anton Raţiu, 1994.
Românii transnistreni au rămas, la 1918, ca şoarecele în gura motanului,
după vorba ţăranului Toma Jalbă, care, ca membru al delegaţiei
transnistrene, a exprimat dorinţa acestora de a se alătura Unirii
hotărîtă atunci de românii dintre Prut şi Nistru. Adunările populare
decise şi pentru Transnistria, pentru a îndreptăţi voinţa populaţiei, nu
au mai avut loc, datorită războiului civil dintre trupe alb-gardiste,
independentiste ucrainene şi sovietice bolşevice, care a devastat
cumplit provincia. În aceste condiţii, grănicerii români s-au stabilit
pe Nistru, nu mai departe. În anii următori, mii de refugiaţi, în primul
rînd români transnistreni, vor trece în dreapta rîului. Mulţi ajung
atinşi de gloanţe, alţii odihnesc şi acum în albia sa.
La războiul civil au participat, de
partea învingătorilor, şi detaşamente conduse de V.Kotovski, considerat
ulterior erou sovietic, cu străzi, fabrici, localităţi care i-au purtat
numele. Existenţa forţei armate controlate de acesta a fost unul dintre
motivele pentru care URSS, stat în curs de formare, a acordat, în 1924,
un grad de autonomie (gîndit, iniţial, la nivel de republică unională)
pentru moldovenii rămaşi la răsărit de Nistru. Teritorial, această
autonomie a cuprins o mică parte din zona etnică românească, şi anume
7.516 km2, în extensia maximă a RSSA Moldoveneşti de la 1930.
De asemenea, în mai multe sate româneşti din largul cuprins al Ucrainei
de Sud au fost acceptate clase primare în limba română, biblioteci
naţionale, iniţial în alfabet latin. Epurările din anii următori au
redus acest grad de autonomie. S-a căutat, ca şi în Basarabia ocupată
mai tîrziu, a se altera limba română literară (curentul “madanist”, un
fel de pumnism primitiv, era cel mai puţin nociv).
Aşa cum se ştie, în 1940, după ocuparea
unei părţi a României, RSSA Moldovenească a pierdut jumătate din
suprafaţă, inclusiv vechea capitală Balta, în favoarea Ucrainei,
păstrîndu-se doar şase raioane, în lungul Nistrului. Alăturate fiind de
teritoriile româneşti din Basarabia centrală, care nu au fost preluate
de către RSS Ucraineană, ele au format RSS Moldovenească, Republica
Moldova de astăzi. Manevre înjositoare de spaţii şi destine, şi avem să
ne reproşăm în veci a nu le fi putut evita!
Populaţia românească din partea
ucraineană a Transnistriei este practic ignorată, atît de România cât şi
de către Republica Moldova. Ucraina nu îi acordă drepturi naţionale,
cu toate că suprafeţe etnic româneşti persistă pînă la Bug şi dincolo de
el. În mica Transnistrie a Republicii Moldova, conform datelor oficiale
din 1989, moldovenii, ajunşi, de cîţiva ani, în centrul intereselor
geopolitice mondiale, constituie majoritatea relativă (40% din populaţia de 600.000 locuitori). În mediul rural ei reprezintă majoritatea absolută a populaţiei, într-unul dintre raioane (Grigoriopol) chiar în proporţie de 9/10.
Regiunea este confundată cu limitele
controlului politic al regimului ilegal de la Tiraspol, cu toate că nu
se suprapune cu ele. Mai multe sate din partea centrală, către Dubăsari,
se află sub jurisdicţia Republicii Moldova. De fapt, ele despart
Transnistria, fîşie de pămînt nicăieri mai lată de 10-20 km, într-o
parte de nord şi una de sud. Separatiştii încearcă a compensa lipsa de
continuitate teritorială prin folosirea forţei. Aşa ajung ţăranii în
căruţe, care îndrăznesc să treacă şoseaua Rîbniţa-Tiraspol, spre
ogoarele satelor lor, să fie întîmpinaţi de blindate, li se cer… taxe de
trecere, în cifre astronomice, recolta devine inaccesibilă şi
putrezeşte pe cîmp etc. În ultima vreme, românilor transnistreni li se
sapă şanţuri în jurul vetrelor de sat, pentru a fi consemnaţi acolo. În
acelaşi timp, în dreapta Nistrului, în Basarabia, există un cap de pod
al regimului separatist, cel mai important cu putinţă, constituit în
primul rând din municipiul Tighina (cele mai multe dintre satele din jur
au rezistat atacului separatist din 1992). Oamenii care încearcă să
menţină valorile morale, eventual chiar spiritul creştin, în asemenea
condiţii, sînt de considerat drept eroi.
autor: Ioan Răducea
sursa: www.eastdemocracy.com
luni, 14 noiembrie 2011
Pr. Drd. Mihai-Andrei Aldea, Tipologia calatoriei initiatice in basmul fantastic romanesc
09 juin 2008
Pr. Drd. Mihai-Andrei Aldea, Tipologia calatoriei initiatice in basmul fantastic romanesc (text integral)
TIPOLOGIA CALATORIEI INITIATIC IN BASMUL FANTASTIC ROMANESC
I. Calatoria initiatica – introducere
Studiul de fata a inceput ca un referat doctoral, iar o prima forma – scurta – a aparut in Revista Romana de Studii Etnoistorice (on-line), in octombrie 2007 [1]. De la un rol secundar in propria calatorie initiatica subiectul a trecut insa, pas cu pas, intr-o lumina ce a impus o atentie deosebita. Argumentele, asa cum vom vedea, sunt multiple. Demersul, in mare parte opera de pionierat, este marginit – necesar – la basmul fantastic romanesc, orice alte extinderi putandu-se adauga pe temeiul unei serioase cercetari stiintifice.
Calatoria initiatica apare, din perspectiva cercetatorului, ca un domeniu paradoxal nu doar prin sine, cat si ca pozitie in campul culturii. Pe de-o parte, se vorbeste mult, chiar foarte mult, atat despre calatorie si initiere, cat si despre calatoria initiatica in sine. Pe de alta parte, studii propriu-zise asupra calatoriei initiatice sunt extem de greu de gasit. Exista, se stie, o serie de cercetari colaterale, atat asupra unor forme de initiere, cat si asupra unor aspecte ale riturilor de trecere (aceste rituri fiind totodata si de initiere). Aceste cercetari sunt, desigur, utile. Dar sunt inca departe de un aparat critic bine organizat, de un instrument de studiu, de o analiza de referinta, ca, de pilda, cele oferite pentru basmul fantastic de Vladimir Propp (si Claude Brémond) [Propp, 1970:XV si XXXIII]. Pentru calatoria initiatica nu am putut gasi cu nici un chip asemenea materiale. De fapt, chiar atunci cand se atinge subiectul calatoriei initiatice, atentia cercetatorilor (si implicit a cercetarii) se indreapta catre alte aspecte si in primul rand asupra initierii.
Culmea paradoxului este asigurata de contradictia dintre realitatea cercetarii si afirmatii aparent desprinse de realitate, insa in fapt pertinente dintr-o anume perspectiva. De pilda, Ioan T. Morar, nota pe la mijlocul acestui an, intr-un comentariu la Viata lui Pi, a lui Yann Martel, urmatoarele: Calatoria initiatica a fost, de-a lungul istoriei culturii, matricea de baza a mii de creatii, colective sau individuale. Cu alte cuvinte, e vorba de o carare batatorita [2].
Dar din ce punct de vedere face Ioan T. Morar aceasta afirmatie categorica? Din punct de vedere literar! Masura originalitatii tale [continua autorul paragraful citat mai sus] o dai, ca scriitor, atunci cand pare ca drumul tau initiatic nu se intalneste, la prea multe rascruci, cu celelalte calatorii initiatice, ale celorlalti calatori.
Iata, prin urmare, ca „drumul batatorit” in ceea ce priveste calatoria initiatica este in cazul de fata folosirea ei in creatia literara, existenta ei ca matrice de baza a „mii de creatii colective sau individuale”. Ei bine, tocmai aceasta realitate, aceasta prezenta fireasca si generala a calatoriei initiatice a privat-o, oricat de ciudat ar parea, de o cercetare in sine aprofundata. Caci, atunci cand se vorbea despre calatoria initiatica, toata lumea stia (sau presupunea ca stie) despre ce este vorba. Disputele apareau, eventual, asupra initierii, ca rost, forma, rit, eventual ontologie. Uimitor, dar in urma acestui interes asupra initierii, calatoria ajungea sa fie pierduta din vedere. Si asta cu toate ca nu exista, de fapt, initiere fara calatorie, fie ea fizica ori „spre locul inimii”! Iar aceasta trecere in secundar are loc in ciuda multiplelor referiri la calatoria initiatica, din cele mai diferite domenii ale vietii sociale [3].
Pe aceeasi linie a involuntarei, reflexei treceri a calatoriei initiatice exclusiv in umbra initierii, se aseaza multi autori celebri. Arnold Van Gennep ofera o structura a ritualurilor de initiere si vorbeste despre rituri de separare, acestea aplicandu-se – partial – si plecarii intr-o calatorie. De asemenea autorul citat prezinta si riturile de intoarcere, care de asemenea pot fi legate de calatoria initiatica [Van Gennep, 1996:31, 43, 76, 162, 167]. Acestea toate, desi pot sa fie de folos in analogii si deductii, sunt insa paralele cu tema in sine.
Mircea Eliade, pe de alta parte, in clasica Istorie a credintelor si ideilor religioase, ca si in alte lucrari, se apleaca si el asupra initierii, dar nu asupra calatoriei initiatice ca fapt, ca fenomen. Chiar si rolul calatoriei in procesul de initiere este doar constatat, dar nu analizat. Aceeasi perspectiva o adopta si alti cercetatori, fie ei romani sau straini.
Si Lazar Saineanu, in Basmele romane, atinge doar in treacat si contextual problema calatoriei, fara a o avea tratata in sine. Avem astfel capitolul „Ciclul interzicerilor” [Saineanu, 1978:216 s.u.] ce insira o serie de calatorii – a feciorului de vanator, a fiului izgonit, a viteazului ce are un cal nazdravan, a tanarului cioban etc. Dar toate sunt privite din perspectiva interzicerilor, a tabuurilor sau oprelistilor care apar si a efectului incalcarii lor sau a incercarii de incalcare. Intr-o asemenea optica, desigur, calatoria in sine nu mai este obiect de interes, fiind usor trecuta cu vederea. De altfel, singura calatorie prezentata ca atare in lucrarea citata este cea numita a mortii [Saineanu, 1978: 581-589], care nu este insa decat prea putin initiatica si oricum nu analizata in sine.
Un ajutor serios pentru a incepe sa intelegem calatoria initiatica il aduce insa Saineanu prin capitolul „Sceneria fantastica a basmelor”. In acest capitol descrierea „eroului basmului” trece de la infatisare la relatia cu ceilalti, si de aici, fireste, la incercarile prin care eroul trebuie sa treaca. Desigur, apoi se merge mai departe, de la incercari la calatorie [Saineanu, 1978:34-36]. Din nefericire, realizata mult inainte de opera, de asemenea devenita clasica, a lui Propp, lucrarea lui Saineanu este lipsita de o schematizare propriu-zisa a calatoriei eroului basmului fantastic [4]. La pp. 36-37 avem insa un fel de scurta tipologie a acestui tip de calatorie, ce se poate constitui intr-un sprijin pentru o cercetare extinsa. Vom reveni asupra acestei tipologii.
Inainte de aceasta, trebuie sa ne intoarcem insa o clipa si la M. Eliade, spre a vedea atestarile si comentariile pe care ni le ofera. In Istoria credintelor si ideilor religioase el prezinta, de pilda, peripetiile lui Ghilgames, care intra in mare parte in tiparul calatoriei initiatice [Eliade, 2000:59-61]. Cu toate acestea, in paginile urmatoare (61-63), interesul sau se apleaca exclusiv asupra relatiilor dintre om si divin, in perspectiva destinului, (ne)inteligibilului si pronierii (neintelese). La fel, cand aminteste de chemarea lui Avraam [Eliade, 2000:114], Eliade se preocupa doar de specificul relatiei acestuia cu Dumnezeu, amintind calatoria – fie ea considerata sau nu initiatica – doar in treacat. Aceeasi observatie o putem face si in ceea ce priveste iesirea evreilor din Egipt [Eliade, 2000:117-119, 120-121].
Tot asa, calatoria lui Leto, pentru a putea naste in liniste, este si ea amintita numai tangential, ca si calatoria fiului ei, Apollon, la hiperboreeni [Eliade, 2000:172-173]. Chiar si la subcapitolul eroilor greci calatoriile acestora, desi considerate definitorii [5], sunt doar mentionate, dar nu analizate. Socant ni se pare ca acest lucru se intampla si cu Hercule, cu toate ca autorul afirma ca acesta si-a dobandit conditia divina in urma unui sir de incercari initiatice din care a iesit invingator, spre deosebire de Ghilgames si altii asemenea care au esuat [Eliade, 2000:184-185]. Or, acest „sir de incercari initiatice” face parte dintr-un sistem de calatorii initiatice de mare anvergura, a carui importanta in sine pare sa fi scapat celebrului nostru orientalist. De fapt, ca o paranteza, trebuie sa amintim ca de la moartea familiei sale si pana la zeificare Hercule traieste intr-o permanenta si complexa calatorie initiatica, pe drumul virtutii. Acest lucru ar fi meritat observat si cercetat.
Revenind la opera cercetata, sa mentionam ca sunt doar amintite calatoria lui Zarathustra [Eliade, 2000:194 si 196], calatoriile lui Mithra [Eliade, 2000:206], calatoria zoroastrista a sufletului dupa moarte [Eliade, 2000:208-210], calatoriile terestra si respectiv celesta ale profetului Ilie [Eliade, 2000:216-217], plecarea in Egipt a lui Ieremia [Eliade, 2000:221], ducerea in robie a evreilor si calatoria cu ei a lui Iezechiel [Eliade, 2000:222-223]. Tot in treacat se mentioneaza uimitoarea calatorie a lui Licurg in urmarirea lui Dionisos si repetatele drumuri sau disparitii ale acestuia din urma si adeptilor sai [Eliade, 2000:226-233].
In toate aceste cazuri calatoria initiatica nu este privita ca fenomen in sine, sau, mai bine spus, nu este cercetata ca fenomen, cu toate ca este prezenta ca fenomen! Si daca in toate aceste cazuri o neglijare a cercetarii calatoriei ca fenomen este explicabila fie si prin relatia mai mult livresca, teoretica, a autorului cu respectivele religii, in schimb cu totul uimitoare ni se pare aceeasi abordare pentru budism. Intr-adevar, stiind ca M. Eliade a fost – cel putin cea mai mare parte a vietii – un adept adevarat (practicant) al budismului, yogai si hinduismului, era de asteptat ca drumurile lui Siddhartha, pana la atingerea statutului de Buda si dupa aceea, sa ii trezeasca un interes suplimentar. De aici ne-am fi asteptat sa izvorasca si un studiu asupra calatoriei initiatice. Din pacate, autorul se multumeste sa infatiseze calatoriile viitorului Buda tot circumstantial [Eliade, 2000:280-284 s.u.], axandu-se pe cu totul alte aspecte decat pe ceea ce reprezinta in sine calatoria, mai ales privita ca initiere.
Pe scurt, aceeasi mentionare „din obligatie” – daca ii putem spune asa – o intalnim in toate situatiile in care M. Eliade atinge in lucrarea citata fenomenul calatoriei (initiatice). Este pacat, desigur, dat fiind ca fie si din cazurile pe care le-am amintit pana aici se poate intui posibilitatea schitarii unei tipologii a calatoriei cu functie sacra, fie ca este o calatorie initiatica pentru cel care o savarseste, ori o calatorie destinata initierii lumii (misionara).
Oricum insa, consultarea acestei lucrari ne ajuta mult in cercetarea de fata. Putem astfel observa in cazurile amintite mai sus in primul rand marea distinctie intre tipurile de calatorii sacre: cele care au ca rost initierea eroului si, respectiv, cele care au ca rost initierea altora de catre erou (desigur, eroul poate fi uman sau nu, dupa caz).
O a treia categorie este cea a dublului rost al calatoriei, respectiv atat initierea eroului cat si, prin initierea sa, exprimarea unor adevaruri superioare intr-o forma accesibila oamenilor. O asemenea calatorie este, de pilda, cea a lui Avraam si urmasilor sai, calatorie prin care se capata acces la o cunoastere tot mai adanca a legilor si vointei lui Iahveh de catre eroii implicati, dar totodata se marturiseste aceasta cunoastere celor din jur, in cele mai diferite forme (Fc. 12-21, pentru Avraam, si 22-50, pentru urmasii sai).
Iarasi suntem nevoiti sa facem o paranteza. Este, desigur, de asteptat ca mai fiecare calatorie sa aiba intr-o anumita masura un dublu rol; dar putem si chiar se impune sa facem distinctie intre aceste trei categorii fundamentale prin intentia vadita a calatoriei si prin efectele acesteia. Vom denumi, prin urmare, in lucrarea de fata, categoriile enuntate, drept a) calatorii initiatice personale, b) calatorii initiatice misionare si c) calatorii initiatice complete.
Pentru acestea din urma am intentionat initial a folosi termenul de calatorii initiatice cu rol (sau functie) mixt(a). Am renuntat insa la el, deoarece era de o extrema ambiguitate: dupa cum vom observa mai jos, orice calatorie initiatica are, in afara de rolul sau functia primara de initiere, o serie de functii secundare. Prin urmare termenul de „mixt” ar fi fost, in acest context, primejdios de folosit. In opozitie, termenul de „completa” acopera tipul vizat nu doar ca denumire aleatoare, ci ca sens. Caci daca lumea se imparte in sacru si profan, iar primele doua tipuri de calatorii intiatice vizeaza o trecere si comunicare dintr-o parte in cealalta, al treilea tip de calatorii intiatice are un rost complet, vizand in fapt toate sensurile esentiale ale relatiei dintre cele doua laturi ale existentei. Ea reprezinta cel mai desavarsit tip al calatoriei initiatice, din orice perspectiva a rostului initiatic am privi-o. Desigur, o diferentiere exista la nivelul sensului initierii, caci exista initiere in bine si initiere in rau. Acest lucru insa depaseste dimensiunea rostului – recunoastem, ceva mai pragmatic – de initiere al calatoriei, punand in discutie rostul sau rolul initierii insesi. Noi ne-am multumit a observa, daca ne putem exprima astfel, ca tipul c) este cel mai complet din perspectiva rostului calatoriei de a initia. Intr-adevar, fiind initiatica si pentru erou, si pentru cei din jur (pe raze diferite), aceasta calatorie poate fi privita – repetam, din perspectiva functiei sale initiatice – drept completa.
O (alta) scurta discutie poate exista si asupra numelui de calatorii initiatice misionare. Intr-adevar, s-ar putea reprosa expresiei, la o prima vedere, raportul dintre initiere, privita ca lucrare tainica si misiune sau misionarism, privita ca lucrare de larga revelare. Contradictia este numai aparenta. Nu tot ceea ce este revelat este si inteles. Crestinismul avertizeaza ca „multi sunt chemati, dar putini alesi” (Mt 20.16). In legenda lui Zarathustra, ca si in cele ale lui Buda sau Mahomed, propovaduirea este intampinata cu neincredere sau chiar cu dusmanie [Eliade, 2000:194, 280-284, 515-519 s.u.]. Lui Alexandru Macedon, suparat ca s-au publicat cunostintele ce ii asigurau superioritatea, i se raspunde: au fost publicate, dar nu facute publice. Se arata astfel deosebirea intre existenta informatiei si intelegerea ei reala, aceasta din urma fiind adevarata initiere.
Prin urmare initierea prin misiune, cu toate ca este oferita tuturor, nu este accesibila – sau nu pe deplin, dupa caz – tuturor. Ea necesita anumite conditii, fara de care tinde sa ramana fara efect, ori cu efect contrar [6]. De asemenea, fie ca ea este primita de un ascultator, de cativa sau de mii, ea ramane o initiere, o trecere catre niveluri superioare de cunoastere, intelegere si vietuire, niveluri pana atunci vag sau de loc stiute, putin sau deloc accesibile.
Ramanem deci la impartirea primara a calatoriilor initiatice in cele trei categorii mentionate: calatorii initiatice personale, calatorii initiatice misionare si calatorii initiatice complete.
Cu toata importanta extrem de mare a acestei prime forme de sistematizare, ea ramane, desigur, insuficienta pentru o observare corecta a calatoriei initiatice ca fenomen. Exista, ca urmare, chemarea si ispita exhaustivitatii, studiului extins si intensiv al unor largi domenii ale creatiei literare, spre a vedea tipurile, structurile, functiile etc., calatoriilor initiatice. Dat fiind insa cadrul lucrarii noastre, ca si tipicul obisnuit al cercetarii de acest fel, ne vom multumi cu o scurta aplecare asupra calatoriei initiatice in basmul romanesc, folosind echivalentul unui sondaj sociologic. In definitiv, este ceea ce a facut si Propp in celebra sa Morfologia basmului, al carei fundament il reprezinta basmul popular rus. Dupa cum prea bine stim, aceasta (de)limitare nu a scazut valoare lucrarii, atat de importanta pana in prezent pentru critica literara, pentru etnologie si folcloristica. O asemenea hotarnicire a domeniului cercetat ingaduie o mai mare seriozitate a demersului, cu toate ca obliga si la recunoasterea limitelor inerente ale concluziilor (ceea ce, din punctul nostru de vedere, este de fapt un plus).
Inainte de acest efort, credem insa necesar a face o ultima paranteza. Dorim sa ne oprim asupra unei sintagme bine-cunoscute, aceea a „eroului civilizator”, sintagma usor de pus in legatura cu subiectul nostru. Cu toate ca eroul civilizator parcurge o calatorie initiatica, denumirea ce i se da vine, consideram noi, in contradictie cu esenta, cu rosturile folclorului, inclusiv ale calatoriei initiatice. Mai precis, el apare ca urmare a unei epoci revolute a folclorismului, epoca de la inceputul epocii moderne – bine observata de Cocchiara – in care anumite prejudecati au fost formulate si, sa spunem asa, impamantenite. Oarecum pe aceasta linie, a „bunului salbatic” [7], Van Gennep denumeste pe cei care au culturi in care sacrul este deasupra profanului ca „semi-civilizati”, situand culturile respective pe o pozitie inferioara fata de cele „civilizate”, in care raportul este inversat [Van Gennep, 1996: 7-8, 15-17]. Dar calatoria initiatica reprezinta in sine tocmai un acces la sacrul superior, o recunoastere si venerare a acestuia, indiferent ca acest sacru este clasic ori reformator pentru cultura in mijlocul careia se manifesta. Insusi Prometeu, poate cel mai clasic exemplu de „erou civilizator” si aparent rasculat impotriva sacralitatii este observat de Mircea Eliade si alti comentatori ca avand o activitate exact contrarie: el incearca sa aduca mai multa sacralitate omenirii decat poruncesc zeii sau, in alta perspectiva, sa-i inalte pe oameni mai repede decat le era permis ori pur si simplu sa limiteze despartirea dintre zei si oameni [Eliade, 2000: 165-167]. In toate aceste variante Prometeu poate aparea oricum, dar in nici un caz ca un „doborator” ori „dispretuitor” al sacrului. Deci, oricat de paradoxal al parea, el nu este in sine un erou civilizator. Aceste valente le capata doar din vremea Renasterii incoace, in urma unei reinterpretari livresti ce nu tine cont de realitatile stravechi, ci de nazuintele renascentiste si moderne de venerare a profanului si formare a independentei fata de transcendent. Ca urmare, vom evita in lucrarea noastra formula „erou civilizator”, ce ni se pare cel putin improprie. Sa notam aici ca este de bun-simt a privi limitarea civilizatiei si, deci, civilizarii, la „tehnologie” (foc, roata, arat, metalurgie etc.) ca o perspectiva depasita si considerata astazi chiar ca rasista. Culturile si civilizatiile nu mai sunt, in zilele noastre, catalogate ca „superioare” sau „inferioare” pe baza gradului de dezvoltare tehnologica decat dintr-o perspectiva ingusta, care tine in unele cazuri de o eroare de exprimare, in altele de lipsa de obiectivitate, iar in altele de rasism manifest. Subiectul se arata, astfel, extrem de delicat, iar evitarea termenului de catre noi ni se pare a fi singura solutie convenabila.
Vom evita, fie si ca preambul sau paranteza, o discutie asupra initierii in sine. Cl.-H. Rocquet remarca, in acord cu M. Eliade, ca nu exista religie fara initiere [Eliade, 1990:132]. Acest lucru deschide un camp atat de larg, incat si fara suprapunerea cu tema calatoriei initiatice ajungem a ne pierde intr-o vastitate extrema. Cu atat mai mult avand un scop clar – obtinerea unei tipologii a calatoriei initiatice – se impune renuntarea pe cat mai mult posibil la efortul hermeneutic si concentrarea asupra celuia de sistematizare. Poate mai putin atragator, dar absolut necesar pentru o exegeza coerenta si obiectiva.
Ne multumim a nota aici doua aspecte fundamentale. Intai, faptul ca initierea este, de fapt, un acces la mitic, simbolic si sacru [Eliade, 1990:132, 135]. In al doilea rand, faptul ca prima definire a calatoriei initiatice o gasim in rostul ei, acela de a oferi initierea. Calatoria initiatica, se intelege, este acea calatorie prin care se ofera (si primeste) initierea. Aceasta definire, aceasta deosebire a calatoriei initiatice de calatoriile utilitare, de pilda, este fundamentala si merita subliniata, chiar daca poate parea un truism. Scopul, de altfel, va fi pentru noi un criteriu fundamental in realizarea tipologiei initiatice.
NOTE:
1 http://studiietnoistorice.wordpress.com/analize-si-cercetari/mihai-andrei-aldea-
2 Din Yann Martel, viata ca o pluta, articol aparut pe 13.06.2007 pe site-ul ziarului Cotidianul, la link-ul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11492&art=30412&diraut=29&cHash=7167b80367
3 Se ajunge, de pilda, ca „turismul religios” sa fie numit, nici mai mult, nici mai putin, decat... calatorie initiatica! Astfel procedeaza Elena Nicolae in „Calatorii initiatice”, din 15.05.2007, Money Express (cf. http://www.moneyexpress.ro/articol_9356/calatorii_initiatice.html). Mai are atunci rost sa mai amintim de cate mii si milioane de articole, eseuri si comentarii literare si filosofice vorbesc despre calatoria initiatica, fara a exista insa nici un studiu sistematic al acesteia?
4 Cu toate ca, trebuie s-o spunem, este prima „tipologie” a calatoriei pe care am gasit-o, reprezentand inca o prioritate romaneasca in domeniul vast al etnologiei si folcloristicii.
5 „Nasterea si copilaria eroilor sunt iesite din comun... Ei sunt abandonati la scurta vreme dupa nastere (Oedip, Perseu, Rhesos etc.) si sunt alaptati de animale, isi petrec copilaria calatorind in tari indepartate, se singularizeaza prin aventuri fara numar (mai ales ispravi razboinice si sportive) si celebreaza nunti divine...” [Eliade, 2000:182].
6 Sa ne amintim ca Mantuitorul Iisus Hristos, Care spunea: Propovaduiti de pe case (Mt 10.27), spunea si: Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi (Mt 7.6). Este acelasi fenomen, al primirii complet diferite al aceluiasi mesaj, in functie de capacitatea de a accede sau nu la initiere.
7 Care tine de imaginea idilica si evident incorecta a societatilor si culturilor considerate primitive la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec. XIX.
II.a. Extraordinarul si instrainarea
In aceasta parte dorim sa lamurim o notiune folosita de noi in lucrare (extraordinarul) si, totodata, sa observam un element fundamental al calatoriei initiatice (instrainarea).
Folosim in lucrare, in mod repetat, notiunea sau termenul „extraordinar”, ca substantiv in primul rand, si, subordonat acestei situatii, ca adjectiv. Dar ce inseamna acest extraordinar, in contextul lucrarii noastre? Ei bine, putem spune ca in basm „iesirea din comun” sau din cotidian, din firesc ori natural nu se limiteaza la o simpla acumulare cantitativa, ci, chiar si atunci cand pare a se limita la aceasta, presupune totdeauna si un salt calitativ. O pilda ne-o ofera binecunoscutul personaj Setila. La prima vedere, el este o personificare a unui atribut omenesc obisnuit, o simpla acumulare cantitativa. Ce poate fi mai usor decat a trece de la „Ce sete-mi e!” la „As bea o galeata de apa!”, si de la aceasta la „As bea toata fantana!”? Si, iata, am capatat ceva care seamana foarte bine, la o prima vedere, cu Setila. Totusi intre a spune „As bea toata fantana!” si a si face acest lucru este un salt urias. Orice roman, fie el taran sau targovet de altadata, fie satean ori orasean de astazi, cunoaste foarte bine limitele de ingurgitare ale omului. Setila presupune implinirea unei afirmatii glumete ori exagerate, dar aceasta se poate realiza doar printr-un salt calitativ. Sa ne gandim si la faptul ca Setila, inghitind apa din fantani, iazuri si chiar rauri, continua sa mearga la fel ca si ceilalti oameni, cu tot evidentul aport de masa. Mai mult, la nevoie se arata in stare a revarsa apa inghitita, in cantitati de asemenea diluviale [Calinescu, 1965:56-58]. Saltul calitativ este evident si manifestat pe mai multe planuri, mult mai uimitoare fiind limitarea de care da personajul dovada. Pare evident ca, de vreme ce poate purta in sine „apa de la noua mori”, de pilda, trebuie sa aiba o putere (fizica) pe masura. Aceasta insa nu se manifesta niciodata. Pentru o simpla cumulare cantitativa, Setila ar fi trebuit sa fie exceptional din punct de vedere fizic, dar apare in general ca un om obisnuit. Capacitatea sa de inghitire si pastrare a apei se dovedeste prin urmare a fi o putere speciala, am putea spune chiar un har, iar nu manifestarea unui cumul cantitativ. Am dat acest exemplu pentru a arata ca extraordinarul despre care vorbim se manifesta printr-o modificare a legilor comune. Aceasta modificare poate reprezenta un har sau un dar divin (acelasi lucru), poate fi rezultatul unei „lucrari necurate”, unei vraji, unei interventii diavolesti, sau poate reprezenta intrarea intr-un alt taram. In toate aceste cazuri, eroul, prin contactul cu persoana, obiectul sau teritoriul diferit, intra in ceea ce numim in aceasta lucrare extraordinarul.
Merita observat ca Saineanu, de pilda, observand acest extraordinar ca fenomen, ajunge sa numeasca „felurimi de talismane” obiectele extraordinare folosite de eroi [Saineanu, 1978:37]. Denumirea este evident gresita. Talismanul este un obiect magic ce se poarta pentru a aduce noroc sau a proteja, si care se obtine in urma unei performari a unui ritual magic (vraji, descantece, inscriptionari magice cu rune sau alte asemenea semne s.a.m.d.). Pe de alta parte, „opincile”, „caciula”, „biciul”, „chimirasul” si alte asemenea obiecte, date de autorul citat ca exemplu, manifesta aceeasi extrapolare extraordinara a rolului lor ca setea in cazul lui Setila. Este un alt fenomen, ce nu poate fi incadrat in categoria – esential diferita – a magicului. Amintim pentru aceasta si, fundamental, lipsa performarii in cazul acestor obiecte. Or, fara performare – fie la producerea sau consacrarea obiectelor, fie la folosirea lor – este cel putin nepotrivit (si atipic) sa vorbim de magie sau talismane. De aceea, printre altele, am preferat mult mai avantajosul si indreptatitul termen de extra-ordinar, care caracterizeaza fara judecati de valoare (magic, non-magic s.a.m.d.).
Un alt exemplu de extraordinar, ce in nici un caz nu poate intra in categoria magicului, desi tine esential de miraculos, este cel al harurilor din nascare pe care le poseda multi eroi. „A fost doi frati. Unu-l chema Siminoc si-altu Busuioc. Unde calca Busuioc, iesa busuioc, unde calca Siminoc, iesa siminoc” [Ispas, 2005:7]. Un asemenea har nu tine in nici un fel de magie, cata vreme orice performare lipseste. Dar tine, desigur, de miraculos.
In multe cazuri delimitarile magic / miraculos / haric s.a.m.d. sunt foarte greu de facut si necesita o cercetare serioasa si extinsa. Acesta este inca un motiv pentru care am ales un termen care, din acest punct de vedere, este neutru, acoperind toate variantele situatiilor iesite din firesc (privit acest firesc din perspectiva basmului sau culturii ce foloseste basmul).
Un alt element al calatoriei initiatice pe care credem ca trebuie sa-l mentionam aici este instrainarea. Acesta este un fenomen care, cu siguranta, ar merita o analiza extinsa, atat din perspectiva calatoriei initiatice (privita ca fenomen), cat si din cea a initierii in sine. Este insa de ajuns pentru lucrarea noastra a observa fenomenul si a-i schita principalele forme de prezentare.
Credem ca putem observa in basmul fantastic romanesc trei forme diferite ale instrainarii.
Prima ar fi indiferenta. In aceasta situatie eroul nu manifesta nici o empatie fata de locul natal, grabindu-se a-l parasi si, de cele mai multe ori, o face pentru totdeauna [1]. Este o instrainare ce pare nu atat voita, cat pur si simplu predestinata. Eroul nu pare a fi facut pentru lumea in care s-a nascut, ci pentru alta, pe care trebuie sa o gaseasca.
A doua forma de instrainare ar fi izgonirea. Aici despartirea, insingurarea, sunt involuntare, sunt rezultatul unei greseli sau nedreptati, dar, oricum, se realizeaza prin presiunea unor forte exterioare. Cu toate acestea, si in acest caz instrainarea poate deveni permanenta. Daca e asa, la fel ca in situatia indiferentei, eroul (sau eroina) se casatoreste intr-o tara indepartata, devine rege/regina acolo s.a.m.d. Uneori apar si parintii (ca in Sarea-n bucate) pentru o recunoastere a meritelor eroului sau o reparare a unor greseli din trecut. In alte dati nici nu mai sunt mentionati, instrainarea e totala. Exista destule cazuri, insa, in care izgonirea este urmata de intoarcere si repararea nedreptatilor, fie ca acestea au apartinut eroului sau familiei. Intoarcerea se face insa intotdeauna pe alt plan, de multe ori eroul nefiind recunoscut de ai sai decat cu intarziere si castigandu-si alt statut decat cel initial (superior).
O a treia forma de instrainare este instrainarea necesara. La acest ultim tip nu mai este vorba de o nepasare a eroului fata de locurile natale sau de familie, nici de o izgonire in urma unei nedreptati sau greseli personale. Instrainarea necesara se face pentru salvarea parintelui, sotiei ori copilului bolnav, pentru indeplinirea unei anumite dorinte sau insarcinari (Praslea, de pilda) s.a.m.d. Ea se prezinta ca o forma liber-aleasa, ca o incercare sau initiere prin care se trece la o stare mai buna, prin care se inlatura raul s.a.m.d.
Dincolo de aceste forme fundamentale ale instrainarii, fenomenul ramane ca tipic pentru orice calatorie, dar mai ales pentru calatoria initiatica. Daca in mediul casnic este usor sa para cineva deosebit, prin instrainare aceasta pozitie este verificata si fie anulata, fie intarita. De pilda, fiii mai mari care se dovedesc nevrednici sunt asezati prin aceasta in randul oamenilor comuni – de unde si unele manifestari urate ale lor, inacceptabile la un adevarat erou. In schimb, cel care se dovedeste vrednic, cel care si printre straini se arata a fi ales, dobandeste o pozitie mult superioara celei initiale, se asaza pe un plan net superior. Din aceasta perspectiva, instrainarea apare ca un factor esential al initierii (si „cernerii” initiatice), precum si ca un element fundamental, nelipsit, al calatoriei initiatice [2]. (Va urma)
Pr. Drd. Mihai-Andrei ALDEA
[1] In unele cazuri, ca in Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, eroul indiferent fata de locurile natale si familie este lovit brusc de dor, care se manifesta cu atat mai puternic cu cat mai radicala a fost despartirea, indiferenta.
2 Se ajunge chiar pana la fenomenul din Harap-Alb si alte asemenea basme, in care eroul – cunoscut ca fiul a imparatului X – este „deghizat” in sluga, este instrainat suplimentar, daca putem spune astfel. Acest lucru insa deschide calea catre alte calatorii initiatice, care ii aduc eroului un statut mult mai inalt decat acela prevazut.
I. Calatoria initiatica – introducere
Studiul de fata a inceput ca un referat doctoral, iar o prima forma – scurta – a aparut in Revista Romana de Studii Etnoistorice (on-line), in octombrie 2007 [1]. De la un rol secundar in propria calatorie initiatica subiectul a trecut insa, pas cu pas, intr-o lumina ce a impus o atentie deosebita. Argumentele, asa cum vom vedea, sunt multiple. Demersul, in mare parte opera de pionierat, este marginit – necesar – la basmul fantastic romanesc, orice alte extinderi putandu-se adauga pe temeiul unei serioase cercetari stiintifice.
Calatoria initiatica apare, din perspectiva cercetatorului, ca un domeniu paradoxal nu doar prin sine, cat si ca pozitie in campul culturii. Pe de-o parte, se vorbeste mult, chiar foarte mult, atat despre calatorie si initiere, cat si despre calatoria initiatica in sine. Pe de alta parte, studii propriu-zise asupra calatoriei initiatice sunt extem de greu de gasit. Exista, se stie, o serie de cercetari colaterale, atat asupra unor forme de initiere, cat si asupra unor aspecte ale riturilor de trecere (aceste rituri fiind totodata si de initiere). Aceste cercetari sunt, desigur, utile. Dar sunt inca departe de un aparat critic bine organizat, de un instrument de studiu, de o analiza de referinta, ca, de pilda, cele oferite pentru basmul fantastic de Vladimir Propp (si Claude Brémond) [Propp, 1970:XV si XXXIII]. Pentru calatoria initiatica nu am putut gasi cu nici un chip asemenea materiale. De fapt, chiar atunci cand se atinge subiectul calatoriei initiatice, atentia cercetatorilor (si implicit a cercetarii) se indreapta catre alte aspecte si in primul rand asupra initierii.
Culmea paradoxului este asigurata de contradictia dintre realitatea cercetarii si afirmatii aparent desprinse de realitate, insa in fapt pertinente dintr-o anume perspectiva. De pilda, Ioan T. Morar, nota pe la mijlocul acestui an, intr-un comentariu la Viata lui Pi, a lui Yann Martel, urmatoarele: Calatoria initiatica a fost, de-a lungul istoriei culturii, matricea de baza a mii de creatii, colective sau individuale. Cu alte cuvinte, e vorba de o carare batatorita [2].
Dar din ce punct de vedere face Ioan T. Morar aceasta afirmatie categorica? Din punct de vedere literar! Masura originalitatii tale [continua autorul paragraful citat mai sus] o dai, ca scriitor, atunci cand pare ca drumul tau initiatic nu se intalneste, la prea multe rascruci, cu celelalte calatorii initiatice, ale celorlalti calatori.
Iata, prin urmare, ca „drumul batatorit” in ceea ce priveste calatoria initiatica este in cazul de fata folosirea ei in creatia literara, existenta ei ca matrice de baza a „mii de creatii colective sau individuale”. Ei bine, tocmai aceasta realitate, aceasta prezenta fireasca si generala a calatoriei initiatice a privat-o, oricat de ciudat ar parea, de o cercetare in sine aprofundata. Caci, atunci cand se vorbea despre calatoria initiatica, toata lumea stia (sau presupunea ca stie) despre ce este vorba. Disputele apareau, eventual, asupra initierii, ca rost, forma, rit, eventual ontologie. Uimitor, dar in urma acestui interes asupra initierii, calatoria ajungea sa fie pierduta din vedere. Si asta cu toate ca nu exista, de fapt, initiere fara calatorie, fie ea fizica ori „spre locul inimii”! Iar aceasta trecere in secundar are loc in ciuda multiplelor referiri la calatoria initiatica, din cele mai diferite domenii ale vietii sociale [3].
Pe aceeasi linie a involuntarei, reflexei treceri a calatoriei initiatice exclusiv in umbra initierii, se aseaza multi autori celebri. Arnold Van Gennep ofera o structura a ritualurilor de initiere si vorbeste despre rituri de separare, acestea aplicandu-se – partial – si plecarii intr-o calatorie. De asemenea autorul citat prezinta si riturile de intoarcere, care de asemenea pot fi legate de calatoria initiatica [Van Gennep, 1996:31, 43, 76, 162, 167]. Acestea toate, desi pot sa fie de folos in analogii si deductii, sunt insa paralele cu tema in sine.
Mircea Eliade, pe de alta parte, in clasica Istorie a credintelor si ideilor religioase, ca si in alte lucrari, se apleaca si el asupra initierii, dar nu asupra calatoriei initiatice ca fapt, ca fenomen. Chiar si rolul calatoriei in procesul de initiere este doar constatat, dar nu analizat. Aceeasi perspectiva o adopta si alti cercetatori, fie ei romani sau straini.
Si Lazar Saineanu, in Basmele romane, atinge doar in treacat si contextual problema calatoriei, fara a o avea tratata in sine. Avem astfel capitolul „Ciclul interzicerilor” [Saineanu, 1978:216 s.u.] ce insira o serie de calatorii – a feciorului de vanator, a fiului izgonit, a viteazului ce are un cal nazdravan, a tanarului cioban etc. Dar toate sunt privite din perspectiva interzicerilor, a tabuurilor sau oprelistilor care apar si a efectului incalcarii lor sau a incercarii de incalcare. Intr-o asemenea optica, desigur, calatoria in sine nu mai este obiect de interes, fiind usor trecuta cu vederea. De altfel, singura calatorie prezentata ca atare in lucrarea citata este cea numita a mortii [Saineanu, 1978: 581-589], care nu este insa decat prea putin initiatica si oricum nu analizata in sine.
Un ajutor serios pentru a incepe sa intelegem calatoria initiatica il aduce insa Saineanu prin capitolul „Sceneria fantastica a basmelor”. In acest capitol descrierea „eroului basmului” trece de la infatisare la relatia cu ceilalti, si de aici, fireste, la incercarile prin care eroul trebuie sa treaca. Desigur, apoi se merge mai departe, de la incercari la calatorie [Saineanu, 1978:34-36]. Din nefericire, realizata mult inainte de opera, de asemenea devenita clasica, a lui Propp, lucrarea lui Saineanu este lipsita de o schematizare propriu-zisa a calatoriei eroului basmului fantastic [4]. La pp. 36-37 avem insa un fel de scurta tipologie a acestui tip de calatorie, ce se poate constitui intr-un sprijin pentru o cercetare extinsa. Vom reveni asupra acestei tipologii.
Inainte de aceasta, trebuie sa ne intoarcem insa o clipa si la M. Eliade, spre a vedea atestarile si comentariile pe care ni le ofera. In Istoria credintelor si ideilor religioase el prezinta, de pilda, peripetiile lui Ghilgames, care intra in mare parte in tiparul calatoriei initiatice [Eliade, 2000:59-61]. Cu toate acestea, in paginile urmatoare (61-63), interesul sau se apleaca exclusiv asupra relatiilor dintre om si divin, in perspectiva destinului, (ne)inteligibilului si pronierii (neintelese). La fel, cand aminteste de chemarea lui Avraam [Eliade, 2000:114], Eliade se preocupa doar de specificul relatiei acestuia cu Dumnezeu, amintind calatoria – fie ea considerata sau nu initiatica – doar in treacat. Aceeasi observatie o putem face si in ceea ce priveste iesirea evreilor din Egipt [Eliade, 2000:117-119, 120-121].
Tot asa, calatoria lui Leto, pentru a putea naste in liniste, este si ea amintita numai tangential, ca si calatoria fiului ei, Apollon, la hiperboreeni [Eliade, 2000:172-173]. Chiar si la subcapitolul eroilor greci calatoriile acestora, desi considerate definitorii [5], sunt doar mentionate, dar nu analizate. Socant ni se pare ca acest lucru se intampla si cu Hercule, cu toate ca autorul afirma ca acesta si-a dobandit conditia divina in urma unui sir de incercari initiatice din care a iesit invingator, spre deosebire de Ghilgames si altii asemenea care au esuat [Eliade, 2000:184-185]. Or, acest „sir de incercari initiatice” face parte dintr-un sistem de calatorii initiatice de mare anvergura, a carui importanta in sine pare sa fi scapat celebrului nostru orientalist. De fapt, ca o paranteza, trebuie sa amintim ca de la moartea familiei sale si pana la zeificare Hercule traieste intr-o permanenta si complexa calatorie initiatica, pe drumul virtutii. Acest lucru ar fi meritat observat si cercetat.
Revenind la opera cercetata, sa mentionam ca sunt doar amintite calatoria lui Zarathustra [Eliade, 2000:194 si 196], calatoriile lui Mithra [Eliade, 2000:206], calatoria zoroastrista a sufletului dupa moarte [Eliade, 2000:208-210], calatoriile terestra si respectiv celesta ale profetului Ilie [Eliade, 2000:216-217], plecarea in Egipt a lui Ieremia [Eliade, 2000:221], ducerea in robie a evreilor si calatoria cu ei a lui Iezechiel [Eliade, 2000:222-223]. Tot in treacat se mentioneaza uimitoarea calatorie a lui Licurg in urmarirea lui Dionisos si repetatele drumuri sau disparitii ale acestuia din urma si adeptilor sai [Eliade, 2000:226-233].
In toate aceste cazuri calatoria initiatica nu este privita ca fenomen in sine, sau, mai bine spus, nu este cercetata ca fenomen, cu toate ca este prezenta ca fenomen! Si daca in toate aceste cazuri o neglijare a cercetarii calatoriei ca fenomen este explicabila fie si prin relatia mai mult livresca, teoretica, a autorului cu respectivele religii, in schimb cu totul uimitoare ni se pare aceeasi abordare pentru budism. Intr-adevar, stiind ca M. Eliade a fost – cel putin cea mai mare parte a vietii – un adept adevarat (practicant) al budismului, yogai si hinduismului, era de asteptat ca drumurile lui Siddhartha, pana la atingerea statutului de Buda si dupa aceea, sa ii trezeasca un interes suplimentar. De aici ne-am fi asteptat sa izvorasca si un studiu asupra calatoriei initiatice. Din pacate, autorul se multumeste sa infatiseze calatoriile viitorului Buda tot circumstantial [Eliade, 2000:280-284 s.u.], axandu-se pe cu totul alte aspecte decat pe ceea ce reprezinta in sine calatoria, mai ales privita ca initiere.
Pe scurt, aceeasi mentionare „din obligatie” – daca ii putem spune asa – o intalnim in toate situatiile in care M. Eliade atinge in lucrarea citata fenomenul calatoriei (initiatice). Este pacat, desigur, dat fiind ca fie si din cazurile pe care le-am amintit pana aici se poate intui posibilitatea schitarii unei tipologii a calatoriei cu functie sacra, fie ca este o calatorie initiatica pentru cel care o savarseste, ori o calatorie destinata initierii lumii (misionara).
Oricum insa, consultarea acestei lucrari ne ajuta mult in cercetarea de fata. Putem astfel observa in cazurile amintite mai sus in primul rand marea distinctie intre tipurile de calatorii sacre: cele care au ca rost initierea eroului si, respectiv, cele care au ca rost initierea altora de catre erou (desigur, eroul poate fi uman sau nu, dupa caz).
O a treia categorie este cea a dublului rost al calatoriei, respectiv atat initierea eroului cat si, prin initierea sa, exprimarea unor adevaruri superioare intr-o forma accesibila oamenilor. O asemenea calatorie este, de pilda, cea a lui Avraam si urmasilor sai, calatorie prin care se capata acces la o cunoastere tot mai adanca a legilor si vointei lui Iahveh de catre eroii implicati, dar totodata se marturiseste aceasta cunoastere celor din jur, in cele mai diferite forme (Fc. 12-21, pentru Avraam, si 22-50, pentru urmasii sai).
Iarasi suntem nevoiti sa facem o paranteza. Este, desigur, de asteptat ca mai fiecare calatorie sa aiba intr-o anumita masura un dublu rol; dar putem si chiar se impune sa facem distinctie intre aceste trei categorii fundamentale prin intentia vadita a calatoriei si prin efectele acesteia. Vom denumi, prin urmare, in lucrarea de fata, categoriile enuntate, drept a) calatorii initiatice personale, b) calatorii initiatice misionare si c) calatorii initiatice complete.
Pentru acestea din urma am intentionat initial a folosi termenul de calatorii initiatice cu rol (sau functie) mixt(a). Am renuntat insa la el, deoarece era de o extrema ambiguitate: dupa cum vom observa mai jos, orice calatorie initiatica are, in afara de rolul sau functia primara de initiere, o serie de functii secundare. Prin urmare termenul de „mixt” ar fi fost, in acest context, primejdios de folosit. In opozitie, termenul de „completa” acopera tipul vizat nu doar ca denumire aleatoare, ci ca sens. Caci daca lumea se imparte in sacru si profan, iar primele doua tipuri de calatorii intiatice vizeaza o trecere si comunicare dintr-o parte in cealalta, al treilea tip de calatorii intiatice are un rost complet, vizand in fapt toate sensurile esentiale ale relatiei dintre cele doua laturi ale existentei. Ea reprezinta cel mai desavarsit tip al calatoriei initiatice, din orice perspectiva a rostului initiatic am privi-o. Desigur, o diferentiere exista la nivelul sensului initierii, caci exista initiere in bine si initiere in rau. Acest lucru insa depaseste dimensiunea rostului – recunoastem, ceva mai pragmatic – de initiere al calatoriei, punand in discutie rostul sau rolul initierii insesi. Noi ne-am multumit a observa, daca ne putem exprima astfel, ca tipul c) este cel mai complet din perspectiva rostului calatoriei de a initia. Intr-adevar, fiind initiatica si pentru erou, si pentru cei din jur (pe raze diferite), aceasta calatorie poate fi privita – repetam, din perspectiva functiei sale initiatice – drept completa.
O (alta) scurta discutie poate exista si asupra numelui de calatorii initiatice misionare. Intr-adevar, s-ar putea reprosa expresiei, la o prima vedere, raportul dintre initiere, privita ca lucrare tainica si misiune sau misionarism, privita ca lucrare de larga revelare. Contradictia este numai aparenta. Nu tot ceea ce este revelat este si inteles. Crestinismul avertizeaza ca „multi sunt chemati, dar putini alesi” (Mt 20.16). In legenda lui Zarathustra, ca si in cele ale lui Buda sau Mahomed, propovaduirea este intampinata cu neincredere sau chiar cu dusmanie [Eliade, 2000:194, 280-284, 515-519 s.u.]. Lui Alexandru Macedon, suparat ca s-au publicat cunostintele ce ii asigurau superioritatea, i se raspunde: au fost publicate, dar nu facute publice. Se arata astfel deosebirea intre existenta informatiei si intelegerea ei reala, aceasta din urma fiind adevarata initiere.
Prin urmare initierea prin misiune, cu toate ca este oferita tuturor, nu este accesibila – sau nu pe deplin, dupa caz – tuturor. Ea necesita anumite conditii, fara de care tinde sa ramana fara efect, ori cu efect contrar [6]. De asemenea, fie ca ea este primita de un ascultator, de cativa sau de mii, ea ramane o initiere, o trecere catre niveluri superioare de cunoastere, intelegere si vietuire, niveluri pana atunci vag sau de loc stiute, putin sau deloc accesibile.
Ramanem deci la impartirea primara a calatoriilor initiatice in cele trei categorii mentionate: calatorii initiatice personale, calatorii initiatice misionare si calatorii initiatice complete.
Cu toata importanta extrem de mare a acestei prime forme de sistematizare, ea ramane, desigur, insuficienta pentru o observare corecta a calatoriei initiatice ca fenomen. Exista, ca urmare, chemarea si ispita exhaustivitatii, studiului extins si intensiv al unor largi domenii ale creatiei literare, spre a vedea tipurile, structurile, functiile etc., calatoriilor initiatice. Dat fiind insa cadrul lucrarii noastre, ca si tipicul obisnuit al cercetarii de acest fel, ne vom multumi cu o scurta aplecare asupra calatoriei initiatice in basmul romanesc, folosind echivalentul unui sondaj sociologic. In definitiv, este ceea ce a facut si Propp in celebra sa Morfologia basmului, al carei fundament il reprezinta basmul popular rus. Dupa cum prea bine stim, aceasta (de)limitare nu a scazut valoare lucrarii, atat de importanta pana in prezent pentru critica literara, pentru etnologie si folcloristica. O asemenea hotarnicire a domeniului cercetat ingaduie o mai mare seriozitate a demersului, cu toate ca obliga si la recunoasterea limitelor inerente ale concluziilor (ceea ce, din punctul nostru de vedere, este de fapt un plus).
Inainte de acest efort, credem insa necesar a face o ultima paranteza. Dorim sa ne oprim asupra unei sintagme bine-cunoscute, aceea a „eroului civilizator”, sintagma usor de pus in legatura cu subiectul nostru. Cu toate ca eroul civilizator parcurge o calatorie initiatica, denumirea ce i se da vine, consideram noi, in contradictie cu esenta, cu rosturile folclorului, inclusiv ale calatoriei initiatice. Mai precis, el apare ca urmare a unei epoci revolute a folclorismului, epoca de la inceputul epocii moderne – bine observata de Cocchiara – in care anumite prejudecati au fost formulate si, sa spunem asa, impamantenite. Oarecum pe aceasta linie, a „bunului salbatic” [7], Van Gennep denumeste pe cei care au culturi in care sacrul este deasupra profanului ca „semi-civilizati”, situand culturile respective pe o pozitie inferioara fata de cele „civilizate”, in care raportul este inversat [Van Gennep, 1996: 7-8, 15-17]. Dar calatoria initiatica reprezinta in sine tocmai un acces la sacrul superior, o recunoastere si venerare a acestuia, indiferent ca acest sacru este clasic ori reformator pentru cultura in mijlocul careia se manifesta. Insusi Prometeu, poate cel mai clasic exemplu de „erou civilizator” si aparent rasculat impotriva sacralitatii este observat de Mircea Eliade si alti comentatori ca avand o activitate exact contrarie: el incearca sa aduca mai multa sacralitate omenirii decat poruncesc zeii sau, in alta perspectiva, sa-i inalte pe oameni mai repede decat le era permis ori pur si simplu sa limiteze despartirea dintre zei si oameni [Eliade, 2000: 165-167]. In toate aceste variante Prometeu poate aparea oricum, dar in nici un caz ca un „doborator” ori „dispretuitor” al sacrului. Deci, oricat de paradoxal al parea, el nu este in sine un erou civilizator. Aceste valente le capata doar din vremea Renasterii incoace, in urma unei reinterpretari livresti ce nu tine cont de realitatile stravechi, ci de nazuintele renascentiste si moderne de venerare a profanului si formare a independentei fata de transcendent. Ca urmare, vom evita in lucrarea noastra formula „erou civilizator”, ce ni se pare cel putin improprie. Sa notam aici ca este de bun-simt a privi limitarea civilizatiei si, deci, civilizarii, la „tehnologie” (foc, roata, arat, metalurgie etc.) ca o perspectiva depasita si considerata astazi chiar ca rasista. Culturile si civilizatiile nu mai sunt, in zilele noastre, catalogate ca „superioare” sau „inferioare” pe baza gradului de dezvoltare tehnologica decat dintr-o perspectiva ingusta, care tine in unele cazuri de o eroare de exprimare, in altele de lipsa de obiectivitate, iar in altele de rasism manifest. Subiectul se arata, astfel, extrem de delicat, iar evitarea termenului de catre noi ni se pare a fi singura solutie convenabila.
Vom evita, fie si ca preambul sau paranteza, o discutie asupra initierii in sine. Cl.-H. Rocquet remarca, in acord cu M. Eliade, ca nu exista religie fara initiere [Eliade, 1990:132]. Acest lucru deschide un camp atat de larg, incat si fara suprapunerea cu tema calatoriei initiatice ajungem a ne pierde intr-o vastitate extrema. Cu atat mai mult avand un scop clar – obtinerea unei tipologii a calatoriei initiatice – se impune renuntarea pe cat mai mult posibil la efortul hermeneutic si concentrarea asupra celuia de sistematizare. Poate mai putin atragator, dar absolut necesar pentru o exegeza coerenta si obiectiva.
Ne multumim a nota aici doua aspecte fundamentale. Intai, faptul ca initierea este, de fapt, un acces la mitic, simbolic si sacru [Eliade, 1990:132, 135]. In al doilea rand, faptul ca prima definire a calatoriei initiatice o gasim in rostul ei, acela de a oferi initierea. Calatoria initiatica, se intelege, este acea calatorie prin care se ofera (si primeste) initierea. Aceasta definire, aceasta deosebire a calatoriei initiatice de calatoriile utilitare, de pilda, este fundamentala si merita subliniata, chiar daca poate parea un truism. Scopul, de altfel, va fi pentru noi un criteriu fundamental in realizarea tipologiei initiatice.
NOTE:
1 http://studiietnoistorice.wordpress.com/analize-si-cercetari/mihai-andrei-aldea-
2 Din Yann Martel, viata ca o pluta, articol aparut pe 13.06.2007 pe site-ul ziarului Cotidianul, la link-ul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=11492&art=30412&diraut=29&cHash=7167b80367
3 Se ajunge, de pilda, ca „turismul religios” sa fie numit, nici mai mult, nici mai putin, decat... calatorie initiatica! Astfel procedeaza Elena Nicolae in „Calatorii initiatice”, din 15.05.2007, Money Express (cf. http://www.moneyexpress.ro/articol_9356/calatorii_initiatice.html). Mai are atunci rost sa mai amintim de cate mii si milioane de articole, eseuri si comentarii literare si filosofice vorbesc despre calatoria initiatica, fara a exista insa nici un studiu sistematic al acesteia?
4 Cu toate ca, trebuie s-o spunem, este prima „tipologie” a calatoriei pe care am gasit-o, reprezentand inca o prioritate romaneasca in domeniul vast al etnologiei si folcloristicii.
5 „Nasterea si copilaria eroilor sunt iesite din comun... Ei sunt abandonati la scurta vreme dupa nastere (Oedip, Perseu, Rhesos etc.) si sunt alaptati de animale, isi petrec copilaria calatorind in tari indepartate, se singularizeaza prin aventuri fara numar (mai ales ispravi razboinice si sportive) si celebreaza nunti divine...” [Eliade, 2000:182].
6 Sa ne amintim ca Mantuitorul Iisus Hristos, Care spunea: Propovaduiti de pe case (Mt 10.27), spunea si: Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi (Mt 7.6). Este acelasi fenomen, al primirii complet diferite al aceluiasi mesaj, in functie de capacitatea de a accede sau nu la initiere.
7 Care tine de imaginea idilica si evident incorecta a societatilor si culturilor considerate primitive la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec. XIX.
II.a. Extraordinarul si instrainarea
In aceasta parte dorim sa lamurim o notiune folosita de noi in lucrare (extraordinarul) si, totodata, sa observam un element fundamental al calatoriei initiatice (instrainarea).
Folosim in lucrare, in mod repetat, notiunea sau termenul „extraordinar”, ca substantiv in primul rand, si, subordonat acestei situatii, ca adjectiv. Dar ce inseamna acest extraordinar, in contextul lucrarii noastre? Ei bine, putem spune ca in basm „iesirea din comun” sau din cotidian, din firesc ori natural nu se limiteaza la o simpla acumulare cantitativa, ci, chiar si atunci cand pare a se limita la aceasta, presupune totdeauna si un salt calitativ. O pilda ne-o ofera binecunoscutul personaj Setila. La prima vedere, el este o personificare a unui atribut omenesc obisnuit, o simpla acumulare cantitativa. Ce poate fi mai usor decat a trece de la „Ce sete-mi e!” la „As bea o galeata de apa!”, si de la aceasta la „As bea toata fantana!”? Si, iata, am capatat ceva care seamana foarte bine, la o prima vedere, cu Setila. Totusi intre a spune „As bea toata fantana!” si a si face acest lucru este un salt urias. Orice roman, fie el taran sau targovet de altadata, fie satean ori orasean de astazi, cunoaste foarte bine limitele de ingurgitare ale omului. Setila presupune implinirea unei afirmatii glumete ori exagerate, dar aceasta se poate realiza doar printr-un salt calitativ. Sa ne gandim si la faptul ca Setila, inghitind apa din fantani, iazuri si chiar rauri, continua sa mearga la fel ca si ceilalti oameni, cu tot evidentul aport de masa. Mai mult, la nevoie se arata in stare a revarsa apa inghitita, in cantitati de asemenea diluviale [Calinescu, 1965:56-58]. Saltul calitativ este evident si manifestat pe mai multe planuri, mult mai uimitoare fiind limitarea de care da personajul dovada. Pare evident ca, de vreme ce poate purta in sine „apa de la noua mori”, de pilda, trebuie sa aiba o putere (fizica) pe masura. Aceasta insa nu se manifesta niciodata. Pentru o simpla cumulare cantitativa, Setila ar fi trebuit sa fie exceptional din punct de vedere fizic, dar apare in general ca un om obisnuit. Capacitatea sa de inghitire si pastrare a apei se dovedeste prin urmare a fi o putere speciala, am putea spune chiar un har, iar nu manifestarea unui cumul cantitativ. Am dat acest exemplu pentru a arata ca extraordinarul despre care vorbim se manifesta printr-o modificare a legilor comune. Aceasta modificare poate reprezenta un har sau un dar divin (acelasi lucru), poate fi rezultatul unei „lucrari necurate”, unei vraji, unei interventii diavolesti, sau poate reprezenta intrarea intr-un alt taram. In toate aceste cazuri, eroul, prin contactul cu persoana, obiectul sau teritoriul diferit, intra in ceea ce numim in aceasta lucrare extraordinarul.
Merita observat ca Saineanu, de pilda, observand acest extraordinar ca fenomen, ajunge sa numeasca „felurimi de talismane” obiectele extraordinare folosite de eroi [Saineanu, 1978:37]. Denumirea este evident gresita. Talismanul este un obiect magic ce se poarta pentru a aduce noroc sau a proteja, si care se obtine in urma unei performari a unui ritual magic (vraji, descantece, inscriptionari magice cu rune sau alte asemenea semne s.a.m.d.). Pe de alta parte, „opincile”, „caciula”, „biciul”, „chimirasul” si alte asemenea obiecte, date de autorul citat ca exemplu, manifesta aceeasi extrapolare extraordinara a rolului lor ca setea in cazul lui Setila. Este un alt fenomen, ce nu poate fi incadrat in categoria – esential diferita – a magicului. Amintim pentru aceasta si, fundamental, lipsa performarii in cazul acestor obiecte. Or, fara performare – fie la producerea sau consacrarea obiectelor, fie la folosirea lor – este cel putin nepotrivit (si atipic) sa vorbim de magie sau talismane. De aceea, printre altele, am preferat mult mai avantajosul si indreptatitul termen de extra-ordinar, care caracterizeaza fara judecati de valoare (magic, non-magic s.a.m.d.).
Un alt exemplu de extraordinar, ce in nici un caz nu poate intra in categoria magicului, desi tine esential de miraculos, este cel al harurilor din nascare pe care le poseda multi eroi. „A fost doi frati. Unu-l chema Siminoc si-altu Busuioc. Unde calca Busuioc, iesa busuioc, unde calca Siminoc, iesa siminoc” [Ispas, 2005:7]. Un asemenea har nu tine in nici un fel de magie, cata vreme orice performare lipseste. Dar tine, desigur, de miraculos.
In multe cazuri delimitarile magic / miraculos / haric s.a.m.d. sunt foarte greu de facut si necesita o cercetare serioasa si extinsa. Acesta este inca un motiv pentru care am ales un termen care, din acest punct de vedere, este neutru, acoperind toate variantele situatiilor iesite din firesc (privit acest firesc din perspectiva basmului sau culturii ce foloseste basmul).
Un alt element al calatoriei initiatice pe care credem ca trebuie sa-l mentionam aici este instrainarea. Acesta este un fenomen care, cu siguranta, ar merita o analiza extinsa, atat din perspectiva calatoriei initiatice (privita ca fenomen), cat si din cea a initierii in sine. Este insa de ajuns pentru lucrarea noastra a observa fenomenul si a-i schita principalele forme de prezentare.
Credem ca putem observa in basmul fantastic romanesc trei forme diferite ale instrainarii.
Prima ar fi indiferenta. In aceasta situatie eroul nu manifesta nici o empatie fata de locul natal, grabindu-se a-l parasi si, de cele mai multe ori, o face pentru totdeauna [1]. Este o instrainare ce pare nu atat voita, cat pur si simplu predestinata. Eroul nu pare a fi facut pentru lumea in care s-a nascut, ci pentru alta, pe care trebuie sa o gaseasca.
A doua forma de instrainare ar fi izgonirea. Aici despartirea, insingurarea, sunt involuntare, sunt rezultatul unei greseli sau nedreptati, dar, oricum, se realizeaza prin presiunea unor forte exterioare. Cu toate acestea, si in acest caz instrainarea poate deveni permanenta. Daca e asa, la fel ca in situatia indiferentei, eroul (sau eroina) se casatoreste intr-o tara indepartata, devine rege/regina acolo s.a.m.d. Uneori apar si parintii (ca in Sarea-n bucate) pentru o recunoastere a meritelor eroului sau o reparare a unor greseli din trecut. In alte dati nici nu mai sunt mentionati, instrainarea e totala. Exista destule cazuri, insa, in care izgonirea este urmata de intoarcere si repararea nedreptatilor, fie ca acestea au apartinut eroului sau familiei. Intoarcerea se face insa intotdeauna pe alt plan, de multe ori eroul nefiind recunoscut de ai sai decat cu intarziere si castigandu-si alt statut decat cel initial (superior).
O a treia forma de instrainare este instrainarea necesara. La acest ultim tip nu mai este vorba de o nepasare a eroului fata de locurile natale sau de familie, nici de o izgonire in urma unei nedreptati sau greseli personale. Instrainarea necesara se face pentru salvarea parintelui, sotiei ori copilului bolnav, pentru indeplinirea unei anumite dorinte sau insarcinari (Praslea, de pilda) s.a.m.d. Ea se prezinta ca o forma liber-aleasa, ca o incercare sau initiere prin care se trece la o stare mai buna, prin care se inlatura raul s.a.m.d.
Dincolo de aceste forme fundamentale ale instrainarii, fenomenul ramane ca tipic pentru orice calatorie, dar mai ales pentru calatoria initiatica. Daca in mediul casnic este usor sa para cineva deosebit, prin instrainare aceasta pozitie este verificata si fie anulata, fie intarita. De pilda, fiii mai mari care se dovedesc nevrednici sunt asezati prin aceasta in randul oamenilor comuni – de unde si unele manifestari urate ale lor, inacceptabile la un adevarat erou. In schimb, cel care se dovedeste vrednic, cel care si printre straini se arata a fi ales, dobandeste o pozitie mult superioara celei initiale, se asaza pe un plan net superior. Din aceasta perspectiva, instrainarea apare ca un factor esential al initierii (si „cernerii” initiatice), precum si ca un element fundamental, nelipsit, al calatoriei initiatice [2]. (Va urma)
Pr. Drd. Mihai-Andrei ALDEA
[1] In unele cazuri, ca in Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, eroul indiferent fata de locurile natale si familie este lovit brusc de dor, care se manifesta cu atat mai puternic cu cat mai radicala a fost despartirea, indiferenta.
2 Se ajunge chiar pana la fenomenul din Harap-Alb si alte asemenea basme, in care eroul – cunoscut ca fiul a imparatului X – este „deghizat” in sluga, este instrainat suplimentar, daca putem spune astfel. Acest lucru insa deschide calea catre alte calatorii initiatice, care ii aduc eroului un statut mult mai inalt decat acela prevazut.
1 comentarii:
-
Calin Sobor a dit…
-
In textul citit nu am gsit referintele fundamentale pentru o asemenea
teza: Vasile Lovinescu si cartile lui, mai ales "Creanga si Creanga de
aur", "Dacia hiperboreana" in care descrie calatoria initiatica a lui
Harap Alb (Omul universal), "O icoana crestina pe columna traiana" in
care sunt comentate magistral calatoriile eroilor basmelor lui Ispirescu
etc. Nu poate fi desavarsita o teza privind tipologia calatoriei
initiatice in basmul romanesc fara a fi parcurse aceste lucrari. I le
recomand cu insistenta si caldura pr. drd. Mihai-Andrei Aldea pentru a
se inscrie intr-adevar in linia Rene Guenon. Calin Sobor
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE PUBLICAŢII PERIODICE DIN ROMANIA 75 HP (1) ADAM (16) Adam - 1929 , Adam - 1931 , Adam - ...
-
Mariana Maxim, nemernica neamului Tag-uri: Ioan Alexa, Mariana Maxim, Simon Wiesenthal, Arthur Butz, Don Heddesheimer Colonel (r.) V...
-
În România a fost reinstalată cenzura după o scurtă perioadă de libertate a opiniei. E mai puțin centralizată decât înainte de decembrie 19...
