 |
 |
 |
| Serban Alexianu |
| Duminică, 14 August 2016 21:29 |
 Cum
este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi
executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1],
o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o
minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt
atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu
al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi
simplu „condamnat" să am o perspectivă (prea) personală asupra
subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire - şi o
spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus
niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul
de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre
al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea
ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut
dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei
tatălui meu, ale „crimelor de război" săvârşite de acesta: le-aş fi
publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o!
Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de
oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la
uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea:
minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi
promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea
autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut
cât...
Situaţia
dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la
această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori,
cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă
despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia
acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la
moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această
împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de
plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea
cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama
că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se
confrunta cu „problemele" mele. N-am să le fac acum inventarul, lista
acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi
atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul
locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot
spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate
reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului", la
dispoziţia justiţiei divine.
Cui
deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum,
când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o
grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor
celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori
au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor
petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această
realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la
atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre
istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind
un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului
despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de
primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar
îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa
zisul „proces al marii trădări naţionale", în frunte cu mareşalul Ion
Antonescu.
Pot
afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după
1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George
Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit,
despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu
în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public
acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă". De ce? Ca să
nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au
atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a
liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin
care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei
Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă
este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să
fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman
şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre
români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor
toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca
vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria,
adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva
decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor
din istoria Universului!
Mai
mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a
început în România!" Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci
rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile
româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau
cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat
după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii
de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public
preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica
acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară,
numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat
monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au
răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său,
rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului
României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria
mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a
nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului" i-a condamnat la
moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki
Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după
1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după
care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică
le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una
dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele
din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu
totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri.
Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia" din decembrie 1989
nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată
drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi
l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului
anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat
„Procesul marii trădări naţionale" şi celelalte procese care au mai
urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a
revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la
teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al
războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus
la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli
colaboratori ai săi.
Nu
e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut
tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface
România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru
care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile
şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost
îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar
s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui
consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat
se cunoaşte... Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase
denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea
„Conducătorului", au fost promulgate legi prin care s-a interzis
cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima
săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva
comunismului", au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler
şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor
asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi
tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George
Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost
oficializată prin „comisia Tismăneanu", ca o dovadă definitivă a
minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am
trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă -
Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat
printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului
în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa
umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul
acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea
tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de
George Alexianu sau de alt român!
Pentru
cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au
condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui
meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti", a
demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem
de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror
prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de
calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini,
iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt
alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să
afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia
lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că
românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii
româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii
profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o
fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost
cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o
clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care
să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari
cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora,
le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.
Cartea
pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu
privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi
despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre
guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei
viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să
admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război
Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de
nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre
aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au
produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După
1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă
în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de
holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi
pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un
păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând
memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi
poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o
vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de
guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale
compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am
nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic,
că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra
tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în
faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată
au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia
sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl
vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă
românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători,
legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul" din Transnistria este
principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar
legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a
sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte
acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în
Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este
„dovedită" prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a
fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta
este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această
logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va
mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se
ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în
viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a
clasei: „Şi cu tata cum rămâne?" Cine o să-mi răspundă la întrebare?
Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea
Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1]
Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la
holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la
trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să
adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi,
volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un
criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul
Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca,
înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia
legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De
regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente,
mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de
informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui
personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează
adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant
nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat
cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un
astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din
faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre
cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a
încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că
aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun
început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme
concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi
las în plata Domnului! După
1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor
în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată
„Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944". Au apărut de
atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea
scrise de autori holocaustizanţi.
Ce
să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că
ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o
prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască",
revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de
toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe
evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel
pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor
pentru a săra mâncarea!... (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a
unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon
treceţi Nistrul!". Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a
minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu
Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum
nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în
sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor
consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe
care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel
mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi
întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un
istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu
istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et
studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei
pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul
integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun
în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura
documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă
decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici
istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii
apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul
rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în
posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle
actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii
„poporului", a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc
ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit
sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George
Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George
Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă
şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George
Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat
de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de
război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la
moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele
privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici
a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce
acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai
ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai
importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis
nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc,
ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile
documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente
nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de
„partea" românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă
aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta
pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte
marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie
publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba
regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti.
Imediat
după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă
la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia,
domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până
însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut
timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal,
dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de
ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest
manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul
dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt
convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu,
guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion
Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele
petrecute în lagărele de „exterminare" din Transnistria, nu poate lipsi
din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu
am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman
deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că
Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în
ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca
în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi". În
Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii
româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de
lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat
printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile"
abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa
locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea
nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci,
dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal
cu „lăcrămaţiile" sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba
mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei
conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai
Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de
recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de
corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă
guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în
Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne
impună un regim comunist!
Pe
Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe
Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape
zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de
limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata,
guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de
scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al
Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în
România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la
Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său
era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La
despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre
tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un
criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor
din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a
făcut mult bine comunităţii evreieşti din România". Am scris această
carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul
încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum
i-am promis."
Şerban Alexianu, Octombrie 2007
----------------------------------------------------
[1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu