| Documente nedestăinuite |
 |
 |
 |
| Petru Ursache (+) | ||
| Duminică, 21 Februarie 2016 20:26 Sursa :http://www.art-emis.ro/analize/3379-documente-nedestainuite.html | ||
 „Acolo
au fost osîndiţi cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori
universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi
tot acolo au murit 34 generali vestiţi, eroi din ultimul război
mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă
grea, din care 8 ani numai în această zarcă". (Grigore Caraza)[1].
Este
de dorit ca documentul istoric să-şi recapete credibilitatea în
înfăţişare corectă şi în slujba adevărului vrednic de memorie, privind
destinul postbelic al românilor, fără teamă, fără prejudecată şi fără
teze prefabricate cu ifose postmoderniste. Crima istorică de la 23
august-12 septembrie 1944 s-a produs, pe termen scurt, pentru a fi
favorizată o variantă de existenţă posibilă în regim de tratat
bilateral, cum se cuvenea: de opţiune, de refacere internă, de
renaştere; iar pe termen lung dar ocultat, pentru eliminarea românilor
din spaţiul Europei prin distrugerea elementului etnic majoritar şi a
statului naţional unitar, deşi fuseseră realităţi recunos-cute pe plan
internaţional şi aflate sub ocrotirea Articolului 1 din Constituţia
ţării. Era un vechi deziderat al Internaţionalei Comuniste, bine
cunoscut de toată lumea, să-şi asigure controlul şi dominaţia asupra
zonelor bogate carpato-dunărene. De aceea, autorităţile româneşti, cînd
erau într-adevăr româneşti, au luat ferme măsuri preventive, atît în
perioada interbelică, dar mai ales în timpul celui de al Doilea Război;
pentru ca pomenita organizaţie suprastatală să nu aibă sorţi de izbîndă,
în ciuda faptului că primea sprijin politic şi militar, cînd dinspre
extrema dreaptă europeană (fascismul, nazismul), cînd dinspre extrema
stîngă (bolşevismul). Chiar şi în perioada comunistă de după amăgitorul
dezgheţ ceauşist, cititorul român putea să se informeze, deşi
condiţionat, în legătură cu strategiile de caracatiţă acaparatoare şi
dominatoare ale Cominter-nului. Semnificativă a fost poziţia Partidului
Comunist Român, cu prilejul celui de al V-lea Congres al său privind
destinul statului român în general şi problema naţională în special.
Lucrările au avut loc la Moscova, în mai 1931, cînd s-a hotărît crearea
unui front unic munci-toresc în care să fie acceptată ţărănimea săracă,
nu şi partidele socialiste considerate «social-fasciste». Eticheta-rea
cu efecte negaţioniste a fost una dintre marile isprăvi ideologice ale
bolşeo-comuniştilor de pretutindeni. Astăzi, sub noua mască, a
„globalizării", se vorbeşte despre „naţional-comunism" ori
„naţional-ceauşism", ca şi cum fostul Ceauşescu ar fi inventat şi
termenul, şi doctrina naţionalistă.
S-a
scris despre acel Congres al V-lea: „Dezbătînd problema naţională,
Congresul al V-lea, la sugestia Cominternului, a dat mai departe
directive partidului să propage ideea luptei pentru autode-terminarea
naţio-nalităţilor pînă la despărţirea de statul român"[2].
Cu acel prilej a fost aleasă şi componenţa Comitetului Central al
P.C.R., în fruntea căruia a fost pus Alexander Stefansky (Gorn), „un
militant de seamă al partidului comunist polonez". (Pluripartidismul
postdecembrist reia, după decenii, aceeaşi idee a dezmembrării.
Manifestările turbulente maghiaro-secuiste şi ucrainiene, din Parlament
şi din teren, sunt confirmări mai mult decît vizibile). Era reiterarea
aceluiaşi deziderat, cu intenţii de-constructiviste, exprimat şi la
Congresul al II-lea, ţinut în „legalitate" la Ploieşti (1922). Secretar
general a fost ales Gheorghe Cristescu, dar s-au ivit serioase
„disensiuni accentuate de indicaţiile primite de la Internaţionala
Comunistă, cum a fost lozinca adoptată mecanic de conducerea partidului,
privind autodeterminarea pînă la despărţirea de statul român a unor
teritorii locuite de o mare majoritate românească"[3].
La congresul următor nu s-au mai înregistrat disensiuni, deşi punctul
forte, acela al ruperii graniţelor şi al unităţii naţionale, a fost
reafirmat şi întărit. Explicabil: întrunirea a avut loc la Viena
(august, 1924), iar răspunderea „supremă" (în fapt, asupra unui grup
minuscul, cu identitate amestecată, dar cu pretenţia de a reprezenta
naţiunea română în totalitate) şi-a asumat-o „maghiarul" Elek Köblös,
probabil tot un „militant de seamă". Se pregătea aruncarea la arhivă ori
pe foc a cuvintelor „religie, naţionalitate, patrie, ţară", de
provenienţă „burgheză" şi „criminală", cum încerca Tristan Tzara să-l
prelucreze pe Lenin în întîlnirile lor libere şi tovărăşeşti de prin
Elveţia.
Este
ceea ce nu a înţeles şi nu a acceptat Stalin pînă la capăt; nici
Ceauşescu; dar ei au fost credincioşi principiului „luptei de clasă" de
pe platforma internaţionalismului proletar, pînă la victoria finală:
integrarea tuturora într-un stat unic, global. Bolşevismul pur sînge
însemna şi încă înseamnă (îndeosebi de la revenirea în forţă, graţie
„revoluţiilor de catifea") promovarea unei minorităţi „alese" care
priveşte cu dispreţ, dacă nu cu ură de moarte, religia, trecutul
istoric, identitatea naţională, tradiţia culturală, valorile clasice,
creaţia pozitivă. „Recent", bolşevismului i s-a zis „elitism", pentru a
da impresia de „schimbare". S-a comis un delict de opinie la scară mare.
Partea comică este că, după episodul postdecembrist din 1989, mulţi
tineri îşi spuneau cu mîndrie „elitişti", fără să realizeze că se
etichetau inconştient, în bolşevici autentici. Din păcate, mulţi dintre
ei au făcut carieră de presă şi în funcţii de stat, reiterînd în acelaşi
ton, dar sub altă mască, formele dictaturii comuniste instaurate
imediat după război prin alegeri „libere", viaţă parlamentară etc.
Fireşte, mi se pare mai mult decît o aberaţie formula mai nouă, cu
intenţii polemice, aceea de „naţional-comunism". Ea porneşte din
interiorul aceluiaşi bolşe-vism elitist şi vizează linia stalinism-
ceauşismului ca abatere de la cominternism. Doar în această interpretare
staliniştilor din Rusia de astăzi, ca şi postceauşiştilor, li se
potriveşte etichetarea, de „ei" inventată, aceea de nostalgici. Ea este
străină fiinţei umane de bun simţ şi cu răspundere faţă de adevăr, de
semeni şi de sine.
Istoria
s-a repetat întocmai la Congresul al IV-lea. Acesta s-a desfăşurat tot
în străinătate, la Harkov, în Ucraina (iulie 1928), conducerea fiindu-i
încredinţată „rusului" Boris Ştefanov. Dacă ar fi fost vorba de „tata
rus, mama rus/ da' Ivan moldovan", după formula de hîrjoană a lui
Creangă, tot s-ar mai înţelege ceva, cu tot năduful frazei. Dar, cum
observă un autor: „Nici unul nu ştia româneşte! Se ocupau însă de
destinele poporului român!" Unde s-a mai pomenit o întîmplare atît de
absurdă? Dar să se mai reţină că „Internaţionala" şi-a făcut cu
afurisenie meseria. Terenul, mai ales după război, îi devenise
favorabil, îi venea ca o mănuşă într-o Europă în voia furtunii, cînd
statele civilizate căpătaseră chipuri diabolice, cînd extremele stîngaâ-
dreapta îşi dădeau cu viclenie mîna, fără să-şi mai spele obrazul, cînd
crima organizată îşi spunea cuvîntul. Se intrase într-o nouă ordine,
modernă şi globalizatoare. Oculta a fost la înălţime şi fără egal, ca de
obicei, în istoria Europei. Ea opera energic şi prompt, alternînd
scandalurile de presă cu atentatele periculoase şi la vîrf, ca
avertismente şi exerciţii de forţă: „cineva" a aruncat o bombă în
Senatul ţării (1921). Au fost ucişi cîţiva generali şi un episcop. Asta
avea să se repete la Odesa, în plin război, cînd iarăşi o bombă a fost
declanşată în sediul comandamentului armatei române, care se angajase pe
viaţă şi pe moarte să lupte împotriva comunismului. Explozia a provocat
mai multe victime printre înaltele cadre militare. Să nu se uite, în
aceeaşi ordine de idei, că la Tatar Bunar s-a încercat o primă tentativă
de dezmembrare, căuzaşii fiind tot minoritari cominternişti, iar cînd
Armata roşie s-a pus în mişcare pe Nistru, pe tot cuprinsul Basarabiei
şi Bucovinei, mai ales în centrele urbane importante, au şi început să
apară însemne ale internaţionalismului (steaua, secera, ciocanul şi
steagul roşu), pe biserici, instituţii administrative şi pe şcoli,
ridicate la repezeală şi cu entuziasm marxist-leninist de „cetăţeni
români", dar cu nume străine, cadre de nădejde şi de viitor, instruite
din vreme pe diverse canale de propagandă sau direct în marea patrie a
stîngii sîngeroase.
Partea
evenimenţială şi epică a problemei ar putea fi încredinţată, fără rest,
„dosarelor istoriei" şi în paza memoriei. Din păcate, întîmplările se
repetă într-o ritmică îngrijorătoare, din deceniu în deceniu. În ce ne
priveşte pe noi românii, doar cu uşoare modificări de regie. Cînd
comuniştii au năvălit în Bucovina, după diktat, , fără să se mai
respecte timpul convenit pentru retragerea autorităţilor române, listele
erau deja făcute. Şi cele albe, cu noii demnitari care preluau peste
noapte şi în grabă pămînt şi oameni în chip de moşie şi de robi; şi cele
negre, cu nume neapărat româneşti, în scopul exterminării, cu cruzime
asiatică şi cu îndemnul primitiv: „să n-ai milă!" Ocupanţii practicau de
zor şi fără să dea socoteală nimănui, lui Dumnezeu ori vreunei puteri
pămînteşti, masacrele în masă şi deportările; coloane de nenorociţi
prinşi cu arcanul, duşi din spate de forţele diavolului, pînă în
îndepărtata Siberie. Se urmărea programatic dislocarea masivă a zonelor
cucerite, schimbarea compoziţiei etnice în favoarea invadatorilor şi a
păturilor „superpuse". Asta convenea de minune celavecului. Îşi
satisfăcea pofta demenţială de mărire pravoslavnică, avînd grijă să pună
de o deportare pe zi ori măcar pe lună, de un masacru în toată regula,
ca la Fîntîna Albă, ca apoi să joace cazaciocul pe morminte şi să-şi
arate mirarea că victimele nu au acelaşi apetit pentru stolnicinaia ori
pentru „mîngîioasele" sunete de balalaică. Dar, mai ales, convenea
ocultei. Ea venea cu planuri mai sofisticate şi cu bătaie mai lungă, aşa
cum dictau interesele ambiţioase şi elitiste ale Internaţionalei
Comuniste.
Scenariul
ocupaţionist al stîngii s-a repetat în literă după „armistiţiul"
încheiat în septembrie 1944; care a fost, în fond, tot un diktat, nu o
convenţie, o camaraderie războinică, aşa cum părea să se înţeleagă de la
început, în baza unor înţelegeri internaţionale adoptate după
împrejurări. S-a pus în aplicare, atît pe termen scurt cît şi pe termen
lung, acelaşi vechi-nou program al Internaţionalei Comuniste, mult mai
complex şi mult mai detaliat în cele două laturi principale: distrugerea
suveranităţii statale şi a ideii de Românie reîntregită -
dezrădăcinarea etnicului majoritar, românesc în esenţă şi în fibră, prin
măsuri drastice, eliminatorii: asasinate, deportări în masă, colonizări
şi re- colonizări, strămutări de graniţe. Iarăşi au apărut cele două
rînduri de liste: „albe" contra „negre". De data asta, schimbările n-au
fost considerate acte „justiţiare" faţă de „burghezii români" care şi-ar
fi extins abuziv stăpînirea spre răsărit, sub ochii îngăduitori ai
tuturor ţarilor de la Moscova. Răsturnările spectaculoase şi dramatice
survenite la noi în ţară după noul diktat, de la 23 august-12 septembrie
1944, au fost trecute pe seama „revoluţiei proletare" şi a „luptei de
clasă", teze extremiste şi de bază ale Internaţionalei; prin urmare, li
se găseau motivări cu totul ieşite din firea lucrurilor, ceea ce a dus
la abuzuri şi atrocităţi fără egal în istorie, depăşind incredibil ideea
de genocid şi ducînd direct şi sigur, cum se urmărea, la etnocid.
S-a
început cu decapitarea elitelor militare, culturale, ştiinţifice; de la
generali de carieră la profesori universitari, de la şefi de partide la
foşti prim-miniştri, de la savanţi de mare reputaţie la industriaşi şi
latifundiari de primă mărime. Nu a fost de ajuns. Ca să nu se ivească,
aşa-zicînd, eşalonul al doilea de intelectualitate, în măsură să refacă
rîndurile în normalitatea lor şi să repare stricăciunile uriaşe, s-a
mers mai departe, spre categoriile de profesionişti care reprezentau
structura socio-umană de rezistenţă a ţării, înalţi funcţionari, oameni
de afaceri, jurişti, medici, profesori, etc. Ca la comandă, s-a umplut
ţara de închisori, de lagăre de muncă forţată, de colonii penitenciare
tip Macarenko, de domicilii forţate. În mai puţin de zece ani de zile,
toată forţa productivă şi creatoare a ţării a fost paralizată fizic şi
moral, ca să se instaureze cu toată puterea „ajutorul roşu". Aşa se şi
numea. Restul populaţiei rămăsese în „libertate", în fapt, o masă amorfă
virusată de ideologie, fără voinţă şi putere de judecată. Avea voie să
spună „da" la comenzi, iar „nu", tot sub dicteu, doar împotriva
propriilor convingeri, pînă la riscul de a fi sacrificate familia şi
instituţiile de bază: biserica, şcoala, armata, ca şi denigrarea
trecutului istoric şi a valorilor naţionale. În asemenea condiţii s-au
desfăşurat deceniile în prima etapă a comunismului, dominate de figuri
deopotrivă de sinistre Ana-Luca-Teohari-Dej... A fost istoria „lor", nu a
noastră, o istorie fabricată de oamenii unei puteri străine -
duşmănoase şi s-a desfăşurat între raliurile maşinilor negre care
străbăteau ţara în lung şi-n lat şi şedinţele de partid conduse de
tovarăşul cu nume străin şi cu studii la Moscova; între luptele de
rezistenţă, din munţi (conduse în stil dacic de eroi ai armatei şi ai
locului) şi zvonurile pline de speranţă relative la „venirea
americanilor", mit milenarist; între lectura cărţilor scrise în exil
(Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia) şi ascultarea, în
clandestinitate, a posturilor de radio apusene, ceea ce ducea la ani
grei de puşcărie; între planurile cincinale şi sesiunile-mascara ale
Tribunalului poporului (cu ramificaţii pe judeţe), care se străduia să
trimită la moarte ori la muncă silnică pe viaţă intelectualitatea
românească, după normă, cîte zece loturi pe zi. Într-adevăr, „întrecere
stahanovistă" la capitolele genocid şi etnocid.
În
cele din urmă, cu efort „neprecupeţit" din partea puternicului imperiu
de stînga cu stea roşie, în combinaţie cu „tovarăşii de drum" de la
Internaţionala Comunistă, România s-a transformat în Republică Populară;
apoi, şi drept urmare, în Republică Socialistă. Noroc de povestea cu
balconul, din decembrie 1989, care ne-a vîrît direct în comunismul
cominternist, mai repede decît visa chiar împuşcatul. Semnele „omului
nou" le recunoaşte astfel N. Steinhardt, unul dintre „beneficiarii" şi
martorii credibili ai vremurilor: „Acesta e comunismul! Acesta şi nu
altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine
socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un
miliard şi jumătate de imbecili din Occident oftează, manifestă, răpesc,
urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public,
aruncă cockteiluri molotov pentru a realiza idealul: primusul, maşinuţa
de aragaz a sărăcimii"[4].
Din această dilemă, vorba elitiştilor post-modernişti, nu se putea ieşi
decît prin „dilema nouă" . Minunea minunilor! Ea s-a şi ivit în balcon,
în chip de „revoluţie", radioasă şi numai zîmbet. Ca să se respecte
tradiţia, listele au şi intrat în rol, dar numai albele; celelalte nu-şi
mai aveau rostul pentru că, între timp, tribunalele poporului,
securitatea (veche), închisorile, şantajele, denunţurile îşi încheiaseră
misiunile încredinţate, cu vîrf şi îndesat. Trebuiau lansate alte
formule amăgitoare, de acoperire. Beneficiarii albelor s-au numit
măgulitor disidenţi şi elitişti. Ei aflaseră din vreme, în chip discret
şi tacit, de o „anume schimbare", mult dorită şi ca treaptă suitoare în
cominternism, la înţelegere ruso- americană, aşa că au intrat în
„opoziţie" mult înainte de „căderea" zidului care n-a căzut niciodată;
adică au început să iasă în Vest, „cu voie de la poliţie", să spună
bancuri politice în grupuri mici şi verificate ori să se laude că
ascultă posturi străine. Asta a fost esenţa „revoluţiei". Rezistenţă la
„nea Nicu", după consemn.
Pumnul
lui Vîşinski şi hohotele de rîs ale lui Brucan din zilele întunecatului
decembrie sunt notele distincte ale celor două momente ultradramatice
din trecutul „recent". Deşi s-a făcut multă acrobaţie, se ştie foarte
bine „ cine a tras în noi (şi) după douăzeci şi doi". Ia să îndrăznească
cineva să spună adevărul! O grindină de epitete dintre cele mai grele
s-ar abate asupra lui: „"nostalgic, fascist, legionar, antisemit, român,
naţionalist; listă revizuită şi adaptată după interesele aceluiaşi
cominternism agresiv. Cu alte cuvinte, „schimbarea" se impunea imperios,
dar sensul ei real nu trebuia să fie accesibil pentru „stupid people".
Că a fost o înscenare din vreme gîndită şi pusă la punct, cu actori
experimentaţi şi de marcă, o dovedeşte aşa-zisul program al revoluţiei
expus de Ion Iliescu, în zece puncte, în scena tragi- comică a
balconului şi în faţa naţiunii. Prima propoziţie auzită de toată lumea a
fost: „Ţara noastră nu mai are graniţe". Ea avea dublu înţeles. Unul
pentru sărmanii de noi: credeam că am scăpat de terorizantele restricţii
la vamă şi că putem călători după dorinţă prin lume, prin locuri de
mult visate. Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte,
ci pentru ascultătorul nevăzut şi tăinuit, din „lojă", care dorea să se
încredinţeze că într-o împrejurare gravă şi solemnă s-a dat undă verde
pentru o Românie fără hotare şi pe cale de dezmembrare. A urmat farsa cu
pluripartidismul care a însemnat, în fapt, fărîmiţarea compoziţiei
demografice, distrugerea sistematică a industriei şi a agriculturii,
adică disponibilizarea forţei de muncă în folos străin; şi tot ce
rezultă şi a rezultat numai şi numai la modul negativ, cum confirmă
presa aservită (şi de data aceasta), noii puteri. Nu se poate spune
decît: „grea epocă" Ana-Luca-Dej, grea epoca lui Ceauşescu; dar grea,
pentru poporul român, şi epoca Iliescu-Brucan-Roman. Nici un semn
salvator nu se arată, nici din interior, nici de pe întinderea
mapamondului. Iar Dumnezeu „pare că doarme cu capul pe-o mănăstire...".
Înainte ne amăgeam cu mitul Apusului, eroic, civilizat şi justiţiar.
Dar, se pare că după Ialta-Malta nu vrea să-şi dezmintă firea ce-i vine
de la occīdo- occīdere. Poate tocmai de aceea s-a produs „integrarea
monstrului". Să prindă puteri noi. Nu ne mai întrebăm în folosul cui.
La
drept vorbind, ca să ne întoarcem de unde am pornit, nu se ştie (dacă
şi) cine dintre Antonescu, Maniu, Mihai se cuvenea să ajungă în faţa
plutonului de execuţie. Cu toţii, deopotrivă, au depus eforturi
remarcabile şi „la timp", purtînd tratative cu Puterile aliate şi
împotriva Axei, ca ţara noastră să depăşească momentul critic al
războiului, nu provocat de ea, cu pierderi cît mai puţin costisitoare.
În mod firesc şi în condiţii mai puţin agitate, partizanale, toţi trei
trebuiau să se afle sub ocrotirea unui regim politic privilegiat, să
ocupe funcţii după rangul şi, mai ales, pregătirea fiecăruia. În schimb,
se poate constata, fără nici cea mai mică eroare, că, de la trădarea de
Palat, din august 1944, istoria noastră a pornit pe o cale nedorită de
locuitorii ţării, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor incluzînd toate
etniile de bună credinţă; că adevărul este (nu pun verbul la trecut)
înlocuit cu minciuna cea mai grosolană, că pînă şi întîmplările prin
care trecem în prezent, cu amărăciune şi suferinţă, sunt răstălmăcite
sub ochii noştri, cu incredibilă neruşinare. Dacă înainte, în perioada
paukeristo-ceauşistă, eram constrînşi prin forţă şi legi de fier să ne
ducem calvarul în condiţii subumane, astăzi s-a întrecut măsura: ni se
aplică batjocura pe faţă. E plină presa de calomnii la adresa culturii
române, a personalităţilor reprezentative, a limbii, a trecutului
nostru. Şi cu cît sunt mai injurioase, cu atît se dovedesc a fi mai
intens şi intenţionat media-tizate şi recompensate în diferite chipuri.
Unele au luat proporţii de scandal internaţional, precum expoziţiile de
„pictură" din America şi din Germania.
Nu
văd decît o singură soluţie pentru început: să redescoperim izvoarele,
să dăm curs documentelor autentice, nefalsificate, care ne aşteaptă în
arhivele de încredere, ale Armatei în primul rînd; dar şi jurnalele de
închisoare de tipul celor semnate de Dumitru Bacu, Grigore Caraza, Paul
Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Mărgineanu, Ioan Ianolide, Justin
Pârvu, Nistor Chioreanu, N. Steinhardt, Marcel Petrişor, Oana Orlea,
Florin Constantin Pavlovici, Mihai Buracu, destinate posterităţii pentru
conservarea memoriei; să-i ascultăm, aşadar, pe aceia care au suferit
şi au murit pentru adevăr, ca martiri, în închisori, în lagăre, în
domicilii forţate. Ei au fost părinţii şi profesorii noştri, colegi de
bancă, prieteni apropiaţi, nu aventurieri politici, activişti de partid,
slujbaşi ai securităţii. Fapt îmbucurător este că s-au deschis deja
multe şi importante arhive în ţară şi în străinătate. Drept urmare,
anumite edituri au scos adevărate serii de documente extrem de utile.
Există autori (Gh. Buzatu, V.Fl. Dobrinescu, etc.) care şi-au cîştigat o
bună reputaţie în această privinţă. Deocamdată, par a fi acţiuni
particulare şi oarecum răsfirate. Se simte necesitatea unui institut
specializat, care să le patroneze şi să le centralizeze.
----------------------------------- [1] Grigore Caraza Aiud însîngerat. Ediţia a II-a. Prefaţă Preot Gheorghe Calciu. Postfaţă Adrian Alui Gheorghe. Editura „Conta", Piatra Neamţ, 2007, p. 58-59.. [2] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu. Istoria românilor .Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Editura „Albatros", Bucureşti, 1976, p. 624 [3] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, lucr. cit. , p. 623-624 [4] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ediţia a II-a. Îngrijire de ediţie şi Postfaţă de Virgil Cimpoieş. Editura „Dacia", Cluj-Napoca, 1992, p. 150 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu