«Marea
putere a Romei ni se arată în aceea că înfăţişa pentru sine ca şi
pentru toate popoarele pământului nu autoritatea organizator-nivelatoare
a unui administrator tiran, nu gloria cuceritoare de suflete a unui
dionisyac supunător al întregului pământ, nu hieratica încorporare a
unor zei atotputernici şi cruzi în trupul unor muritori proclamaţi zei,
şi adoraţi cu teamă şi supunere de robi de cei credincioşi lor, nu
strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale
supra-pământene, nu aspra autoritate raţională a unui consiliu de
administrare prin delegaţii date unor regi, unor mari preoţi, unor
bătrâni collegiaţi, ori unor generali, – ci un nou fel de religiune.
Pentru întâia oară şi – până azi – pentru cea din urmă, în istoria
omenirii se creă acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a
unei divinităţi abstracte, Roma, căreia, împăratul însuşi nu-i era
decât un acolyt divin, şi de la care proceda toată maiestatea, toată
puterea, toată gloria, – acea religie politică în care fiece credincios
admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale chiar
celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a
deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultul Zânei-Mame.
Iar ea însăşi, divinitatea eternă, Roma, nu-şi lua pristav al ordinelor
ei imuabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei, ci
pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană:
Senatul şi Poporul roman.
A fi roman însemna a fi un om de specie unică.»
Vasile Pârvan, Memoriale, Bucureşti, 1923, p. 186
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu