CEEA CE ŞTIU
Ion
Iesind din cursul obisnuit al activitatii lor, mijloacele de informare din România au avut, în sfîrsitul de an 2005, o tresarire, o abatere, relatînd o întîmplare pariziana, în care sînt implicate si numele a doua personalitati de origine româna. În principal, a fost vorba de scoaterea la licitatie a unor manuscrise ale lui Emil Cioran, alaturi de unele ale lui Mircea Eliade, împreuna cu altele ale lui Louis-Ferdinand Céline, pentru a alcatui o tripleta faimoasa, dar – sa recunoastem – si cam deochiata. Se spunea cu acea ocazie ca autoritatile statului român, prin ambasada din capitala Frantei, s-au interesat de licitatie de parca ar fi avut intentia sa intre în joc pentru a-si adjudeca respectivele manuscrise. Desigur, mi-am spus, va interveni în aceasta competitie chiar Institutul cultural român. Dar nu!, caci acesta tocmai era ocupat cu lansarea volumului al treilea dintr-o serie de amintiri, dupa ce, despre primele doua, minti competente s-au pronuntat ca nu se remarca decît prin duhoarea de votca si de sex pe care o emana. Cum sa nu fie publicate, pe cheltuiala statului român, memoriile acestea cînd ele sînt rodul unei batrîne doamne sosite de peste ocean si despre care ni se dau asigurari ca ar fi fost cîndva scriitoare?!
Asadar, la dracul cu manuscrisele lui Emil Cioran,
cînd noi avem operele acestei fantome care cam o data pe an descinde din
America si ne bîntuie tara pentru a-si lua tainul si a-si tîngui
decaderea. Fiindca nu mai e ca pe vremuri cînd dansa în sarabanda
stalinistilor. Prin comparatie cu ea, de ce am mai sti de un Cioran,
care si-a dus viata lui mizera într-o mansarda pariziana, haituit mereu,
ba chiar si postum, pentru vinovatiile sale. Pe cînd filozoful acesta
francez de origine româna dadea tîrcoale pe la cantinele studentilor,
sau pe la cele ale saracilor, ce mai ghiftuiala pe fantoma de azi, cum
mai traia cu ai ei la Pelisor, în palatul regilor, la casele de creatie
cu circuit închis, accesibile exclusiv pentru inginerii sufletelor, de
la munte la mare si de la mare la munte. Ce sume colosale încasau ei pe
maculatura lor ignobila, în ce fantastice vile burgheze locuiau, cum
înconjurau ei globul pamîntesc, din congres mondial în congres, vajnici
luptatori împotriva imperialismului, omagiati, decorati, rasplatiti cu
premii nationale si internationale, ridicati în slavi. Si în vremea
aceasta, în Parisul tuturor deznadejdilor si al exilului definitiv, un
Mircea Eliade îsi stîmpara foamea cu banutii adunati din vînzarea
palarioarelor pe care le manufactura fiica decedatei sale prime sotii.
Iar Vintila Horia culegea fructe salbatice, împreuna cu sotia sa, prin
padurile din nordul Italiei, pentru a se hrani cît de cît si ei. În
contrast cu acestea îmi amintesc cum, pe vremuri, poetul Ben. Corlaciu
îmi spunea ca întîlnindu-l pe strada Zaharia Stancu si aflînd ca s-a
îmbolnavit grav de tuberculoza, acesta, în gratiile puterii comuniste
fiind, interveni la oficialitati si obtinu pentru poet favoarea unei
sederi de doua saptamîni la casa de creatie de la Sinaia, de unde se
întorsese cu doua imagini care nu-l mai paraseau, urmarindu-l ca într-un
cosmar. Vazuse scriitorii partidului cum jucau fotbal cu uriase
portocale prin salile mari ale palatului regal. Aceasta în vremea de
imediat de dupa foametea din Moldova, pe cînd în tara înca se mai murea
cumplit de inanitie. Si nu-l mai parasea stupoarea ce îl cuprinsese
cînd, întrebînd de ce ei, scriitorii comunisti, dupa ce deschid un
recipient cu cafea solubila si iau din el lingurita de cafea de care
aveau nevoie, arunca apoi respectivul recipient dimpreuna cu toata
cafeaua pe care o mai continea, iar acestia i-au explicat ca numai la
deschidere, prima lingurita are o aroma puternica, încît era normal ca
restul sa fie aruncat la gunoi. Aceasta într-o vreme în care în România
cafeaua lipsea cu desavîrsire, complet prohibita. Despre portocale ce sa
mai vorbim!
Dar în timpul în care ei benchetuiau într-un
continuu ospat sardanapalic si în depravare, nu doar cei din exil o
duceau cum nu se poate mai rau, ci si cei din tara, multi intelectuali,
si nu numai prada privatiunilor materiale, ci îndeosebi coplesiti de
cele mai atroce umilinte. Iar afirmatia aceasta nu-i are în vedere pe
cei din închisori, cazuri prea de tot elocvente pentru demonstratia din
aceste rînduri. Sa ne închipuim, pentru o clipa, ce va fi fost în
sufletul marelui Ion Barbu, pe cînd era înghesuit între Oscar Lemnaru
care îi ceruse îndata dupa 23 august 1944 punerea la zid si împuscarea,
iar acum trebuia sa fie curtenitor cu el, sa-i faca daruri, sa-i ofere
dedicatii, pe de-o parte, iar pe de alta parte – comisarul politruc
Crohmalniceanu, caruia îi cucerea îngaduinta spovedindu-i-se ca, în semn
de penitenta pentru ca ar fi contestat cîndva geniul matematic al
evreilor, a învatat alfabetul ebraic si foloseste exclusiv literele
acestuia acolo unde de obicei sînt întrebuintate literele eline sau cele
latine.
Ce au facut comunistii oamenilor de cultura,
intelectualilor, vreau sa exemplific prin cîteva detalii ale sfîrsitului
profesorului Dragos Protopopescu, doctor în anglistica de la
universitatea din Paris, seful catedrei de engleza la universitatea din
Bucuresti, traducatorul lui Shakespeare, întîiul, adevaratul traducator
al acestuia în limba noastra, multi altii vor veni pe urmele sale sa-i
maimutareasca munca, dupa ce altcineva a facut întîia traducere, e usor
apoi sa pasesti pe urmele lui si sa versifici. Si a mai lasat publicata,
la Editura Fundatiilor regale, într-un substantial volum: Fenomenul englez ,
si cea mai de seama prezentare a culturii engleze în limba româna. Iata
sfîrsitul lui descris, de departe, de Mircea Eliade, care spune:
„...Dragos Protopopescu, muritor de foame, zvîrlit în strada cu dasaga
lui de manuscrise, si-a pus capat zilelor. „Epurat” de mai multe ori,
tolerat un timp ca sa poata fi umilit mai cumplit cîteva luni în urma, a
supravietuit pîna mai deunazi din mila cîtorva si, mai ales, din
vînzarea hainelor si a ultimelor carti ale bibliotecii sale. /.../ Multa
vreme a locuit într-o odaita a Facultatii de Litere si a mîncat la o
cantina studenteasca. Dar si aceste ultime privilegii de carturar i-au
fost interzise. /.../ În pragul celei din urma abjectii, înainte de a se
lasa sa moara pe strada, înainte de a întinde mîna fostilor lui elevi
si colegi, Dragos Protopopescu s-a hotarît sa înfrunte cel mai mare
pacat de care se poate face vinovat un crestin, pacatul împotriva
nadejdii... si s-a sinucis!”
Dar, de acolo din exil, de unde scria aceste
cuvinte, Mircea Eliade nu avea cum sa stie detaliile cumplitei
sinucideri a profesorului universitar Dragos Protopopescu. Nu avea cum
sa le stie, ori poate daca le-a stiut s-a sfiit sa le puna pe hîrtie,
într-atît erau de îngrozitoare. Abia doar un copil, am aflat cum s-a
sfîrsit marele anglist de la profesorul meu, de numai cîteva zile, Anton
Crisan. În scurta pauza dintre doua puscarii, acesta suplinea cu ora pe
la liceele din Cluj, la limba si literatura româna, dar si la elina,
latina, engleza, franceza, germana. Cum se spune, ne-am înteles dintr-o
privire si a acceptat sa ma apropii de el si astfel mi-a vorbit despre
multe dintre personalitatile culturii noastre, pe atunci aspru
prohibite, si printre multi altii si despre profesorul de engleza din
Bucuresti, descriindu-mi felul cum acesta s-a sinucis. Dupa ce a iesit
din închisoare pentru ultima oara, prin amnistia din anii 1962-1964,
Anton Crisan avea sa moara dupa doar cîteva zile, într-atît îl
distrusese detentia. Cineva m-a luat de mîna si m-a dus la locuinta
Parintelui Chindris, din centrul Clujului, unde agoniza profesorul meu.
Am fost atît de izbit de toata atmosfera acelei chilii în care îsi
sfîrsea zilele Anton Crisan încît am încremenit în mine însumi,
incapabil sa fac singurul lucru ce se cuvenea: sa cad în genunchi si
sa-i sarut mîinile. Voi regreta pîna în moarte ca nu am facut aceasta,
însa nici nu voi tacea cu privire la ceea ce stiu de la el: profesorul
Dragos Protopopescu se întorcea seara tîrziu spre camaruta lui de la
mansarda unui bloc si, suspicios, a cercetat din strada cu privirea
geamul acesteia si repede a înteles ca cineva îi patrunsese cu forta în
casa si-l astepta. Banui ca nu putea fi altcineva decît securitatea, a
vazut apoi cum strada fusese blocata la cele doua capete ale ei de
securistii care se îndreptau spre el, a intrat în holul blocului si a
chemat ascensorul si pe cînd acesta începu sa coboare spre parter si pe
treptele dintre etaje se auzeau tropaind cizmele altor securisti,
deschise usa, si asezîndu-se în genunchi, îsi puse capul pe marginea
tunelului prin care cobora liftul care ajuns la parter îi reteza
profesorului capatîna, ca o ghilotina.
Banuiesc ca atari scene tari nu se gasesc în cartile
de memorii ale fantomei venite de peste ocean, dar cu ocazia proximei
sale vizite în tara, ea ar trebui sa fie dusa de la aeroport nu la
institutul cultural, nici plimbata pe ecranele televiziunilor ca niste
sfinte moaste, ci urcata într-o duba a politiei si debarcata direct în
bratele procuraturii penale, pentru a fi cercetata, pentru a da
explicatii, daca nu despre altceva atunci macar despre complicitatea ei
la asasinarea celebrului jurist Istrate Micescu. Punctul de plecare în
baza caruia cer procuraturii române sa se autosesizeze din oficiu îl
reprezinta relatarea doamnei Any Bentoiu din admirabila carte a domniei
sale, în care evocîndu-si adolescenta si tineretea relateaza cum
întemnitarea lui Istrate Micescu a fost precedata, ca pentru a-i oferi o
motivatie, de un act huliganic înfaptuit de niste insi care au navalit
în sala în care profesorul îsi tinea cursul si, în fata studentilor sai,
l-au agresat verbal, pregatindu-i astfel arestarea. Distinsa doamna Any
Bentoiu nu lasa loc pentru nici un echivoc, ci rememorînd scena de pe
cînd domnia sa, fiind una dintre studentele marelui jurist, se afla
acolo, la locul crimei, consemneaza peste ani recunoasterea din partea
fantomei de azi ca ea a facut parte din acel grup care a colaborat la
arestarea, echivalenta cu un asasinat, a batrînului jurist care avea sa
nu se mai întoarca din temnita în care l-au azvîrlit atunci comunistii.
Spun toate acestea avînd în minte, pe lînga atîtea
altele, si reabilitarea juridica a generalului Pacepa. Spre deosebire de
alti români, cred ca el ar trebui cercetat, daca lucrul ar fi cu
putinta, pentru raul pe care l-a facut în lunga lui cariera de securist,
eventual pedepsit pentru ceea ce a facut, dar îndata apoi trebuie sa-i
fie recunoscut meritul de a fi dat, prin defectiunea sa, o puternica
lovitura comunismului, sa fie rasplatit cum se cuvine, eventual chiar
decorat. Dar daca lui i se aplica acest tratament, cu cît mai mult
trebuie sa le fie recunoscute meritele acelora care nu s-au facut
vinovati de fapte reprobabile, ci doar au spus un NU hotarît, chiar daca
adesea anemic, sistemului debarcat din tancurile sovietice. Acesta este
si cazul lui Istrate Micescu!
Din cîte stiu, prin interventia corpului profesional
al juristilor de azi, care a deschis o actiune în instanta, Istrate
Micescu a fost reabilitat, condamnarea lui a fost anulata. Dar aceasta
nu este suficient! Fiindca, pornind de la marturia nesperata a doamnei
Any Bentoiu, trebuie întreprinse cercetari, cu atît mai mult cu cît
huliganismul politic din aula facultatii de drept nu a fost întîmplator,
ci mai degraba el este tipic pentru cum au actionat atunci, cînd au
venit la putere în România, revolutionarii comunisti. În cazul acesta al
lui Istrate Micescu, întrucît îndata dupa arestare, din casa lui,
vecina cu Cismigiul, au fost scoase cartile profesorului si în parc s-a
facut cu ele un rug urias, trebuie sa ne întrebam daca printre
atîtatorii flacarilor care devorau cartile vor fi fost, oare, si cei
care l-au atacat pe profesor în sala de curs, umilindu-l în fata
studentilor sai? Ori poate erau numai niste români analfabeti, dintre
aceia dintre care se gasesc destui gata sa se implice în treburi
netrebnice, iar agitatorii comunisti, printre ei si autoarea de azi,
doar îi manevrau din umbra?
Consider ca sînt foarte importante toate aceste
detalii, iar autoritatile judiciare ar trebui sa profite cît mai este
abordabila aceasta bîntuitoare fantoma si sa culeaga de la ea
informatii, pentru a putea reconstitui chiar structurile în care au fost
atît de bine organizati acesti agenti ai ocupatiei bolsevice. În acest
sens, îmi amintesc cum îndata dupa evenimentele din 1989, principala
publicatie literara de la Bucuresti, ca pentru a-si demonstra eliberarea
de sub rigorile cenzurii comuniste, îsi ilustra un numar al sau cu
desenele lui Jules Perahim. În ceea ce ma priveste, acele desene mi-au
adus în minte ziua în care, în Germania fiind si ajuns în orasul Essen,
aflînd ca teatrul principal al orasului îl are drept diriguitor pe un
important regizor care, pîna la a emigra în Occident, se bucurase de
prestigiu la noi în tara, m-am dus la un spectacol si am avut surpriza
ca scenografia sa fie opera tocmai a acelui Jules Perahim. În caietul
program al spectacolului i se facea o prezentare biografica
scenografului, fiindu-i înregistrate un numar de manifestari artistice,
de pe toate meridianele. Surpriza o reprezenta faptul ca din aceasta
biografie artistica fusese decupata orice referire la spatiul românesc,
direct material sau doar spiritual. Si cît ne mai mîndrim noi cu
realizarile artistice ale tovarasului Perahim! În timp ce lui nu-i vine
la îndemîna sa-si rememoreze sederea în tara noastra, poate pentru ca
imaginea despre sine în România coincide cu aceea a batrînilor care l-au
cunoscut pe cînd a debarcat din tancurile sovietice, în uniforma, avînd
grad militar si pistol la brîu, luîndu-si în primire calitatea de
comisar al artelor în tara de ocupatie. Cine stie cîte dintre crimele
misterioase întîmplate în lumea artelor plastice din acel timp vor fi
fost legate de acel pistol?!
Asadar, detaliile acestea, dovezi ale complicitatii
la crime, trebuie cercetate cu atentie, întrucît ceea ce i s-a întîmplat
lui Istrate Micescu în sala de curs, în preziua arestarii, ca o
motivatie a acesteia, li s-a întîmplat si altora, precum Tudor Vianu,
Lucian Blaga, Alice Voinescu. Dar terenul acesta este imens, iar noi
avem ticalosia de a nu sti despre cei umiliti aproape nimic. Cine mai
stie, cu adevarat, ceva despre Dragos Protopopescu, despre care trebuie
totusi recunoscut ca Dan Grigorescu, învatatul profesor universitar de
azi, a publicat un studiu de remarcabila eruditie, dar fara ecoul pe
care l-ar fi meritat. Ca sa vedem cît de tipic este comportamentul
acesta revolutionar aplicat juristului Istrate Micescu, sa amintesc cum
am asistat pe vremuri, la restaurantul scriitorilor, la o scena în care
poetul Tudor George îl acuza direct, în fata, pe N. Tertulian
(bineînteles ca Tertulian, ca doar sfîntului Tertulian i se atribuie
afirmatia: credo quia absurdum ), deci îl acuza ca acesta l-ar
fi torturat pe marele Tudor Vianu, în timpul cursurilor, strigîndu-i ca
este reactionar si ca nu are ce cauta la universitate. Profesorul a
scapat de arestare, dar a fost smuls de la catedra lui de estetica, pe
care o înaltase pîna la un adevarat prestigiu european. Se stie ca, pe
vremea scurtei guvernari legionare, Tudor Vianu a trecut printr-o vie,
puternica emotie, întrucît noua conducere a universitatii bucurestene a
sugerat ca el ar trebui dat afara de la catedra sa. Însa, cît erau ei,
legionarii, de apucati si de nedrepti, bunul simt i-a oprit de la un
atac direct la profesor, si au vorbit doar prin perifraze, aluziv, ca
adica ar exista unul, care e probabil evreu, însa crestinat, si care de o
vesnicie doar el preda estetica, cînd ar exista destui altii, cel putin
tot atît de bine pregatiti si pe deasupra români pur-sînge, de la
Decebal si de la Traian. Tudor Vianu a traversat atunci o frica grozava,
dar legionarii nu au depasit acest stadiu verbal, iar catedra
profesorului a ramas în posesia sa. Noii revolutionari, cei de stînga,
nu au mai avut atari inhibitii, iar un N. Tertulian l-a atacat pe
profesor în chip nemilos, cu consecinta scoaterii sale de la catedra de
estetica, pe care o onorase într-atît de glorios, scriind în calitatea
sa de sef al ei cel mai amplu si de nivel european tratat universitar de
estetica, cum nu mai avem altul în limba româna. Transferat apoi la o
recent creata catedra de literatura universala, tovarasii comunisti nu
au renuntat la a face un infern din viata profesorului Vianu obligîndu-l
sa frecventeze, alaturi de membrii tineri ai catedrei sale, cursuri la
care sa învete limba rusa. Cînd mai apoi s-a ajuns la un examen care sa
stabileasca nivelul atins de cursanti în deprinderea respectivei limbi a
ocupantului tarii, diriguitorii din umbra au aranjat astfel lucrurile
încît o comisie de la ministerul învatamîntului a intrat în sala sa
asiste la examinare tocmai în momentul în care i-a venit rîndul, sa fie
examinat, lui Tudor Vianu. Marelui învatat, care se descurca cu
competenta europeana în principalele literaturi ale lumii, din
antichitate pîna la contemporani, parcurgînd în original capodoperele
literaturii universale, i se dovedi prea putin accesibila limba lui
Puskin, iar examinarea sa nu doar ca a fost un fiasco, dar a ocazionat
politrucilor o adevarata desfasurare de sadism. Pe sub cumplite furci
caudine, înaltate în fata lui de tovarasii comunisti, a fost obligat sa
treaca Tudor Vianu, pîna cînd, neavînd încotro, s-a înscris si el în
partid. Nu vad nici o vinovatie în fapta aceasta a profesorului.
Dictatura ameninta sa se eternizeze, vestul intelectual era si el
contaminat, si înca benevol, iar la atîtea presiuni umilitoare poti
rezista o zi, poate un an, chiar o viata, însa nu o vesnicie. Pentru cei
care s-au sfîrsit înainte de caderea comunismului, durata acestuia este
echivalenta cu vesnicia, si ei trebuie judecati dupa alte norme morale,
mai îngaduitoare.
Un calvar similar a avut de traversat, ca profesor
universitar, si Lucian Blaga, ajuns în situatia de a se lovi de
obtuzitatea unui Al. Rosca, sau de ticalosia unui Pavel Apostol
(neaparat Pavel si neaparat Apostol!), dat afara din învatamînt, pus în
subordinea unui tîmplar, cocotat acesta la directia bibliotecii
universitare din Cluj. Pe de alta parte, poetul a avut de înfruntat si
presiunea pe care o exercita asupra sa regimul prin intermediul
ginerelui sau, comunist ilegalist, presiune în urma careia el ajunge în
situatia de a accepta, doar ca o ipoteza, sa faca reportaje pe
santierele pe care se construiau hidrocentrale. Numai moartea l-a
eliberat pe Lucian Blaga de cine stie ce situatii de feroce umilinta.
Însa cazul exemplar, superlativ, în desfasurarea
caruia regasim o similara ceata de huligani comunisti care agreseaza un
profesor universitar în preambulul arestarii lui, precum s-a întîmplat
cu evocatul Istrate Micescu, este acela al profesoarei Alice Voinescu, o
figura a culturii nationale de o puritate si de o elevatie pe lînga
care fantoma româno-americana, memorialista de azi, nu este decît
nimicul, nimicul absolut si definitiv. Profesoara la Conservatorul de
arta dramatica, aceasta facuse studii temeinice la Paris si îsi luase un
doctorat în Germania cu unul dintre cei mai prestigiosi filozofi ai
acelui timp, avînd apoi acces într-un cerc de intelectuali occidentali
de prim rang, alaturi de care participa si ea la faimoasele decade de la
Pontigny, din Franta. Doi insi de cea mai josnica speta, versificatori
incontinenti ai propagandei comuniste, au orchestrat scandalul din sala
de curs care a avut drept consecinta demiterea ei din învatamînt si apoi
arestarea, în fapt un adevarat asasinat, în sensul cel mai propriu al
termenului. Din umbra a tras sforile un anume Marcel Breslasu, care va
fi beneficiarul respectivei demiteri întrucît, cu toata flagranta lui
insuficienta, îi va lua profesoarei locul la catedra, iar în mod direct,
dirijînd pe fata scenele huliganice, s-a agitat Dan Desliu, unul dintre
cei mai zgomotosi stalinisti români din epoca, care, cu acest asasinat
politic pe constiinta, spre sfîrsitul vietii, a avut fatuitatea sa
pozeze în luptator împotriva dictaturii. Cînd de fapt, pe el, ca si pe
atîtia altii care, spre deosebire de el, au ales calea exilului, nu
totalitarismul îl deranja, nu comunismul, ci doar derapajul ceausist în
directia unui nationalism anemic si distorsionat. Ei!, daca am fi ramas
în stalinismul debarcat din tancurile Moscovei, atunci totul ar fi fost
în ordine.
Au fost vremuri cumplite, fara îndoiala, dar tocmai
în atari vremuri ies la iveala caracterele. În ceea ce o priveste pe
profesoara Alice Voinescu, grav bolnava de inima în momentul în care a
fost arestata, un grup de intelectuali i-a sarit în ajutor redactînd
memorii catre autoritati, carora le cereau clementa pentru batrîna
profesoara, straduindu-se sa o disculpe. Într-o împrejurare ca aceasta
s-a vazut putinatatea morala a lui Camil Petrescu, autorul unui memoriu
derizoriu, în timp ce mereu exemplarul Tudor Vianu redacteaza o
fulminanta aparare a colegei sale de sacerdotiu profesoral, el însusi
aflat în primejdie si totusi ridicîndu-se ca un cavaler legendar,
luptînd sa-i salveze viata. Pentru a dezvalui cît mai deplin caracterul
marmoreean al profesorului de estetica, cercetarile din viitor au a
lamuri si informatiile, deocamdata venite doar pe cale orala, de la
martorii din epoca, cum ca profesorul a aparut în unele procese politice
ca martor al apararii unor legionari, care, la vremea lor, nu s-au
comportat fata de el chiar impecabil, însa cînd ei au fost la pamînt
acesta s-a dus alaturi de ei întinzîndu-le o mîna. Este cazul lui Traian
Herseni, caruia Tudor Vianu i-a fost martor în aparare la proces. Sau
cazul lui Petre Tutea, cînd, împreuna cu Mihail Ralea, Tudor Vianu a
semnat un memoriu prin care se cerea eliberarea lui din închisoare.
Vorbind despre colaborationistii cu dictatura comunista, trebuie sa-i
deosebim pe cei care au facut binele, mult bine, de cei care au facut
mult rau.
Cît despre licitatia cu manuscrisele lui Emil
Cioran, despre care pomeneam la începutul acestui text, am nutrit
speranta ca se va gasi în tot Parisul vreun tînar patriot român care sa
stea acolo, în sala licitatiei, si daca îsi va face aparitia vreun
reprezentant al statului român sa-i dea cu o nuia peste mîini. Cu ce
l-am ajutat noi, românii, pe acest Cioran, în toata viata lui, încît sa
avem acum dreptul sa ne interesam de scrierile sale? Banii românesti
trebuie întrebuintati doar pentru a hrani paducheria comunista care, din
tara sau de peste hotare, profita mereu, cum a fost obisnuita înca de
pe vremea stalinismului. Cînd fondurile pentru cultura sînt din ce în ce
mai mici, ele sînt întrebuintate tot pentru a tipari cartile unor
stalinisti, dovedindu-se astfel ca România a ramas, cel putin din acest
punct de vedere, înca în anul 1950. Nu!, Emil Cioran sa ramîna definitiv
la Paris. Nu am avut nevoie de el si nici nu vom avea vreodata. Pentru
noi sînt preferabile productele fantomei care bîntuie periodic prin
România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu