|
Editorial
|
Investigații
|
Ancheta
|
||||||||||||||||||||||
|
|
||||||||||||||||||||||||
Posted by justițiarul
4 decembrie 2016
– Dialoguri
neconvenționale –
Apropierea
sfârșiturilor de an ne inspiră nevoia de bilanțuri, pe de o parte
și de reflecții, pe de altă parte. Prin tradiție, românii, popor
de țărani, își ordonau gândurile în această perioadă de
început a iernii, după culesul porumbului și punerea recoltelor la
adăpost.
Apoi,
apropierea sfârșiturilor de an ne readuc în memorie acel decembrie
însângerat, de la care multor români le-au rămas mai multe
întrebări decât răspunsuri. În anii electorali, confruntarea
politică extinde bilanțurile, referirile întinzându-se adeseori
pe întreaga perioadă post-comunistă. Opinia publică își pune
mereu întrebările „ce a fost bine?”, „ce a fost rău?”, „ce
se putea face?” Inevitabil se ajunge și la întrebarea „ce
trebuie făcut în continuare?” L-am abordat pe profesorul
universitar Corvin Lupu la o discuție pe tema evoluției României
post-decembriste și a stadiului în care se găsesc evoluțiile și
involuțiile societății românești.
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor, cu ce propuneți
să începem discuția noastră?
Corvin Lupu:
Dacă pornim discuția de la rădăcina evenimentelor, adică din 22
decembrie 1989, trebuie să pornim investigația de la cei care
dețineau puterea.
Marius Albin
Marinescu: Bine, atunci pornim discuția de la
Ceaușescu, sau de la poporul român?
Corvin Lupu:
Eu nu aș porni discuția nici de la Ceaușescu și nici de la
poporul român, pentru că ei dețineau puterea doar aparent. De
fapt, puterea o dețineau structurile de forță: în primul rând,
Securitatea, în al doilea rând, Armata și în al treilea rând,
Miliția. Nici astăzi, puterea nu este deținută decât aparent de
politicieni, în realitate ea fiind deținută de cei care dețin
informația și care, prin informație, controlează Justiția,
Parchetul, Poliția și presa.
Marius Albin
Marinescu: Dar și deținătorii informației
sunt conduși de președintele României, care este om politic.
Corvin Lupu:
Da, președintele este om politic, deci este „om”, este supus
greșelilor, iar cei care dețin informația îi cunosc aceste
greșeli, i le pot valorifica și pot oricând să-l distrugă, dacă
nu-l mai pot folosi. Le lângă aceasta, nu uitați că serviciile
țin în mâna lor și viața președintelui.
Marius Albin
Marinescu: Interesant. Ce aveți în vedere
când faceți această ierarhie a instituțiilor care dețineau
puterea în decembrie 1989?
Corvin Lupu:
Poate să pară discutabil faptul că am poziționat Securitatea
înaintea Armatei în ierarhia de putere din timpul evenimentelor din
decembrie 1989. Am avut în vedere faptul că Securitatea deținea
controlul absolut asupra sediului puterii și a tuturor informațiilor
din întreaga țară. Securitatea avea și forțe speciale de luptă,
deosebit de bine instruite. Mă refer la Trupele de Securitate, la
Direcția a V-a de Securitate și Gardă și la U.S.L.A. Dacă Armata
ar fi vrut să ia puterea singură, împotriva voinței Securității,
care prezumăm că s-ar fi poziționat de partea lui Ceaușescu, ceea
ce nu a fost cazul, ar fi trebuit să bombardeze sediul C.C. al
P.C.R., ceea ce nu se poate decide cu ușurință, iar marii
planificatori externi care acționau pentru acapararea României nu
doreau acest lucru. În acest caz, Ceaușescu, dacă ar fi fost
apărat, avea posibilitatea retragerii în buncărul antiatomic,
blindat, unde avea comunicații cu toată țara, cu toate unitățile
M.Ap.N. și ale M.I., care îi mai erau devotate lui și miniștrilor
Milea și Nuţă. Acolo, în buncăr, avea hrană, apă și oxigen
pentru mai multe luni de zile și, astfel, cei care ar fi încercat
să cucerească puterea ar fi eșuat. Nu era simplu să-l ataci pe
Ceaușescu bombardând sediul C.C. al P.C.R., în situația în care
Securitatea l-ar fi apărat, conform obligațiilor legale pe care le
avea.
Când am
afirmat că Securitatea deținea puterea cea mai mare, am mai avut în
vedere și faptul că instituția îi avea în mâna ei atât pe
conducătorul statului, cât și pe toți demnitarii țării, care
erau păziți/„protejați” și monitorizați continuu de cadre de
securitate. Aceasta este valabil inclusiv pentru ministrul Apărării.
Așa a fost posibil ca ministrul Vasile Milea, în 22 decembrie 1989,
„apărat” de căpitanul de securitate Vătămănescu, să fie
asasinat și Securitatea, împreună cu trădătorii din Armată să
dea lovitura de stat și să-l aresteze pe comandantul suprem, șeful
statului.
Apoi, dacă
Securitatea ar fi respectat legislația și l-ar fi apărat pe
Ceaușescu, nu aveau loc acele evenimente tragice și, probabil,
marii planificatori externi ar fi trebuit să renunțe pe moment la
proiect, sau să adopte un alt plan de preluare a controlului asupra
României, ceea ce nu era chiar ușor. În acest caz, trebuia
acționat pe calea armelor sau a bombardamentelor, ca în Iugoslavia,
dar asta era cu atât mai greu cu cât Uniunea Sovietică declarase
întregii Lumi, prin vocea președintelui Gorbaciov, că nu va mai
interveni armat în țările din zona ei de influență. Un atac
militar din partea Occidentului, de asemenea nu era convenabil,
statele occidentale pozând în luptători pentru pace, democrație
și umanism. Oricum, în acest caz, în care România ar fi fost
atacată convențional, poporul român ar fi înțeles că miza este
acapararea economiei țării, ar fi înțeles care este „prietenia”
reală a străinilor, ce trebuie făcut și multe alte lucruri, pe
care, după 22 decembrie 1989 și până în prezent, o mare parte
dintre români nu le-au înțeles, iar unii, nu le înțeleg nici
astăzi. Poporul român nu a fost pregătit să-și apere
patria. Comuniștii i-au învățat pe români să-și apere numai
regimul politic, care este trecător și i-au lăsat neinformați și
nepregătiți pentru marile încercări care s-au abătut asupra lor
după decembrie 1989. Poporul român a înțeles că apărarea
patriei înseamnă apărarea regimului politic ceaușist, iar când
regimul politic nu le-a mai plăcut l-au lăsat de izbeliște cu țară
cu tot.
Dar, deja am
călcat adânc pe linia istoriei contrafactuale, cea care „ne
spune” ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decât a fost, ceea
ce nu îmi place deloc, pentru că nu are legătură cu știința
istorică. Acestea sunt un fel de povești.
Marius Albin
Marinescu: Ați pomenit de bombardarea
Iugoslaviei. De ce credeți că a vrut Occidentul să distrugă
această țară?
Corvin Lupu:
Occidentul, aflat în criză cronică de supraproducție, făurise
proiectul de acaparare a estului Europei și de transformare a lui
într-o piață mare de desfacere a produselor, pe care să o
controleze puterile occidentale. Pentru aceasta trebuiau distruse
economiile naționale ale statelor din această jumătate estică de
continent. Acest proiect se putea implementa cel mai ușor și repede
prin supunerea acestor țări cu regim socialist de stat, prin
aducerea lor în starea de periferie internă a U.E. și a N.A.T.O.
Cu alte cuvinte, să „le aducă la lanț”. Or, Iugoslavia ducea o
politică de independență și nu accepta „aducerea la lanțul”
organismelor supranaționale. Occidentul invitase Iugoslavia, cu
mulți ani în urmă, să facă parte din U.E. și din N.A.T.O., dar
Belgradul a refuzat, la fel cum procedase și în cazul solicitărilor
Tratatului de la Varșovia și a C.A.E.R.-ului. Iugoslavia a dus
politica ei tradițională de independență. Ea nu voia să-și
predea economia pe mâna corporațiilor internaționale care să i-o
lichideze, cum s-a întâmplat în România și a rezistat cât a
putut. Nici după repetatele dezmembrări, Serbia nu a dorit să
adere la U.E. Nici astăzi nu vrea. Ca să scape de presiunea
„rechinilor” occidentali, a mimat jocul de-a aderarea, care
are susținătorii ei, dar Serbia profundă vrea să fie liberă.
Iugoslavia s-a bazat exagerat de mult în faptul că fusese aliata
S.U.A., a Marii Britanii și a U.R.S.S., în timpul celei de a doua
conflagrații mondiale, s-a încrezut în tratatul solid pe care îl
avea cu Kremlinul, datând de un secol și jumătate, tratat care a
suferit diverse actualizări și s-a mai bazat pe faptul că
Occidentul va respecta Actul Final al
Conferinței O.S.C.E. de la Helsinki, semnat
în august 1975 de 32 de state europene, la care s-au alăturat
S.U.A. și Canada, prin care semnatarii s-au angajat să respecte
independența și suveranitatea tuturor statelor, neamestecul în
treburile interne ale altor state și statu-quo-ul teritorial, în
conformitate cu prevederile Tratatului de Pace
de la Paris (1947). Or, Occidentul a încălcat
grav și cu o brutalitate primitivă dreptul internațional pe care a
jurat să îl respecte, iar Rusia, condusă de bețivul Boris Elţân,
nu și-a respectat angajamentele față de această țară. În seara
de 23 martie 1999, în jurul orei 19.00, televiziunea de la Moscova a
relatat despre întâlnirea dintre președintele Boris Elţân și
președintele F.M.I., Michel Camdessus, acesta din urmă anunțând
că F.M.I. oferă Rusiei un împrumut nerambursabil în valoare de
17,5 miliarde de dolari. În aceeași seară, la ora 21.00, avioanele
N.A.T.O. bombardau Iugoslavia! Acesta a fost prețul cu care Elţân
i-a vândut pe iugoslavi…. După ce Uniunea Sovietică și-a trădat
aliații/supușii și apoi s-a dezmembrat, Federația Rusă,
moștenitoarea tratatelor încheiate de fosta Uniune Sovietică, a
ajuns pe mâna lui Boris Elţân pe care, în anul 2014, președintele
Vladimir Putin l-a numit „trădător”, ca și pe Gorbaciov, de
altfel.
Marius Albin
Marinescu: Dorința de libertate și de
independență națională, s-a pedepsit crunt…
Corvin Lupu:
Da, așa este. Dar s-a mai pedepsit încă ceva. S-au pedepsit
performanțele excepționale economico-financiare, sociale,
culturale, educative, sportive și din alte domenii ale țării, din
perioada ei comunistă, când țara avea indicatorii
economico-sociali binișor peste media Uniunii Europene. Iugoslavia
adoptase de mulți ani doctrina „O țară, două sisteme”, cea
care, mai târziu, avea să conducă la performanțele
social-economice excepționale ale Chinei comunisto-capitaliste. Cu
alte cuvinte, s-a distrus o țară comunistă, realmente ca o floare,
pentru că dăuna grav propagandei occidentale, care susținea că în
comunism nu se poate performa. După părerea mea, în viitor,
statele independente nu vor mai acționa dogmatic, ci vor implementa
politici aparținând unor doctrine și regimuri politice diferite.
Ideologia strâmtă, rigidă, este desuetă.
Ca să
scurtez răspunsul la problema ridicată de dumneavoastră, domnule
director, Occidentul nu suporta să propage popoarelor cât de rău
este comunismul, iar Iugoslavia să demonstreze că acel regim era
atunci și unul liber și unul eficient economic și unul care oferea
nivel de trai ridicat întregului popor, nu numai unei minorități.
Acel regim oferea un viitor poporului iugoslav și era, din multe
puncte de vedere, superior regimului iudeo-capitalist din S.U.A. și
din vestul-Europei. Orice anticomunist trebuie să recunoască
realitatea istorică a fostei „zivela Iugoslavia”, ca să o
parafrazez pe celebra solistă de muzică pop, Lepa Brena. Iugoslavia
a fost o țară mijlocie, dar de mare succes. A reușit în
proiectele sale de țară fără să îngenuncheze în fața nimănui.
Marius Albin
Marinescu: Ați vorbit despre „poporul
iugoslav”, la singular. De ce nu ați folosit expresia „popoarele
iugoslave”?
Când m-am
exprimat cu formula „poporul iugoslav”, i-am avut în vedere pe
sârbi, croați, bosniaci, herțegovinieni, muntenegreni și sloveni,
care sunt toți de același sânge, slavi sudici trecuți în anul
602 peste Dunăre, așezați în vestul Peninsulei Balcanice și
amestecați cu tracii băștinași. Pe parcursul istoriei, după
Marea Schismă a Creștinismului din 1054, sârbii și muntenegrenii
au rămas racordați la Patriarhia Ortodoxă, croații,
herțegovinienii și slovenii, care au fost sub dominație austriacă
și influență italiană au trecut la catolicism, iar bosniacii,
care au făcut parte din pașalâc, au îmbrățișat religia
musulmană. Dar repet, toți sunt de același sânge și vorbesc
limba sârbo-croată. Desigur, în Iugoslavia trăiau și locuitori
de alte etnii, dintre care macedonenii și albanezii erau cei mai
importanți. Pentru noi importanți au fost cei 500.000 de etnici
români care au rămas în Banatul zis „sârbesc”, dar locuit
majoritar de români. Iugoslavia nu le-a recunoscut drepturile
naționale românilor, i-a oprimat și a dus o politică de asimilare
forțată, astfel că astăzi doar aprox. 200.000 se mai declară
români…
Marius Albin
Marinescu: Statul român nu a reușit să-și
ocrotească conaționalii din afara granițelor.
Corvin Lupu:
Da, a fost un eșec istoric pe această linie. La sfârșitul
primului război mondial, când s-a încheiat pacea, regina Maria și
diplomații români au obținut România Mare cuprinzând și
întregul Banat, inclusiv pe cel Sârbesc. Sârbii au protestat
vehement pe lângă Marile Puteri și pe lângă guvernul de la
București. Unii dintre politicienii români, în frunte cu Take
Ionescu, fost ministru de Finanțe și de Externe, unul dintre cei
mai mari politicieni români din toate timpurile, au fost de părere
să se cedeze și să se lase Banatul Sârbesc Iugoslaviei, pentru ca
această țară să devină singurul vecin prieten al României. Cu
toți ceilalți aveam dispute teritoriale și neînțelegeri, mai
mari sau mai mici. Privind retrospectiv, cred că nu a fost cea mai
înțeleaptă decizie politică aceea de a abandona jumătate de
milion de români și teritoriile lor, dar, desigur, a fost mult mai
greu de luat decizia atunci, la cald, în vâltoarea evenimentelor.
Astăzi, noi emitem judecăți de valoare la rece, liniștit, după
un secol.
Marius Albin
Marinescu: V-ați referit la propaganda
occidentală anticomunistă care se făcea în timpul Războiului
rece. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, această propagandă și-a
schimbat direcția, orientându-se în direcția promovării
globalismului, a internaționalismului mondialist găunos,
distrugător al națiunilor europene. Cine îl combătea, era imediat
taxat drept comunist. Acest mondialism este cel care a fost înfierat
de către noul președinte ales al S.U.A. Pentru mine a fost o
surpriză și o revelație să-l aud pe Donald Trump declarând că
se va opune acestei doctrine politice globaliste și că va susține
o Europă a națiunilor.
Corvin Lupu:
Da, este un proiect grandios, așa cum a fost el prezentat succint în
compania electorală din S.U.A. El reprezintă un deziderat al multor
popoare, al majorităților etnice din statele europene și a
vechilor americani, acei urmași ai coloniștilor, cei care au
construit America cu lopata, târnăcopul și hârlețul, iar acum,
din munca lor, se dau ajutoarele sociale pentru milioane multe de
emigranți hispanici și pentru tot felul de venetici, majoritatea
intrați clandestin în țară. Nu este un proiect ușor de
implementat. Proiectul va întâmpina o teribilă adversitate din
partea evreimii internaționale. Asta nu o poate face singur Donald
Trump, cu toată determinarea pe care a arătat-o în campania
electorală. Dacă acele componente puternice, neevreiești, din
servicii și cu grupările de evrei creștini și cu toți cei care
i-au fost alături în lupta cu uriașa forță din spatele lui
Hillary Clinton, îl vor susține și pe această linie, sunt șanse,
dar nu știu dacă două mandate prezidențiale vor fi suficiente.
Evreimea a pătruns adânc în societatea americană și a ținut-o
captivă din interior. Să vedem ce va fi după 20 ianuarie. În
orice caz, cu o asemenea linie politică, S.U.A. pot să câștige
din nou de partea lor opinia publică internațională, care este
majoritar antievreiască, neagreând modelul lor de acaparare și de
traficare a muncii altora. Președintele ales a mai spus ceva
important, anume că statele care nu se vor alinia cursului pe care
îl vor proiecta S.U.A., vor avea probleme. Rămâne de văzut în
anii viitori în ce măsură aceste proiecte vor putea prinde viață.
Revenind la
România regimului socialist de stat, sistemul a fost bine conceput
pentru apărare, dar nu a fost asigurat împotriva situației că
șefii Securității trădează, încalcă legislația și se alătură
agresorilor străini. Ceaușescu nu avea deloc încredere în
Securitate, dar nu a găsit soluții pentru evitarea prăbușirii lui
și a țării. Or, odată cu el, s-a prăbușit România în
ansamblul ei, nu numai Ceaușeștii, în sensul că țara și-a
pierdut libertatea națională, i-a fost lichidată sau acaparată
economia, apoi resursele naturale, apoi mare parte din resursa umană,
creșterea demografică etc. etc.
Marius Albin
Marinescu: Da, de acord, dar în schimbul
libertății naționale pierdute, cetățenii au primit drepturi
individuale pe care nu le aveau în regimul trecut.
Corvin Lupu:
Au primit unele drepturi și au pierdut altele. Este cert că
libertatea de circulație și libertatea cuvântului au fost două
drepturi foarte importante, pe care comuniștii nu le-au dat
românilor și care, după 1989, odată obținute, i-au făcut pe cei
mai mulți să se simtă liberi, fericiți și să ignore faptul că,
prin mijloace subtile, perverse, li se luau bogățiile, li se umbla
în toate sertarele, li se afectau multe resorturi intime ale
națiunii, li se tăiau una câte una pârghiile prin care țara s-ar
fi putut elibera de sub dominația străină, într-un cuvânt li se
lua viitorul.
Ulterior,
încet, încet, românii au început să vadă că au pierdut mult.
Au văzut că au ajuns din nou să aibă cea mai mare mortalitate
infantilă din Europa, cei mai mulți tuberculoși și cea mai
mare descreștere demografică din Europa, în paralel cu situația
în care țiganii au cea mai mare creștere demografică dintre toate
popoarele europene, ceea ce va conduce la schimbarea raportului
etnic, iar România va deveni țara romilor. Cu riscul să fiu
etichetat drept „rasist”, eu afirm cu tărie că aceasta este cea
mai mare nenorocire din istoria națională a românilor, respectiv
aceea de a deveni o minoritate etnică în fosta lor țară, iar
majoritari să nu fie unguri, germani, francezi sau englezi, ci
țiganii! Această politică a fost programată încă din primii ani
post-comuniști. Sub comuniști, nu se dădeau ajutoare sociale, ci
se ofereau locuri de muncă și nu se dădeau alocații pentru copii
decât angajaților. Țiganii care nu munceau, nu primeau nici
alocații de copii. Primeai bani dacă munceai. După lovitura de
stat, țiganul Ion Iliescu le-a oferit tuturor țiganilor din România
ajutoare sociale fără muncă, iar apoi le-a încurajat creșterea
demografică oferindu-le alocații pentru copii celor care nu
munceau, ci trăiau din furturi și din alte infracțiuni. După
decembrie 1989, țiganii au cunoscut o importantă creștere
demografică față de perioada anterioară. Cu cât mai mulți copii
fac țiganii, cu atât pot trăi fără muncă mai ușor. Ajutoarele
sociale și alocațiile de copii întrețin majoritatea țiganilor
adulți din România. Din munca românilor, se întreține țigănimea
din România… Pentru etnia română, această politică este una
distrugătoare.
Marius Albin
Marinescu: Opinia publică are încă îndoieli
și există multă lume care mai crede că Securitatea, de fapt, l-ar
fi apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă.
Corvin Lupu:
Opinia publică a fost bombardată cu atât de multe teze,
majoritatea false, încât este firesc să nu mai știe ce să
creadă, sau să-și formeze păreri greșite. Realitatea este că
Securitatea a acționat în ultimele ei două decenii de existență
duplicitar. Pe de o parte, mima devotament total față de Ceaușescu
și reprima manifestările de nemulțumiri sociale, altele decât
cele pe care „le patrona” ea, prin inducerea fricii în rândul
românilor și, mai rar prin măsuri mai dure.
Pe de altă
parte, Securitatea acționa mână în mână cu planificatorii
sovietici ai Planului „Dniestr”, planul de răsturnare de la
putere a lui Ceaușescu și de înlocuire a lui cu un lider devotat
Moscovei și cataliza acțiunile anticeaușiste. Securitatea acționa
subtil dar direct pentru încurajarea declanșării unei revolte
populare care să favorizeze plănuita lovitură de stat. Artizanii
finali ai acestei „lucrări” au fost generalul Iulian Vlad, „braț
la braț” cu generalul Victor Athanasie Stănculescu, până după
scoaterea lui Ceaușescu din sediul puterii, când între ei s-a
produs o ruptură, datorată ordinelor primite de Stănculescu de a
acționa pentru a lua țara de sub controlul Securității.
Problema de
astăzi a opiniei publice din România este că toate forțele care
conduc România, și cele externe și cele interne, mențin uriașa
minciună a „revoluției neprihănite”, a „emanaților” și a
„eroilor” din stradă și a schimbării regimului ca urmare a
„voinței suverane a poporului”. Povești nemuritoare pe care
istoricul Cristian Troncotă le-a numit „tezele din decembrie”,
cu vădită nuanță peiorativă. O parte a presei este și ea
complice la operațiunea de continuare a manipulării poporului,
invitându-i la „reconstituirea adevărului” pe actorii implicați
în evenimente și vinovați de multe rele, pe procurorii militari
care, în loc să afle și să scrie adevărul în motivarea
dosarelor, au ascuns adevărul și-l ascund și acuma. Nu poți să
afli adevărul despre crimele din 1989 numindu-i să le investigheze
pe reprezentanții celor care au comis faptele reprobabile. Adevărul
despre decembrie 1989 dezavantajează grav pe reprezentanții
regimului politic instaurat după arestarea și asasinarea lui
Ceaușescu, regim care, din aproape în aproape, s-a perpetuat până
astăzi.
De asemenea,
sunt promovați în acțiunea de „aflare a adevărului”
reprezentanții revoluționarilor și/sau „revoluționarilor”.
Timp de 27 de ani, revoluționarii /„revoluționarii” au încasat
indemnizații grase, au primit gratuit terenuri intravilane, scutire
de impozite pe afaceri și pe salarii, scutire de taxe de școlarizare
pentru copii, locuri de veci gratuite și au fost tratați în
societate ca niște eroi. Acești revoluționari/„revoluționari”
au adoptat tactica lor și nu admit existența nici unui complot
intern sau extern, ci doar rolul decisiv și integral al acțiunii
lor din stradă. După părerea mea și a multor altor cunoscători,
a ieșit la lumină fără putință de tăgadă, că, pe de o parte,
acești revoluționari/„revoluționari” au fost doar figuranți
folosiți într-o piesă de teatru regizată, iar pe de altă parte,
unii dintre ei, numeroși, au fost deconspirați de C.N.S.A.S. ca
fiind agenți ai Securității. Numărul acestora din urmă este
foarte mare în punctele „cheie”.
După anul
1997, când s-au verificat de către autoritățile regimului politic
al Convenției Democratice listele de revoluționari, s-a constatat
că mii de oameni erau falși revoluționari și au fost scoși de pe
liste. Dar, noua conducere a revoluționarilor a început să adune
dosare cu cereri ale altor „revoluționari”, să le aprobe și să
le dea drepturile bănești și toate celelalte, în locul celor care
au fost deposedați de calitatea de revoluționar. După anul 2001 și
după anul 2005, au avut loc noi verificări ale listelor de
revoluționari și s-a constatat că mii de alți oameni trebuie
radiați de pe liste. Au fost și anchete, trimiteri în judecată
etc. Cu toate acestea, falșilor revoluționari nu le-a imputat
nimeni uriașele prejudicii aduse bugetului de stat, bugetelor locale
și patrimoniului local afectat de împroprietăririle care s-au
făcut. Regimul „ticăloșit” nu dorea să renunțe la această
armată de profitori care țin ascuns adevărul și pe criminalii din
decembrie 1989 și din perioada următoare, mulți dintre ei purtând
pe umeri stele cu mare greutate. Dar, important este că fenomenul
falșilor revoluționari nu este decât o altă pagină a marelui
fals care a fost „revoluția” română. Prea multe aspecte s-au
bazat pe minciună. Armata de falși revoluționari a fost necesară
F.S.N. și derivatelor sale (P.D.S.R., P.D., P.L.D., P.D.L., P.S.D.),
să se legitimeze în fața opiniei publice și a istoriei false pe
care a născocit-o conducerea F.S.N. Fiecare regim politic
continuator al F.S.N. a dorit să aservească în folos politic
propriu această masă de manevră gălăgioasă, care respinge
agresiv tezele reale ale loviturii de stat dată prin conlucrarea
serviciilor secrete străine cu trădătorii din interiorul României
și faptul că ei, cei care au fost în stradă, nu au fost decât
pionii necesari proiectării unor imagini falsificate. Pe banii
poporului român, în anul 2004, s-a înființat Institutul
Revoluției Române, cuprinzând un număr de 25 de membri numiți pe
viață (!) de președintele Ion Iliescu, în ultimul an al ultimului
său mandat, astfel ca acești noi profitori de salarii obținute
foarte ușor să apere „tezele din decembrie” și să scoată la
lumină „verzi și uscate”, numai adevărul să-l țină ascuns.
Marius Albin
Marinescu: După părerea multora, cărțile
dumneavoastră, cu deosebire „Trădarea Securității în decembrie
1989”, dau răspuns majorității întrebărilor care anterior
apariției lor erau fără răspuns.
Corvin Lupu:
Eu am scris cu foarte multă „bună credință” aceste cărți,
am investit timp îndelungat pentru a pătrunde în cât mai multe
dintre grotele în care actorii din decembrie 1989 au ascuns
adevărurile despre evenimentele care au condus la jefuirea și
înstrăinarea României. Am sacrificat multe pentru a scrie
adevărurile dureroase din aceste cărți. Inclusiv legături cu
oameni. Mi-am făcut mulți dușmani. Unii capi influenți ai fostei
Securități m-au reclamat la S.R.I. și au cerut să fiu pedepsit.
Marius Albin
Marinescu: V-au reclamat la Sibiu sau la
București?
Corvin Lupu:
M-au reclamat și la Direcția Județeană de Informații Sibiu și
în centrala SRI. Dar despre asta nu vreau să vorbesc acum.
Marius Albin
Marinescu: Practic, după câte am reținut
explicit din lucrările dumneavoastră, Ceaușescu era prizonier în
mâna Securității, iar Ion Iliescu și feseniștii săi au fost
lăsați de Securitate să ajungă la putere, după care noii
conducători s-au întors împotriva Securității…
Corvin Lupu:
Ca să ne justificăm titlul articolului-interviu al nostru în fața
cititorilor, am să prezint un clișeu al evenimentelor. În ziua de
22 decembrie 1989, în primele ore ale după-amiezii, la Televiziunea
Română, devenită instantaneu „Liberă”, ca urmare a faptului
că generalul Iulian Vlad a dat ordin ca instituția să fie pusă la
dispoziția conspiratorilor, a apărut pe ecran Ion Iliescu.
Telespectatorii îl credeau român de sânge și român de simțiri
și credeau în el, ulterior dovedindu-se că nu era nici una, nici
alta și n-a fost nici de bună credință pentru poporul român. Cu
aplomb, Iliescu a înfierat securiștii, i-a declarat o clică de
teroriști ceaușiști și le-a cerut ca în „ultimul ceas” să
treacă „de partea poporului”, adică a trădătorilor din grupul
din care făcea el parte. Prin aceasta el spunea explicit că până
atunci Securitatea nu ar fi fost „de partea poporului”, deci n-ar
fi acționat împotriva lui Ceaușescu, ceea ce era o minciună
sfruntată. De aici a început marea derută legată de Securitate.
Paradoxal, în ciuda acestei cuvântări manipulatorii, deși l-a
văzut pe Iliescu vorbind la televiziune, generalul Vlad a telefonat
la direcția de protocol a Securității și a ordonat să i se
trimită tovarășului Iliescu ceai și sandwich-uri, pentru că nu a
mâncat nimic toată ziua. Plecase „mult iubitul și stimatul
conducător” Nicolae Ceaușescu (mai corect spus, fusese arestat)
și venise „și mai iubitul și mai stimatul conducător” Ion
Ilici Iliescu, mai corect spus fusese adus de ofițerul de securitate
Florin Velicu, cel care l-a luat cu mașina pe „emanat” și l-a
dus la Televiziune și la Ministerul Apărării, unde i s-a predat
puterea în prezența reprezentanților instituțiilor de forță ale
României.
Marius Albin
Marinescu: Discursul lui Ion Iliescu a fost
urmat și de alte discursuri ale altor „revoluționari” care
mișunau prin fața ecranului, care erau îndreptate tot împotriva
Securității. Dar, în acest timp, Corneliu Coposu și alți români
care nu făceau parte din conspirație au fost opriți la ușa
televiziunii și nu li s-a permis intrarea. Poporul avea voie să-i
vadă doar pe cei pe care serviciile secrete străine, cu concursul
celor românești, îi stabiliseră să preia conducerea țării.
Corvin Lupu:
În istoria „de cumetrie”, fiecare vede poporul ca fiind cel mai
bine reprezentat de grupul din care face el parte. Privitorii
Televiziunii Române „Libere” chiar au crezut că începe o epocă
în care Securitatea, care era după părerea lor, criminală,
formată din torționari, duplicitari și trădători, va fi
înlăturată total. Faptul că în stradă se striga „Jos
Securitatea!”, le întărea telespectatorilor această convingere.
Convingerea s-a consolidat când, ieșind pe străzi, după ce focul
de arme s-a mai liniștit, o parte a populației a văzut că pe
zidurile unor orașe ale României au apărut lozinci ca „Securiști,
activiști, mina vă așteaptă!” sau „Moarte securiștilor!”.
Cu atâta convingere s-a proiectat în societate ideea că noul regim
este unul antisecurist, încât reprezentanți ai minerilor din Valea
Jiului au luat poziție publică spunând că ei nu-i vor primi pe
securiști să lucreze în mină, pentru că minele României nu sunt
batalion disciplinar pentru securiști.
Marius Albin
Marinescu: Da, așa este. Atunci, în
decembrie 1989 și imediat după aceea, Iliescu a menținut discursul
anti-Securitate și direcția discursurilor sale și ale „oracolului
din Dămăroaia”, Silviu Brucan, a fost preluată de întreaga
clasă politică și de sutele de ziare apărute fulgerător. Cum au
evoluat raporturile între Securitate și noua putere?
Corvin Lupu:
Noua putere, în frunte cu Ion Iliescu, nu avea cum să aibă
încredere în securiști, pentru că știa cum îl trădaseră pe
Ceaușescu, știa cum i-a ocrotit pe ei, pe conspiratori, mimând că
îi supraveghează pentru a-i reprima, în timp ce Securitatea îi
supraveghea pentru a-i folosi și a-i dirija împotriva lui
Ceaușescu. „Românii” Brucan, Iliescu și Măgureanu au primit
în secret din partea Securității pașapoarte cu care au circulat
în străinătate pentru a face legătura cu serviciile secrete care
urmau să fie implicate în acțiunea împotriva României, care s-a
dovedit o agresiune neconvențională, un adevărat război.
După ce
conspiratorii l-au avut pe Ceaușescu în mână și după ce l-au
asasinat, au trecut la confiscarea puterii Securității și
folosirea ei în favoarea noii puteri politice. Pentru aceasta au
lucrat etapizat. Mai întâi, l-au folosit în continuare pe
generalul Vlad la comanda Securității, timp de opt zile. Acesta a
preluat imediat conducerea întregului Minister de Interne.
Marius Albin
Marinescu: A întregului Minister de Interne,
nu numai a Securității?
Corvin Lupu:
Da, a întregului Minister de Interne. În după-amiaza de 22
decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost arestat ministrul
Tudor Postelnicu. Cel care l-a arestat a fost procurorul militar fost
securist Dan Voinea, fără aprobările necesare. Pentru a aresta un
ministru, în legislația de atunci, era nevoie ca procurorul să
aibă mandatul procurorului general, Nicolae Popovici, care, la
rândul său, avea nevoie de aprobare de la conducerea țării. Asta
era legea. Nicolae Popovici dăduse ordin tuturor procurorilor din
Procuratura Generală să rămână în birourile din sediu și să
aștepte dispoziții. Dan Voinea, împreună cu alți doi colegi,
Mircea Levanovici și Ovidius Păun, au încălcat ordinul și s-au
pus la dispoziția generalului Vlad. La ordin, însoțiți de
„revoluționari”, care erau de fapt agenți ai Securității,
l-au adus pe Postelnicu în biroul din care comanda generalul Iulian
Vlad și i l-au aruncat la picioare, ca pe un trofeu. Postelnicu l-a
salutat pe subalternul său Iulian Vlad,, dar acesta nu i-a răspuns…
În dimineața aceleiași zile de 22 decembrie, generalul Vlad
vorbise la telefon cu generalul Emil Macri, omul său de încredere,
cu care fusese în tinerețe la cursuri în Uniunea Sovietică. Macri
era la Timișoara. După discuția cu generalul Vlad, Macri i-a dat
ordin colonelului Filip Teodorescu să-i aducă un pistol mitralieră
de la ofițerul de serviciu, intenționând să-l împuște pe
generalul Constantin Nuţă, secretar de stat în Ministerul de
Interne și șef al Inspectoratului general al Miliției. Dar Nuţă
plecase din sediu cu o mașină a Miliției condusă de ofițerul
Viorel Bucur. În 1991, Viorel Bucur, actor important al
evenimentelor de la Timișoara, eliberat din penitenciar, a devenit
student la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu și
mi-a atras atenția asupra unor derulări ale evenimentelor din
Timișoara pe care, ulterior, le-am verificat și s-au dovedit
adevărate. Pe Nuţă nu l-au omorât la Timișoara, ci l-au omorât
doborând elicopterul în care îl legaseră fedeleș de scaune,
împreună cu unul din adjuncții săi, generalul Velicu Mihalea,
pentru a-i trimite la București. Dosarul morții lui Nuţă a fost
finalizat cu mistificarea adevărului, ca toate dosarele Justiției
Militare, cea care a executat ordinele de ascundere a adevărului,
date de noua putere.
Astfel, prin
eliminarea lui Postelnicu și a lui Nuţă, generalul Vlad a rămas
„jupânul” Ministerului de Interne, minister în care, până la
arestarea „jupânului” s-au întâmplat foarte multe evenimente
năprasnice, toți cei care nu s-au raliat total și necondiționat
acțiunii puciștilor fiind pedepsiți fără milă. Dar acest lucru
nu a fost foarte îmbucurător pentru noii guvernanți, care doreau
ei puterea, nu doreau creșterea puterii generalului Vlad.
Conspiratorii
au bulversat activitatea Securității, pentru a-i diminua influența.
Prima componentă desființată a fost Direcția a IV-a de
Contrainformații Militare, apoi Direcția a V-a de Securitate și
Gardă și U.M. 0110, unitate de contraspionaj pe spațiul U.R.S.S.
și al țărilor socialiste. În primul rând au fost vizați și
eliminați, unii prin moarte, cei care nu au acționat de partea
conspiratorilor și care au respectat consemnele și regulamentele în
vigoare la data evenimentelor.
În 31
decembrie 1989 au fost arestați patru dintre cei mai importanți
șefi ai Securității, generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu,
Gianu Bucurescu și Gheorghe Vasile. Arestarea securiștilor are
multe dedesubturi, cu multe componente. Securitatea l-a arestat pe
Ceaușescu și l-a predat conspiratorilor, împreună cu puterea
politică, dar nu le-a predat și miliardele de dolari pe care le
ținea ascunse în diverse conturi, din diverse bănci. Banii
fuseseră ascunși de Ceaușescu pentru ca să nu poată fi folosiți
pentru aprovizionarea populației cu alimente și cu bunuri de larg
consum și au continuat să rămână ascunși. Dacă populația ar
fi fost aprovizionată, putere de cumpărare exista, șomaj nu
exista, populația nu s-ar fi răsculat și tot proiectul ar fi fost
compromis.
Marius Albin
Marinescu: Unde erau banii aceștia?
Corvin Lupu:
În primăvara anului 2014, când C.S.A.T. a dispus desecretizarea
documentelor fostei Întreprinderi de Comerț Exterior „Dunărea”.
Patru miliarde de dolari se găseau, jumătate în conturi deschise
la „Bancorex”, pe numele întreprinderii, cealaltă jumătate din
bani, în conturi deschise la alte bănci românești și străine.
În afara acestora, Securitatea mai avea un număr de 332 de ofițeri
care dețineau și calitatea de „directori de credit” pentru
conturi în care se găseau alte multe miliarde de dolari, sumele
depuse fiind pe numele lor de persoane fizice. După 22 decembrie,
după anunțul „desființării Securității”, gogoriță a
conspiratorilor și mai ales după 31 decembrie 1989, conturile
inițiale au fost înlocuite cu altele și s-a produs o bulversare
organizatorică a I.C.E. „Dunărea”, transformată în societatea
„Crescent” care a favorizat ascunderea mai bună a sumelor fostei
Securități.
(Va
urma)
A
consemnat Marius Albin Marinescu
Tags:
bombardarea
Iugoslaviei Boris
Elţân și președintele F.M.I. Michel Camdessus
Donald
Trump interviu
profesorul Corvin Lupu
ministrul
Vasile Milea asasinat
profesorul
Corvin Lupu „Justițiarul”
Securitatea
decembrie '89 tenebrele
evenimentelor din decembrie 1989
Posted by justițiarul
– Dialoguri
neconvenționale –
Marius Albin
Marinescu: S-ar putea ca unii dintre cititorii
noștri să fie derutați. Ați afirmat în prima parte a interviului
că miliardele de dolari existente în conturi ale Securității au
fost ascunse „de Ceaușescu”. Au fost ascunse față de el, adică
să nu fie cunoscute de Ceaușescu, sau el le-a ascuns?
Corvin Lupu:
Da, aveți dreptate, nu am fost explicit, în măsură suficientă.
Sensul afirmației mele a fost că șefii Departamentului Securității
Statului, ai Centrului de Informații Externe și ai I.C.E. „Dunărea”
au ținut ascunși și au plimbat acești bani prin conturi ale
diverselor bănci pentru ca Ceaușescu și guvernul să nu știe de
existența lor și să nu-i poată folosi pentru a înlătura criza
alimentară, energetică și de bunuri de larg consum cu care se
confrunta România. Principalii șefi și decidenți ai celor trei
structuri erau generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu și
colonelul Constantin Rotaru, ultimul fiind ultimul director al I.C.E.
„Dunărea”, ulterior promovat director adjunct al S.I.E. și
avansat până la gradul de general cu patru stele.
Criza era
mare, dar indusă artificial. Depozitele Ministerului Comerțului
Interior și cele ale Rezervelor de Stat erau arhipline, iar
magazinele erau goale-goluțe și românii nu aveau ce mânca.
Depozitele de carburanți ale țării erau arhipline, iar românilor
li se dădea benzina raționalizat. Întreruperile livrării de
curent electric produceau pagube economico-sociale foarte mari, nu
aduceau nici un fel de economii, dar ele se făceau continuu, în
scopul de a-i exaspera pe români. Țara avea și bani mulți și
produse de toate felurile, dar era ținută într-o criză greu
suportabilă de majoritatea locuitorilor țării. Aceste agresiuni
împotriva populației au creat cadrul necesar și suficient pentru
ca să se amorseze o revoltă populară, care, nefiind prevenită în
nici un fel de către cei care trebuiau să o prevină în teren, a
făcut posibilă o evoluție a evenimentelor care a catalizat
lovitura de stat și preluarea puterii de către agentura străină
din România. În ziua de 22 decembrie 1989, după două decenii și
jumătate de independență națională, România a ajuns din nou sub
controlul politic, militar și informativ al Uniunii Sovietice
gorbacioviste și, după cum am mai arătat, etnicii români de la
vârful conducerii de stat au fost înlocuiți cu minoritari etnici,
evrei, țigani și unguri, exact ca în perioada de după al doilea
război mondial, cu mențiunea că atunci, totuși, primii doi șefi,
Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza erau etnici români.
Marius Albin
Marinescu: Cum a ajuns însă Securitatea să
controleze aceste sume uriașe de bani ai țării?
Corvin Lupu:
Conform sarcinilor primite de la Ceaușescu, despre care avea
cunoștință și Guvernul, Securitatea trebuia să plaseze pe piața
internațională produsele de export ale României, în cele mai
avantajoase condiții de preț, să facă exporturi de armament,
unele cu încălcarea unor prevederi internaționale, sau în zone de
conflict supuse embargoului, să vândă diamante sintetice pe piața
neagră etc. Securitatea trebuia să plaseze pe piață și produsele
de mare căutare, dar și produsele greu vandabile. Adeseori,
ofițerii de securitate externă ai I.C.E. „Dunărea” făceau
contrabandă cu aprobare. Această importantă implicare a
Securității în activități guvernamentale, altele decât cele
prevăzute de legislația ei, a abătut-o de la rolul ei de
asiguratoare a securității statului și de culegătoare de
informații, aducând-o în poziția de gestionară a „borcanului
cu miere” al țării și transformând ofițerii de securitate în
adevărați bișnițari. Conform sarcinilor primite, Securitatea
trebuia să-și rețină anumite procente din vânzările pe care le
efectua. În realitate, Securitatea reținea în conturile I.C.E.
Dunărea sume mult mai mari decât cele cuvenite.
Apoi, mai
era o formă prin care Securitatea obținea sume importante de valută
din exporturile României. Multe întreprinderi mari exportatoare
aveau contabilii șefi ofițeri acoperiți de securitate, sub
motivația asigurării secretelor și protecției informative a
datelor, în cadrul activităților de cooperare economică
internațională. Cu ajutorul acestor contabili (ofițeri acoperiți
sau agenți), se făcuse și următoarea practică. Produsul
principal al întreprinderii se vindea și sumele erau evidențiate
în contul principal „la vedere” al întreprinderii. Dar
întreprinderile mai produceau și piese de schimb, sau alte
componente decât produsul principal. Din vânzarea acestora se
obțineau sume importante de bani care erau evidențiate în conturi
secrete deschise pe numele unor directori de credit, sume care nu
erau vărsate la bugetul de stat ci păstrate în conservare.
Majoritatea acestor sume au fost plimbate prin diverse conturi pe
numele unor ofițeri de securitate directori de cont și sustrase
după 22 decembrie 1989.
Marius
Albin Marinescu: Ceea ce ne spuneți
dumneavoastră este un rezumat foarte coerent și concis al
evenimentelor. Este ca o definiție a evenimentelor. Dar această
pagină de istorie rămâne una dintre cele mai controversate din
întreaga istorie a României. Unii dintre cei care vorbesc despre
evenimentele din decembrie 1989, inclusiv istorici, prezintă
lucrurile diferit, afirmând că securiștii ar fi fost niște eroi,
în frunte cu generalul Vlad. Astfel este Alex Mihai Stoenescu, care
afirmă că generalul Vlad a cooperat cu generalul Gușă și
împreună au scăpat țara de război civil, de dezmembrare și de
invazia armatei sovietice. De asemenea, Aurel Rogojan vorbește
despre generalul Vlad de parcă ar vorbi despre Mircea cel Bătrân
sau Ștefan cel Mare
Corvin Lupu:
Aveți dreptate. Sunt și istorici care afirmă aceste lucruri, dar
nici Alex Mihai Stoenescu și nici Aurel Rogojan nu sunt istorici.
Stoenescu este subinginer în domeniul metalurgiei. Asta nu l-a oprit
să scrie o carte bună despre evenimentele din decembrie 1989. O
carte bună pentru că este vastă și prezintă multe aspecte
importante, dar, în același timp, ocolește momente esențiale ale
evenimentelor, cele care pot să-l facă pe cititor să înțeleagă
adevărurile interzise: trădarea generalului Vlad, trădarea
generalului Gușă, asasinarea generalului Milea, cooperarea dintre
Securitate și conspiratorii grupului Iliescu&Co, cooperarea
trădătorilor din România cu serviciile străine de informații,
criza indusă din România, conflictul profund dintre Securitate și
Ceaușescu, protejarea de către Securitate a grupului de opozanți
condus de Ion Iliescu, rolul aparatului de agenți și informatori ai
Securității în evenimentele din decembrie 1989, ce s-a întâmplat
cu arhivele Securității și multe altele. Alex Mihai Stoenescu,
informator de bază al Securității, a fost ajutat de șefi
importanți ai instituției să scrie o carte vastă, din care să
rezulte că rolul decisiv în derularea evenimentelor din C.C. al
P.C.R. l-a jucat doar generalul Stănculescu, că armata a tras în
popor, fără nuanțări și cu asta gata. Mai departe, în opinia
manipulatorilor, românii vor mai avea dreptul să afle mai multe
adevăruri doar după 50 de ani. Ion Ilici Iliescu i-a întrebat pe
români de ce se grăbesc să afle adevărul despre decembrie 1989,
că nu s-a aflat încă cine l-a omorât pe Kennedy. Deci, să nu se
grăbească.
O componentă
a manipulării este și menținerea problematicii evenimentelor din
decembrie 1989 doar asupra răspunsurilor la întrebarea „Cine a
tras în noi?”, cu cele două derivate ale sale, înainte și după
ziua de 22 decembrie. Când analizăm un război, o lovitură de
stat, nu cercetăm doar cine a tras cu pușca. Sunt lucruri mult mai
importante. Oamenii cei mai importanți nu sunt cei care au tras în
stradă. Desigur, pentru omul de rând, neavizat, morții sunt cel
mai important lucru. În evenimente au murit mai puțin de jumătate
din oamenii care au murit în accidente de circulație pe parcursul
unui an. Pentru ansamblul evenimentelor, sunt mult mai importante
urmările evenimentelor, ce se întâmplă cu națiunea, cu baza
materială a societății, cu bogățiile naturale, cu dezvoltarea
științifică și tehnologică, cu problemele de securitate
națională în diverse domenii, cu viața și viitorul milioanelor
de români care nu au murit etc. Nu putem restrânge judecata
istoriei României la cei 1.600 de morți, din care aprox. 500 au
fost militari, unii dintre aceștia, efectiv împușcându-se între
ei.
Marius Albin
Marinescu: Este destul de greu să spui
familiilor că morții lor nu sunt cei mai importanți…
Corvin
Lupu: Aveți dreptate. Pentru familiile morților acele decese sunt
cele mai importante. Sunt tragedii care marchează, de regulă, două,
chiar trei generații ale respectivei familii. Dar istoria are totuși
criterii pe care le apreciază ca fiind mai importante, decât
morțile individuale.
Marius Albin
Marinescu: Totuși, aceștia sunt eroi ai
luptei pentru libertăți individuale. Ei erau convinși că fac
bine, nu credeau că se va ajunge unde s-a ajuns. Unii chiar erau
dispuși să se sacrifice.
Corvin Lupu:
Eu nu vreau să îi minimalizez pe cei care au avut curajul să iasă
în stradă înainte de 22 decembrie, care au ieșit de bună
credință, neștiind că se raliază unei mișcări declanșată
intenționat de anumite forțe, pentru a se putea desfășura anumite
operațiuni care să conducă la lovitura de stat. Mulți dintre ei
erau convinși că fac bine ceea ce fac. Fiecare are părerile lui.
Mulți erau convinși că cel mai mare rău în societate este să nu
se găsească la magazin alimente, carburant la benzinării, hârtie
igienică etc. Foarte puțini să gândeau că poate fi și mai rău,
iar răul să devină unul atât de profund încât să pună în
pericol viitorul națiunii, existența românilor ca majoritari în
țara lor și chiar existența națiunii române în formula etnică
în care s-a constituit. Nu vreau să precizez și să comentez
calitatea umană foarte scăzută a majorității celor care au ieșit
în stradă în prima parte a evenimentelor. Majoritatea oamenilor de
calitate care au ieșit în stradă, au ieșit în 22 decembrie, după
arestarea lui Ceaușescu, deghizată în „fugă”, când la TVR
„Liberă” deja se vorbea despre „criminalul” Ceaușescu și
toate cele care se spuneau. Atunci au prins curaj cu toții și le-a
venit dorința de a fi și ei în stradă, mulți construindu-și
atunci biografii anticomuniste și anticeaușiste, pe care, de fapt,
nu le-au avut niciodată.
Cât despre
„eroismul revoluționarilor”, la care v-ați referit
dumneavoastră, eu am anumite rezerve. Au fost oameni care au fost
împușcați prin fereastră în timp ce erau în casă sau la birou,
au fost oameni împușcați în timp ce fugeau să se ascundă, au
fost oameni care au fost împușcați pentru că, din greșeală, au
văzut ceva sau pe cineva ce nu trebuiau să vadă, unii au fost
împușcați din ricoșeuri, practic, întâmplător, n-a vrut nimeni
să-i omoare, iar unii militari s-au împușcat între ei din prostie
și pentru că nu au fost instruiți pentru acest gen de evenimente
etc. Toți aceștia au fost declarați „eroi” și au primit toate
drepturile acordate prin lege eroilor. Eu cred că s-a demonetizat
tare calitatea de „erou”. Erou poți să fii doar atunci când ai
o realizare deosebită, ieșită din comun, fie pe timp de război,
sau de pace. Simpla prezență în stradă, sau faptul că ai dat foc
unei case, sau i-ai dat în cap unui soldat care-și făcea datoria
într-un anumit loc, faptul că ai omorât un milițian pe care tu
l-ai declarat, prin abuz, „terorist”, nu ar trebui să confere
calitatea de erou nimănui. Printr-o politizare excesivă și din
dorința puterii F.S.N.-iste de a se legitima și de a-și lărgi
cercul de aderenți, s-a făcut această inflație de „eroi”. Dar
toți acești „eroi” susțin sus și tare că în decembrie 1989
a avut loc o revoluție curată, că ei, cei din stradă, au făcut
totul, l-au dat jos pe Ceaușescu, au schimbat regimul, au dat
libertate, au introdus democrația etc. Pentru aceasta sunt utili
regimului politic, iar acesta îi plătește, îi susține și îi
folosește pentru perpetuarea minciunii și manipulării românilor.
Ei sunt, alături de profitorii regimului și de o parte a presei
corul asurzitor care face să nu se audă adevărul despre acele
evenimente sângeroase și antinaționale.
Marius
Albin Marinescu: Am urmărit și anul acesta
emisiuni de televiziune dedicate evenimentelor din decembrie 1989, în
care au venit numeroși invitați care au fost rugați să scoată
adevărul al lumină. Mie mi s-a părut că telespectatorii
obișnuiți, cei care nu sunt cunoscători ai evenimentelor, care nu
s-au preocupat de ele, nu au înțeles nimic și, după fiecare
asemenea emisiune, confuzia crește, în loc să se limpezească
apele.
Corvin Lupu:
Am văzut și eu câteva emisiuni de acest fel. Cele văzute de mine
au fost foarte slabe. Producătorii au adus laolaltă în emisiune
securiști, revoluționari cu acte, politicieni, foști consilieri
prezidențiali și propagandiști ai regimului euro-atlantic. I-au
adunat pe toți „cu lopata” și fiecare a prezentat lucrurile din
perspectivă proprie, politizând la maximum și contrazicându-se.
Securiștii vor continua să ascundă mizeriile pe care le-au făcut
în cursul marii trădări din acele evenimente, magistrații
militari vinovați că nu au rezolvat dosarele și au ascuns
adevărurile vor încerca să le îngroape în continuare, cadrele
din armată vor continua să-i acuze pe securiști și pe milițieni,
aceștia din urmă vor continua să-i acuze pe M.Ap.N.-iști, iar
„revoluționarii” vor continua să o țină pe a lor,
păstrându-și indemnizațiile și toate celelalte drepturi. Or,
avem de a face cu un eveniment istoric, cu un pronunțat caracter
militar și cu puternice implicații juridice. Când judecăm acest
eveniment, trebuie să lăsăm politica de o parte. Trebuie să
călcăm pe tărâmul istoriei, milităriei și dreptului. Societatea
nu se poate închista în păreri politice și să se limiteze la
ele. După politicieni, este bine numai ce fac ei, tot ce fac cei de
alte orientări este greșit, orice eveniment și fenomen care se
petrece în afara tezelor respectivei grupări politice nu este
important, sau este greșit, sau este dăunător, fiind demn doar de
a fi combătut. Ar trebui să înțelegem că pentru a devoala un
eveniment istoric trebuie să facem un exercițiu de eliberare de sub
chingile politicii. În caz contrar, manipularea va continua și va
dispărea o întreagă generație fără să înțeleagă ce li s-a
întâmplat. Cu alte cuvinte, vor muri proști!
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor, să revenim la
evoluția raporturilor Securității cu noua putere după arestarea
unor capi ai instituției, în 31 decembrie 1989, la care v-ați
referit.
Corvin Lupu:
Campania mediatică anti-Securitate, declanșată la amiaza zilei de
22 decembrie 1989, a avut urmări foarte importante. Ea a fost
declanșată din interesul evident al noii puteri de a acapara
puterea pe care o deținea Securitatea. Concomitent, în aceeași zi,
au fost arestați majoritatea ofițerilor Direcției a IV-a de
Contrainformații Militare, cei care monitorizau unitățile M.Ap.N.
Raportul de forțe se inversase și acum Armata „făcea jocurile”.
Trupele de Securitate fuseseră și ele preluate de M.Ap.N. și
militarilor acestei structuri importante li se dăduseră uniforme
M.Ap.N. Direcția a V-a a fost desființată, iar cadrele ei au fost
aspirate de alte structuri.
Ion Iliescu
nu avea încredere în Securitate. Acuzele grave de terorism și
crime, proferate împotriva Securității, făcute în contextul
stării de necesitate pe întregul cuprins al țării, comunicată în
numele lui Nicolae Ceaușescu, care nu mai avea, de fapt, puterea,
care a fost prelungită până în luna februarie 1990, i-a îngrozit
pe securiști și „i-a paralizat”. Oricare dintre ei se putea
aștepta să fie acuzat de terorism și împușcat.
În 26
decembrie 1989, „românul” Ion Iliescu a constituit o nouă
structură de pază a președintelui și a demnitarilor și l-a numit
în fruntea ei pe „românul” Naghi. Punctele cheie le-au preluat
minoritarii. Securitatea era paralizată. În primele luni după
instalarea noii puteri, cadrele de securitate veneau la serviciu, nu
făceau nimic în teren, făceau consemnări la birou, se informau
din presă și de la cunoștințe și încasau salariile.
În acest
timp, instituțiile administrative și economice importante ale
țării, societatea românească în ansamblul ei, erau acaparate de
oamenii serviciilor secrete străine. Mulți dintre cei care strigau
în stradă „Jos Securitatea!” nu aveau în vedere crimele
odioase comise de Securitate în anumite perioade, nici frica băgată
în oasele românilor în perioada ceaușistă, nici trădarea
jegoasă a lui Ceaușescu, timp de 20 de ani, nici trădarea țării
în decembrie 1989, prin pactizare cu serviciile secrete străine și
cu trădătorii din Armată și din Partidul Comunist, ci aveau în
vedere viitorul, în care România, rămasă fără „câini de
pază” să poată fi furată cărămidă cu cărămidă. Despre
unele din ororile Securității, cei care strigau „Jos
Securitatea!” nici nu știau, iar despre gravitatea rămânerii
țării fără sistem de apărare, nu pricepeau.
Cert este că
majoritatea acumulărilor țării din perioada în care protecția a
fost asigurată de Securitate a fost însușită chiar de securiști,
deci putem spune că au apărat țara decenii la rând pentru a-și
putea însuși roadele muncii românilor, în primul rând banii din
conturile țării pe care le administrau directorii de credit, care
erau absolut toți ofițeri de securitate. Avea și Armata situații
similare, dar mișca sume mult mai mici. Principalul director de
credit din M.Ap.N. era generalul Victor Athanasie Stănculescu,
răspunzător de exporturile de armament ale „Romtehnica” S.A.,
pe numele căruia erau deschise conturi ale statului român.
Marius Albin
Marinescu: Un moment interesant a fost
arestarea securiștilor…
Corvin Lupu:
Da. Arestarea unor ofițeri de securitate și plimbarea lor prin
închisori a avut mai multe temeiuri. Pe de o parte, acest fapt era
un unguent pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid
people”. Pe de altă parte, a fost o formă de presiune asupra
Securității. Generalul Militaru și-a asumat „represiunea”
împotriva Securității, în perioada 22 decembrie 1989-16 februarie
1990, „represiune” ulterior continuată de generalul Stănculescu
(16 februarie-15 iunie 1990). Ulterior, după negocieri și
„reabilitarea” ofițerilor de securitate în ansamblul lor, Ion
Iliescu va fi recunoscut de securiști ca fiind cel care i-a salvat,
iar ei îl vor susține pe parcursul tuturor celor trei mandate ale
sale. Aici avem de a face cu un alt paradox. Securitatea a fost
declarată instituție criminală și desființată, dar majoritatea
zdrobitoare a componenților ei, ofițeri, subofițeri, maiștri
militari și angajați civili au fost găsiți corespunzători pentru
a fi încadrați în noile servicii de informații, S.R.I., S.I.E.,
S.P.P., D.G.I.A., S.I.P.A., S.T.S. și în serviciile secrete ale
M.I.
Apoi,
domnule director, prezența securiștilor în închisori, alături de
diverși alți ofițeri superiori, alături de membri ai Comitetului
Politic Executiv, ai membrilor clanului Ceaușescu, ai altor persoane
importante care din diverse motive au ajuns în spatele gratiilor, a
fost o posibilitate de a se obține informații foarte prețioase
pentru noua putere. De asemenea, securiștii închiși, mai ales cei
cu funcții importante, au fost puși la adăpost de furia populară.
Prezența lor în închisori adormea „vigilența” celor care
începeau să aibă suspiciuni privitoare la cooperarea noii puteri
cu fosta Securitate și suspiciunea că, de fapt, Securitatea nu a
fost desființată, cum s-a spus, ci ea continuă să funcționeze,
cu mijloacele și rețelele pe care le avusese și înaintea
loviturii de stat. Acest lucru era de fapt marea realitate.
Marius Albin
Marinescu: Cum au suportat cadrele de
securitate presiunea pe care noua putere o punea asupra lor?
Corvin Lupu:
Greu. Foarte greu. Cel mai greu a fost pentru lucrătorii de la baza
Securității, care nu aveau informații despre ce se întâmplă la
vârf. Foarte puțini cunoșteau cooperarea ascunsă a șefilor
Securității cu noua putere, în care Securitate avea și
reprezentanți, cei mai cunoscuți de opinia publică fiind Dumitru
Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu sau Mihai Montanu. Cadrele de
securitate trăiau o mare frustrare. Ei susținuseră noua putere, îl
dărâmaseră pe Ceaușescu, încălcaseră grav legislația țării
și nu au făcut munca preventivă care ar fi făcut imposibilă
acțiunea provocatorilor străini, pătrunderea în România a unui
număr impresionant de agenți străini și declanșarea revoltei
populare. După toate acestea, au fost acuzați pe nedrept că l-ar
fi apărat pe Ceaușescu, că ar fi acționat împotriva poporului,
că ei sunt asasinii morților din stradă etc. Acest lucru era
foarte greu de suportat și în primele luni după 22 decembrie 1989
supărarea marii majorități a cadrelor de securitate a fost foarte
mare. Din această cauză, printre altele, în aceste prime luni de
după decembrie 1989, securiștii au sustras și/sau distrus o serie
de înscrisuri din arhiva centrală și documente din dosarele
operative aflate în lucru la diverse unități centrale și locale
ale D.S.S.
Marius Albin
Marinescu: Nu intra în obligațiile cadrelor
de securitate să distrugă documentele secrete?
Corvin Lupu:
Conform regulamentelor speciale ale Securității, în cazul în care
avea loc o lovitură de stat și inamicul străin prelua puterea,
direct sau prin intermediul trădătorilor interni, cum a fost cazul
în România, șeful D.S.S. era obligat să ordone distrugerea
arhivei Securității. Or, generalul Vlad nu a dat ordin pentru
Operațiunea „Jarul”, cum se numea ea codificat. În schimb, au
fost sustrase și/sau distruse o serie de arhive. Unele dosare s-au
sustras în scop de folosire ulterioară a lor, în șantaj și în
multe alte obiective. În 22 decembrie, din multe unități ale
Securității ofițerii scoteau dosare. În 22 decembrie 1989, arhiva
Direcției a V-a a Securității, care cuprindea dosarele privitoare
la toți demnitarii statului și la diplomați și rezidenți străini
aflați în contact cu demnitari români, aflată într-o clădire de
lângă fostul sediu al fostului C.C. al P.C.R., a fost ridicată și
încărcată în camioane și ascunsă într-un loc secret, după
care un ofițer M.Ap.N. a dat ordin de deschidere a focului de
artilerie asupra clădirii, cu tunurile de pe tancuri. Astfel, s-a
acreditat ideea că arhiva a dispărut în incendiu, dar, din păcate,
în acel incendiu au dispărut documente științifice și culturale
de o valoare inestimabilă ale Bibliotecii Centrale Universitare
„Carol I”, aflată în imediata vecinătate. S-a pierdut fondul
bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste
500.000 de volume, hărți rare și aproape 3.700 de manuscrise ale
unor personalități titanice ale culturii române, cum ar fi
Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade, Maiorescu… Se ştie
cine a dat ordin, cine a tras în bibliotecă, dar nu se vrea
adevărul. Degeaba a dat C.E.D.O. rezoluții. Militarii ţin un
jurnal de bord al unităţii în care sunt consemnate echipajele
tancurilor, ce muniţie s-a folosit, unde s-a tras.
Conspiratorii au prevăzut şi distrugerea Palatului Republicii şi
au luat toate operele de artă şi le-au ascuns la subsol, cu
intenția de a le sustrage. Cele din ipsos sau de marmură nu au fost
duse la subsol, pentru că erau erau prea grele. Executanții
ordinului de bombardare au fost avansați în grade și în funcții
mari.
Marius Albin
Marinescu: Cum a încercat Securitatea să
iasă din această situație de presiune uriașă pe care noua putere
o exercita împotriva ei?
Corvin Lupu:
Pe de o parte, cadrele de securitate au încercat, mai ales la nivel
central, să explice noii puteri cât de util este un serviciu de
informații și de securitate și să coopereze disciplinat, pe de
altă parte, au avut loc și acțiuni potrivnice noii puteri, făcute
„la disperare”. Acesta era modelul practicat de Securitate:
duplicitatea. Alt model nici nu știau să practice.
Marius Albin
Marinescu: Să înțeleg prin aceasta că
nivelul de performanță în Securitate era modest?
Corvin Lupu:
Nu vreau să spun că nivelul general al cadrelor din Securitate era
modest. Erau mulți ofițeri valoroși în aparatul de securitate.
Din punctul de vedere al instituției se performa, respectiv se
îndeplineau misiunile ordonate, dar asta se datora cu deosebire
legislației de atunci, controlului general al societății, care
permitea identificarea din fașă a oricărei acțiuni potrivnice
legislației și intereselor statului. Cu toate acestea, chiar
generalul Iulian Vlad a recunoscut într-un raport din 31 martie
1990, înaintat lui Ion Iliescu, că Securitatea era
deprofesionalizată și a accentuat în lungi pasaje această
realitate. Pentru cei interesați, memoriul a fost publicat de
istoricul Cristian Troncotă în ediția a II-a a cărții domniei
sale „Duplicitarii”.
Marius Albin
Marinescu: Știu că pe dumneavoastră s-au
supărat tare unii foști șefi ai fostei Securități, dar pe
generalul Vlad nu s-au supărat că i-a catalogat drept
deprofosionalizați?
Corvin Lupu:
Nu, pe generalul Vlad mulți foști securiști îl prezintă opiniei
publice ca pe un erou. Aceste aprecieri au o țintă precisă: dacă
generalul Vlad a fost erou, atunci Securitatea care l-a urmat
orbește, cu excepțiile de rigoare, a fost o sumă de eroi și
merită recunoștința poporului român și, eventual, scuze pentru
că, la un moment dat, unii români s-au îndoit de bunele sale
intenții și de realizările ei. În subsidiar, în cercuri închise
de ofițeri, generalul Vlad este și criticat pentru unele măsuri pe
care le-a luat și pentru altele, pe care nu le-a luat. La o
festivitate, respectiv la o întâlnire a unei promoții de
absolvenți ai fostei școli de ofițeri de securitate, un ofițer
superior s-a ridicat și i s-a adresat generalului Vlad cu apelativul
„Trădătorule!” Generalul Vlad a plecat, iar reuniunea a fost
compromisă.
Generalul
Vlad s-a supărat pe mine, după o relație bună care a durat
decenii la rând, pentru că am devoalat momentul istoric din
decembrie 1989. Înainte de apariția cărții mele Trădarea
Securității în decembrie 1989, generalul
Vlad nu a avut ieșiri publice privitoare la acele evenimente
istorice. Deloc. După apariția și răspândirea destul de mare a
cărții mele, a simțit nevoia să iasă și a organizat tot felul
de manifestări prin universități și biblioteci județene, cu
ajutorul fostei rețele a Direcției a I-a a D.S.S., care mai are
oameni peste tot în țară. La început a negat tot ce scria în
cartea mea, susținând că este falsă „de la un capăt la altul”
și cea mai urâtă carte care a ținut-o el în mână. Acum, după
un an, fiind un om cult, a înțeles că nu merge cu minciuna în
această formă și și-a nuanțat discursul. Recent, într-o
cuvântare ținută la Galați, a fost întrebat de un student dacă
în decembrie 1989 a fost revoluție
sau lovitură de stat.
Iulian Vlad a spus „Scurt: Nu a fost o revoluție! A fost o
lovitură de stat!” și a menționat că lovitura de stat s-a dat
„cu participarea Securității”. Eu am fost sigur că adevărul
promovat de mine în cărți va învinge, mai devreme sau mai târziu.
Problema „adevărului” este că puterea politică din România îl
respinge și continuă să afirme „tezele din decembrie” ale lui
Iliescu&Co.
Marius Albin
Marinescu: Ce făceau ofițerii de securitate
în închisoare?
Corvin Lupu:
Făceau ceea ce știau ei să facă: adunau informații și exercitau
presiuni împotriva noii puteri pentru a fi eliberați și repuși în
drepturi. Colonelul Filip Teodorescu, arestat în 22 decembrie 1989,
a fost numit prim-adjunct al directorului S.R.I., în primăvara
anului 1990 și a mai rămas în penitenciar timp de încă un an de
zile. De acolo, îmbrăcat în zeghe, semna numirea de directori ai
structurilor județene de resort și dădea ordine rețelelor. După
numărul mare de parteneri de celulă pe care i-a avut, toți
deținuți „de lux”, foști conducători ai țării, ofițeri
superiori de diverse arme etc., desigur că prezența lui Filip
Teodorescu în penitenciar a avut rațiuni informative importante.
Așa se explică faptul că a mai fost necesar ca Filip Teodorescu să
rămână deghizat în deținut timp de peste un an de zile, el
fiind, de fapt, prim-adjunct al directorului S.R.I.
Un caz
interesant este cel al lt. col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al
șefului Securității Județului Timiș. A fost arestat în 22
decembrie 1989 și eliberat a doua zi pentru a fi trimis în diverse
misiuni secrete. Apoi, a fost readus în penitenciar, în 17 ianuarie
1990, și băgat în celula în care era încarcerat colonelul Petre
Moraru, fost adjunct al Inspectorului General al Miliției, generalul
Constantin Nuță, care respectase legislația în vigoare și
ordinele comandanților săi (Ceaușescu, Milea, Nuță), fapt pentru
care era pe cea mai neagră dintre liste, fiind asasinat în celulă
în ziua de 31 ianuarie 1990. Imediat după moartea lui Petre Moraru,
despre care oficial s-a spus că s-ar fi sinucis prin spânzurare,
lt.col. Gheorghe Atudoroaie a fost eliberat, reangajat, a ajuns
general, șef de diviziune în S.R.I. și în alte funcții
importante, ajungând să dețină toate dosarele de cadre ale
S.R.I.-ului pro-sovietic din era Măgureanu și a contribuit la
recuperarea în activitate a unui mare număr de foști ofițeri de
securitate.
În
penitenciar și generalul Vlad a fost consultat în legătură cu
reorganizarea serviciilor secrete românești, a dat numeroase
sfaturi noilor servicii secrete și a fost operat de colecist în
cele mai bune condiții. Când a ieșit din închisoare și m-a
vizitat la Sibiu, era într-o stare fizică bună și mânca un regim
normal. Toți securiștii au fost tratați ca parteneri ai noii
puteri, fără nici o asemănare cu tratamentul aplicat de securitate
adversarilor politici din perioada dictaturii iudeo-bolșevice. Radu
Tinu și el fost adjunct al șefului Securității Timiș și-a
permis din penitenciar chiar să-l amenințe voalat pe generalul
Stănculescu, cu ocazia uneia din scrisorile în care îi cerea să-l
elibereze. De asemenea, făcea presiuni și aluzii de șantaj la
adresa procurorului general adjunct al României, care era și șeful
Procuraturilor Militare, generalul de justiție militară Gheorghe
Diaconescu.
Oricum am
privi lucrurile, prezența unor ofițeri de securitate în
penitenciare, ofițeri care au reprezentat un procent foarte mic
raportat la totalul efectivelor instituției, pe de o parte, a fost o
acțiune necesară creării unei imagini false, mimându-se
desființarea Securității și crearea unui nou regim politic
democratic și uman lipsit de poliție politică. Din acest punct de
vedere, am putea conchide că niște securiști au fost plimbați
prin închisoare pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit
”stupid people”!
Pe de altă
parte, cum am mai spus, ținând în închisori „grei” ai
Securității, precum Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Teodorescu și
alții, Securitatea, „calul nărăvaș”, cum o numise Ceaușescu,
era „îmblânzită” și adusă, pentru moment la lanțul
F.S.N.-ului. Ulterior, serviciile de informații se vor elibera de
acest „lanț” și își vor crește mereu puterea, depășind-o
pe cea a politicienilor, controlând ele întreaga societate, scăpând
ele de controlul societății, care, de fapt, este imposibil de
efectuat și atingându-și propriile aspirații, cele pe care
Ceaușescu nu a vrut niciodată să li le ofere.
(Va urma)
A
consemnat Marius Albin Marinescu
Articolul
anterior: Adevăruri
pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la
gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu
Tags:
asasinarea
generalului Milea Aurel
Rogojan colonel
Constantin Rotaru director al I.C.E. „Dunărea”
colonelul
Filip Teodorescu D.G.I.A.
Direcția
a IV-a de Contrainformații Militare
generalii
Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu
generalul
de justiție militară Gheorghe Diaconescu I.C.E. „Dunărea”
interviu
profesorul Corvin Lupu Ion
Ilici Iliescu lt.
col. Gheorghe Atudoroaie
Operațiunea
„Jarul” profesorul
Corvin Lupu „Justițiarul”
S.I.E.
S.I.P.A.
S.P.P.
S.R.I.
S.T.S.
Securitatea
în evenimentele din decembrie 1989
trădarea
generalului Gușă trădarea
generalului Vlad
3 Comments
- Dan Cristian Ionescu
Posted decembrie 22, 2016
at 5:41 AM
Il rog pe dl. Corvin
Lupu, care cred ca stie ca il apreciez, sa nu se supere daca postez
aici textul de mai jos, pentru a ma putea duce linistit sa ma culc:
RUȘINE SĂ ÎȚI FIE,
MARE PARTE A POPORULUI ROMÂN!
Este ora 5 dimineața –
dar nu de asta să îți fie rușine, nu este vina ta. Eu sînt
extrem de obosit. Astăzi (adică de fapt ieri), am făcut un efort
pe care nu speram să-l reușesc, dar l-am reușit. Mi-am îndeplinit
datoria de a mă duce în Piața Universității, acolo unde armata
(ceea care ucisese revoluționarii), comemora moartea acestora, cu
uniforme de gală, muzică de fanfară și coroane de flori. M-am
bucurat să reîntîlnesc cîțiva dintre foștii colegi de idealuri
(din București, sau veniți din Timișoara ori din altă parte a
țării). Am prins și ceremonia de la Sala Dalles, la crucea lui
Mihai Gîtlan, primul tînăr ucis în București, fiul prietenului
meu, Ion Gîtlan. Apoi, s-a întîmplat să ne întîlnim și cîțiva
dintre scriitorii interziși în România, făcînd schimb de opinii,
dar și de cărți. Într-un tîrziu, am ajuns acasă înghețat de
frig, rupt de oboseală și mort de foame. Dar să nu îți fie
rușine pentru așa ceva, căci nici asta nu este vina ta.
Cind am vazut însă ca
au fost postate listele cu noii parlamentari, mi-a trecut foamea!
Căci tu, popor român, ducîndu-te la vot, ai trimis din nou în
parlament trădătorii țării ori, neducîndu-te la vot, ai
împiedicat intrarea în parlament a patrioților! Da, mă refer la
faptul ca electoratul român a retrimis în parlament (pe lîngă
mulți din cei cu probleme penale) pe cei care au votat legea nr.
217/2015. O sa spuneți că am o obsesie cu această lege – nu, nu
este o obsesie! Pentru mine este un punct de referința. Să votezi
această lege, înseamnă să batjocorești istoria acestui popor,
să-i batjocorești eroii, să falsifici istoria Țării, înseamnă
că o mînă de trădători de țară au îngenuncheat un întreg
popor în fața dușmanilor săi! Dar iată ca poporul i-a retrimis
pe mulți în parlament! Cu așa popor, așa conducători!
Am scris că am venit
înghețat – m-am încălzit, am scris că am venit flamînd – nu
mi-a trecut, fiindcă uite, de fapt mi-a trecut foamea și nu pot
mînca, am scris ca am venit obosit – aceasta este explicația
pentru situația incompletă pe care o prezint mai jos.
Fără nici o ordine
alfabetică, fară a separa pe partide (fiindcă mulți și-au
schimbat apartenența politică) și fără a evidenția separat pe
cele două camere (fiindcă și aici au fost schimbări de la o
cameră la alta), vă dau numele a 80 de trădători de țară pe
care POPORUL i-a retrimis în parlament (menționez că în această
listă nu intră reprezentanții minorităților naționale,
obișnuielnic trădători).
Deci.
Silistru Doina,
Andronescu Ecaterina, Deneș Ioan, Bădălău Niculae, Rotaru Ion,
Bodog Florian-Dorel, Crețu Gabriela, Federovici Doina-Elena, Moga
Nicolae, Nicolae Șerban, Fifor Mihai-Viorel, Pop Gheorghe, Arcaș
Viorel, Corlățean Titus, Movilă Petru, Tomac Eugen, Calotă
Florică Ică, Avram Constantin, Cătăniciu Steluța-Gustica, Florea
Damian, Gavrilescu Grațiela Leocadia, Gerea Andrei-Dominic (unul
dintre cei 3 inițiatori ai legii!), Alexe Costel, Andronache
Gabriel, Cherecheș Florică, Cozmanciuc Corneliu-Mugurel, Cupșa
Ioan, Dobre Victor-Paul, Gheorghe Andrei Daniel, Gheorghe Tinel,
Ionescu George, Nicoară Romeo-Florin, Nicolăescu Gheorghe Eugen,
Palăr Ionel, Turcan Raluca, Tușa Adriana Diana, Varga Vasile, Voicu
Mihai Alexandru, Zamfir Daniel-Cătălin, Bănicioiu Nicolae,
Bejinariu Eugen, Birchall Anna, Bucura-Oprescu Simona, Buicu
Corneliu-Florin, Căprar Dorel-Gheorghe, Ciocan Dan, Ciofu
Tamara-Dorina, Ciolacu Ion-Marcel, Ciuhodaru Tudor, Dîrzu Ioan,
Dobre Mircea-Titus, Dragnea Nicolae-Liviu, Drăghici Mircea Gheorghe,
Găină Mihăiță, Iancu Iulian, Iordache Florin, Itu Cornel, Marica
Petru-Sorin, Matei Călin-Vasile-Andrei, Mocioalcă Ion, Moldovan
Carmen-Ileana, Munteanu Ioan, Nicolicea Eugen, Nistor Laurențiu,
Nosa Iuliu, Pană Adriana-Doina, Petric Octavian, Plumb Rovana, Pop
Georgian, Rădulescu Cătălin-Marian, Roșca Lucreția, Solomon
Adrian, Stativă Irinel-Ioan, Stănescu Alexandru, Steriu
Valeriu-Andrei, Șimon Gheorghe, Șova Lucian, Ștefan Viorel, Tudose
Mihai, Vlase Petru Gabriel, Weber Mihai.
Iată 80 de nume de
trădători de neam și țară pe care poporul i-a trimis din nou în
parlament să își continue programul. Dar, repet, fără mijloacele
necesare și frînt de oboseală, eu am reușit să identific doar
aceste 80 de nume. Sper ca cineva cu mai multe abilități, cu mai
multe informații și cu mai multă răbdare, să ne poată oferi
tabloul complet. Deocamdată, eu am sentimentul datoriei împlinite –
motiv pentru care cred că este cazul să dorm vreo 24 de ore. Ceea
ce vă zic și vouă: românii, dormiți liniștiți, are cine să
vegheze pentru voi – parlamentul!
- Dec
Posted decembrie 23, 2016 at 12:22 AM
Felicitari domnule profesor! Abia
astept urmatorul serial!; ne luminati pus si simplu.
- Jan Valjean
Posted decembrie 23, 2016 at 10:40 AM
Dle. Dan Cristian Ionescu, de ce
lipseste din lista dv. de tradatori numele lui Traian Basescu? Nu
trebuia sa-l treceti pe prima poz. pe acest ticalos, securist si
tradator ?
Posted by justiţiarul
în 3 ianuarie 2017
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în
discuția noastră trecută ați menționat scurt că, după 22
decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la lanț” și ați
menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă
din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire
din strânsura „lanțului”.
Corvin Lupu:
La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate
părea fără ieșire. Comandanții Securității erau în
închisoare. Chiar dacă li se promitea că situația lor se va
rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în drept la
pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de
securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își
va consolida puterea și își va crea alte structuri informative
bazate pe cadre din M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei
vor fi sacrificați și abandonați în mâna fioroasă a străzii,
dornică de răzbunări.
Ofițerul de
securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost
colonelul Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de
disident. El fusese trimis ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și
retras de la post, sub motivația de a fi fost agent al serviciilor
de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie 1989, a fost
ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un
loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul
generalului Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care
l-a făcut „disident”, apt pentru funcția înaltă de
prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a primit-o în seara
de 27 decembrie 1989.
Mulți
observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un
joc dublu, „la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un
capăt”, cel al eliminării lui Ceaușescu și al constituirii unei
noi puteri dorită de marile puteri. În acest timp, așa cum arăt,
Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei de încredere,
pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua
putere, pe care dorea să o controleze.
Marius Albin
Marinescu: Această aspirație este tipică
tuturor serviciilor de informații. În cea mai mare parte a Lumii,
în epoca contemporană, a existat o luptă între conducerea
politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la
noi. Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei
alte discuții.
Corvin Lupu:
În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în
Piața Victoriei din București, la care participanții au acuzat
noua putere că nu pedepsește vinovații pentru crimele de la
„revoluție” și au cerut anularea decretului de abolire a
pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu
moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989.
Conducerea F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A
vorbit Petre Roman, care a repetat că noul guvern va conduce doar o
scurtă perioadă de timp, asigurând alimentarea și încălzirea
populației până la alegerile libere pe care le va organiza, după
care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit și
Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească
strada. A luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar
unii au strigat „Jos Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii
acestei răzmerițe? Poporul încă nu era supărat pe noua
conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze
nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la
liber și oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici.
Poporul știa atunci că Iliescu&Co stau puțin la conducere,
organizează alegeri libere și pleacă. Practic, securiștii erau
singura categorie socială de mari nemulțumiți și frustrați de
faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl
trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață
nemulțumirile formulate erau întreținute de fosta Securitate. După
cuvântarea lui Iliescu, are loc o încercare de „lovitură de
teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu, trece de partea
demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă
mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!”
Pentru ca trecerea lui de partea străzii să fie legitimată,
colonelul Dumitru Mazilu rostește cu convingere lozinca: „Moarte
securiștilor!” Prin acest gest, el a abandonat tabăra
F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un
semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi
participanți la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau
zgomotos în favoarea grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au
înclinat balanța în favoarea „marelui Ilici”.
După puțin
timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a
anunțat demisia din funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care,
cu viclenia și falsitatea-i cunoscute, a declarat că regretă
demisia colegului său. După încă 16 zile, Dumitru Mazilu și-a
anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea, domnule
director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost
în misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte
securiștilor!”, a fost respectat ulterior de mulți colegi de
breaslă și sistemul controlat de servicii l-a menținut în poziția
de profesor universitar și conducător de doctorate la Academia de
Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru Mazilu a
eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să
caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi:
arătându-și utilitatea pentru noul regim și încercând să aducă
grupul Iliescu în dificultate cât mai mare, pentru a-l determina să
apeleze la serviciile Securității și să-l determine să permită
acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența pe
care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.
Marius Albin
Marinescu: Oare cine să fi fost miile de
oameni care au venit în Piața Victoriei cu întârziere, pe finalul
demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu
Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?
Corvin Lupu:
Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile
de luptători sovietici pătrunși în România cu complicitatea
Securității, Direcției de Informații a Armatei și a
Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea evenimentelor din
decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în
octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai
Caraman, pe atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman,
recuperat definitiv de serviciile secrete franceze, a solicitat
ambasadorului U.R.S.S., Evgheni Tjajelnikov, să-și retragă
efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a declarat că le
va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au
rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director,
ce alte nevoi l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească
menținerea luptătorilor sovietici în România, altele decât
menținerea la putere, în condițiile în care noile servicii
secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele
fostei Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în
majoritate proveniți din R.S.S. Moldovenească și din zonele
românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori de limbă română.
Marius Albin
Marinescu: Oricum, și această demonstrație
din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat tot sub fluturul drapelelor
României cu stema decupată.
Corvin Lupu:
Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul
Arhivei Securității, a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era
un eveniment. El inspira deopotrivă respect și teamă. De regulă,
cerea să i se aducă unele dosare la birou, nu mergea personal la
arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat să i se aducă
dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat la
biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a
pus dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a
rămas alături de generalul Vlad, pregătit să-i pună la
dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie de hârtie și-a făcut
anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei din care
răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de
atunci a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie,
generalul Vlad a notat: „decuparea stemei”… Este cert că
generalul Vlad s-a pregătit temeinic și din timp pentru
evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…
Marius Albin
Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat
ascunși acești luptători sovietici?
Corvin Lupu:
În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale
M.I. În mod normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției”
și ale mineriadei din 13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă
s-ar dori aflarea adevărului, s-ar ancheta și această chestiune.
Ar trebui anchetați cei din Comandamentul Serviciilor Armatei care
erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât și
ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort
de la toate instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au
încazarmat pe sovietici și pe mineri trăiesc și ar trebui să fie
audiați. Nu se poate ca toată lumea să mintă. Acești ofițeri de
intendență știau exact câte porții suplimentare de mâncare au
livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu
vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente
ale țării.
Marius Albin
Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se
cerceteze acest fapt?
Corvin Lupu:
Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră.
Trădătorii și criminalii din decembrie 1989 și din perioada
următoare s-au perpetuat la putere, sunt profitorii prăbușirii
României și nu vor să răscolească propria mizerie. Pe de altă
parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există
independență în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii
compromiși în mizeria evenimentelor din decembrie 1989 și de după
aceea, inclusiv în lanțul de crime politice care s-au săvârșit
în România post-ceaușistă au fost promovați în grade și în
funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari,
protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost
gestionate de cei vinovați de crimele revoluției și de complicii
lor. Sper că îmi dați voie să exprim părerea mea că și
asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În acest
moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului
șef al Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în
cazarea, hrănirea și echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în
București, ca și în alte orașe, cu misiuni speciale, inclusiv a
minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei mai mulți ani,
dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de
impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din
decembrie 1989 și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de
la Voinea? El va da opiniei publice doar informații false, sau
trunchiate, toate menite să ascundă adevărul evenimentelor,
eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între
timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.
Vedeți
dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se
cerceta cine i-a omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii
aceia ar fi persoanele importante în evenimente. Posibil să se afle
adevărul ar fi doar dacă recunoașterea acestuia ar fi ordonată de
consilierii de la Washington, cei care conduc armata și serviciile
noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare, vor
mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și
vinovății care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii
evenimentelor sunt morți etc.
Nu vedeți,
domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie
1989, principalii vinovați, cei care conduceau România și
controlau absolut tot sistemul, președintele și prim-ministrul,
respectiv Iliescu și Roman, susțin cu tupeul extraordinar care-i
caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au nici o implicare
și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul
M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu
are nimic să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate
pentru a deruta opinia publică, aducând aminte de faptul că el
însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după cum știți, el a
fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990, era
încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea
minerilor. Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a
aprobat personal Planul de evacuare a Pieței
Universității. Cumnatul său, colonelul
Dimitrie („Kuki”) Borislavski a fost unul dintre cei care i-au
condus pe mineri și pe cei îmbrăcați în ținută de mineri la
obiectivele care au fost atacate de aceștia, Universitate, sediul
P.N.Ț.C.D. etc.
Acest tupeu
nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai
să nu mai dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu
și Roman nu sunt români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014,
Iliescu a scris o carte de amintiri în care continuă seria
minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la faptul că bunicul său
evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia teza
falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să
menționeze nimic de mama sa care era țigancă din neamul
căldărarilor și nici de a doua soție a tatălui său, care era
tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului „rege”
al țiganilor, Ion Cioabă.
În aceste
condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și
necontrolați de „sistemul ticăloșit” și care mai avem și un
pic de curaj, să scriem adevărul despre acele evenimente. Din acest
punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria. Dacă se dorește,
cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele, în
acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea
informațiilor din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie
Botoș, cel care a primit dosarul „revoluției” spre rezolvare,
sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a convins cu ani în urmă și
l-am angajat la mine la facultate să conducă un program masteral de
studii de securitate, unic în țară, numit Securitate
judiciară, restricționat pentru civili, în
care masteranzii învățau în principal chiar această problemă a
transformării informației în probă. Le-am predat și eu ore
acestor masteranzi de la Securitate judiciară.
Marius Albin
Marinescu: Cine erau acești masteranzi?
Corvin Lupu:
Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar
vrea să afle adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar
trebui să înceapă cu începutul și să cerceteze cine a permis ca
mii de agenți străini să intre în România și să se deplaseze
nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze
cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze
România, apoi să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii,
lăsându-le pe mâna străzii, inclusiv a unor infractori de drept
comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R., cine a dat foc, cine i-a
ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii dintre cei din
stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria
conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar
trebui să aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de
la premisa că tot ce s-a făcut împotriva vechiului regim este bine
și tot ce s-a făcut respectându-se legile de atunci este rău.
Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum fac magistrații
noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în
comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar
inexistentă. De aceea este ticăloșit regimul actual și trebuie
reformat, altfel crapă! Crăpăm toți odată cu el…
Marius Albin
Marinescu: Să revenim la evenimentele din
1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul
regim pe oamenii ei?
Corvin Lupu:
Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul
că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a
generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să
răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din
calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul
dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus
la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează
pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În
același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de
generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în
perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și
doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu
sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care
îi deconspirase. Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese
ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai
multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare
parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice,
dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un
adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni
„teroriste”.
Modalitatea
de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de
Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există
informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează
să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate
erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști.
Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea
informația că în respectivele locuri acționează teroriști și
li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai
multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că
într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil
în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am
găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea
plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen
ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele
vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și
dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu
este suficientă pentru a argumenta științific existența unui
asemenea proiect. Este cert că în primele două zile după
arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au
avut ca unul din scopurile principale și compromiterea,
neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui
Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca,
Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea.
Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de
fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit
crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea
stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea
„necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține
poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în
care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe
posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de
necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.
Marius Albin
Marinescu: Starea de necesitate a fost
decretată de Ceaușescu.
Corvin Lupu:
Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic,
Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de
comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști,
cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al
conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva
oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.
Marius Albin
Marinescu: Acest gen de diversiune la care
v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.
Corvin Lupu:
Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost
folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de
locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir,
de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că
Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu
a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col.
Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la
Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii
puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui
Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor
Terestre „Nicolae Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu
Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau
telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii
Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al
U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe
milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea
M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a
spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și
în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre
ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați,
arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul,
cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.
Marius Albin
Marinescu: Cu securiștii se războiau mai
puțin.
Corvin Lupu:
La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor
între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat
acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care
a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui
Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași
loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în
toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea
mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu
la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de
criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra
Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia
din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea
de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul
fantasmagoriilor. În toată țara, sub pretextul pericolului pe care
îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu
trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre
adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui
Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și
punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a
fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și
față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în
vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele
cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele
canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau
drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de
mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și
alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au
fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în
frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer
etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și
a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR
„Liberă”, Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au
luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura
împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a
mărit exponențial.
A doua zi,
pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din
Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de
Securitate.
În orice
caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu
și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat,
țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu
scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în
acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a
tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs
uriașele daune materiale etc.
Marius Albin
Marinescu: Aici cred că ați atins un punct
important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că
răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22
decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu,
Brucan, Roman, Militaru etc.
Corvin Lupu:
Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații
despre ororile comise în România în primele zile de după 22
decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22
și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde
nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa în
care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a
blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a
tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze
poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și
din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt
luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și
a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost
gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii
Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad. Degeaba au apăsat
Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între
etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l
scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din
acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au
neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la
începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența
reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion
Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu
șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici
Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale
acelei zile memorabile.
Marius Albin
Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la
numirea generalului Militaru?
Corvin Lupu:
Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De
altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea
lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns
generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat
principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost
asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar”
Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la
televiziune în acele zile, erijând-u-se în reprezentant al
Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia
sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai
Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru
ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în
acele momente.
Marius Albin
Marinescu: Nu cumva șeful Securității era
cel mai important?
Corvin Lupu:
Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui
Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a
predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea
Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut
mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică
de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a
continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în
31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare
cu multe semnificații ascunse.
Marius Albin
Marinescu: V-am întrerupt.
Corvin Lupu:
Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul
Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a
declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de
ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de
sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul
colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au
refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost
oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe
cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a
avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică
bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de
informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul
român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu
este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a
furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al
Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în
care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a
D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne
povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la
Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se
lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și
mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă… În ciuda relației cu
sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în
evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui
Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre
rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6,
reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie
română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate,
ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la
București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent
britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l
numească la Ministerul Economiei.
Pe această
linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28
decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul
britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.
Marius Albin
Marinescu: Poate relatați acest moment
foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe
cititorii noștri.
Corvin Lupu:
Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM
compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31
de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor,
Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41
ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord,
a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu
destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul
aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se
ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat
detectat de radare. Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub
pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în
mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare
număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge
pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul
britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter
la ziarul britanic „Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să
schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul
avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul
evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai
mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți
agenți britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a
acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R.
Agenții britanici au locuit în Hotelul „Intercontinental”. Nu
puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția
autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au
desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după
care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi.
La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de gl.
Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în
planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50
km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea
Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa,
la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni. M.Ap.N.
și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda
solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și
obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni
sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae
Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să
dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației
Militare. Gl. Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de
Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este
cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice,
el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după
cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului
românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete
britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și
trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului
1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții.
Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații
din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la
evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate,
într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera
lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată
cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.
Marius Albin
Marinescu: Interesant.
Corvin Lupu:
Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul
discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii
noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în
lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel
din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16
februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din
funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost
operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici
unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste
manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru
Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă
în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit.
C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu
extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru
stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc
multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea
lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia
societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor
puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub
control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost
dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a
acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din
funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12
februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a
fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției
conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună,
au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din
funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică.
Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de
locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi,
care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a
Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990,
C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului
Militaru.
Dar cea mai
mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost
manifestația din Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15
iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care
ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața
Universității și au declarat-o zonă liberă de neo-comunism, ceea
ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării.
Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință,
care nu făceau parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință
de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei
Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de
marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică
împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I.,
în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei
Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe
privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.
Până la
publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din
primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost
implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor
evenimente din Piața Universității.
După
înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de
colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața
Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea
este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia
sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la
două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii
Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii
Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase,
viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat
de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al
Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian
Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți
alți „piețari” activi.
Ca urmare a
evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării
și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării,
colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu
prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu
reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a
rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor
securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între
Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major
General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus
că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public,
inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de
securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a
orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată
a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în
spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut
teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele
principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după
arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o
recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion
Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști,
acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22
decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție”
și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente.
În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau
lovituri, aruncând vina unii pe alții.
Încheierea
„cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei
Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări
de a încheia manifestația continuă din Piața Universității.
Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a
propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai
1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației,
dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion
Iliescu.
Implicat în
fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de
securitate, care a influențat o serie de grupuri și asociații de
revoluționari, care au creat diversiuni, care au continuat
manifestația și după ce Iliescu a fost ales cu majoritate
zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în
spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență
și au devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au
compromis demonstranții pașnici și, pe de altă parte, l-au adus
în mare dificultate pe Iliescu, „obligându-l” să apeleze la
foștii securiști și la mineri și să admită că trebuie să-i
reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile
servicii. Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă
voinței lui Ion Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața
Universității, pentru a descuraja în viitor astfel de acțiuni de
stradă și a fost de folos și foștilor securiști, în efortul lor
de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.
Violențele
din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității
de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au
„îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata,
poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și
să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși
era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în
străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi
cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu
nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții
Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au
fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți,
alții arestați și întemnițați.
Una dintre
mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste
noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața
Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit
căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De
altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă,
regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării
Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și
națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o
legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească.
(Va urma)
A
consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Tags:
agentul
britanic Ian Henry Perry fotoreporter la ziarul britanic „Sunday
Times” Aurel
Dragomir locotenent-colonel comandant al Garnizoanei Sibiu
căpitanul
Mihai Lupoi colaboraționism
cu sovieticii colonelul
Dimitrie („Kuki”) Borislavski colonelul
Dumitru Mazilu colonelul
Filip Teodorescu Comitetul
de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.)
Corvin
Lupu despre Securitate Evgheni
Tjajelnikov ambasador U.R.S.S. Gelu
Voican-Voiculescu generalul
Iulian Vlad generalul
Mihai Caraman generalul
Ștefan Alexie interviu
profesorul Corvin Lupu Ion
Iliescu bunic evreu Vasili Ivanovici lt.
col. Mircea Lomnășan Marian
Munteanu Petre
Roman Securitate
judiciară Securitate
ministrul Militaru și generalul Logofătu U.M.
01512 Sibiu
Posted by justiţiarul
12 ianuarie 2017
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, din
discuția noastră de până acum, printre multe altele, tragem
concluzia că Securitatea a fost implicată în toate operațiunile,
în tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și după aceea. Așa
să fie?
Corvin Lupu:
Da, domnule director. Ca și astăzi, cu trei decenii în urmă
serviciile secrete erau implicate în supravegherea evenimentelor
care se petreceau în întreaga societate și a tuturor persoanelor
care aveau un rol în societate și puteau influența gândirea sau
acțiunea altor persoane. Toate instituțiile din țară aveau, ca și
astăzi, ofițeri de obiectiv, știau primii toate inițiativele pe
care trebuiau să le susțină sau să le deturneze, în funcție de
deciziile șefilor. Când îi auziți pe unii foști sau actuali
ofițeri de informații că afirmă că Securitatea nu ar fi știut
ce se întâmplă, că nu ar fi fost implicați, că nu au nici un
amestec etc., să nu-i credeți! În momentul în care le scăpa
ceva, era deranj mare! Se făceau anchete, se verifica dacă s-a
încălcat consemnul, dacă a fost neglijență în serviciu, dacă
rețeaua a transmis informații deformate etc.
În finalul
discuției noastre trecute, am vorbit despre fenomenul Piața
Universității. Un asemenea fenomen de amploare, petrecut în
centrul capitalei, în perioada 22 aprilie-15 iunie 1990, deci timp
de aproape două luni, nu putea să aibă loc fără ca serviciile să
fie acolo, implicate din plin, cu atât mai mult cu cât era vorba
despre intenția declarată a unor mase mari de oameni de a răsturna
conducerea țării, fie ea și ilegitimă. Apoi, au fost implicați
agenți ai mai multor servicii de informații. Era o chestiune
importantă. Era vorba de cine va stăpâni România, o țară dintre
cele mai bogate din Europa, ale cărei evoluții post-ceaușiste
deschideau larg perspectiva corporațiilor internaționale de a o
transforma în colonie, din punctul occidental de vedere și mai era
vorba de perspectiva nedorită de agentura sovietică de a pierde din
nou influența în această țară, care fusese arondată în zona de
influență a Kremlinului, la sfârșitul celui de al doilea război
mondial, iar după 18-20 de ani Dej și Ceaușescu au făcut-o
independentă. Or, tratatele între Aliații învingători în al
doilea război mondial au fost semnate pentru
eternitate, nu pentru o perioadă determinată
de timp. De aceea, în anul 2014, în Rusia, a fost postat pe
internet un interviu al președintelui Vladimir Putin care a făcut
referiri explicite la înțelegerile Aliaților de după al doilea
război mondial privitoare la sferele de influență și a exprimat
clar ideea: „noi vrem înapoi ceea ce este al nostru”. Textul
interviului a fost tradus de un traducător al M.Ap.N. și l-am
primit și eu. Între timp, căutându-l și găsindu-l în arhivă,
am constatat că a fost șters de administratorii site-urilor, care
sunt cei care asigură cenzura internetului în societatea
„democratică” și „liberă” creată de actualul regim
politic euro-atlantic.
Marius Albin
Marinescu: Ați ajuns într-un punct foarte
important. Numeroși analiști politici de pe multe meridiane spun că
este foarte posibil ca în viitorul apropiat S.U.A. să rediscute cu
Federația Rusă aceste probleme, ceea ce interesează mult România.
Corvin Lupu:
Roata istoriei se învârte mereu. Eu nu pot spune ce urmează să se
întâmple. Pot, eventual, să știu ce a fost și ce este astăzi.
Cert este că românii au fost mințiți mult și când li s-a spus
că politica de integrare euro-atlantică este un proces ireversibil.
Nu, domnule director, nimic în istorie nu este ireversibil. Totul
are față și verso. Unii dintre cei care au fost împuterniciți să
conducă România și care au vorbit despre ireversibilitatea
politicii de integrare euro-atlantică nici măcar nu se rușinează,
nu-și cer scuze de la poporul român pe care l-au mințit în mod
repetat. De la Petre Roman, Andrei Pleșu, Emil Constantinescu,
Traian Băsescu, chiar și Iliescu, la „deontologii” regimului
euro-atlantic, foști consilieri prezidențiali propagandiști
penibili, la „marii” intelectuali manipulatori, Tismăneanu,
Liiceanu, soroșișto-brucaniștii din G.D.S. și mulți alții.
D
|
Silviu
Brucan și George Sörös în ianuarie 1990, când au înființat
Grupul de Dialog Social.
|
R
|
Silviu
Brucan (Saul Bruckner) și Gabriel Liiceanu
|
Cei care, la
așa numita „revoluție”, au trecut prin stradă/au stat în
stradă/au acționat în stradă și care sunt siguri că ei știu ce
s-a întâmplat pentru că au fost acolo în calitate de
manifestanți/demonstranți/privitori/cunoștințe cu alții asemenea
afirmă că au văzut totul și știu totul. Nu, domnule director,
stând s-au acționând în stradă, într-un colț dintr-un anumit
oraș, NU
înțelegi fondul unor evenimente complexe cum sunt loviturile de
stat sau operațiunile rezultate din acțiunile concertate ale mai
multor servicii secrete. Dacă toți cei din stradă ar fi atât de
geniali și ar înțelege totul, ar fi nenorocire, pentru că
popoarele nu ar mai putea fi manipulate și stăpânite de
diriguitorii Lumii. A stăpâni popoarele Lumii, șapte miliarde de
oameni, este cea mai grea problemă a politicii mondiale. Oamenii din
stradă sunt utili pentru conducători doar atâta timp cât pot fi
manipulați, sau cât timp cu ajutorul prezenței/acțiunii lor în
stradă pot fi manipulate alte grupuri de oameni, cum ar fi
telespectatorii, de exemplu. Un număr mare de oameni care solicită
în stradă un anumit lucru, fie el cât de ilegal sau dăunător,
poate să justifice și să dea legitimitate oricărei ilegitimități.
Interpretând politic, orice acțiune cât de ilegală și de
distrugătoare pentru popoare și pentru statele care le diriguiesc
poate fi interpretată drept un act de eroism. Cu toate acestea, sunt
mulți participanți la evenimentele despre care am povestit noi,
cele din decembrie 1989, din Piața Universității, din
aprilie-iunie 1990, sau de la mineriada din 13-15 iunie 1990, care
susțin sus și tare că ei știu totul pentru că au fost acolo.
Contrazic, nu le vine să creadă că fără ca ei să simtă,
alături de ei, se întâmplau lucruri importante etc. Acești
ignoranți sunt și ei utili manipulatorilor și folosiți împotriva
celor care devoalează operațiuni, scot la lumină adevăruri și
devin incomozi. În această situație, acești participanți la
evenimente devin un cor care pe alocuri ajunge asurzitor și
acoperă glasurile incomode pentru putere, în ansamblu, sau pentru
componente ale ei. Iar când acești pioni participanți, obțin și
importante drepturi materiale, cum a fost cazul cu răniții, urmașii
morților și cu cei cu „contribuții foarte importante” în
decembrie 1989, atunci glasul lor devine și mai sonor.
Deci așa,
domnule director, serviciile secrete sunt prezente la toate
manifestările importante din societate. Astăzi, mai mult decât în
anii 1989-1990, serviciile s-au perfecționat, s-au
supra-dimensionat, au achiziționat tehnică extrem de performantă,
încât chiar nu le scapă nimic.
Marius Albin
Marinescu: Vă referiți la S.R.I.?
Corvin Lupu:
Nu numai la S.R.I., ci și la S.I.E., care are rezidenți în toate
instituțiile din interiorul României. Nu poți să culegi
informații externe privitoare la România, dacă nu stăpânești
informativ interiorul țării. Desigur, toate celelalte servicii de
informații, al M.I., S.P.P.-ul, S.T.S.-ul, ca și D.G.I.A.,
sunt dotate și foarte eficiente. Eu cred și sper că ele vor
sluji țara cu devotament și în situații dramatice, nu vor mai
trăda cum au făcut-o conducătorii din fosta Securitate și din
fosta D.I.A., în perioada ceaușistă. Desigur, actualele servicii
de informații acționează, cel puțin deocamdată, în cadrul creat
de Comunitatea Informativă a N.A.T.O., sub coordonare străină și
cu prezența în România a unor consilieri și „șefi de stații”
care le supraveghează, le îndrumă și, uneori, le ordonă. Prin
intermediul serviciilor comandă și D.N.A., o parte a Înaltei Curți
de Casație și Justiție și alte structuri, care sunt instituții
mult mai mult politice decât juridice. Magistrații nu pot să-și
ocupe funcțiile fără avizul S.R.I. sau dacă avizul se ridică.
Totdeauna puterea o deține cel care te avizează și care îți
propune revocarea.
Domnule
director, eu fac afirmații grave, dar adevărate. Ca profesor
universitar, ca redactor șef de reviste și în mai multe alte
calități pe care le-am deținut pe parcursul vieții, am simțit
totdeauna obligația de a spune adevărul, cu orice preț! Și pentru
adevăr am avut de suferit și cred că o să mai am, dar nu vreau să
vă vorbesc astăzi despre aceste aspecte.
Revin.
România nu mai este nici suverană și nici independentă. Din acest
punct de vedere, Constituția nu
mai corespunde realității politice actuale. Ea ar trebui modificată
și, în textul care precizează în mod fals că România este o
țară suverană și independentă, ar trebui precizat că statul
român trebuie să acționeze pentru ca să atingă obiectivul ca
România să devină din nou suverană și independentă.
Marius Albin
Marinescu: Domnule profesor, știu câteva din
aspectele la care vă referiți, respectiv câteva din necazurile pe
care le-ați avut. Dar ați fost un învingător, și cu evreii și
cu fostul rector Oprean și cu alții din „sistemul ticăloșit”.
Și eu am luptat mult pentru adevăr și m-am trezit împroșcat cu
minciuni pentru compromiterea mea sau târât prin tribunale din
cauza celor scrise de mine sau de colegii mei la adresa
infractorilor, în special a celor cu „gulere albe”. Nu
aveam bani pentru cohorte de avocați, fiindcă trebuia să mă judec
prin toată țara în zeci de procese de calomnie prin presă cu
oameni puternici și bogați, deranjați de adevărurile
dureroase publicate în rețeaua de presă „Justițiarul”. Am
învățat autodidact Dreptul penal ca să mă pot apăra în
instanțe și mi-am câștigat singur toate procesele prin proba
verității. Haideți să revenim și să ne spuneți cum au evoluat
serviciile secrete după mineriada din 13-15 iunie 1990?
Corvin Lupu:
Mineriada a fost o zdruncinare foarte puternică a societății
românești. Ea i-a trezit la realitate și pe unii cetățeni care
mai credeau în democrația propovăduită de „emanați”. În
același timp, mineriada i-a radicalizat și i-a fidelizat pe mulți
dintre susținătorii lui Ion Iliescu, iar societatea a rămas
scindată pentru foarte mulți ani înainte. În acest context, ca
urmare a „încheierii păcii” între fosta Securitate și Ion
Iliescu&Co, foștii securiști au reintrat în activitate intens
și au reluat penetrarea societății, acordând prioritate
partidelor politice „istorice”, foștilor legionari,
intelectualilor, bisericilor de toate confesiunile. La asta se
pricepeau cel mai bine și în acest domeniu, al poliției politice,
dețineau o arhivă bogată, putând porni fără handicap orice
investigație și penetrare informativă. Desigur, au monitorizat
atent și F.S.N.-ul.
În această
perioadă, iunie 1990 – august/septembrie 1991, serviciile
românești au rămas racordate la cooperarea cu serviciile sovietice
de informații. Consilier pentru Apărare, Siguranță Națională și
Ordine Publică a fost generalul Ioan Talpeș, care a coordonat
activitatea tuturor serviciilor, până în 1992, când a fost
înlocuit de generalul Vasile Ionel, fost agent G.R.U. în România.
S.R.I.-ul nu l-a agreat deloc pe Talpeș și nici nu i-a lăsat acces
în nucleul vital al serviciului.
Începând
din primăvara anului 1990, relațiile dintre Ion Iliescu și Mihail
Gorbaciov, au intrat într-un con de umbră, sfârșind prin a se
răci, la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie
1991. Aceasta s-a datorat faptului că în 19 august 1991 Ion Iliescu
a purtat o convorbire telefonică cu prim-ministrul sovietic Ghenadi
Ianaev, politicianul cel mai important dintre puciști. Cei doi
fuseseră colegi de studii la Moscova. Iliescu a fost singurul șef
de stat din lume care i-a felicitat pe puciștii sovietici, de
orientare conservatoare stalinist-brejnievistă, pentru că au
organizat și au dat puci-ul din acea zi și l-au doborât de la
putere pe Mihail Gorbaciov. Prin această atitudine a lui Ion
Iliescu, s-a dovedit din nou că cine a trădat o dată, trădează
și a doua oară. Ceaușeștii l-au susținut și l-au promovat pe
Iliescu până la nivelul de secretar al C.C. al P.C.R., iar
Gorbaciov l-a făcut președintele României.
După
această convorbire telefonică, Ion Iliescu a fost identificat ca
fiind un susținător al liniei politice conservatoare, cea pe care a
cunoscut-o direct în anii studiilor de la Moscova, linia politică
agreată de anturajul său din Uniunea Sovietică, de prietenii de
care era legat din anii ’50. Linia politică a lui Ianaev propunea
menținerea controlului sovietic asupra zonei de influență, iar
Iliescu vedea în aceasta asigurarea securității naționale a
României într-o formă de continuitate. Această imagine de
conservator comunist a lui Iliescu l-a dezamăgit pe Gorbaciov care
credea că Iliescu este un perestroikist devotat, dar a dezamăgit și
pe noua „stea” a politicii Rusiei, naționalistul rus Boris
Elțân, care, ulterior, l-a ținut pe Iliescu „la distanță”,
până la sfârșitul prematur al mandatului său prezidențial, în
1999. Vladimir Putin, președinte începând din 1999, la rândul său
naționalist rus, bineînțeles, în sensul bun al cuvântului, nu
l-a agreat nici el pe Iliescu.
Marius Albin
Marinescu: Am observat remarca dumneavoastră
„…bineînțeles, în sensul bun al cuvântului…”, pentru a vă
delimita de globaliștii care interpretează fals și susțin că a
fi naționalist este ceva rău, ceva condamnabil, ceva împotriva
democrației. Oare de ce l-a părăsit Iliescu pe Gorbaciov, cel care
îl promovase la conducerea României?
Corvin Lupu:
Iliescu l-a părăsit pe Gorbaciov, poate, convins că liderii
comuniști conservatori se vor menține la putere, iar Gorbaciov era
terminat politic. Apoi, vedeți că printre cei șase lideri care au
preluat conducerea U.R.S.S. cu ocazia puci-ului, era și președintele
K.G.B., Vladimir Kriucikov. Acest lucru a dat consistență
puci-ului. Alături de el, au participat la puci prim-ministrul,
vicepreședintele U.R.S.S., ministrul de Interne și ministrul
Apărării. Deci, puciștii erau oameni cu nume și cu funcții
foarte grele, ceea ce le dădea credibilitate. Dar nu toate
structurile K.G.B.-ului, ale Armatei și ale Miliției au fost de
partea conservatorilor. Cea mai importantă forță militară care
i-a combătut pe conservatori a fost aviația militară, comandată
de mareșalul Pavel Grachov, cu ale sale trupe de desant, cele care
i-au și arestat pe puciști.
Naționaliștii
au ajuns să reprezinte o forță politică și populară consistentă
în societatea din Rusia. După 1917, poporul rus a ajuns sub
stăpânirea autocrată a evreilor bolșevici, care l-au asuprit
cumplit. Rușii au fost cei prigoniți, aruncați în gulag, iar
minoritarii, în frunte cu evreii, au preluat conducerea societății.
Acest lucru a durat foarte multă vreme. În 1964, când ucraineanul
Hrușciov a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, a ajuns
secretar general mareșalul Leonid Ilici Brejnev, care era etnic rus.
Dar el nu a înlăturat minoritățile naționale din numeroasele
structuri politice, administrative și militare ale U.R.S.S. Era un
conservator care milita pentru internaționalismul proletar, foarte
asemănător cu globalizarea evreiască din zona occidentală de
influență. Internaționaliștii se bazau mult pe minorități,
propovăduind răspândirea comunismului pe tot Globul. Naționaliștii
ruși, care militau pentru o Rusie a rușilor, au fost cei care, sub
conducerea lui Boris Elțân și a mareșalului Pavel Grachov, i-au
înlăturat pe conservatori de la putere, l-au împins pe Gorbaciov
„pe linie moartă” și au eliberat Federația Rusă de sub
stăpânirea suprastructurii numită Uniunea Sovietică, cea care a
și fost desființată oficial, în 23 decembrie 1991. Aș mai spune
că eu cred că pe Iliescu l-a influențat și colegialitatea cu
pucistul Ghenadi Ianaev și, poate, conținutul convorbirii lor
telefonice cu acesta, din 19 august 1991, când Ianaev era încă
sigur de reușita puci-ului și de menținerea la putere.
Cu toate că
relațiile lor s-au răcit, în anul 2010, Gorbaciov a venit la
București și a apărut public alături de Ion Iliescu, inclusiv la
televiziune. În România se cristalizase ideea loviturii de stat din
decembrie 1989 și Gorbaciov venise să ne mai mintă o dată și să
ne spună că a fost revoluție curată și că U.R.S.S. nu a avut
nici o implicare.
Marius Albin
Marinescu: În anul 2010 ați publicat și
dumneavoastră cartea „România în decembrie 1989. De la revolta
populară la lovitura de stat”, care a oferit numeroase
clarificări.
Corvin Lupu:
Da. Prin înfrângerea puciștilor, Federația Rusă s-a eliberat de
sub stăpânirea Uniunii Sovietice, care obliga Rusia să-și pună
la bătaie toate bogățiile pentru a întreține celelalte
paisprezece republici unionale care, după accentuarea crizei în
U.R.S.S., încheiau fiecare an financiar „în roșu”. După opt
ani, abia, căderea P.I.B.-ului Rusiei s-a oprit, iar apoi, după
preluarea președinției de către Vladimir Putin, Dimitri Medvedev
și noua echipă foarte puternică și profesionistă, timp de 15
ani, Rusia s-a dezvoltat și a crescut din punct de vedere
organizatoric, administrativ, economic și militar. Conflictele din
Ucraina și redeschiderea Războiului rece, au condus și la acele
sancțiuni împotriva Rusiei, care sunt văzute de o mare parte a
Rusiei și nu numai, ca un sabotaj al Occidentului, dar Rusia merge
mai departe. Dar statele din U.E., poate cu excepția Germaniei, au
fost și ele grav afectate de sancțiunile impuse de Rusia. Între
acestea se află și România. În fine, este o altă discuție și
vă propun să ne oprim.
(Va urma)
A
consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Tags:
„România
în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”
Corvin Lupu
Boris
Elțân și mareșalul Pavel Grachov
Corvin
Lupu despre Securitate
generalul
Ioan Talpeș
generalul
Vasile Ionel agent G.R.U.
interviu
profesorul Corvin Lupu
mareșalul
Leonid Ilici Brejnev
Mihail
Gorbaciov și Ion Iliescu
pucistul
Ghenadi Ianaev
Vladimir
Kriucikov președintele K.G.B.
Vladimir
Putin și Dimitri Medvedev
Posted by justițiarul
28 ianuarie 2017
Marius Albin Marinescu:
Reluăm discuția noastră de ultima oară. Atunci, aproape de
final v-am întrerupt. Vorbeați despre răcirea relațiilor
româno-sovietice începând cu primăvara anului 1990. Poate ne mai
spuneți ceva.
Corvin Lupu: Prima parte
a anului 1990 a fost foarte grea pentru președintele Ion Iliescu.
Problematica de securitate în condițiile desființării Tratatului
de la Varșovia, ale conflictului româno-maghiar acutizat de
evenimentele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, ale conflictului
cu Securitatea, continuat și după înființarea oficială a S.R.I,
în condițiile de criză create de fenomenul Piața Universității,
în cele ale alegerilor din mai 1990, ale mineriadei din 13-15 iunie,
toate acestea și altele au fost momente care au creat o multitudine
de probleme lui Ion Iliescu.
Pe lângă acestea,
Iliescu spera ca U.R.S.S. să continue să controleze sfera ei de
influență din centrul și estul Europei, iar România să fie sub
protecția Moscovei. Pentru aceasta, atât Iliescu, cât și
serviciile de informații, au făcut eforturi, în direcția bunei
colaborări cu sovieticii. În fruntea armatei, poliției și
serviciilor de informații au fost numiți oameni devotați relației
cu U.R.S.S.: la Statul Major General, generalul Vasile Ionel, la
S.R.I., director Măgureanu, prim-adjunct Filip Teodorescu, la
S.I.E., director a fost numit generalul Mihai Caraman, la M.I.
generalul Jean Moldoveanu, securist evreu, dovedit ca agent sovietic.
Astfel de oameni au fost plasați peste tot, în punctele „cheie”
ale societății românești.
Atât conducerea
României, cât și conducerea Uniunii Sovietice doreau încheierea
unui tratat politic bilateral care să clarifice relațiile
româno-sovietice. Liderii români doreau să obțină protecția
sovietică avută în primele două decenii de „lagăr sovietic”,
din perioada de dinaintea promovării politicii de independență de
către Dej și Ceaușescu. Liderii de la Kremlin doreau să-și
consolideze influența politică și informativă în România, chiar
dacă erau dispuși să cedeze o mare parte din influența economică
Occidentului. Gorbaciov dorea și recunoașterea de către
România a apartenenței la Uniunea Sovietică a teritoriilor
românești ocupate în vara anului 1940: nordul Bucovinei, Basarabia
și Ținutul Herța, adică dorea să se prevadă explicit în tratat
recunoașterea frontierelor dintre cele două țări, așa cum erau
ele la ora semnării tratatului. Dacă ar fi obținut aceste
obiective politico-diplomatice în raporturile cu România, Gorbaciov
și-ar fi consolidat imaginea și puterea la Moscova, unde era tot
mai mult contestat, cu deosebire de către adversarii săi
conservatori staliniști, dar și de către naționaliști, mai ales
la nivelul instituțiilor de putere și al Partidului Comunist.
Iliescu și-a dat seama
că acest tratat este un act de trădare națională și că semnarea
lui îi va compromite cariera și, implicit, puterea, la care el,
care nu are copii, ținea mai mult decât la orice pe această lume.
De aceea el a și ezitat, a tras mult de timp, ca să mă exprim așa,
până a „ajuns cuțitul la os”, în primăvara anului 1991. În
5 aprilie 1991, în vinerea dinaintea Paștilor, vinerea „Mare”,
la Moscova, Ion Iliescu a semnat împreună cu Mihail Gorbaciov
Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciție între
România şi U.R.S.S., care prevedea recunoașterea de către
România a frontierelor existente, deci a apartenenței fostelor ei
teritorii la Uniunea Sovietică. Prin semnarea documentului de către
Ion Iliescu, România devenea singura țară din centrul și estul
Europei care avea un tratat cu U.R.S.S., în noile condiții
geopolitice configurate de Acordul din Malta (2-3 decembrie
1989).
Semnarea tratatului
româno-sovietic a fost urmată de o întâlnire în doi a lui Mihail
Gorbaciov și Ion Iliescu. Stenograma întâlnirii a fost publicată,
după mulți ani, în presa noastră (Stenograma discuției Mihail
Gorbaciov – Ion Iliescu, Moscova, 5 aprilie 1991, în „Ziua”,
17 noiembrie 2004). În cadrul acestei întâlniri, printre altele,
Mihail Gorbaciov, care dăduse faliment cu linia sa politică și se
afla „pe ultima sută”, a declarat: „Occidentul vrea să ne
pună pe butuci şi pe noi, şi pe voi, pentru ca după aceea să ne
cumpere totul pe nimic”, la care Ion Iliescu a replicat: „forţele
duşmănoase interne şi externe cooperează.”
Marius Albin
Marinescu: Cred că este foarte importantă această discuție. Ea
dovedește că Ion Iliescu era informat și conștient de pericolul
pierderii de către România și români a bazei materiale a
societății, a resurselor naturale și a tot ceea ce au acaparat
străinii în țara noastră, „pe nimic”, cum spunea Gorbaciov.
Corvin Lupu: Exact.
Marius Albin Marinescu:
Și cu toate că a fost conștient de aceste lucruri în mandatul
său prezidențial din 2000-2004, a lăsat să se înstrăineze o
mare parte din avuția națională și nouă ne spunea și el și
prim-ministrul Adrian Năstase că este bine să le dăm străinilor
tot ce ne cer!
Corvin Lupu: Conducătorii
(anti-)României argumentau cu necesitatea de a ceda economia și
suveranitatea în schimbul aderării. În România nu s-au pus
niciodată „pe masă” toate condițiile pe care urma să le
îndeplinim și prețul efectiv pe care urma să-l plătim. Totul
trebuie să aibă un preț cunoscut și acceptat. Nimic nu trebuie
făcut în istorie „cu orice preț”. Sunt și prețuri
falimentare. Din păcate conducătorii nu vor fi judecați și
pedepsiți decât de istorici și, sperăm, pe lumea cealaltă, deși,
poate, înainte de a da socoteală pe lumea cealaltă, ar fi trebuit
să dea socoteală și pe lumea aceasta. Din păcate, o prea mare
parte a opiniei publice nu conștientizează că ceea ce s-a pierdut
este foarte greu reparabil sau, în parte, ireparabil, afectate fiind
generațiile viitoare, inclusiv copiii care încă nu s-au născut și
care au fost, în timpul generației noastre, pur și simplu jefuiți,
nu numai de bunuri materiale, de resurse naturale, de pământ etc.,
dar poporul român a pierdut o mare parte a zestrei sale genetice
superioare, prin exodul de valori fără precedent în istorie și
s-au creat premisele ca românii să ajungă în curând o etnie
minoritară într-o țară majoritar țigănească. Acest exod de
valori ridicate prin efortul României a fost determinat cu multă
abilitate de către planificatori, prin ecranarea șanselor de care
aveau românii nevoie în țara lor.
Marius Albin Marinescu:
Să revenim la Tratatul dintre România și U.R.S.S.
Corvin Lupu: Imediat după
semnarea tratatului, Partidul Comunist din Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească a salutat călduros acest eveniment
româno-sovietic. Secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guțu, a declarat că
documentul încheiat de către președinții Iliescu şi Gorbaciov a
înlăturat posibilitatea „odiosului” scenariu al unirii
Republicii Moldova cu România.
În același timp, în
articolul patru al tratatului se prevedea ca România și U.R.S.S. să
nu adere la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia,
ceea ce ar fi eliminat posibilitatea aderării României la N.A.T.O.
Or, poporul român, în mare parte, ca urmare a influenței
extraordinare a mesajelor transmise de posturile occidentale de
radio, care au fost foarte iubite de români, credea atunci că o
eventuală aderare a României la structurile occidentale ar însemna
accesul nostru în Sfântul Rai. Din acest punct de vedere, așa cum
am mai spus, eu cred că aderarea la structurile euro-atlantice a
fost o etapă deosebit de utilă experienței istorice a poporului
român. Ea trebuia parcursă, în ciuda pierderilor uriașe suferite
de România.
Marius Albin Marinescu:
Există analiști care au apreciat că aceste pierderi au depășit
pierderile României în cele două războaie mondiale, plus
cutremurul din 1977.
Corvin Lupu: Am văzut și
eu acele evaluări. Știu că profesorul universitar Ilie Șerbănescu,
fost ministru al Economiei, a făcut calcule privitor la această
chestiune. În vara anului trecut, mi-a povestit cum l-au dat afară
de la TV „Antena-3” pentru că a avut discursuri apreciate a fi
fost „antisistem”.
Revenind la discuția
anterioară, Ion Iliescu era îngrijorat de desființarea Tratatului
de la Varșovia, care se produsese practic cu o lună și două zile
mai devreme de semnarea tratatului, desființare care avea să se
legalizeze printr-un act final, în iulie 1991, la Praga. România a
fost ultima țară care a semnat desființarea Tratatului de la
Varșovia. Plecaseră toți și mai rămăsesem numai noi! Pentru
Iliescu, tratatul cu sovieticii avea menirea de a compensa deficitul
de securitate pe care îl declanșase desființarea Tratatului de la
Varșovia. Ion Iliescu vedea securitatea României asigurată tot
alături de Uniunea Sovietică, el având cunoștință de
configurarea sferelor de influență, care, o spun din nou, au fost
încheiate pentru eternitate și instinctul îl trimitea tot la
Moscova.
Pentru a deveni lege și
a intra în circuitul de drept internațional, tratatul trebuia
aprobat în Parlament. Prim-ministrul de atunci, Petre Roman, susține
ca s-ar fi opus ratificării tratatului de către Parlament și l-ar
fi convins în acest sens și pe Ion Iliescu. Cel care s-a opus
categoric tratatului a fost Corneliu Mănescu, care era președintele
Comisiei de politică externă a Senatului României. Într-o
discuție purtată cu președintele de atunci al Senatului, Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu a spus că ratificarea tratatului
înseamnă recunoașterea neapartenenței la România a teritoriilor
ocupate de sovietici în vara anului 1940, ceea ce i se părea
inacceptabil, cu toate că el a avut relații foarte strânse cu
diplomația sovietică, principalul motiv pentru care a fost
marginalizat de Ceaușescu.
După
ce tratatul româno-sovietic nu a putut fost ratificat și
Parlamentul a încheiat sesiunea parlamentară 1990-1991 și puciul
din 19-21 august 1991 a eșuat în parte, partea sovietică a fost
nemulțumită. Gorbaciov știa că Iliescu avea toată puterea în
mână.
Ulterior, Ion Iliescu a
făcut însă un alt gest care a compensat în favoarea Moscovei
faptul că tratatul nu a fost ratificat. Mă refer la faptul că la
doar câteva ore după ce, la 27 august 1991, Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească și-a declarat independența, Ion Iliescu
a recunoscut Moldova ca stat suveran și independent. Gestul are două
conotații. Ion Iliescu și susținătorii lui au afirmat că prin
aceasta România a recunoscut ieșirea Republicii Moldova de sub
tutela Moscovei, pas înainte pe calea reunificării cu România. În
același timp, unii patrioți români, de pe ambele maluri ale
Prutului au interpretat gestul conducerii României ca pe unul
inspirat de Moscova și îndreptat împotriva „podului cu flori”
și a voinței multor români de reunire a Moldovei de peste Prut cu
România. Recunoașterea Moldovei ca stat suveran și independent
semnifica recunoașterea României că acest teritoriu nu aparține
României. Patrioții români de la baza societății, așteptau ca
Iliescu să proclame unirea Republicii Moldova cu România.
Cert este că în cei 26
de ani trecuți de la aceste evenimente, forțele potrivnice unirii
românilor de pe cele două maluri ale Prutului au fost totdeauna mai
puternice. Cei 180 de ani de stăpânire rusească și sovietică
asupra Basarabiei au produs efecte care nu pot fi ignorate. Politica
de „dare a ceasului înapoi” este greu de realizat și nu are
doar urmări pozitive, cel puțin în această etapă a istoriei.
Lucrurile se pot schimba, în viitor, dacă cele două supraputeri,
Rusia și, mai ales, S.U.A. vor duce o politică de sprijinire a unei
Europe a națiunilor, care să repună etniile majoritare în
drepturi prioritare, în cadrul unor state suverane, așa cum se
prevede în proiectul european al președintelui Donald Trump.
În orice caz, orice
efort pe această linie a unificării Republicii Moldova cu România,
așa cum am mai spus în altă discuție a noastră, nu trebuie făcut
în adversitate cu Rusia, ci doar alături de Rusia. Românii
unioniști din Moldova vor avea șanse să fie ascultați și
sprijiniți doar ca aliați ai Rusiei, în nici un caz ca adversari
ai ei. Linia lor politică actuală, de adversitate față de Rusia,
este defectuoasă și nu are șanse de izbândă. Din contră, poate
fi chiar factor de risc pentru securitatea Moldovei.
Marius Albin Marinescu:
Cum s-au poziționat serviciile secrete față de acest tratat
româno-sovietic din 1991?
Corvin Lupu: Serviciile
secrete l-au informat pe Ion Iliescu că în rândul parlamentarilor,
cu deosebire în rândul celor din Comisia de politică externă,
există reticențe față de semnarea tratatului și că va fi greu
ca el să treacă. Acești parlamentari care se opuneau ratificării
erau de părere că semnarea tratatului nu era oportună până când
nu se limpezea situația Uniunii Sovietice, care scârțâia din
toate încheieturile și se afla în pragul dezmembrării, eveniment
care s-a întâmplat, după cum am arătat, în luna decembrie a
aceluiași an.
În septembrie 1991, în
conducerea de la București se cristalizaseră în F.S.N. două
tendințe diferite și opuse: gruparea lui Ion Iliescu, de sorginte
moscovită și gruparea lui Petre Roman, care dorea să ducă România
în brațele Occidentului. Amândouă grupările erau sub
influență/control evreiesc. Adversitatea celor doi foști aliați a
devenit mare. Astfel, F.S.N.-ul s-a desfăcut în două grupări,
P.D.S.R. și P.D., iar fesenismul s-a perpetuat, umbrind partidele
istorice, penetrate de noile servicii și de fosta agentură a fostei
Securități, infiltrată printre rândurile vechilor militanți ai
partidelor. Partidele istorice au decăzut și pentru că și-au
deturnat propriile lor foste linii politice remarcabile, promovate la
timpul potrivit. Țărăniștii au uitat de fostul lor naționalism
sănătos și l-au abandonat, iar liberalii au abandonat total
doctrina prin care, o lungă perioadă istorică, au obținut cele
mai mari succese ale lor și ale României: „Prin noi înșine!”
Abandonându-și doctrina tradițională, partidele istorice au
„sângerat” continuu, îndreptându-se spre o moarte destul de
rapidă, mă refer la țărăniști și la P.S.D.R.-ul lui Sergiu
Cunescu și spre o moarte lentă a liberalilor, care au sfârșit
prin a se topi în marea familie a popularilor europeni, iar apoi,
după căsătoria contra naturii cu P.D.L., astăzi din liberali mai
rămânând doar denumirea partidului și multă mediocritate și
fripturism.
Ca urmare a acestei
scindări din F.S.N., președintele Iliescu, care ajunsese să fie
foarte tare susținut de fosta Securitate, a organizat o nouă
mineriadă, prin care a înlăturat de la putere întregul guvern
Petre Roman și l-a înlocuit cu un „guvernul meu”, ca să
folosesc un termen la modă în mass-media românească din anul
recent încheiat, guvern condus de Theodor Stolojan, personaj agreat
de Iliescu și alcătuit din același aluat.
Marius Albin Marinescu:
Cum au ajuns ofițerii fostei Securități să-l agreeze și să-l
susțină pe Ion Iliescu, după ce acesta i-a etichetat ca fiind
„teroriști”, „criminali”, „ceaușiști” etc., după ce
le-a condamnat unii dintre conducători, i-a pus sub cizma M.Ap.N.,
iar pe unii i-a dat afară?
Corvin Lupu: Cu multă
abilitate, Ion Iliescu a reușit, încă din anul 1990, să dea
impresia securiștilor că el i-a salvat de la moartea pe care le-a
pregătit-o generalul Militaru și alți conducători din M.Ap.N., că
el i-a scos din pușcării, că el i-a repus în muncă în noile
servicii de informații, că el le-a redat privilegiile etc. Aceasta
i-a îmbunat pe securiști și i-a făcut să-l susțină. Nu trebuie
să neglijăm nici tendința generală tradițională a militarilor
de a se alinia în spatele lui Vodă. Asta până la un punct, pentru
că, din când în când, ei îl elimină pe Vodă, într-un fel, sau
în altul, respectiv prin moarte, prin înlăturare brutală fără
să-l ucidă, sau mai subtil, prin mijloace „acoperite”.
Ceaușescu, Cuza-Vodă și Emil Constantinescu sunt exemple pentru
fiecare din cele trei variante. Emil Constantinescu (Kazbich) ne-a
spus că l-a „învins Securitatea”, ceea ce este real.
În orice caz,
evenimentele din anul 1991, au găsit România poziționată șubred,
cu o conducere contestată în Occident, ca urmare a mineriadelor și
a eforturilor lui Ion Iliescu de a nu părăsi „barca” Moscovei.
(Va urma)
A
consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele
anterioare:
Tags:
Alexandru
Bârlădeanu
articol
Corvin Lupu
Corneliu
Mănescu
Corvin
Lupu despre Securitate
Corvin
Lupu interviu Justițiarul
F.S.N.
președintele Iliescu
Ilie
Șerbănescu pierderile României
Mihail
Gorbaciov Ion Iliescu tratat 5 aprilie 1991
Stenograma
discuţiei Mihail Gorbaciov – Ion Iliescu
Posted by justițiarul
Anul 1992 a
amplificat debusolarea României. Lipsa de perspective de moment,
pentru asigurarea securității României prin poziționarea alături
de Federația Rusă era o realitate care producea îngrijorare în
rândul conducerii filo-moscovite de la București. La această
îngrijorare se adăuga presiunea exercitată de Occident, datorită
nemulțumirii față de faptul că nu reușiseră încă decât
lichidarea unei părți din economia României, dar nu și acapararea
marilor întreprinderi și a resurselor naturale ale țării.
Tratatul de
la Varșovia se desființase, iar Uniunea Sovietică se dezmembrase.
Oligarhii evrei se aruncaseră ca niște păsări de pradă asupra
Rusiei, profitând de frământările din interiorul puterii de la
Kremlin și de starea de beție cvazi-constantă în care se găsea
președintele Elțân. În ciuda atașamentului său vechi și
puternic, față de Rusia, Ion Iliescu nu se mai simțea în
siguranță sub umbrela acestei puteri aflată în criză.
În aceste
condiții, după mai multe tatonări, mesaje și întâlniri ale unor
înalți demnitari români cu conducători ai N.A.T.O., în februarie
1992, a avut loc vizita la București a secretarului general al
organizației, Manfred Woerner. Când s-a ajuns la discutarea
perspectivei aderării României la N.A.T.O., secretarul general a
declarat deschis că acest lucru nu va fi posibil atâta timp cât în
fruntea serviciilor române de informații se află agenți ai K.G.B.
și atâta timp cât România nu predă serviciilor occidentale
rețelele de agenți răspândite în lumea occidentală.
Ca urmare a
solicitărilor lui Manfred Woerner, pe parcursul anului 1992 au fost
eliberați din funcție prim-adjunctul directorului S.R.I., col.
Filip Teodorescu, care coordona rețelele operative ale serviciului
și gl. Mihai Caraman, dovedit încă din anii 1970 ca fiind agent al
K.G.B. și cunoscut ca atare și la Washington. În același timp, el
a fost un colaborator important al serviciilor secrete franceze,
motiv pentru care fusese susținut și de Petre Roman să devină
director al spionajului românesc. În fruntea S.I.E. a fost numit
generalul M.Ap.N. Ioan Talpeș, persoană agreată la Washington,
încă de pe timpul regimului ceaușist. Virgil Măgureanu (Imre
Asztalosz) a fost acceptat în continuare, deși era fost agent
sovietic, datorită faptului că era minoritar etnic și pentru că a
făcut constant favoruri de punere la dispoziția S.U.A. și a
agenților serviciilor evreiești a unor informații și documente
secrete.
Operațiunea
de livrare către unii dintre foștii adversari ai României de pe
frontul invizibil a rețelelor și multor documente secrete a fost,
de fapt, un act de trădare a intereselor profunde ale țării.
Fiecare țară care-și apără interesele își apără și
secretele, indiferent de schimbările de orientare ideologică și de
alianțe. Ideologia și alianțele sunt trecătoare, se schimbă
periodic, dar interesele profunde ale țării ar trebui să rămână
perpetue, să nu fie scoase la mezat și să fie livrate vrac, în
schimbul unor interese trecătoare, de moment istoric. Așa au
procedat mereu în istorie statele care au reușit să-și conserve
puterea și odată cu ea interesele. Totul trebuie să aibă un preț
și sunt secrete adânci ale statului, care-i conferă acestuia multă
putere, care nu ar trebui negociate cu nimeni, pentru nici un motiv.
Celor interesați să afle mai multe despre aceste frământări ale
serviciilor române de informații externe, le recomand cartea
colonelului (r) Cornel Nemeți, Ultimul curier
ilegal. Amintirile unui spion român, o carte
vastă, care prezintă partea vizibilă a aisbergului care a însemnat
fenomenul trecerii S.I.E. din subordinea României în cea a
Occidentului, fenomen care, după cum este cunoscut, s-a întâmplat
și cu toate celelalte servicii secrete din România.
În anul
1993, a fost inițiat în România programul Mil-to-Mil, program de
cooperare în domeniul apărării cu Statele Unite ale Americii și
s-a înființat o echipă de legătură între U.S. Forces Command
Europe (EUCOM) și armata română. O mulțime de ofițeri ai armatei
române, inclusiv de informații militare au fost invitați în
S.U.A. și așezați pe șinele noii direcții de orientare
politico-militară a României. Adoptând această nouă orientare
politică, armata și serviciile secrete n-au mai conservat linia
național-românească promovată înainte de 1989. De altfel,
propaganda noului regim, susținută de conducătorii de etnii
minoritare ai României, a făcut ca ideea de „patriotism” să
fie asimilată comunismului și securismului, iar prin abuz de
interpretare lingvistică, termenii de „național” și
„naționalism” au primit conotații negative. Prin exces de
discriminare pozitivă,
minoritățile naționale au preluat întâietatea în societate, în
domeniul promovării în societate, în publicații, în mass-media,
în punctele „cheie” din administrația centrală și, în multe
județe, locală. Serviciile secrete, românizate, în cea mai mare
parte, în anii regimului ceaușist, au încadrat din nou un mare
număr de ofițeri minoritari etnici, mai ales evrei, țigani și
unguri. La Academia de Informații, una din probele foarte importante
este limba străină, care se dă la alegere. Examinarea este foarte
exigentă, dat fiind și concurența foarte mare. Toți candidații
de etnie maghiară își aleg limba maternă ca limbă străină și
obțin aproape toți nota zece, devansează majoritatea românilor,
care obțin greu note de opt și nouă și devin ofițeri de
informații. Cât despre loialitatea acestora față de statul
național unitar român și față de românism, personal, am
îndoieli mari.
Începând
cu anul 1992, un rol important în consolidarea relațiilor militare
și informative româno-americane l-a avut colectivul condus de Larry
L. Wats, un prieten al României, care a studiat la facultățile de
Istorie din Iași și din Cluj, în anii 1980, iar după lovitura de
stat din decembrie 1989 a fost avansat, devenind consilier pentru
problemele de reformă a serviciilor secrete și ale armatei pe lângă
Președinția României. Larry L. Watts este un foarte valoros
istoric, cărțile sale fiind adevărate tratate de istorie
contemporană a României, aducând în circuitul istoriografic
documente din foarte importante arhive străine, la care istoricii
români nu au avut acces.
În anii
care au urmat, la Moscova, regimul lui Boris Elțân a dat faliment,
în ciuda „injecțiilor” financiare primite din partea regimului
iudeo-globalist occidental. Dau doar două exemple de sprijin
occidental pentru regimul Elțân. În 1996, Elțân a primit cadou
din partea S.U.A. 10 miliarde de dolari, ca să-și asigure un nou
mandat de președinte al Federației Ruse. Oculta mondială și
S.U.A. erau mulțumite că Rusia continua să decadă și susținea
această „evoluție”, Elțân fiind un „demn” continuator al
lui Mihail Gorbaciov, cel pe care președintele Vladimir Putin l-a
numit sec, în anul 2014: „trădător”. În martie 1999, Rusia a
primit un „împrumut nerambursabil” de 17,5 miliarde de $ din
partea F.M.I., prețul cu care Boris Elțân și-a dat acordul pentru
bombardarea și distrugerea Iugoslaviei, o crimă internațională de
mari proporții a N.A.T.O., care a compromis grav organizația, în
ochii opiniei publice mondiale. A fost pentru prima oară când
N.A.T.O. s-a transformat dintr-o organizație militară defensivă,
într-o organizație politico-militară agresivă. Acest lucru, chiar
dacă a fost ignorat, de cei care dețineau puterea în statele
N.A.T.O., a produs efecte. Aceste efecte, ca și altele de acest fel,
s-au tot adunat în timp și s-au „contorizat”, contribuind la
pierderea prestigiului internațional al S.U.A., a supuselor sale din
N.A.T.O. și a regimului iudeo-globalist, în ansamblul său.
Teama de
agresivitatea S.U.A. și a N.A.T.O. a dus la coagularea unor
organizații politico-militare și economice adverse. Mă refer la
„Shanhai-5”, la B.R.I.C.S. şi la parteneriatul estic. Toate
acestea au contribuit mult la schimbarea radicală de sitem politic
de la Washington, din noiembrie 2016, în urma căreia regimul
politic iudeo-globalist a fost înlocuit cu un regim politic
național-protecționist.
În anul
1999, după 17 ani de regrese continue ale Rusiei, Complexul
Militaro-Industrial de la Moscova a decis să-l înlăture pe Boris
Elțân și să preia puterea direct prin intermediul celui care
fusese pregătit în acest sens: Vladimir Putin. Evoluția acestuia,
de la spion, la șef de unitate externă acoperită de spionaj, la
viceprimar al Sankt-Petersburgului, la președinte al Serviciului
Federal de Securitate al Rusiei și apoi de prim-ministru al
Federației Ruse, i-a permis să cunoască toate problemele celei mai
mari țări din lume și să numească în funcții „cheie” din
administrație, armată și F.S.B. colaboratori de încredere.
În anul
1999, lupta dintre politicienii din Rusia, pe de o parte și
serviciile secrete, luptă care s-a manifestat începând cu anii
1920, a fost tranșată în favoarea serviciilor secrete și a
Complexului Militaro-Industrial, ceea ce a avut ca efect redresarea
rapidă a Rusiei și intrarea ei pe un trend ascendent de dezvoltare
administrativă, organizatorică, economică, militară, informativă,
diplomatică și spațială. Lupta partidelor politice între ele și
a serviciilor secrete împotriva partidelor s-a încheiat și a
încetat să mai erodeze societatea din Rusia. Opoziția, controlată
de putere, nu a mai putut frâna eforturile puterii de a consolida
Rusia.
Printre
acțiunile externe promovate de Rusia, a fost și acțiunea de
recuperare a terenului pierdut pe frontul secret în estul Europei.
În România, începând cu anul 2001, conducerea S.R.I. a fost
preluată de Radu Timofte, în timpul căruia, structurile provenite
din fosta Securitate au preluat un control foarte mare al
instituției. În același timp, în centrala S.R.I. „mirosea tare
a K.G.B.”, ca să-l citez pe un istoric al serviciilor noastre
secrete. Cu toate acestea, S.R.I., ca și D.G.I.A. și S.I.E. au avut
un rol foarte mare în aderarea României la N.A.T.O. și la U.E.
După părerea mea, rolul serviciilor secrete pe această linie a
fost mai mare decât rolul politicienilor și interesele celor două
organizații supranaționale au fost atinse în măsură mai mare cu
ajutorul serviciilor secrete din România, decât cu cel al
politicienilor.
Încet,
încet, serviciile secrete au obținut puterea, influența și
privilegiile pe care Ceaușescu nu a vrut să li le dea și pentru
care l-au înlăturat și l-au asasinat. Dimensiunea serviciilor a
explodat, doar S.R.I. singur ajungând la efective de mai bine de
trei ori mai mari decât cele ale fostei Securități ceaușiste. Din
punct de vedere tehnic, superioritatea s.R.I. față de fosta
Securitate este zdrobitoare. Controlul asupra societății s-a
accentuat. Practic, serviciile secrete s-au scufundat și au cuprins
întreaga societate. Tehnica modernă de supraveghere s-a răspândit
în toată țara. Ofițeri de obiectiv au fost plasați pe lângă
toate instituțiile. Orice influență sau control a organelor de
putere locală asupra serviciilor secrete a fost înlăturată.
S.R.I. și S.I.E. au ajuns să se subordoneze doar președintelui,
prevederea legală potrivit căreia Parlamentul ar fi cel care
controlează serviciile fiind aplicată formal, practic neputând fi
aplicată. Principiile conspirativității și compartimentării
muncii fac acest control și mai dificil. Președinții României nu
pot controla aceste servicii, din multe cauze pe care o să le
abordăm cu alt prilej. Nici o numire în funcții de conducere, la
nivel central sau local, nu se face decât cu avizul S.R.I. De
asemenea, avizul S.R.I. este obligatoriu pentru intrarea în
magistratură. Desigur, calea inversă este și ea valabilă,
respectiv retragerea avizului S.R.I. conduce la pierderea funcției
sau calității deținute. Un rol important în activitatea
principalelor servicii la țării îl reprezintă companiile pe care
le dețin acestea, companii care au rolul de a finanța suplimentar
operațiunile necesare a fi desfășurate, în țară sau în
străinătate. Pe linie informativă, nimeni nu poate controla care
dintre informații ajung la beneficiarii legali și care rămân în
posesia serviciului pentru a fi folosite în folosul puterii
acestora. Or, este dovedit că este bună încrederea, dar mult mai
bun ar fi controlul, dacă acesta ar fi posibil, ceea ce, în
sistemul organizatoric actual, nu este posibil.
Cu ocazia
vizitei lui Ion Iliescu la Washington, în vara anului 2003, s-au
luat decizii importante privitoare la viitorul serviciilor secrete
din România, țară care urma să adere la N.A.T.O., în aprilie
2004. Practic, prin intrarea în comunitatea informativă a N.A.T.O.
serviciile secrete românești intrau sub controlul și îndrumarea
celor americane. Cu acest prilej, i s-a cerut lui Iliescu să dea un
semnal de obediență și de apreciere pentru trădătorii români
din Securitate care au defectat în favoarea S.U.A. Astfel, Mihai
Pacepa și Mircea Răceanu, doi trădători, ambii minoritari etnici,
au fost decorați de președintele României. Trădarea era
încurajată în continuare, de la cel mai înalt nivel, ceea ce a
produs efecte de mentalitate deosebit de dăunătoare la nivelul
zecilor de mii de cadre ale serviciilor secrete românești. Regimul
de la Washington a cerut decorarea trădătorilor având în vedere
viitorul controlului american asupra României, când urma să aibă
nevoie de cât mai mulți Pacepa și cât mai mulți Răceanu.
Stațiile
C.I.A. și F.B.I. din București au fost instalate în cele mai
luxoase și reprezentative sedii. Stația C.I.A. ocupă etajele
superioare ale Casei Poporului, după mărime fiind al doilea sediu
al C.I.A. din întreaga lume.
În perioada
care a urmat, la care nu ne vom mai referi în rândurile de față,
serviciile secrete din România nu au putut/acționat/evitat/dorit să
contracareze fenomenele dezastruoase din viața social-economică a
României. Mă refer la înstrăinarea de dimensiuni colosale a bazei
materiale a societății românești, a companiilor, a resurselor
naturale, a pământului, a resursei umane etc. Aceste fenomene au
evoluat până când, la sfârșitul anului 2015 capitalul autohton
din România s-a restrâns la doar 12%, capitalul străin
reprezentând 88%, conform I.N.S. La fel de grav mi se pare faptul că
cele 12 procente românești din economie contribuiau cu 60% din
venitul național, iar cele 88 de procente de capital străin
contribuiau doar cu 40%. Toate acestea s-au petrecut pe fondul în
care investițiile străine din România au avut un procent foarte
redus. Marile companii străine din România au fost împroprietărite
cu baza materială a societății românești creată în anii
dictaturii de dezvoltare și/sau investite cu dreptul de a exploata
resursele naturale ale țării. Aportul lor la dezvoltare a fost
infim, comparativ cu câștigurile fabuloase obținute.
De asemenea,
sub conducerea șefilor de stații ai serviciilor secrete americane,
serviciile secrete românești, împreună cu Parchetele și cu
A.N.A.F. (noul monstru al abuzurilor împotriva românilor) nu au
reușit să controleze fenomenul corupției. În schimb, sub masca
luptei împotriva corupției, au practicat o poliție politică
agresivă, îndreptată împotriva etnicilor români, mai ales a
celor animați de sentimente naționale și a unor oameni de afaceri
susținători ai liniei naționale românești. De asemenea, au fost
afectați și eliminați din piață oameni de afaceri de etnie
română ale căror afaceri au fost dorite de a fi preluate de către
companii străine, sau de către puternice forțe interne. Marele
număr de afaceri ale unor etnici români care au fost ruinate de
A.N.A.F.-ul sereizat, în favoarea extinderii mediului străin de
afaceri, a condus la restrângerea continuă a capitalului românesc
din România, care era și așa firav.
Lipsa
oricărei răspunderi a magistraților a distrus cvazi-total justiția
și a eliminat promovarea adevărului și a dreptății în
societate. Această realitate a fost dovedită într-un număr
impresionant de cazuri, o parte din ele fiind relevate de mass media
și, de asemenea, s-a răspândit în societate și prin viu grai.
Familii întregi au fost nimicite prin mijloace care au depășit cu
mult abuzurile din epoca ceaușistă.
Serviciile
secrete nu au contribuit la stoparea jefuirii României de către
companiile multinaționale. Afirmația că serviciile secrete din
România, sub coordonarea consilierilor străini, prin intermediul
parchetelor, al instanțelor și al A.N.A.F.-ului devenit prizonier
al S.R.I., i-au lovit pe români și i-au ocrotit pe străini, este o
realitate care nu mai poate fi pusă la îndoială.
Serviciile
secrete din România s-au implicat în lupta politică și în
acțiunile de stradă, începând din zilele lui decembrie 1989,
la mineriade, în manifestația/revoltă de șapte săptămâni din
Piața Universității, la adunări populare de imagine etc., până
astăzi. Nici unul dintre directorii serviciilor secrete din România
nu a recunoscut această realitate, toți mințind poporul că nu au
nici un amestec în politică, or amestecul în politică reprezintă
principala activitate a unora dintre servicii, cum ar fi S.R.I. În
timp, lumea s-a deșteptat și a înțeles multe aspecte din această
implicare în politică a serviciilor secrete, ceea ce va crea în
viitor convulsii tot mai mari în societatea românească.
Înaintea
alegerilor prezidențiale din 2014, un veteran al muncii de
informații, întrebat fiind „cine va câștiga alegerile?”, a
răspuns că: „va câștiga acela pe care îl vom susține noi”.
Serviciile secrete nu au primit prin lege aceste atribuții și nu
este în interes național ca menirea lor să fie stabilirea
câștigătorilor în alegeri, după cum solicită metropolele care
ne stăpânesc, care vor să-și impună slugoii la conducerea țării.
Pe această linie, referind-u-mă doar la informațiile apărute în
spațiul public, cred că se pot pune la mare îndoială cel puțin
rezultatele unor alegeri precum cele prezidențiale din 2000 (când
se pare că a câștigat Vadim Tudor și s-au inversat cifrele), din
2004 (când mai mult ca sigur că a câștigat Adrian Năstase) și
din 2009 (când a câștigat Mircea Geoană și s-au adus un număr
impresionant de buletine de vot din străinătate, pe bază de fals,
cum s-a acreditat în presă și câștigător a fost anunțat Traian
Băsescu). O altă manipulare colosală în care au fost implicate
serviciile secrete a fost falsificarea rezultatelor referendumului
pentru modificarea Constituției din
noiembrie 2003.
Nu mă mai
refer la „revoluția Facebook” din anul 2014, care a fost o
lucrare eminamente a serviciilor secrete, de influențare și de
manipulare foarte subtilă a opiniei publice din România, în
vederea înscăunării la Cotroceni a favoritului Germaniei și al
regimului iudeo-globalist occidental, KlausWerner Johannis.
(Va urma)
Prof.
univ. dr. Corvin LUPU
Tags: „revoluția
Facebook” din anul 2014 ; 2001
conducerea S.R.I. Radu Timofte ; articol
Corvin Lupu Complexul
Militaro-Industrial de la Moscova ; Ion
Iliescu la Washington 2003 ; prof.
univ. dr. Corvin Lupu ; serviciile
secrete alegerile prezidențiale din 2014 .
Posted by justițiarul
Reluarea activităților de
poliție politică represivă în România
După anul 2004,
serviciile secrete din România au intrat total sub controlul celor
ale S.U.A., ca urmare a integrării lor în Comunitatea Informativă
a N.A.T.O. De asemenea, după anul 2007, ca urmare a aderării
României la U.E., serviciile secrete din România au strâns
relațiile de colaborare și cu serviciile secrete ale puterilor
occidentale europene. În acțiunile de cooperare cu aceste servicii
secrete și în luarea onor decizii operative, serviciile secrete
românești nu au avut poziție de egalitate, ci de subordonare.
Această evoluție a avut
urmări negative, din punctul de vedere al intereselor românești
profunde. Când spun interese românești profunde, mă refer la
necesitatea țării de a avea servicii de informații subordonate
exclusiv statului român, care să coopereze cu aliații externi doar
pe direcții determinate, de interes comun, care să apere secretele
României fără să le ofere nimănui altcuiva, decât în situația
în care interesele naționale cele mai importante, de termen lung și
foarte lung, ar fi necesitat înstrăinarea/schimbul/vânzarea unora
dintre informații.
Când spun interese
naționale de termen lung și foarte lung, mă refer la asigurarea
teritoriului național, menținerea majoritară a etniei române,
respectiv menținerea României ca țară a românilor (așa cum a
fost ea constituită la 1859 și, mai ales, la 1918 și recunoscută
internațional), apărarea resurselor naturale pentru a fi menținute
și exploatate numai în interesul românilor, stoparea exodului
populației țării de etnie română, apărarea pământului și a
pădurilor țării, apărarea mediului, apărarea suveranității și
independenței naționale și altele.
Sub umbrela șefilor de
stații ai serviciilor secrete americane, competența serviciilor de
informații din România a crescut mereu și, totodată, au crescut
efectivele, dotarea tehnică și bugetele lor. Serviciile de
informații au primit, prin diverse acte normative, unele
neconstituționale, atribuții de decizie în toate domeniile de
activitate. Astfel, serviciile de informații avizează toate
numirile în funcții, atât la centru, cât și în județe. Dacă
D.G.I.A., D.I.P.I./D.G.I.P.I. și S.I.E. au avizat și avizează doar
numirile în ministerele de resort, respectiv, M.Ap.N., M.I. și
Ministerul de Externe, S.R.I. și-a extins competențele asupra
întregii societăți, avizând, refuzând să dea avizul sau
ridicând avizul pentru persoanele care ocupă sau urmează să ocupe
funcții de directori de deconcentrate din județe și până la
numirile de la nivelul ministerelor și guvernului, B.N.R., Curții
de Conturi, autorităților centrale de stat, inclusiv pentru toți
magistrații. Ofițerii de obiectiv au ajuns extrem de influenți,
șefii instituțiilor pe care le „protejează” acești ofițeri
S.R.I. nu îndrăznesc să le ignore „sfaturile” de a promova sau
de a nu promova pe unii și pe alții. Ofițerii acoperiți au
împânzit societatea românească, în toate domeniile importante de
activitate.
Pe măsură ce puterea
serviciilor de informații a crescut, abuzurile în societate s-au
înmulțit, proporțional cu această creștere de putere și de
bogăție. Acest lucru a fost tot mai vizibil, pe măsura trecerii
timpului. Au fost situații când la nivelul Parlamentului au fost
concepute proiecte care urmăreau să apere drepturi și libertăți
cetățenești, de natură să îngrădească puterea serviciilor și,
dintr-o dată, au fost deschise, ca la foc automat, dosare împotriva
parlamentarilor implicați în promovarea acelor proiecte. Astăzi,
în ciuda afirmațiilor mincinoase care se fac în spațiul public,
este evident că D.N.A. a devenit o anexă de anchete penale a
S.R.I., a devenit de fapt fosta Direcție a VI-a de Cercetări penale
a fostei Securități, predecesoarea/„mama” S.R.I., chiar dacă
S.R.I. nu se recunoaște oficial ca fiind continuatoare a
Securității. În schimb, S.R.I. medaliază cu medalia de aur pe
foștii șefi ai Securității și le oferă unora dintre ei
case/vile conspirative ca să locuiască în ele.
În ciuda repetatelor
negări de implicare politică, făcute în mod mincinos de
directorii politici ai S.R.I., ca și de șefa D.N.A., implicarea
politică este uriașă, iar „sistemul ticăloșit” pe care l-a
definit fostul președinte Traian Băsescu, este reprezentat în
primul rând de „binom”, alianța pe bază de protocol secret
între S.R.I., pe prima treaptă și D.N.A., executantul de pe
treapta a doua. Sperăm ca „binomul” să-și fi încheiat
activitatea, odată cu Decizia Curții Constituționale care a
legiferat, dacă mai era nevoie, că S.R.I. nu are voie să se
implice în activități de anchete penale și în activitatea
judecătorească. Se va putea S.R.I. împăca cu ideea de a-și
abandona o parte foarte importantă din putere? Este o întrebare la
care este greu de răspuns, fără să trebuiască fie să nu acorzi
serviciului prezumția de nevinovăție, fie să răspunzi la
întrebare acordându-i o încredere pe care istoria serviciului nu o
justifică.
O activitate la fel de
murdară ca și abuzurile dovedite ale D.N.A. se petrece la A.N.A.F.,
instituție militarizată de S.R.I., care a devenit un mecanism odios
de distrugere a oamenilor de afaceri români, cu deosebire a celor de
etnie română. Sute de ofițeri S.R.I. au fost plantați în
A.N.A.F., în toată țara. Unii nu au nici cele mai elementare
cunoștințe de control fiscal, ei întocmind doar actele în
conformitate cu ordinele primite, după modelul din arenele romane de
gladiatori: degetul în sus al șefilor din serviciul secret înseamnă
salvarea societății economice protejată de serviciu și pe
patronul ei, iar cele mai multe semne sunt cele făcute cu degetul în
jos: lichidarea românilor ajunși în dizgrație, de cele mai multe
ori din motive politice sau de ordin subiectiv!!
Pentru a putea săvârși
abuzuri în voie, funcționarii din A.N.A.F.-ul devenit diviziune a
S.R.I. au primit imunități pe baza unor acte normative
neconstituționale, care nu au fost cercetate de Curtea
Constituțională, de Avocatul Poporului, de Parlament. Ele nu s-au
regăsit nici în atenția presei, ceea ce este o mirare și o
scăpare. Așa s-a ajuns ca inspectorii din A.N.A.F. să facă
controale abuzive, întinse pe durate de timp îndelungate, în afara
cadrului legal și să consemneze ireal în actele de control. Știu
bine un caz în care, negăsind nimic, au controlat o firmă mică
timp de șase luni, în care timp au ocupat un birou și au cerut
zilnic situații, acte, declarații etc., blocând activitatea firmei
și emanând o tensiune psihică neproductivă asupra
administratorului și a personalului. Ba mai mult, au chemat pe cei
controlați și prin alte județe, unde s-au făcut controale
încrucișate. De câte ori erau întrebați ce mai vor și când
termină controlul ei răspundeau invariabil că se vor opri când li
se va da ordin, iar privitor la actul de control, spuneau că va fi
redactat după cum li se va da ordin! Administratorul stupefiat, a
întrebat dacă se va consemna în actul de control ce s-a găsit în
teren, inspectorul a răspuns „Nu. Vom consemna cum se va da
ordin!” Unul dintre controlori este ofițer S.R.I. M-a interesat
acest aspect și m-am documentat personal. Pentru a califica această
politică de „control” A.N.A.F., nu am termeni academici în care
să mă pot exprima la adresa lor și nu doresc să trec la injuriile
pe care le merită aparținătorii „sistemului ticăloșit” la
care mă refer. Desigur că făcând asemenea abuzuri la cererea
poliției politice represive, acești anafisto-securiști, mulți
dintre ei fără valoare profesională, au putut să-și promoveze
propriile interese, majoritatea constând în acumulări de ordin
material.
Aceasta este o realitate
pe care mulți oameni simpli nu o percep încă, ei fiind convinși
că orice om care este cercetat și lovit de A.N.A.F., ca și de
D.N.A., este un infractor. Dar cum minciuna nu are picioare lungi,
chiar și cei care nu au înțeles, chiar și cei cu „creierele
spălate”, vor ajunge să înțeleagă adevărul, unii mai devreme,
alții mai târziu.
Aceste câteva aspecte pe
care le-am prezentat mai sus sunt principalele motive care m-au
determinat să afirm în articolul trecut publicat în „Justițiarul”
că serviciile de informații au nevoie de o resetare importantă,
așa cum a cunoscut Securitatea regimului socialist de stat în
perioada 1965-1968, în 1973, în 1978 și după 22 decembrie 1989,
când, pentru anumite perioade de timp, ea a fost adusă, în mare
parte, dar nu total, în „matca” ei.
Într-un stat național
unitar suveran și independent, așa cum a fost el configurat de
Constituția din 1991, modificată și adăugită în 2003,
serviciile de informații ar trebui să fie doar culegătoare de
informații pentru beneficiarii stabiliți de decidenții politici și
atât. Nimic mai mult.
Vorbind despre „resetarea
serviciilor de informații” am în vedere câteva aspecte.
Demilitarizarea serviciilor de informații, cu excepția D.G.I.A. și
a S.P.P., este foarte utilă. La fel, este utilă menținerea
militarizată a ofițerilor de informații din interiorul
penitenciarelor și a celor care activează pe lângă Poliția de
Frontieră. Apoi, puternica Brigadă Antiteroristă a S.R.I. nu-și
are locul pe lângă acest serviciu. Ea trebuie să rămână un
beneficiar de informații, dar își are mult mai bine locul în
cadrul Jandarmeriei sau al M.Ap.N. De asemenea, puternica diviziune
de surse deschise a S.R.I. nu are ce să fie militarizată și ar
trebui să fie în subordinea Guvernului. Cine are nevoie ca doamnele
care culeg informații din presă și de pe internet să mânuiască
armament, să facă poligon, să cheltuiască resurse cu uniforme,
armament și instrucție? De asemenea, S.T.S.-ul nu se
justifică deloc a fi militarizat, ca și D.G.I.P.I. Demilitarizarea
ar aduce economii foarte mari la buget, pentru că acești oameni
desfășoară activități civile, dar sunt salarizați, echipați,
instruiți, înarmați și pensionați în regim de militari.
Serviciile de informații
ale României desfășoară importante activități de informații
externe. O mică parte dintre ele sunt realmente folositoare statului
român. Majoritatea informațiilor sunt folositoare „partenerilor
strategici”, „aliaților” din U.E. și din N.A.T.O.,
Israelului, Germaniei și altor state cu care cooperează aceste
servicii. Chiar dacă, în unele cazuri, state străine au oferit
sume de bani și aparatură de profil serviciilor românești pentru
a fi ajutate să culeagă informații în diverse zone ale globului,
acest lucru nu se justifică și nu ne ajută cu nimic. Strângerile
de mână ale unora și altora nu au contribuit cu nimic la mersul
înainte al României și nu au stopat coborârea continuă a țării,
din multe puncte de vedere. Nici primele oferite unor conducători ai
serviciilor românești de către acei beneficiari, nu ajută
România cu nimic. Puține din acele sume au rămas în România.
Majoritatea sumelor acumulate de unii dintre profitorii din
serviciile de informații se află în străinătate.
Dar fiindcă vorbim de
bani, o altă chestiune care nu este în ordine este secretomania din
jurul veniturilor legale ale cadrelor din serviciile de informații.
Șefii serviciilor au venituri cu mult mai mari decât președintele
României. La salariile de aprox. 3.000 de Euro/lunar se adaugă
indemnizațiile de merit care reprezintă 50% din salariu și
numeroase prime, unele foarte mari. Aceste venituri ar trebui să fie
transparente și să fie stabilite de Ministerul Muncii, cel care
urmează să stabilească salariile și pensiile pentru întregul
domeniu public al țării. Același lucru este valabil și pentru
principalii colaboratori ai S.R.I., magistrații.
Încă de pe timpul
comuniștilor, contraspionajul în domeniul economic a fost foarte
dezvoltat, din punctul de vedere al efectivelor de resort. După
1990, s-a dezvoltat și mai mult acest compartiment. După cum am
arătat în articolul trecut, din capitalul din România, doar un
procent de 12% mai este românesc. Dar, în ciuda monitorizării
companiilor străine, S.R.I. nu a putut/nu și-a propus/nu a vrut să
stopeze jaful practicat de acestea, exportul ilegal al profiturilor
și resurselor naturale, nu a destructurat cartelurile create pentru
a controla prețurile produselor, nu a stopat înstrăinarea
pământurilor, nu a blocat restituirile ilegale colosale și multe
alte fenomene economice care au contribuit la sărăcirea României.
Toate aceste fenomene negative au fost mascate prin propagandă de
multiple feluri și prin argumentarea cu creșterea economică din
țară. Creșterea economică mare de care se tot vorbește, nu a
fost creștere economică propriu-zisă a României, ci a companiilor
străine din România. De această creștere nu au beneficiat
românii, ci străinii. Companiile străine s-au opus din răsputeri
și la creșterea salariului minim pe economie, salariu care asigură
doar un trai la limita subzistenței.
Resetarea serviciilor de
informații ar trebui să conducă și la interdicția acestora de a
gestiona companii economice, sub pretextul nevoilor de suplimentare a
fondurilor pentru direcțiile de operații. Și S.R.I. și S.I.E.
dețin companii economice prospere și beneficiază de fonduri a
căror gestionare nu o controlează nimeni, în afara revizorilor
interni ai serviciilor. Conducerea țării nu are cunoștință de
activitatea acestor societăți, de modul în care sunt ele
gestionate și fiscalizate. Mai mult decât atâta, serviciile de
informații și-au creat companii înregistrate în alte state.
Activitatea în jurul „borcanului cu miere” a devenit una dintre
cele mai importante activități ale serviciilor de informații,
când, de fapt, ele ar trebui să aibă cu totul alte preocupări,
cum spuneam, doar pe acelea de a culege informații necesare țării.
Controlul serviciilor de
informații nu a fost posibil până în prezent. Nici un președinte
și nici o conducere a majorității parlamentare nu a avut curajul
și posibilitățile necesare să aducă serviciile de informații
sub controlul statului. Serviciile principale de informații ale
țării, S.R.I. și S.I.E. sunt stat în stat. Ele nu au interesul ca
Parlamentul, Președinția, sau Guvernul să fie foarte puternice.
Din contră. Dacă aceste instituții ar fi puternice, ar aduce
serviciile de informații sub puterea legii și sub controlul
inexistent astăzi.
După ce societatea
românească a reacționat dur și, cu sprijinul politicienilor, a
blocat promovarea legii „big-brother” și după ce a fost depus
un proiect care zace la Parlament, de demilitarizare a S.R.I., șefa
D.N.A. a primit ordin să intensifice presiunea asupra clasei
politice și a declarat personal că România nu trebuie condusă de
„această clasă politică”. Această concepție este foarte
dăunătoare. Există numeroase nemulțumiri față de lipsurile
clasei politice românești și suntem de acord că ele trebuie
remediate. Suntem de acord că trebuie sancționată corupția și
alte fenomene infracționale, chiar și unele abateri cu caracter
moral, dar nu putem renunța la clasa politică, atâta timp cât nu
înlăturăm acest regim politic. Dacă România își va construi în
viitor un alt regim politic, altul decât cel multipartid de astăzi,
în care o conducere înțeleaptă își va alege din societate, „bob
cu bob”, oameni de valoare și cu moralitate ridicată, este
altceva, dar deocamdată nu este posibil acest lucru. România are
probleme interne și externe pe care trebuie să și le rezolve
alături de unii dintre actualii parteneri/aliați/țări cu care
cooperează, în cadrul acestui regim politic și nu a altuia.
România nu are forța și libertatea națională de natură să
poată acționa pentru a se elibera de tarele sistemului
euro-atlantic, tare care au pătruns-o în ultimele peste două
decenii. Ca urmare, această clasă politică, cu bune și cu rele,
trebuie să conducă România și în continuare, indiferent că vor
sau nu vor cei care o împing pe șefa D.N.A. de la spate. De fapt
lovind în clasa politică și slăbind-o „binomul” a devenit tot
mai puternic și mai influent. Sub motivația și pretextul că
actuala clasă politică este „fisurată”, nu putem accepta ideea
că trebuie să fim conduși de procurori și de securiști. În
același timp, lovind în clasa politică românească și slăbind-o,
ea nu a fost capabilă să apere România de agresiunea extraordinară
a companiilor economice străine și a serviciilor străine de
informații. Aceasta a fost o altă miză mare a acțiunilor
întreprinse la comandă internă și externă de „binom”.
Dimensiunea foarte mare a
serviciilor de informații și bugetele pe măsură, la care ne-am
mai referit în articole trecute, nu pare a fi în concordanță cu
calitatea informațiilor pe care le oferă beneficiarilor îndrituiți
prin lege. Prefecturile, consiliile județene, B.N.R., Curtea de
Conturi, parchetele, Justiția, ministerele, Guvernul, Parlamentul,
Președinția și alți beneficiari, nu au prin lege birouri de
documente secrete în care să arhiveze informațiile primite de la
serviciile de informații. Prin regulament, după ce sunt consultate
de beneficiari, plicurile cu informații secrete se întorc la
serviciul care a emis informările. În acest fel, nici un beneficiar
de informații secrete nu poate să le evalueze utilitatea de
ansamblu, anual sau pe altă unitate de timp. Nu se pot trage
concluzii pe această linie. Au fost sau nu au fost utile
informațiile? Câte informații au fost utile și câte nu au fost
utile? Câte dintre informații au fost transmise tardiv, ne mai
fiind în măsură să contribuie la bunul mers al instituției? Câte
dintre informații s-au verificat ca fiind reale și câte au fost
infirmate de evoluția evenimentelor etc? Un fost prefect al
județului Sibiu îmi spunea că informările pe care le-a primit el
în timpul mandatului erau tardive, „răsuflate” și lipsite de
consistență, fiind lipsite de utilitate. El a spus acest lucru
directorului Direcției de Informații Sibiu.
Un soft pentru această
analiză este ușor de realizat și de utilizat. În lipsa
posibilității de evaluare a utilității informațiilor, nu se
poate trage nici o concluzie asupra utilității activității de
control asupra serviciilor de informații. Fiecare direcție
județeană de informații ar trebui evaluată de beneficiarii
informațiilor, dar acești beneficiari nu au nici un cuvânt de spus
privitor la calitatea muncii celor care îi informează. Evaluarea
prin bilanțuri anuale a serviciilor de informații de către
Parlament este ireală. De fapt, serviciile de informații se
evaluează singure, își atribuie merite și laude și noi trebuie
să îi credem pe cuvânt, pe încredere, nu pe control autentic. O
butadă spune că „Este bună încrederea, dar mult mai bun este
controlul!”
În aceste condiții,
toate afirmațiile unor politicieni, oameni de presă, din
administrație etc., potrivit cărora serviciile de informații ale
României sunt de mare utilitate, sunt îndoielnice. Ele nu se
bazează pe un control real, ci pe presupuneri, care nu sunt
acoperite prin implicarea în realizări ale țării. În România
realizări au avut doar străinii. Românii neavând realizări,
putem afirma cu tărie că nici serviciile românești de informații
nu au realizări. Ceea ce au făcut pentru
„parteneri”/„aliați”/„prieteni”, nu se va pune în
istorie în contul României.
Astfel, controlând
societatea și coordonând poliția politică represivă, serviciile
de informații au creat un sistem șchiop care le-au ajutat doar să
facă absolut tot ce doresc și să nu dea socoteală nimănui.
În această situație au
ajuns serviciile de informații, le ora când Curtea Constituțională
a interzis S.R.I. să se mai implice în anchetele procurorilor și
când a dezavuat acțiunea „binomului” împotriva Guvernului
României, în februarie 2017.
Speranța în resetarea
activității serviciilor de informații, care să stopeze abuzurile
directe, sau pe cele săvârșite prin mâna lungă întinsă de
S.R.I. în instituții colaboratoare, doar aparent independente,
moare ultima ! O speranța reală, în acest sens, ne-o dă și noul
regim politic național-protecționist de la Washington, care, după
primele sale acțiuni, ne apare de o moralitate mai ridicată decât
regimul politic iudeo-liberalo-globalist, care a condus câteva
decenii S.U.A.
În ceea ce mă privește
pe mine, profesorul autor al acestor rânduri, nici cel mai prost
dintre cei supărați pe rândurile de mai sus, nu mă poate
considera un dușman al serviciilor de informații, ci doar un
cetățean care dorește să spună adevărul, cum sunt și unii
ofițeri S.R.I., inclusiv generali, care au înțeles să facă
același lucru, cu speranța declarată într-o reformare în bine a
coloanei vertebrale a societății românești.
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
Episoadele anterioare:
Tags: binomul
S.R.I. – D.N.A., Brigada
Antiteroristă a S.R.I., bugete
servicii de informații, Curtea
Constituțională S.R.I., D.G.I.A,.
D.I.P.I./D.G.I.P.I,
demilitarizare
S.R.I., demilitarizare
servicii secrete ,legea
„big-brother” ,M.Ap.N.,
M.I. ,Ministerul
de Externe, profesorul
Corvin Lupu „Justițiarul”, S.I.E.,
S.R.I. ,S.R.I.
– A.N.A.F., S.R.I.
– D.N.A., S.R.I.
și S.I.E. dețin companii economice ,S.T.S.,
servicii
de informații, serviciile
secrete din România ,venituri
cadre serviciile de informații
Tags: binomul
S.R.I. - D.N.A. Brigada
Antiteroristă a S.R.I. bugete
servicii de informații Curtea
Constituțională S.R.I. D.G.I.A.
D.I.P.I./D.G.I.P.I
demilitarizare
S.R.I. demilitarizare
servicii secrete legea
„big-brother” M.Ap.N.
M.I.
Ministerul
de Externe profesorul
Corvin Lupu „Justițiarul” S.I.E.
S.R.I.
S.R.I.
- A.N.A.F. S.R.I.
- D.N.A. S.R.I.
și S.I.E. dețin companii economice S.T.S.
servicii
de informații serviciile
secrete din România venituri
cadre serviciile de informații
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu