Dan CULCER. Mandatul imperativ ca expresie a suveranității populare

 Democrația electorală, electoralistă și mandatul imperativ ca expresie a suveranității populare

Introducere. Democrația se fundamentează pe alegeri libere și pe principiul suveranității populare. Dar experiența recentă arată că există o diferență importantă între democrația electorală – care urmărește reprezentarea reală a cetățenilor – și democrația electoralistă, care reduce politica la spectacol și manipulare. În acest context, ideea „mandatului imperativ” reapare ca posibilă soluție la abuzurile parlamentarilor și la fenomenul de traseism.

1. Democrația electorală. Democrația electorală este ceea ce Robert Dahl numea o „poliarhie” – un sistem în care cetățenii nu doar votează, ci participă activ la viața publică, iar guvernanții sunt permanent responsabili în fața lor¹ Alegerile nu sunt simple ritualuri, ci contracte prin care se reconfirmă legitimitatea reprezentanților.

Această formă presupune:

• egalitate reală de vot;

• acces echitabil la informare;

• mecanisme clare de responsabilizare a aleșilor.

2. Democrația electoralistă. Când accentul cade pe imagine și marketing politic, vorbim de democrație electoralistă. Giovanni Sartori atrăgea atenția că „democrația degenerată devine doar o competiție între echipe de PR politic”², iar guvernarea este redusă la spectacol.

Simptomele sunt clare:

• promisiuni populiste și irealizabile;

• dependența excesivă de sondaje;

• reducerea alegerilor la bătălii de imagine.

Astfel, suveranitatea populară se goleşte de conținut, iar alegătorul devine doar spectator.

3. Mandatul imperativ – de la tabu la soluție. Teoria clasică, de la Edmund Burke încoace, susține că deputatul nu este un „delegat” al alegătorilor, ci un „reprezentant” care acționează în interesul general, chiar împotriva voinței celor care l-au ales³ . În „Discursul către electoratul din Bristol” (1774), Burke afirma: „Parlamentarul nu trebuie să sacrifice judecata sa proprie la opinia celor pe care îi reprezintă”.

Dar aici apare ruptura: cine definește interesul general? Dacă acesta devine doar o mască pentru negocieri obscure, libertatea de conștiință a deputatului nu mai e garantul democrației, ci un alibi pentru nerespectarea mandatului.

Jean-Jacques Rousseau, în „Contractul social” (1762), insista că voința generală se exprimă direct și nu poate fi substituită de interpretări arbitrare⁴ Din această perspectivă, mandatul imperativ este mai aproape de spiritul suveranității populare: alesul este obligat să rămână fidel programului și angajamentelor pe baza cărora a fost votat.

4. Garanții procedurale pentru un mandat imperativ legitim. Mandatul imperativ trebuie să fie ancorat în mecanisme care îl fac viabil și protejat de abuz:

• Revocare prin referendum local, inițiat de alegători⁵.

• Raportare periodică obligatorie, validată de o autoritate neutră.

• Transparență totală a voturilor în Parlament⁶

• Pierderea automată a mandatului în caz de traseism.

• Suspendare temporară prin decizie judiciară, în cazuri grave.

Astfel, se trece de la teorie la practică, iar suveranitatea populară se manifestă concret, nu doar simbolic.

5. Rolul și independența Autorității Electorale Permanente. O astfel de reformă cere un arbitru neutru. Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), consacrată constituțional, ar avea atribuții extinse: validarea raportărilor, monitorizarea respectării mandatului și organizarea procedurilor de revocare.

Pentru a garanta independența AEP:

• Conducere colegială plurală, numită mixt (Președinte, Parlament cu 2/3, sistem judiciar)⁷.

• Mandate lungi, nerenuvelabile, eșalonate.

• Consacrare constituțională a independenței, similară BNR.

• Control jurisdicțional, nu politic asupra deciziilor.

• Autonomie financiară și logistică.

• Incompatibilități stricte pentru membri (fără apartenență recentă la partide sau funcții guvernamentale).

Astfel, AEP ar funcționa ca gardian al suveranității populare, protejând cetățeanul de presiunile partidelor și ale guvernanților.

6. Riscuri și limite. Democrația nu este despre rigiditate, ci despre echilibru. Mandatul imperativ poate aduce riscuri:

• blocaje în negocieri;

• abuzuri populiste;

• contestări repetate ale mandatului.

Dar, cu garanții solide și o AEP independentă, aceste riscuri devin gestionabile. Dahl sublinia că democrația este „un proces de ajustare permanentă între libertate și control”⁸; mandatul imperativ, reglementat cu înțelepciune, se poate încadra în acest proces.

Concluzie. Democrația electorală nu poate supraviețui pe termen lung dacă se transformă într-o simplă democrație electoralistă. Mandatul imperativ, reglementat prin garanții procedurale clare și supravegheat de o Autoritate Electorală Permanentă cu adevărat independentă, poate fi introdus ca soluție tranzitorie pentru a corecta abuzurile, a combate traseismul și a reconstrui încrederea cetățenilor în Parlament.

În acest fel, se reface puntea dintre gândirea lui Rousseau – fidelitate față de voința generală – și realitățile democratice moderne descrise de Dahl și Sartori. Suveranitatea populară își recapătă sensul originar: puterea concretă a cetățenilor de a controla și sancționa reprezentanții.

Note

1. Dahl, Robert. Polyarchy: Participation and Opposition. Yale University Press, 1971. Conceptul de „poliarhie” explică cum participarea și responsabilizarea alegătorilor sunt esențiale pentru democrația reală.

2. Sartori, Giovanni. Democracy: A Very Short Introduction. Oxford University Press, 1987. Critică fenomenul electoralismului și al guvernării ca spectacol.

3. Burke, Edmund. Speech to the Electors of Bristol, 1774. Argument pentru mandatul reprezentativ: deputatul acționează conform judecății proprii în interes general.

4. Rousseau, Jean-Jacques. Du Contrat Social, 1762. Mandatul imperativ reflectă fidel voința generală, nu poate fi substituit de interpretări arbitrare.

5. Conceptul de recall electoral: procedură folosită în Statele Unite și Elveția pentru revocarea reprezentanților locali.

6. Transparența voturilor în legislativ este recomandată de experți în guvernanță democratică, ex. Transparency International (raport 2020).

7. Modele de conducere plurală și eșalonată pentru autorități independente sunt descrise de Bagehot și în standarde ONU privind organismele electorale.

8. Dahl, Robert. On Democracy. Yale University Press, 1998. Conceptul de echilibru între libertate și control în funcționarea democratică.